„Zeii
nu sunt vinovaţi pentru suferinţele oamenilor.
Bolile şi durerile sunt rezultatul
imoralităţii!”
Pitagora (570-510 î.C.)
„Microbii
nu reprezintă nimic, totul este mediul hrănitor (pentri aceştia)”.
Louis
Pasteur, pe patul de suferinţă, înaintea morţii
„Acolo unde este viaţă, acolo sunt şi
microbi”.
Robinson
Verner
„Alimentaţia are fără îndoială o influenţă
majoră asupra bolilor, căci ea
reglează şi condiţionează sistemul de
comunicare între cele aproape
100
de bilioane de microorganisme din sistemul digerstiv uman.”
Jeremy Nicholson, profesor de
biochimie la Imperial College din Londra.
Microbul: ţapul ispăşitor
Oamenii sunt deosebit de receptivi în faţa
ideii că anumiţi microbi veniţi „din afara” organismului sunt răspunzători
pentru afecţiuni grave cum ar fi SARS (inflamaţia plămânilor) sau hepatita C
(inflamaţia ficatului). Două lucruri ştiu psihologii de mult: că omul are
întotdeauna tendinţa de a accepta soluţiile simple şi că el încearcă
întotdeauna să „dea vina pe altcineva sau altceva” dar că foarte greu acceptă
incomodul adevăr cum că el însuşi este vinovat. „Mai degrabă omul se distruge
pe el însuşi, decât să-şi schimbe obiceiurile!” spunea marele scriitor rus Lev
Tolstoi.
Dorinţa de a găsi un „ţap ispăşitor” a dus la
grave erori de foarte multe ori în istoria omenirii, fie că este vorba de
domeniul privat, de cel economic sau de cel politic. Ştim deja că pescarii şi
politicienii sunt convinşi că doar focile şi delfinii sunt răspunzători pentru
scăderea populaţiilor de peşti din mări. Astfel că în Canada în fiecare an focile
sunt măcelărite cu miile, în timp de japonezii masacrează delfinii. „Alţii sunt
de vină, noi niciodată!” este un model de gândire îngrozitor de.... comod.
Conform exact
aceluiaşi model de logică microbii aducători de moarte sunt vinovaţi pentru
toate bolile. Renumitul profesor de imunologie şi biologie Edward Golub spunea:
„Dacă cineva crede că soluţia unei probleme complexe poate fi comprimată într-o
frază scrisă pe un autocolant lipit pe maşină, se înşeală. Am încercat acest
lucru toată viaţa, şi nu am reuşit.” A da vina pe microbi este soluţia
simplistă a unei probleme mult mai ample.
Lumea vie este
mult prea complexă. Omul „nu este un zeu aristotelian, care să cuprindă
întreaga existenţă; el este o fiinţă cu o evoluţie care reprezintă doar o
frântură de realitate” spunea socio-psiholoaga Eilsabeth Noelle-Neumann. Iar
presupuşii „experţi” nu sunt nici ei o excepţie. Marea majoritate a medicilor,
de exemplu, au aproape tot atât de puţine cunoştinţe ca şi un novice despre
biologia moleculară şi deci despre cercetarea şi studiul microbilor şi al
rolului pe care aceştia eventual îl joacă în apariţia unei afecţiuni.
Tot astfel
marea majoritate a medicilor vor rămâne cu gura căscată, lipsindu-le
răspunsurile pertinente şi calificate, dacă vor fi întrebaţi asupra
caracteristicilor de neconfundat ale aşa-numiţilor retrovirusuri, din categoria
cărora se presupune că ar face parte virusul HIV (AIDS) sau cel HCV (hepatita
C). Nemai vorbind despre definirea modalităţii de funcţionare a Polymerase
Chain Reaction, cunoscută mai bine sub prescurtarea de test de viremie PCR,
test prin care se „presupune” a se putea măsura încărcătura virală la un
pacient. Această tehnologie a fost în anii 90 promovată ca fiind
tehnologia-cheie a biologiei moleculare şi folosită ca dovadă (indirectă) pentru existenţa
gripei aviare, AIDS sau hepatitei C (vezi mai mult despre acest subiect în
Capitolul 3).
Necunoaşterea
precum şi dorinţa de suprasimplificare are rădăcini adânci în ştiinţa medicală.
Deja în 1916 filozoful Ludwig Wittgenstein remarca în jurnalul său: „Omenirea a
căutat întotdeauna o ştiinţă care să conţină simplex sigilium veri (adică
sigiliul adevărului simplu)”. Exact în această schemă se potriveşte de minune
teoria microbilor (sau a germenilor): O boală – un agent patogen – o terapie
minune ca soluţie a bolii.
Dar o astfel de
simplificare este complect falsă, mai ales atunci când avem de a face cu lumile
invizibile ale celulelor şi moleculelor. Lumea vie - în mic cât şi în mare –
este cu mult mai complexă şi mai complicată decât încearcă atât ştiinţa medicinei
cât şi mass-media să ne-o prezinte. De aceea „încercaea de a conferi simetrie şi
simplicitate în ţesătura vie a lumii a dus cel mai adesea la concluzii eronate”
aşa cum emarcă biochimistul Erwin Chargaff. „Există chiarpersoane care cred că ceea ce astăzi numim
biologie moleculară, cuprinde întreaga complexitate a vieţii. Nu este
adevărată, decât într-o măsură foarte superficială, ideea că tot ceea ce vedem
în lumea din jurul nostru este cuprins oarecum în molecule. Să fie asta totul?
Putem descrie musica prin totalitatea instrumenteore construite din lemn sau
alamă care au capacitatea de a emite sunete?”
Ar trebui din
capul locului să ne gândim doar la simplul fapt că biologia, „şiinţa vieţii”,
nu are nici măcar o definiţie proprie şi clară asupra obiectului ei de
cercetare: viaţa. „ Nu deţinem nici o definiţie ştiinţifică a vieţii” spune
Erwin Chargaff. „În realitate cercetările cele mai exacte sunt efectuate doar
asupra celulelor şi ţesuturilor moarte”. Un fenomen care în mod deosebit în
domeniul cercetării bacteriilor şi virusurilor (şi oricum în general în
întreaga cercetare farmaceutică desfăşurată pentru creeaea de noi medicamente)
ridică o problemă enormă, deoarece experimentele în laborator asupra probelor
de ţesuturi, care sunt tratate cu tot felul de chimicale super-reactive, în
final nu permit decât extrem de rar să se tragă o concluzie pertinentă asupra
realităţii vii. Şi cu toate aceste, mereu şi din nou se trag tot felul de
concluzii care duc direct la crearea de noi medicamente şi vaccinuri.
