Sistemul
imunitar şi
industria farmaceutică (după
Dr. Rudolf
Erich Klemke)
Dacă îţi rupi un picior sau o
mână o vizită la chirurg (ortoped) este o absolută necesitate. În cazul
bolilor
care pun în pericol viaţa, cum ar fi de exemplu o inflamaţie pulmonară,
ajutorul medicului este iarăşi o necesitate asolută.
Doar că astfel de lucruri i se
întâmplă cuiva doar rar, să zicem de 5-6 ori în viaţă. Foarte multă lume
însă
aleargă la doctor pentru fecare fleac. iar acestora le stă în cabinetul
medical, la dispoziţie o lungă listă de medicamente chimice. Cu excepţi
câtorva
produse „biochimice“, restul medicamentelor sunt produse din medicamente
străine corpului omenesc. Substanţe chimice pe care organismul nu le
cunoaşte
şi în consecinţă nici nu le re-cunoaşte.
Organismul nostru nu are
„receptorii“ necesari pentru astfel de substanţe!
Iar acestu lucru îl ştie medicul
la fel de puţin ca şi pacientul, deoarece acest lucru nu i se spune în
timpul
anilor petrecuţi în facultatea de medicină. În general mediciinu
pricepnimic
din chimie sau biochimie, deoarece aceste discipline nu se predau în
facultate
(sau se predau într-o formă comprimată şi total insuficientă). Medicii
învaţă
doar care medicamente trebuiesc date în cazul uneia sau alteia dintre
bolile
declarate ca atare de către „cercul restrâns“ al profesorilor
universitari,
care în majoritatea lor îşi câştigă un al doilea salariu ca şi
consilieri,
consultanţi sau chiar cercetători pe lângă o firmă de produse
farmaceutice.
Medicul se încrede şi bazează pe
reprezentantul industriei farmaceutice, care îi „prezintă“ un nou
medicament.
Dar despre structura chimică a acestuia nu are habar nici reprezentantul
şi
nici medicul. Şi tot atât de puţin au habar ambii despre efectele
secundare,
nedorite, pe care respectivul medicament le poate avea.
Ca şi „mijoc de agresiune cu
eficacitate imediată“ această substanţă străină invadează tot organismul
şi îşi
începe „minunata eficacitate“ asupra simptomului care trebuie înlăturan
(şi nu
a bolii în sine), acţiune care însă conţine consecinţe ulterioare.
Ficatului îi revine misiunea să de-toxifice
(îndepărteze) această substanţă, respectiv să o facă „compatibilă“ cu
rinichii
şi vezica urinară şi să plaseze moleculele ne-detoxificabile în
ţesuturile
intermediare, unde de fapt aceasta nu are ce căuta, deoarece acolo va
constitui
un blocaj pentru procesele biologice ce trebuie să aibă acolo loc.
După oarecare timp, ne mai „înţeapă între
coaste“ pe undeva, şi iar mergem la medic, şi iar ne punem pe înghiţi un
alt
medicamente, după care data viitoare un altul, şi tot aşa. În ţesuturi
se adună
depozite de substanţe pe care ficatul nu le recunoaşte şi nu le poate
prelucra,
astfel că la un moment dat sistemul imunitar reacţionează prin
inflamaţii, în
încercarea de a „desfiinţa“ aceste depozite. Ori o inflamaţie aduce cu
sine
dureri.
Deci... ne prezentăm din nou la medic şi
primim din nou medicamente chimice, care vor avea aceaşi acţiune
nefericită
asupra organismului. Între timp sistemul imunitar este aşa de lezat şi
bulversat, încât nu îşi mai poate exercita corect funcţiile, permiţând
astfel
unor celule „scăpate de sub control“ să se transforme în tumori.
Femeilor li se prescrie, pentru a evita o
sarcină, pilule care substanţe chimice „derivate“ din cele proprii
corpului,
dar care astfel devin străine corpului. Concernele farma ştiu foarte
bine, din
statisticile pe care le deţin, că circa 45% dintre femeile care folosesc
anticoncepţionale dezvoltă mai devreme sau mai târziu un cancer la sân.
Iar contra unui astfel de cancer, industria
farmaceutică are pregătite alte chimicale, şi mai agresive, care sunt
denumite
tot „medicamente“, aşa-numitele citostatice. Acestea sunt otravă pură
pentru
organismul nostru, şi au în fond acelaşi efect cu ceea ce în justiţie se
numeşte „rănire corporală cauzatoare de moarte“. Chemoterapia este
absolut
mortală.