Ciupercile: precum în pădure la fel şi în om
În fapt, este imposibil să ştim exact care
este acţiunea microbilor la nivel celular şi molecular atât în omul viu cât şi
în animalul viu. Ar însemna ca fiecare microb să fie urmărit şi filmat „în
acţiune” cu o microcarmeră, ceea ce este practic, cel puţin la ora actuală, de
nerealizat. Şi chiar dacă ar fi posibil aşa ceva, tot nu am putea cuprinde în
totalitate întreaga situaţie din corp. Prin focusarea asupra microbilor, şi
condamnarea lor „a priori” ca factori primari patogeni, ca unici cauzatori ai
bolilor, se ignoră de fapt complexitatea corpului omenesc. Este, dacă putem
spune aşa, o „simplificare” iresponsabilă. De la acţiunea factorilor de mediu
înconjurător, influenţa nocivă a toxinelor sau a medicamentelor, până la
factorii de natură psihică (stresul) şi nutritivă, toate acestea au o influenţă
constantă asupra organismului.
Dacă, în loc de
fructe şi legume, o prea mare perioadă de timp se vor consuma dulciuri,
fastfood, băuturi răcoritoare, cafea şi alcool (şi odată cu acestea tot felul de
toxine cum sunt conservanţii, coloranţii, aromele sintetice, etc), se va fuma
intens şi/sau se vor consuma diferite droguri, toate acestea vor duce în timp
la ruinarea sănătăţii. Nu avem nevoie de nici un fel de microb, şi nici de prea
multe cunoştinţe ştiinţifice pentru a înţelege aceste lucruri.
Un foarte interesant film realizat în 2004,
„Super Size Me”, în care americanul Morgan Spurlock –în acelaşi timp regizor şi
„cobai” – ne prezintă cât se poate de concret o astfel de situaţie.
Timp de 30 de
zile, Morgan Spurlock a mâncat numai fastfood de la McDonald’s.
Rezultatul : 12 kilograme greutate corporală în plus, valorile
ficatului (transaminazele) identice cu cele ale unei persoane bolnave, afecţiuni ale cordului şi
depresiune, masive dureri de cap şi probleme de erecţie. În doar 30 de zile de
consum exclusiv de fastfood! Pe deauspra, omul nostru a devenit şi dependent.
Dependent de McDonald! Asta în timp ce concernele de tipul McDonald investesc
anual în publicitate o sumă de circa 1.400 de milioane de dolari. Desigur, şi
guvenul american, grijuliu cu sănătatea cetăţenilor săi duce anual o campanie
pentru fructe şi legume în valoare de .... 2 milioane de dolari. Bună glumă!
Studiile
efectuate în laborator pe şoareci arată că produsele cum ar fi hamburger sau
cartofii prăjiţi crează dependenţă, întocmai ca şi heroina! Această dependenţă
este creată, conform cercetătorilor, de ingredientele denaturate conţinute de
acest tip de alimentaţie. „O alimentaţie sărată, dulce şi grasă a dus, la
animalele studiate, la dependenţă” declară neurologul Ann Kelley de la
Wiscounsin Medical School, care s-a ocupat ani la rând cu cercetarea
modificărilor chimice a ingredientelor alimentare şi cu efectele pe care
acestea le au asupra creerului.
Zahărul, pe de
altă parte, „este capabil să devină un deschizător de drum pentru alte droguri,
legale sau ilegale” afirmă Thomas Kroiss, preşedintele Societăţii pentru medicină
integrală din Austria. Zahărul este un „hoţ de vitamine”, care pe deasupra mai
influenţează şi dispoziţia psihică. Aici ar trebui să fim conştienţi de faptul
că zahăru, aşa cum îl consumă majoriatea cetăţenilor din ţările dezvoltate,
deci sub formă rafinată, nu există în mod normal în natură, şi tocmai de aceea
crează un dezechilibru în organism, atunci când este consumat în mod regulat şi în cantitate mare.
Şi aici poate
ar fi interesant de aflat câţi oameni au cunoştinţă de existenţa unei plante
care creşte în America de Sud, pe numele ei latin Stevia rebaudiana, ale cărei
frunze sunt mai dulci decât zahărul, fără însă a conţine hidruri de carbon,
fără a aduce nici un fel de prejudiciu consumatorului, şi care pe deasupra mai
este şi indulcitorul ideal pentru diabetici. Această plantă este folosită de
mii de ani în America de Sud ca îndulcitor, dar Comunitatea europeană a
interzis folosirea ei ca aliment în Europa. În Elveţia în schimb, se poate găsi
liberă pe piaţă. De ce? Interesele monopoliste ale industriei zahărului!
În Japonia şi
Israel, spre exemplu, 40% din piaţa îndulcitorilor este ocupată de Stevia. Iar
tot în Japonia (şi nu numai) prin lege este interzisă comercializarea
zaharinei, a căriei substanţă activă de bază, ciclamatul, este TOXIC pentru
ficat. Adică tocmai pentru acel organ care este în principal afectat de
deficienţa pancreasului în sintetizarea insulinei, adică de diabet.
Caragiale ar fi
introdus aici un „Bravos, naţiune!” Eu mai bine mă abţin de la orice
comentarii.
Revista de specialitate „New Scientist” cerea
într-unul din numerele ei ca: „acelaşi gen deavertismente care se găsesc pe pachetele de ţigări să fie afişate
obligatoriu şi în magazinele Fastfood”.
Şi cu toate
aceste certificate pericole pentru sănătate, culmea ironiei, McDonald’s
sponsorizează fără jenă mari competiţii sportive, cum ar fi de exemplu
Campionatul mondial de fotbal desfăşurat în Germania anii trecuţi. Desigur
inteligent, căci uriaşul număr de vizitatori al acestei competiţii, nefiind
acasă, mergea să mănânce unde?... la McDonald's. Ba McDonald a iniţiat chiar şi o
acţiune de ajutor al copiilor bolnavi (bolnavi ca urmare a alimentaţiei de tip
Fastfood?) în care erau implicate personalităţi sportive ca Michael Ballack,
Miroslav Klose, Herny Maske sau Katarina Witt, precum şi cunoscutul model Heidi
Klum sau trio-ul de cîntăreţi „Destiny’s Child“.
În orice caz
„zahărul rafinat este un mediu nutritiv ideal pentru ciuperci şi bacterii
dăunătoare” afirmă medicul Thomas Kroiss. Iar o serie de studii confirmă faptul
că o alimentaţie lipsită de fructe şi legume, este în foarte mică măsură, dacă
nu chiar de loc adecvată unei flore intestinale optimale.
Conduita
individuală şi stilul de viaţă (stres, nutriţie, mişcare) influenţează
într-adevăr flora intestinală şi astfel poate conduce la creşterea volumului de
ciuperci Candida, spre exemplu, care pot apoi provoca sau favoriza apariţia unor diferite afecţiuni.