Medicii DDR-işti din sport sunt şi astăzi
condamnaţi penal pentru administrarea de anabolice sportivilor, dar
aceste
anabolice sun un fleac pe lângă chemoterapie. Pe vremuri medicii jurau
pe
bastonul lui Aesculap, şi rosteau Jurămţntul lui Hippocrate. Între timp
aces
jurământ a fost „modernizat“. De ce? Pantru a li se reduce din
remuşcări?
(Nota Qui
bono: În curând mă voi ocupa într-un articol doar cu acest „foarte
interesant“
jurământ, care s-a potrivi foarte bine şi unui nou membru la întrarea
într-o
organizaţie a Mafiei).
Se spune că medicul jură să-şi ajute
pacientul pentru a se vindeca (deşi cuvântul vindecare nu apare în noul
jurământ al medicului!). Dar cum poate oare medicul ignorant în
biochimie să
recunoască pericolele şi erorile provocate de industria farmaceutică cu
ale ei
„medicamente“? Acest deficit în educaţia şi instrucţia profesională a
medicului
este folosit fără ruşine de către industria farmaceutică.
Unul dintre descoperitorii codului genetic,
Prof. James Dewey Watson (Premiul Nobel 1962) spunea cu ocazia
Congresului
cancerului din 1964 de la San Diego:
„Medicii
nu pricep nimic din cancer şi nici nu voi
pricepe vreodată, deoarece nu au cunoştinţe în chimie!“
Dacă medicul vă va spune, după un diagnostic
de cancer, că trebuie să fă facă chemoterapie, căci altfel veţi muri, ar
trebui, înainte de a-i întoarce spatele, să-i spuneţi că îl iertaţi
pentru
faptul că v-a ameninţat cu moartea.
Ce ar trebui să reţinem este că, dacă vrem
să rămânem până la adânci bătrâneţi sănătoşi, trebuie să renunţăm de a
da fuga
la medic pentru fiecare junghi sau tuse. ar trebui să stăm cât mai
departe
posibil de medici şi de farmacii.
În „Bild der Wissenschaft“ (Imaginea
ştiinţei) numărul 1 din 2001, Prof Dr.med. Peter Schönhofer
scria:
„Prin efectele lor nedorite (secundare) medicamentele omoară de două
ori
mai mulţi oameni decât acidentele de circulaţie!”
Vaccinurile
şi antibioticele
Deja cu peste 50 de ani în urmă, Dr. B.
Dupperat, medic la spitalul Saint-Louis scria în „Presse Medical“
(12.03.1955):
„Vaccinurile provoacă printre altele, leucemie. Organismul trebuie
păstrat
curat atât de mult timp pe cât este posibil, iar vitalitatea sa trebuie
menţinută prin fizioterapie. În prezent ne „procurăm“ singuri bolile,
ajungând
la condiţii de cancer şi la encefalite (îmbolnăviri ale sistemului
nervos
central) prin utilizarea medicamentelor de sinteză chimică, vacinurilor
şi prin
abuzul de chemoterapii. Cancerul trebuie readus la frecvenţa de apariţie
a
bolii de acum 30 de ani (deci de prin anii 20) prin stoparea
modificărilor
provocate în organism de medicamente, radiaţii, antibiotice şi
vaccinuri.“
Aproximativ 20% din copii
americani suferă de dereglări de dezvoltare ca urmare a mult prea
numeroaselor
vaccinuri administrate în primii ani de viaţă. Aproape toate aceste
dereglări
sunt primar provocate de encefalite, iar acestea sunt cauzate de
substanţele
conţinute de vaccinuri. Şi deşi aceste lucruri se cunosc, zilnic mii de
copii
sănătoşi sunt vaccinaţi în continuare.
În raportul directorului general
al OMS din 1977 se spune clar: Nimic nu dovedeşte că vaccinul contra
variolei
a eradicat boala sau măcar a redus
frecvenţa apariţiei ei. Mai degrabă conluzia este că dispariţia variolei
nu are
de a face cu vaccinul antivariolic!“
În Franţa, campania de vaccinare
antidifetrică din 1948 a cauzat o teribilă răspândire a acestei boli.
Hector
Grasset prezintă interesante informaţii în cartea sa "Le
Transformisme
Medical", mai ales în ceea ce priveşte modalităţile de falsificare ale
statisticilor prin compararea lucrurilor care nu se pot compara unul cu
altul.
Jurnalul medical „Jama“ a prezentat în
numărul din 8 Iulie 1982 analiza unei epidemii de tuse convulsivă care
izbucnise în anul respectiv în Maryland (USA) şi concluziona cu
următorele
cuvinte: „În ciuda (sau poate tocmai din cauza? – comentariu original al
autorului) ratei mari de vaccinare preventivă de 98%, cu trei dosze
pentru
fiecare şcolar, anul 1982 a adus cu sine o puternică creştere a
cazurilor de
tuse convulsivă. Mai mult de 50% dintre pacienţi au trebuit să fie
terapiaţi
staţionar o săptămână sau chiar mai mult, iar 18% dintre bolnavii sub un
an au
căpătat chiar o pneumonie.“
Iar în legătură cu o gravă epidemine de poliomielită care a
izbucnit în
oraşul Niort (Franţa) în anul 1970 se menţiona în presa de la acea vreme
că
autorităţile epidemiologice vaccinaseră preventiv peste 90% din totalul
persoanelor între 1 şi 32 de ani („Parisiene Libere“ din 13.12.1969).
Posibilităţie uimitoare ale unei terapii cu
vitamina C şi în cazul unei poliomielite putem afla citind lucraarea mai
puţin
cunoscută, dar foarte importantă, asupra terapiei poliomielitei, scrisă
de Dr.
Klenner. Iată în continuare un citat din articolul „Falsă mândrie,
prejudecată
şi vitamina C“ scris de
Martin
Zwelling, Ch. E
P. E.
„La începutul anului 1949 a izbucnit în USA
cea mai gravă epidemie de poliomielită din istorie. La data de 10 Iulie
1949 a
fost prezentat un articol asupra căilor de salvare a victimelor
poliomielitei
cu formă evolutivă bulbară la întrunirea anualpă a Asociaţiei Medicilor
americani (care a fost şi publicat în ziarul respectivei asociaţii, JAMA
din
03.09,1949, pag.1-8, vol 141, nr.1. Iată un extras din acest articol:
„Dr. F.
R. Klenner, Reidsville, N.C. spune: Cred că este interesant de ştiut cum
a fost
terapiată poliomielita în Reidsville în timpul epidemiei din 1948. În
ultimii 7
ani infecţiile virale (cu virusul poliomielitei) au fost în intervalul
primelor
72 de ore terapiate şi vindecate prin dese injecţii cu acid ascorbic.
Cred că
după o administrare de vitamina C în doze între 6-20 grame ăn primele 24
de
ore, nici un pacient nu va rămâne paralizat şi nici un fel de alte
infirmităţi
nu vor apare într-o infecţie cu poliomielită. Se preocedează la fel ca
în cazul
unui antibiotic, prin administrare la fiecare 2-4 ore. Doza de start
este, în
funcţie de vârsta pacientului, între
1.000-2.000 mg
la copiii
pînă la patru ani iar injecţie se face intramuscular.“
În anii 50 foarte mulţi medici, în întreaga
ume, au probat individual terapia cu doze ridicate de vitamina C,
recomandată
de Dr. Klenner, şi au obţinut reziltate pozitive. Totuşi între anii
1948-1969
au avut loc trei congrese interanţionale asupra poiomielitei, în care nu
s-a
pomenit nici un cuvânt asupra terapiei cu vitamina C a Dr. Klenner!
Din experienţa personală a multor medici se
ştie că vitamina C în dozaj mare este deosebit de eficace şi contra
răcelulor,
gripei şi a altor afecţiuni, atunci când dozajul necesar este
administrat. Dozajul
este la răceli de 20-0 de grame pe zi. Se pare că tocmai dozajul este
cel care,
în cantitate corespunzătoare, este eficace.
Tragedia
testelor efectuate pe om
(după Prof. Dr. med.
Dr. Dr. J. Probst)
Există în istorie evenimente cruciale care
au schimbat destinul omenirii. Un astfel de eveniment a avut loc în 23
Martie
1883. Această dată poate fi considerată ziua decesului artei medicale.
În această zi Robert Koch şi-a
susţinut celebra dizertaţie asupra agentului patogen al tuberculozei în
faţa
Societăţii fiziologilor berlinezi. Prin această conferinţă susţinută de
Robert
Koch, „teoria originii microbiene a infecţiilor“ a lui Pasteur şi-a
primit
definita fundamentare.