Corpul omenesc
este asemenea unui ecosistem, unei păduri să zicem. Are plămâni, rinichi sau
glande sudoripale, cu ajutorul cărora respiră şi elimină surplusul de substanţe
acide. Echilibrul bază-acid al corpului este unul dintre cele mai importante
componente ale ecosistemului numit om. O alimentaţie predominant acidă, cum ar
fi cea compusă din carne, ouă, peşte, brânză, pâine, unt şi dulciuri, în
detrimentul unor alimente bazice cum sunt fructele şi legumele, practicată pe o
perioadă de timp lungă, va perturba balanţa bază-acid a organismului, lucru ce
nu poate să rămână fără urmări asupra sănătăţii corpului uman.
„În upta pentru
sănătate, pH-ul este hotărâtor”, afirmă nutriţionistul american Gary Tunsky. În
orice caz, lucru deja de mult timp ştiut, celulele cancerigene, tumorile sunt
extrem de acide şi nu ar fi foarte complicat să se efectueze studii care să
ce cerceteze rolul jucat de o alimentaţie preponderent acidă, sau bazică asupra
evoluţiei cancerului. Din păcate astfel de studii nu se efectuează. Qui bono?
Totuşi, la
congresul internaţional al oncologilor care a avut loc anul acesta (2009) au
fost făcute publice şi analizate rezultatele unui mare studiu nutriţionist la
nivel european, studiul EPIC (European Prospective Investigation into Cancer
and Nutrition = Investigatia europeana prospectiva privind cancerul si
alimentatia). În cadrul acestui studiu desfăşurat pe o durată de 35 de ani, au
fost cercetate şi sistematizate statistic obişuinţele nutriţionale ale peste 500.000
de persoane din diferite ţări europene în raport cu frecvenţa apariţiei
diferitelor forme de cancer. „De
necrezut", a exclamat profesorul francez Michel Boiron, preşedintele
fondator al Congresului international al cancerului. „Scepticismul nostru este
invins. Cifrele studiului EPIC sunt de necombătut. Legătura dintre cancer si
alimentaţie este certificată."
Concluzia
oncologilor participanţi la sus-amintitul concres a fost una destul de clară:
„Deşi în tracut au fost sugerate o serie de posibile cauze provocatoare de
cancer, ca urmare a studiului EPIC trebuie să spunem că, aproape cu
certitudine, cancerul este o afecţiune nutriţională.”
Într-o altă
direcţie, aceea a influenţei nutriţiei asupra scheletului, formării oaselor şi
a afecţiunilor a acestora, au fost din fericire foarte multe studii efectuate,
concluziile fiind şi aici foarte clare: „Pentru menţinerea unui schelet osos în
bună stare de sănătate şi preîntâmpinarea unor afecţiuni, îndeosebi
osteoporoza, este necesară pe cât posibil evitarea alimentelor cu conţinut
înalt de acizi fosfatici şi oxalici (substanţe care „fură” calciu) cum ar fi
carnea, cârnaţii, Coca-Cola, brânza topită, cacao sau ciocolata.”
Alături de
echilibrul pH-ului din organism, flora intestinală este şi ea unul dintre
factori majori care contribuie la menţinerea unui corp sănătos, aşa cum
constatăWolfgang Kruis, profesor de medicină
şi expert în probleme de digestie. Iar colegul său, cercetătorul Francisco
Guarner confirmă încă o dată: „Flora intestinală este relevantă pentru
sănătatea unei persoane, fapt foarte bine documentat”. Printre altele ea joacă
un rol esenţial în aprovizionarea cu
energie a organismului şi pentru formarea celulelor epiteliului. Atunci când
flora intestinală este dereglată sau chiar distrusă, prelucrarea elementelor
nutritive (energie) şi a substanţelor vitale pentru organism este puternic
influenţată în sens negativ, fapt care nu poate să nu aibă urmări grave asupra
sănătăţii, cum ar fi de exemplu formarea de „colonii” de ciuperci şi bacterii
în ţesuturi.
În acest sens,
administrarea abuzivă de antibiotice extrem de puternice, de foarte multe ori
în cazuri complect nejustificate, antibiotice care duc la dereglarea până la
distrugere a florei intestinale, este un factor major de risc pentru sănătatea
oamenilor.
Din păcate
există foarte puţine studii serioase şi fundamentate ştiinţific care să aibă ca
obiectiv influenţa pe care au asupra florei intestinale (şi implicit asupra
stării generale de sănătate) tipul nutriţional, dar şi o serie de alţi factori
cum ar fi drogurile, toxinele, pesticidele, gazele de eşapament sau stresul.
Interesant (dar
şi îngrijorător) este faptul că organizaţiile răspunzătoare cu aceste probleme
(cum ar fi Comisiile de sănătate şi alimentaţie UE sau institutele de cercetare
nutriţională din diferite ţări europene) în loc să finanţeze astfel de
cercetări, se ocupă cu dezvoltarea şi promovarea unor produse „bine vandabile”
cum ar fi „functional food ingredients”, „specifically designed bacterial
strains” sau "probiotics and prebiotics” (ingrediente alimentare funcţionale,
tulpini bacteriene special designate sau tablete pre- şi pro-biotice).
Aceste fapte
certifică încă o dată (dacă mai era nevoie) că industria medicală nu are
interes în direcţia cercetării preventive.Din vânzarea de preparate antifungice ( la fel ca şi cea de
antibiotice, de medicamente antivirale, vaccinuri, probiotice, etc) se fac bani
frumoşi, se câştigă bine. Iar prin conştientizarea riscurilor pe care le aduc
cu sine cafeaua, zahărul sau drogurile legale nu se câştigă nimic (în afară de
sănătate). Din păcate există încă mult prea mulţi oameni care preferă să „facă”
un dolar, decât să respire o gură de aer curat.
Faptul că în
ultimele decenii infecţiile fungice devin din ce în ce mai numeroase nu se
datorează faptului că aceste fungii au devenit mai agresive (de abea dacă au
survnit modificări ale structurii lor în ultimele milioane de ani) ci faptului că
obişnuiţele noastre de nutriţie şi comportament sunt dăunătoare ecosistemului
numit „corpul uman”. Iar aici comparaţia corpului uman cu pădurea ne poate ajuta să
înţelegem aceste realităţi mai bine. Şi într-o pădure care este „intoxicată” şi
al cărei ecositem este dereglat apar din ce în ce mai mulţi copaci bolnavi,
atacaţi de fungii şi bacterii. Păduri, copaci, ciuperci şi bacterii care
existau cu zeci de milioane de ani înainte ca omul să înceapă să perturbeze echilibrul
natural al ecosistemelor, externe sau proprii.
Într-o pădure
sănătoasă, ciupercile joacă esenţialul rol de „sanitari”, de sistem de
salubritate pentru materia vegetală moartă şi de formare a humus-ului. Într-o
pădure bolnavă, aceleaşi ciuperci se dezvoltă invaziv şi distrug arborii
sănătoşi. Totul în natură, indiferent că este vorba de nivelul celular sau de
peisajul botanic, totul se desfăşoară în echilibru. În faţa unei plante
sănătoase, bolile provocate de ciuperci nu au nici o şansă. Este însă acest
echilibru perturbat (iar responsabili pentru aceste perturbări ştiţi
Dumneavoastă cine suntem) plantele devin din ce în ce mai expuse unor astfel de
boli. Un teren saturat cu substanţe acide duce la o dezvoltare anormală a
ciupercilor şi la o slăbire a rezistenţei plantelor.
Se întâmplă oare
altfel cu noi înşişi?
Bacteriile: începutul vieţii
Natura
funcţionează ca întreg de milioane de ani, cu o precizie absolută. Microbii, la
fel ca şi omul, sunt părţi componente ale naturii (cosmologic cât şi ecologic).
Atunci însă când omul, prin tehnologia sa, rupe acest echilibru, întreaga
natură (şi odată cu ea şi oamenii) devine bolnavă. Celebrul medic Rudolph
Virchow (1821-1902) cerea încă în 1875 confraţilor săi să „nu uite niciodată să
trateze omul bolnav ca un întreg”. Medicul nu va înţelege niciodată boala unui
pacient, dacă nu va înţelege corelaţia dintre omul ca întreg cu natura şi
mediul lui înconjurător. Prin simpla evaloare a valorilor din analiza sângelui, nici un medic, niciodată nu va vindeca cu adevărat o boală. Eventual, cel mult, va combate nişte simptoma, lucru însă care nu va duce la dispariţia afecţiunii.
Fără existenţa
bacteriilor viaţa omului este practic imposibilă. Bacteriile au stat de la bun
început la baza evoluţiei vieţii:
- progenot – formă de viaţă premergătoare bacteriilor,
acum circa 3,5 miliarde de ani;
- procariote, din care s-au dezvoltat bacteriile
anaerobe;
- bacteriile anaerobe de fotosinteză
- cianobacteriile de fotosinteză, care au dus la formarea
atmosferei
- respiraţia aerobă, de unde
- procariotele aerobe:
- mai apoi eucariotele (circa 3,2 miliarde de ani) care
au dus la formarea plantelor şi animalelor
într-o imensă
varietate, pentru ca mai apoi să apară
- mamiferele şi
- omul.
Cred că este
foarte clar pentru toată lumea că bacteriile pot foarte bine exista fără om,
dar omul fără bacterii, nu. Iar de aici apare logică concluzia că bacteriile, a
căror „misiune” primară este viaţa, nu pot fi făcute vinovate şi acuzate ca
principalul factor cauzator al bolilor şi al morţii. Dar tocmai pe această idee
se bazează medicina alopată începând cu cei doi „mari eroi”, Pasteur şi Koch,
şi până în zilele noastre.
Doar la câteva
ore după naştere, toate ţesuturile mucoase ale unui nou-născut sunt populate de
bacterii, care desfăşoară o activitate de protecţie esenţială. Fără aceste
colonii de miliarde de bacterii şi germeni, un nou-născut, la fel ca şi un
adult, nu poate supravieţui!
Şi încă ceva,
mai puţin ştiut de către omul obişnuit: doar 1% din bacteriile din organismul
uman sunt cunoascute şi cercetate. Restul de circa 99% din germenii care
„mişună” prin corpul uman nu sunt cunoscute şi nici cercetate. În schimb,
pentru orice fleac de răceală, unii medici „prea harnici” prescriu antibiotice,
care distrug fără discernământ nu numai eventualele bacterii „rele” ci toate
bacteriile. Lucrurile merg uneori atât de departe, încât pentru otite, li se
prescriu copiilor antibiotice. Ori 40% din formele de otite sunt provocate viral, de virusuri, susţine tot medicul alopat. Ori antibioticul DISTRUGE BACTERIA, NICIDECUM VIRUSUL!!!
Uneori chiar te
întrebi dacă nu cumva unii medici nu au alt scop în viaţă decât acela de a
omorâ oameni. Să-mi fie cu iertare, dar cum poţi altfel gândi despre un medic
care prescrie antibiotice în cazul în care la şcoală a învăţat că o anumită afecţiune are cauză virală? Argumentul cum că
antibioticele se prescriu preventiv, pentru a preveni o eventuală apariţie a
unei infecţii bacteriene, este la fel de amuzant ca ideea de a recomanda unui
bărbat pilule anticoncepţionale pentru a nu rămâne eventual gravid.
„Marea
majoritate a celulelor din corpul uman sunt cu totul altceva decât celule
proprii umane: bacteriile străine de corp au de departe supremaţia” constată în
jurnalul de specialitate „Nature Biotechnology” (2004) un grup de cercetători
de la Londoner Imperial College sub conducerea lui Jeremy Nicholson. În
continuarea acestui articol se afirmă că numai în sistemul digestiv uman
(intestine) cercetătorii au idenificat „circa 100 de bilioane de
microorganisme, care împreună ar forma o masă în greutate de circa un kilogram!
De aici rezultă că cele peste 1.000 de forme de simbioză cunoscute (în
ineriorul corpului uman) posedă probabil mai mult de 100 de gene care diferă de
cele ale gazdei (din nou corpul uman, propriile gene ale omului)”. Este omul în
corpul său în minoritate? Şi oare, de câte ori se foloseşte o astfel de genă sau urmă genetică pentru a sugera fals ideea că în organism s-au relevat "urmele genetice" ale unui virus?
Nicholson şi
colegii săi ajung la concluzia că „superorganismul uman poate fi definit ca un
ecosistem stăpânit de microorganisme”. „Ştim deja de ceva vreme”, continuă
profesorul de biochimie Nicholson, „că o serie de afecţiuni sunt provocate de
factori genetici sau de mediu”. În primul rând alimentaţia are o influenţă
majoră asupra stării de sănătate sau boală, prin însăşi faptul că modulează
relaţiile dintre cele 100 de bilioane de microorganisme din sistemul digestiv
uman! „Microorganismele sunt parte componentă a genomului nostru (moştenire
genetică) şi sunt în mare măsură la fel de importante ca şi propriile noastre
gene” concluzionează Nicholson.