Pasteur însuşi, la momentul
respectiv avea serioase îndoieli asupra valabilităţii acestei teorii a
germenilor. Cercetările lui Koch au reuşit să convină, la acea vreme, o
parte
destul de mare a lumii ştiinţifice asupra valabilităţii teoriei sale cu
privire
la declanşarea bolilorprin intermediul bacteriilor „atacatoare“. Iar
industria
chimică (iniţial mai ales cea germană) a sesizat imediat fantasticele
posibilităţi care le oferea acestă teorie.
Căci dacă bolile erau provocate
de un agent patogen extern, venit din afară, însemna, în mod logic, că
printr-un „medicament“ (deci tot o intervenţie din afară)
respectivul
agent patogen putea fi eliminat, distrus. Un medicament sisntetizat
chimic,
desigur, de către industria chimică. Astfel s-a născut industria
farmaceutică!
Patologia
umorală şi
patologia celulară
Pentru a înţelege mai bine
importanţa zilei de 23 Martie 1883, trebuie să privim un pic mai atent
istoria
medicinei. Încă în antichitate existau doău „şcoli“, sau mai bine zis
concepţii
diferite asupra apariţiei bolilor, concepţii ireconciliabile care se
situau pe
poziţii foarte difeite. Pe de o parte concepţia umorală, care susţinea
apariţia
bolilor printr-un mediu corporal dereglat (patologia umorală). Pe de
altă
parte, concepţia conform căreia demonii, forţele magice negative, influenţele
venite
din afară, cauzau starea de boală (patologia microbiană). prin
conferinţa lui Koch, cea de a doua concepţie a reuşit să se impună!
Şi totuşi deja Pasteur constatase
şi de atunci încă mulţi alţi cercetători, că microbii erau forme de
viaţă cu o
permanentă modificare a formei şi structurii. Realitatea modificării
microbilor, numită pleomorfie, anulează practic teorie pasteuriană a
germenilor. Pateur insuşi observase că germenii satu în mediul lor „în
adormre“, până în momentul în care acest mediu se modifică, şi devin mai
ales
atunci virulenţi, cînd organismul gază este slăbit. Între timp ştimdeja
că nu
există forme bacteriene statice, ci că bacteriile se „modifică“ în
permanenţă,
în funcţie de mediul înconjurător. Prin modificarea mediului se poate
modifica
intenţionat virulenţa bacteriilor. Doar şi această singură constatare
pune sub
semnul întrbării teoria agenţilor patogeni „invazionişti“ a lui Pasteur
şi
Robert Koch.
Pleomorfia
Între timp o mare parte a
medicinei alternative se bazează pe această pleomorfie a microbilor,
obţinându-se astfel o cu totul altă concepţie asupra sănătăţii şi bolii.
Doar
că, de cţnd de „partea cealaltă“, industria farmaceutică cu miliardele
ei, care
este clar orientată pe profitul obţinut din boală, raporturile reale
dintre
boală şi sănătate sunt în permanenţă trecute cu vederea, ironizate,
ignorate.
De asemenea, a fost întotdeauna un lucru „neplăcut“ pentru om să se
îngrijească
singur de sănătatea lui, şi mai ales să recunoască faptul că singur şi-a
ruinat
sănătatea. Tocmai de aceea de mii de ani omul a acuzat „spiritele rele
şi
demonii“ pentru ne-sănătatea lui. Iar în timpurile moderne aceste
„spirite
rele“ au fost înlocuite cu microbi, bacterii, virusuri, funghii şi
altele de
genul aceasta. Întotdeauna altul a fost de vină, eu însumi niciodată!
Prăbuşirea
medicinei
Prin teoriile lui Robert Koch a
fost în sfârşit „ştiinţific“ dovedit că nu individul este răspunzător
pentru
starea lui de sănătate (sau boală) ci „soarta“. Nu încălcarea zilnică a
legilor
naturii ne îmbilnăveşte, ci agenţii patogeni. Prin aceaasta omul a
delegat
responsabilitatea lui expertului, medicului sau farmacistului, care
aceştia, în
viitor, vor administra şi agresa starea lui de sănătate!