Cît de mult
poate influenţa echilibrul bacterian dezvoltarea normală a organismului putem
constata la sugari. Copiii alăptaţi de către mamele lor au în flora intestinală
aproape în exclusivitate o anumită bacterie (Lactobacillus bifidus), care este
foarte diferită de alte bacterii, care predomină în organism ca urmare a unei
diete a copilului cu lapte de vacă. „Bacteria Lactobacillus bifidus conferă
copilului hrănit la sân o mult mai mare rezistenţă contra infecţiilor
intestinale, de exemplu” constată microbiologul Dubos. Acesta este doar un
singur exemplu din multitudinea de exemple care cetifică efectele pozitive ale
convieţuirii dintre bacterie şi om.
Într-un
experiment în laborator, femelelor de şoareci gestante au fost ajutate să nască
prin cezariană într-un mediu complect steril. La câteva zile de la
naşterea puilor (care au fost în continuare ţinuţi şi hrăniţi în mediu steril), absolut toţi au decedat, iar autopsia efectuată a constatat
prezenţa în intestinele acestora a unui mucus alb, cleios, amorf, complect
lipsit de bacterii!
„Omul şi-a făcut
o regulă din a se îngriji mai mult de un stil de viaţă care îl pune în pericol,
dacât de a se interesa de acele forţe biologice de care depinde în mod
hotărâtor existenţa sa. Istoria războaielor a exercitat întotdeauna mai multă
fascinaţie asupra omului decât istoria păcii. Şi astfel poate se justifică şi
faptul că aproape nimeni nu se interesează de coexistenţa „în pace” a
bacteriilor din sistemul nostru digestiv” este de părere Dubos.
Bine, veţi
spune, dar nu au salvat antibioticele viaţa atâtor oameni? Fără îndoială că da.
Totuşi treuie remarcat că abea la 12 februarie 1941 a fost prima oară
administrat un antibiotic (Penicilina) unui pacient, ceea ce înseamnă că
antibioticele nu au nimic de a face cu creşterea calităţii vieţii în ţările
dezvoltate şi implicit scăderea agresivităţii afecţiunilor , care a început cu o sută de ani înainte.
Apoi, prin
administrarea antibioticelor (eronată) au fost tot la fel şi multe vieţi
curmate. Pe deasupra s-a ajuns ca în ziua de astăzi o foarte mare parte a
bacteriilor „rele” să devină imune în faţa antibioticelor. Astfel în prezent
70% dintre microbii care sunt răspunzători pentru afecţiunile pulmonare au
devenit insensibili la astfel de preparate, 40% din tulpinile de
Staphillococcus nu mai reacţionează la nici un fel de antibiotic.
Însuşi Alexander
Fleming, descoperitorul Penicilinei, avertiza la vremea respectivă asupra
riscurilor şi pericolelor pe care le presupune folosirea iraţională a acestora.
Însuşi termenul de antibiotic provine din limba greacă şi se traduce textual
prin „impotriva vieţii”! Antibioticele nu pot face deosebire între bacteriile bune,
necesare organismului, şi cele rele. Ele distrug TOATE bacteriile!
Numai în USA
sunt anual mai multe milioane de antibiotice prescrise inutil. Şi aceasta cu
consecinţe extrem de grave, antibioticele fiind responsabile pentru aproape o
cincime din cele 100.000 de decese anuale din USA, cauzate de medicamentaţii şi
de efectele secundare ale acestora.
Dar în primul
rând, întrebarea pricipală este „Ce anume provoacă, de exemplu, o aprindere de
plămâni sau a inflamaţie a urechii medii?” Răspunsul nu este încă dat cu
certitudine, şi totuşi microbii (bacteriile) sunt etichetate ca „duşmanul de
moarte”. La începutul sec.XXI oamenii rămân încă prizonierii mentalităţii
imperialist-militariste ce avea poarte o justificare istorică, insă acum150 de
ani, cum că germenii (microbi, bacterii, etc) sunt duşmanul extern ce poate fi
combătut doar cu ajutorul armatei de pilule oferite atât de generos de bunii
noştri aliaţi, industria farmaceutică şi medicina alopată. O concepţie fixistă
depăşită istoric de mult, dar care este în continuare ţinută în viaţă
de interesele de câştig ale unora, cu ajutorul mass-mediei subordonate.
Până şi în ceea ce priveşte infarctul
miocardic, de vreo zece ani încoace, unii medici întreprinzători consideră că
este provocat de o bacterie (Chlamydia pneumoniae). Şi deci, iarăşi din motive
preventive sunt prescrise antibiotice de către unii medici prea grijulii unor
presupuşi candidaţi la infarct.
Bacteriile nu
trăiesc ne dunele singure, izolate, plutind prin aer peste tot (cum îşi
închipuia fantezistul Pasteur) ci se intâlnesc în grupurile de celule şi
ţesuturi. O cultură de bacterii sau fungii (ciuperci) nu constă din bacterii
sau fungii puse frumos una lângă cealaltă, ci au nevoite de un „mediu
hrănitor”. Aici trebuie să înţelegem că 2 – 3 bacterii, singure, nu au absolut
nicio şansă de a influenţa nici în cea mai mică măsura organismul uman, O
concentrare masivă de bacterii însă, da. Doar că pentru aceasta este nevoie de
un substrat nutritiv adecvat. Orice formă de viaţă, pentru a se dezvolta şi
reproduce, are nevoie de hrană pentru a obţine energia necesară. Acesta este
singurul adevăr pe care Pasteur l-a rostit, pe patul de moarte. Dar până şi
acest adevăr era un plagiat, fiind rostit mai înainte de Claude Bernard
(1813-1878), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai medicinei
integrale: „Microbul nu este nimic, totul este mediul hrănitor.”
Iar acest lucru
fusese deja în timpul vieţii lui Pasteur demonstrat şi de Antione Bechamp. Într-o
zi în laboratorul lui Bechamp a fost adus un bărbat care, în urma unui accident
violent, îi fusese amputat un braţ în zona cotului. Bechamp a constatat că, la
aproximativ 8 ore de la accident, ţesuturile din zona rănii începuseră să intre
în cangrenă. Dar în aceste ţesuturi nu exista nici o urmă de bacterii! Abea
câteva ore mai târziu au început să-şi facă şi acestea apariţia. Aveau nevoie
de un mediu hrănitor, de ţesutul necrozat, pentru a se dezolta. Deci cangrena
nu fusese produsă de bacterii ci tocmai apariţia bacteriilor fusese favorizată
de existenţa unui ţesut mort.
În funcţie de
cauza pentru care un ţesut „moare”, deci de toxicitatea „mediului hrănitor”,
îşi fac apariţia şi diferitele tipuri de bacterii (germeni). „la o observare
mai atentă a bolilor, mai ales în procese inflamatorii, iniţial avem de a face
cu o cauză de perturbare a organismului, iar abea ulterior începe activitatea
bacteriană” spune medicul Johann Loibner.