Pe fundamentul creat de o astfel
de mentalitate, deja devenită „dogmă“, a agresorului venit din afară, se
bazează toată industria „bolilor“ mergând până la cancer. Între timp
acest
„cancer“ (industria farmaceutiă) este mai mare şi mai puternic decât
industria
de automobile sau cea a armamentului. Din medici au devenit DOCTORI. Iar
arta
medicinei s-a transformat în tehnica medicală.
Mituri
moderne
Unul dintre primele mituri moderne este cel
al „molipsirii“. În baza acestui mit s-a format întregul cult al
igienei, care
ea însăşi începe să colabeze, căci din ce în ce mai multe studii
confirmă că
printr-o igienă exagerată sunt susţinute de fapt bolile, căci sistemul
imunitar
se „leneveşte“, respectiv se re-programează greşit. Datorită
antibioticelor
folosite atât de frecvent în zilele noastre se exercită asupra
microbilor
(germenilor) o presiune care-i determină pe acesştia la măsuri de
„adaptare“,
astfel încât între timp întradevăr există în prezent microbi care s-au
„mutat“,
ca nişte adevăraţi maeştrii ai supravieţuirii, putând face faţă
antibioticelor
şi altor mişloace de acţiune artificiale ale medicinei alopate, devenind
întradevăr periculoşi pentru viaţa omului.
Un al doilea „mit modern“ este ideea care
stă la baza medicinei alopate şi a industriei farmaceutice, conform
căreia
există forţe care pot interveni din afară şi pot aduce vindecarea
corpului. Mai
ales medicamentele par a fi o „idee fixă“ în aproape toate creerele
contemporanilor noştrii. Dresajul creerelor începe încă din priimi ani
de
şcoală, dacă nu chiar din grădiniţă.
Desigur că această „nebunie“ a început de
mult să-şi arate roadele nefericite: numărul persoanelor care mor anual
ca
urmare a supramedicamentaşiei este de câteva ori mai mare decât al celor
care
decedează cau urmare a acidentelor de circulaţie. După cancer şi
afecţiunile
cardiace, dignosticul fals şi supra medicamentaţia ocupă locul trei în
ceea ce
priveşte mortalitatea.
Deci operaţia a reuşiut, dar pacientul a
decedat!
Al treilea „mit modern“ este cel al
vaccinului. Realitatea este că bacteriile, microbii, fungiile şi
viruszrile
sunt consecinţa, şi nicidecum cauza bolilor. Toate aceste microorganisme
îndeplinesc importante misiuni în vindecarea unei boli, îndepărtând
ţesuturile
necrozate. Concepţia prin care microorganisme introduse în organis prin
intermediul vaccinurilor pot oferi o protecţie contra unei boli, este nu
numai
infirmată de sute de mii de cazuri şi studii, ci este chiar şi o jignire
la
adresa logicii.
Cu de să se „hrănească“ respectivul agent
patogen într-un corp sănătos, în lipsa unui anumit ţesut negrozat sau a
unui
mediu propice lui (stare de boală). Şi cam ce reacţie ar trebui să aibe
sistemul imunitar în faţa unor virusuri MOARTE sau SLĂBITE? Evident,
niciuna.
Pentru a se produce totuşi o reacţie, se adaugă în vaccinuri tot felul
de
substanţe chimice străine corpului, care desigur că, tocmai acestea,
crează o
reacţie imunitară a organismului.
Într-un fel este dezolant să constaţi că o
idee atât de ilogică şi contrare legilor naturii poate prinde atât de
adânc în
minţile oamenilor. În USA sunt între tomp atât de multe procese pe rol
contra
concernelor farma din cauza prejudiciilor cauzate de vaccinuri, încţt
acestea
au infiinţat de comun acor un fond de „avarie, de urgenţă“ să-i spunem,
în care
fiecare concern depune 10% din încasările sale anuale, şi din care fond
se
plătesc procesele pierdute!
Ce
este boala?
Din cele mai vechi timpuri, marii medici ai
antichităţii nu au obosit să ne avertizeze că omul singur este
răspunzător
pentru sănătatea sa, deoarece prin stilul de viaţă şi mai ales prin
nutriţie
hotărăşte singur cum se „compun“ lichidurile corpului şi cum
funcţionează
celulele acestuia. Datorită cercetărilor lui Claude Bernard, Engerlein
şi încă
a moltor altora, ştim că „mediul înconjurător“ al lichidelor umorale
este
hotărâtor pentru sănătatea corpului. Agenţii patogeni sunt în permanenţă
prezenţi în corp, în stare latentă. Dacă are loc o deplasare negativă a
mediului, organismul se străduie să resabilească echilibrul normal.