„Acest lucru îl
poate fiecare om observa la sine însuşi. Dacă o rană proaspătă va intra în contact
cu un material străin (murdărie să zicem) abea atunci apar şi bacteriile. În
momentul pătrunderii unui obiect străin în corp, (gândiţi-vă la un spin în
deget) apar anumite bacterii (care duc la inflamarea, înroşirea şi umflarea
locului respectiv) care după ce obiectul respectiv a fost înlăturat, dispar şi
ele. Dacă ne afectăm mucoasa căilor respiratorii prin aer rece (iarna) atunci îşi
fac apariţia anumite bacterii care, în funcţie de durata şi puterea „răcelii”,
precum şi în funcţie de starea generală de sănătate a persoanei respective,
atacă (se hrănesc cu) respectivele celule bolnave, eliminîndu-le, fapt care
conduce la cathar.”În fapt, bacteriile
au în aceste cazuri (şi de fapt în majoritatea cazurilor) un rol benefic, de
„sanitari” ai organismului.
Acest
fapt poate lămuri ceea ce medicina alopată nu poate înţelege (explica), şi
anume de ce atât de multe şi diferite microorganisme sunt în permanenţă
prezente, (printre care „extrem de periculoşii” bacili aituberculozei, strptococii sau stafilococii)
fără ca ele să producă daune vizibile. Deoarece ele vor deveni active (se vor
înmulţi într-o măsură periculoasă) doar atunci cînd vor avea subicient
„material nutritiv” la dispoziţie. Iar acest material nutritiv le poate fi pus
la dispoziţie prin otrăvuri (substanţe toxice), prin produse secundare ale
metabolismului, prin alimentaţie insuficient digerată şi prin mulţi alţi
factori care pun la dispoziţia bacteriilor ceea ce ele au nevoie pentru a se
hrăni (deci dezvolta).
În ciuda acestor
mecanisme de mult timp binecunoscute, tot timpul oamenii de ştiinţă au visat la
aşa-zisul „medicament-minune” care să atace becteriile selectiv, doar pe cele
rele, prin mijloace (deci cu „arme”) chimice. Şi Paul Ehrlich (1854-1915)
părintele chemoterapiei, visa acelaşi lucru: o boală-un agent patogen-un
medicament de sinteză chimică specific contra acestei boli. Această concepţie
s-a impus, în detrimnentul altora, pentru că, pe bună dreptate, concernele
chimice şi farmaceutice au întrezărit aici posibilitatea unor câştiguri
fabuloase.
„Şi totuşi,
promisiunile de vindecare, de creere a unui medicament-minune nu s-au
îndelpinit niciodată” este de părere Allan Brandt, profesor de istoria
medicinei de la Harvard Medical School.
Virusurile : minimonştrii aducători de moarte?
Concepţia neclară asupra bacteriilor şi ciupercilor
(teoria germenilor) s-a reflectat şi asupra virusurilor. La sfârşitul
sec.XIX posibilităţile tehnice de la acel moment nu permiteau relevarea şi
studierea unor particule mai mici decât ceea ce se putea observa cu microscopul
clasic. Deoarece existau prea multe afecţiuni în care bacteriile sau ciupercile
pur şi simplu nu existau, s-a presupus că aceste afecţiuni sunt provocate de
„ceva mult mai mic”, care nu se putea vedea. Acest ceva a fost botezat „virus”,
cuvânt de la origine însemna, în limba latină, otravă, şi s-a presupus că acest
„virus” trebuie să aibă o dimensiune foarte mică, de circa 20 până la 450 de
nanometrii (1 nanometru= a miliarda parte dintr-un metru). O supoziţie foarte
comodă.
Cât de multe neadevăruri conţine teoria virusurilor putem
exemplifica printr-un caz binecunoscut, cel al epidemiei de variolă. Este
variolao epidemie care poate fi combătută prin
vaccinare? Mulţi specialişti în istoria medicinei se îndoiesc. De altminteri
contra ciumei nu există vaccin şi cu toate acestea ea parctic a dispărut.
Dacă vom arunca o privire asupra datelor statistice din Anglia
anului 1853 (deci anul în care a fost introdusă vaccinarea obligatorie) vom
constata că până la acest moment variola făcea 2 victime la 10.000 de
locuitori. La începutul anilor 1870, deci al 20 de ani după introducerea
vaccinării obligatorii, care fusese deja administrată la 98% din populaţia
Angliei, în Anglia frecvenţa bolii se mărise la 10 victime la 10.000 de
locuitori (deci de cinci ori mai mult decât înainte de introducerea
vaccinului!).
„Epidemia de variolă a atins apogeul ei după ce a fost
introdusă vaccinarea obligatorie” concluzionează William Farr, responasbil cu
administrarea datelor statistice în Londra. Aceeaşi imagine ne-a oferit-o şi
puternica epidemia de variolă din Filipine de la începutul sec.XX, deşi şi în
acest caz populaţia era vaccinată chiar în proporţie de 100% . Mai mult, în 1928
a apărut un articol în „British Medical Journal” în care se contata că
pericolul de a muri ca urmare a acestei boli era de 5 ori mai mare tocmai la
persoanele care ERAU vaccinate în comparaţie cu persoanele nevaccinate!
Nici în Germania
lucrurile nu aus tat mai bine. Satisticile concemanu pentru anii 60 ai
secolului trecut o rată a mortanităţii de 6.000 de persoane pe an. Însă în anii
1870/71 numărul victimelor a crescut drastic la 85.000 (adică de 14 ori mai
mult). De ce oare, ce se întâmplase? Avea locrăzboiul franco-german, iar
prizonierii francezi erau ţinuţi în lagăre în condiţii de hrană şi igienă
absolut catasrofale, astfel că numărul cazurileo de variolă a explodat pur şi
simplu, deşi toţi soldaţii, atât cei francezi cât şi cei germani erau
vaccinaţi! Şi populaţia civilă germană, deşi în mare partre vaccinată, a
resimţit creşterea incidentţei bolii, lucru explicabil în condiţiile de război
de atunci.
În momentul în
care, după război, aceste lagăre de prizonieri au fost desfiinţate, situaţia
epidemică a revenit brusc la „normalul” de dinainte de război. Deja în 1874 se
raportau în Germania doar 3345 de decese datorate acestei boli. Medicii susţin
că această redicală reducere a deceselor se datorează introducerii vaccinării
obligatorii pentru copii în vârstă de un an. Doar că această vaccinare
obligatorie a fost introdusă.... exact un an mai târziu, deci în 1875! Atunci
când spectrul bolii devenise deja istorie.
„Ceea ce
înseamnă că o serie de îmbunătăţiri ale situaţiei tehnico-igienice avuseseră
între timp loc, nemai vorbind de faptul că stresul unui război fusese înlocuit
cu liniştea păcii, şi astfel rata mortalităţii a scăzut drastic” susţine
medicul Gerhard Buchwald.