Aceste
„eforturi“ de a reintra în starea normală pot fi mai mult sau mai puţin
„brutale“ şi apar la suprafaţă ca şi simptome.
Deseori aceste eforturi pot fi foarte
„neplăcute“, astfel încât în mod subiectiv sunt recepţionate conştient
de către
om ca şi „boală“. Cu cât o societate este mai modernă, cu atât mai multe
astfel
de semnale vor fi definite ca boli. Interesant este că o serie de studii
epidemiologice interculturale arată că popoarele aşa-zise „primitive“
(deşi din
ce în ce mai mult am senzaţia că tocmai societatea noastră modernă este
cea
care merită această etichetă) nu definesc ca şi boală, sarcina,
naşterea,
menopauza, bolile copilăriei, cele şapte zile ale unei răceli (gripe),
bolile
de bătrâneţe şi multe alte afecţiuni din lunga şi „importanta“ listă a
alopaţilor. Este sigur că aceste popoare şi-au păstrat o claritate
conceptuală
în ceea ce priveşte starea de sănătate sau boală.
Şi aici îmi aduc aminte de frumoasa
parabaolă a sufletului, care nereuşind să-l determine pe om să-şi
schimbe
obiceiurile păguboase, cere ajutorul corpului, spunându-i: „Tu, fă ceva
cu
prostul ăsta, ca de mine nu vrea să asculte!“ Iar corpul se supunde, cu
câteva
simptome nu tocmai plăcute, spre a-i atrage atenţia „prostului“ că
anumite
lucruri nu sunt tocmai în regulă!
Atotprezenţii microbi, bacterii, virusuri,
fungii, etc. sunt atâta timp inofensivi, cât timp mediul corpului rămâne
sănătos şi în echilibru. Se ajunge însă la un dezechilibru al acestui
mediu,
deci la o „boală“, atunci aceste microorganisme se transformă în
ajutoare ale
corpului în cadrul procesului de de autovindecare. Microbii
sunt consecinţa, şi nu cauza primară a unei boli!
Ei accelerează vindecarea şi de aceea au un
rol hotărâtor în cadrul acesteia. Desigur însă că, în orice stadiu
incipient al
unei „boli“, medicul descoperă prin diferite analize, prezenţa
microorganismelor, de unde trage concluzia că acestea sunt cauza primară
a
bolii. Şi deci, îi extermină prin chimicale şi otrăvuri. Altfel spus,în
ultimă
instanţă ne face un rău în loc să ne facă un bine. Enzimele microbilor
ajută la
detoxificarea mediului respectiv dezechilibrat. Microbii digeră
materialul
necrozat ca şi hrană, astfel încât ţesuturile otrăvite vor fi mai repede
eliminate din organism, iar încărcătura toxică din acesta va fi redusă.
de
îndată ce microbii (germenii) şi-au îndeplinit misiunea, sau au consumat
hrana
(ţesutul necrozat) numărul acestora se reduce şi respectivele
microorganisme
devin din nou latente, în „adormire“. Microbii pot constituii o unitate
de
măsură a unei boli, dar nu sunt cauza primară provocatoare a acesteia.
Atunci când numărul bacteriilor creşte,
lucru pe care medicina de astăzi îl poate foarte uşor constata prin
analize,
înseamnă nu că suntem infectaţi de „Soartă“, ci pur şi simplu că undeva
în
organismul nostru există ţesuturi necrozate, din care bacteriile
respective se
hrănesc, existând astfel pentru ele condiţiile optime de înmulţire.
bacteriile
şi microbii, prezente în noi permanent, de pot altfel, brusc, subit şi
instantaneu, virulente.
Denumiri puerile cumar fi „invazie“, atac“,
„agresiune“, „virulenţă“ au mai mult de a face cu începutul secolului XX
şi
epoca imperialist-militaristă, decât cu natura şi legile ei. Microbii nu
sunt
duşmanii, ci prietenii noştri, iar atunci când ei „atacă“ ceva, este
pentru că
acest „ceva“ este un ţesut mort sau toxic, care trebuieşte eliminat din
corp. 