Virusologii
şcolastici rămân însă mai teparte convinşi că virusurile produc boli, prin
parazitarea celulelor (cu ajutorul enzimelor şi a altor părţi componente ale
celulelor).Virusurii atacă celulele şi în unele cazuri chiar le omoară. O
ipoteză „de poveste” dar care nu este susţinută de dovezi solide. Dacă voi cere
dovada materială, certă a exoistenţei acestor „ucigaşi”, nu o vom primi.
Până în prezent
nu s-a reuşit ca din sângele unei persoane bolnave să fie recoltat un virus cu
complecata sa cofuguraţie genetică (genom) şi cu învelişul (membrana)
complectă, să fie curăţat şi izolat şi în final să fie fotografiat cu
microscopul electronic. Această situaţie este valabilă şi pentru „pandemiile”
de gripă aviară, gripă porcinp, hepatită C sau HIV, şi pentru multe alte
afecţiuni încă.
Iar aici dorim să încurajăm cititorii să
verifice atent şi obiectiv valabilitatea teoriei oficiale a virusurilor, precum
şi opiniile asupra acestui subiect emise de mulţi laureaţiu cu Premiul Nobel,
de cercetători de elită, de către jurnaliştii serioşi şi curajoşi, etc. Desigur
că şi noi încercat să aflăm părerea unor organizaţii responsabile cu situaâia
epidemoilogică la nivel naţional sau internaţional, cum ar fi Institutul Robert
Koch din Berlin căruia i-am adresat în 2005 trei întrebări prin intermediul
unei scrisori oficiale:
1. Vă rugăm să ne numiţi studiile care aduc dovada
irefutabilă că agenţii patogeni (virusurile)
SARS, Hepatita C, HIV, Ebola,
Polio şi BSE au fost relevaţi (complect curăţaţi şi izolaţi, analizaţi
şi
fotografiaţi cu microscopul electronic)
2. Vă rugăm să ne numiţi studiile care certifică faptul
că agenţii patogeni mnai sus numiţi sunt cei
care provoacă afecţiunile pentru
care sunt consideraţi răspunzători (şi nu alţi factori cum ar fi
nutriţia
defectuoasă sau insuficientă, toxinele, drogurile, etc)
3. Vă rugăm numiţi-ne cel puţin două studii care să
cretifice fără tăgadă că vaccinurile sunt
eficace.
Din păcate nici
până în ziua de azi nu am primit nici un răspuns, nu a fost nominalizat nici un
studiu, deşi am repetat întrebările noastre de mai multe ori!
Principala
problemă este că virusologii au părăsit de mult timp terenul observaţiei
directe a naturii şi acţionează în baza aşa-numitelor „dovezi indirecte” cum ar
fi anticorpii şi testul PCR. Iar aceste divezi sunt ipotetice, dacă nu chiar
complect irelevante. Atestul anticorpi (ELISA) relevă doar anticorpii din
organizm, dsr nu şi virusuri sau particule virale. Aceasta înseamnă că, atâta
timp cât virusul, respectiv antigenul nu a fost stabilit, nu poate nimeni
spune, la ce anumer reacţionează testul anticorpi (rezultă că aceste teste sunt
ne-specifice, cum se spune în limbajul de specialitate).
Iar lucrurile nu
stau nici pe departe altfel în cazul testului PCR (Polymerase Chain Reaction-
reacţia de polimerază în lanţ) care în prezent este folosit pentru a depista şi
multiplica de milioane de ori secvenţe genetice, adică mici particule genetice.
La fel ca şi la testul anticorpi, testul PCR ne arată o „oarecare reacţie
imunitară a coprului” sau mai neutral formulat, o „oarecare dereglare sau
activitate la nivel celular. Dar un virus, ale căror caracteristici nu au fost
anterior stabilite, nu poate releva testul PCR, el ca şi testul anticorpi.
Tocmai pentru că exacta caracteristică genetică a virusurilor respective nu a
fost stabilită.
Nemai vorbind de
faptul că aceste „cioturi, frânturi” genetice care sunt în laborator găsite cu
ajutorul testului PCR nu îndeplinesc cerinţele impuse de genetică pri definiţia
genei (din care omul are între 20.000-25.000). Şi totuşi , SE PRESUPUNE că
aceste bucăţele, întro formă ipotetic complectă constituie substanţa genetică a
unui virus. Dar nimeni nu a putut nici măcar fotografia acest virus.
Dar chiar dacă
am accepta premiza că aceste particule (antigen sau fragment genetic) sunt
într-adevăr părţi ale prorocitului virus, nu este nici pe
departe sigur că respectivul virus provoacă afecţiunea care se speculează că ar
fi de el provocată (dacă persoana sau animalul se îmbolnăveşte într-adevăr,
ceea ce de cele mai multe ori nu este cazul). Ceea ce se poate constata „in
vitro” în laborator, nu este aproape niciodată identic cu ceea ce se petrece
„in vivo”. Căci ceea ce avem sub numele de particulă virus „in vitro” este o
particulă „relevată” cu ajutorul unor componente chimice sau a unor substanţe
puternic oxidante, care modifică materialul de cercetare respectiv.
În 1995 acest
aspect este luat în discuţie chiar şi de revista „Der Spiegel” (care este
recunoscută pentru atitudinea foarte ortodoxă în ceea ce priveşte teoria
virală) citându-l pe cercetătorul Martin Markowitz de la New Yorker Aaron
Diamond AIDS Research Center: „Culturile celulare infectate viral sunt
preparate (tratate) de către cercetători cu astfel de substanţe otrăvitoare în
toate combinaţiile posibile, pentru a putea alfa care dintre acestea ucid
virusurile mai eficace. Dar cât de departe ne vor duce aceste încrucişări în
retortă, nu avem habar. Ceea ce contează în ultimă instanţă este pacientul.”
„Iar experienţa
lui Markowitz l-a învăţat cât de mare este diferenţa între ceea ce se petrece
în retortă sau eprubetă şi ceea ce se petrece în pacientul aflatpe patul de boală. Markowitz este mai conştient
decât mulţi alţi cercetători din domeniul AIDS, cât de puţin se aseamănă
comportamentul tulpinilor virale în laborator cu cel al virusurilor aflaţi în
păienjenişul de hormoni, anticorpi, celule macroface se celule T pe care-l
găsim în sistemul imunitar al omului viu” relatează în continuare Der Spiegel.
Andreas
Meyerhans de la Istitutul Pasteur din Paris afirmă scurt dar concludent: To
culture is to disturb”, ceea ce am putea traduce mai clar prin „rezultatele
obţinute –in vitro – nu vac decât să inducă în eroare”.
„Din nefericire
timpurile noastre sunt caracterizate de o creştere a ratei mortalităţii,
provocată de cancer pulmonar, infarct, accidente auto şi concsecinţele
indirecte ale alcoolismului şi consumului de droguri” scria în 1971 laureatul
cu Premiul Nobel (1960) Frank Mcfarlane Burnest în cartea sa „Genes, Dreams and
Realities”. „Adevărata provocare a zilelor noastre este deci de a găsi un
mijloc pentru a învinge bolile civilizaţiei. Dar nimic ce provine dintr-un
laborator nu pare a avea vreo însemnătate în această direcţie; misiunea
laboratorului de cecetare a ajuns practic la final” Pentru cineva, care este pe
cale a se dedica muncii de cercetare în laborator, aceste cuvinte sunt foarte
neprietenoase.
Pentru biologia
medicală şi pentru cei care citesc documentele acestei discipline poate fi
captivantă lectura detaliilor asupra structurii chimice a matialului genetic
RNA al unei fage (virus provenind din organisme simple) sau despre producţia de
anticorpi care sunt tipici pentrucercetarea biologică modernă. Dar cercetarea
modernă a formelor primare în medicină nu are aproape nici o însemnătate în
prevenirea bolilor sau în îmbunătăţirea îngrijirii medicale a bolnavului”
continuă Burnet.
Totuşi medicina
alopată se fereşte de această tema ca dracu de tămâie. În schimb, continuă să
încerce demonstrarea patogenităţii unor astfel de particule, oricât de obscură
ar fi aceasta. Iar pentru aceasta se apelează la cele mai abracadabrante idei.
Injecatrea de
substanţe-test direct în creerul animalelor (oare unde are loc aşa ceva în mod
natural pe pământul ăsta?): în acest fel se procedează în cazul cercetărilor
efectuate pentru BSE şi Polio; asta poate şi pentru că însuşi celebrul Pasteur
a procedat aşa acum mai mult de o sută de ani în cadrul experimentelor sale
asupra turbării, înjectând ţesuturi bolnave ăn creerul câinilor (Pasteur a
defenit celebru datorită experimentelor sale, deşi studiile efectuate ulterior
au demonstrat cp toate acestea nu au nici o bază ştiinţifică). Însăşi industria
farmaceutică recunoaşte astăzi că injectarea directă de substanţe în creer este
complect străină realităţii şi tocmai de aceea nu are nimic de spus în privinţa
factorilor patogeni.
Pe lîngă toate
acestea, există destule motive pentru a considera că virusul sau ceea ce este
catalogat sub această denumire, este doar un simptom care urmează unei boli.
Medicina şcolastică a rămas înţepenită în imaginea „inamicului extern care ne
invadează” moştenită de la Pasteur şi Koch şi tocmai de aceea a eşuat în a înţelege
faptul că celulele corpului pot singure începe să producă particule (denumite
de unii virusuri) ca urmare a reacţiei la unii factori externi, cum ar fi
stresul. Lumea oamenilor de ştiinţă a descoperit această realitate de
mult timp, şi vorbeşte despre praticule formate „endogen”, adică de particule
care sunt create de către celule în însăţi interiorul lor (uneori este folosit
şi termenul de „virusuri endogene”).
O piatră de
hotar în această direcţie o constituie activitatea cercetătoarei şi geneticienei
Barbara McClintock, care în 1983 în lucrarea ei (pentru care a primit apremiul
Nobel) relatează că materialul genetic al fiinţelor vii este în continuă
schimbare, şi anume prin aceea că este în permanenţă afectat de „şocuri”.
Aceste „şocuri” pot fi de exemplu toxinele, care duc la formarea unor secvenţe
genetice inexistente în organism înainte. Iar dacă ulterior vom considera
aceste secvenţe noi ca fiind străine de organismul-gazdă, rezultă că ele nu pot
fi decât..... urmele unui virus străin. Cam aşa gândeşte virologia şcolastică.
Iată cauza pentru care nici nu se vor descoperi vreodată medicamente eficace
contra „afecţiunilor virale” menţionate mai sus. Pur şi simplu, fundamentul
logic de la care pleacă virologii şcolastici este eronat şi nu poate duce
nicăieri.
Deja de multă
vreme se ştie că intoxicare poate provoca în organism ceea ce medicina alopată
nu poate considera altfel decât un atac din exterior. Astfel Ralph Scobey în
1954 relata în jurnalul de specialitate „Archives of Pediatrics”, că Herpes
simplex se formează ca urmare a injectării vaccinurilor, după consumarea de
lapte sau de anumite alimente; în timp ce Herpes zoster după administrarea de
injecţii care conţin metale grele cum ar fi arsenic şi bismut sau ca urmare a
consumului de alcool.
Rămânând în
aceast logică, ne putem foarte uşor imagina că drogruri foarte toxice cum ar fi
cele folosite de homosexuali, aşa-numitele Poppers sau medicamentaţiile
imunosupresoare ca de exemplu antibioticele sau virostaticele să provoace
aşa-numitul stres oxidativ. Acest lucru înseamnă că sângele este împiedicat să
transporte oxigenul atât de important pentru viaţa şi supravieţuirea celulelor
(să ne reamintim că celulele sănătoase sunt aerobe, în timp ce celulele
cancerigene sunt anaerobe).
Concomitent se produc oxizi de nitrogen care
produc grave daune celulelor. Ca urmare se va accelera producerea de anticorpi,
ceea ce se va reflecta şi în testele anticorpi, care vor deveni „pozitive”. Pe
de altă parte, se vor produce noi secvenţe genetice, care vor fi apoi
multiplicare prin testul PCR. Toate acestea fără ca măcar un singur „duşman
invadator din afară”, adică fără ca vreun singur virus să fie prezent în
organism. Toate aceste procese sunt în fapt bine cunoscute biologilor.
Se ridică întrebarea:
„Bine, dar atunci de ce nu sunt aceste procese luate în considerare în cazul
diferitelor afecţiuni?” Pretru simplul fapt că dacă Domniile Voastre sunt
agresate de un copr străin, venit din exterior, pe de o parte nu aveţi nici o
vină (deci nu trebuie să vă modificaţi obiceiurile şi obişnuinţele „păguboase”)
iar pe de altă parte deveniţi dependenţi de ajutorul aliatului extern, medicul
alopat şi concernul farmaceutic. Simplu.
Un lucru
trebuieşte poate repetat de ori de câte ori este nevoie: „obiectul muncii” unui
medic alopat, cât şi al unui concern farmaceutic nu este sănătatea, ci BOALA!
Dacă nu mai sunt bolnavi, nu se mai fac afaceri cu medicamente, nu mai vin
pacienţii la cabinetul medical şi medicii dau faliment! Simplu.
Astfel încât medicina
alopată califică toate aceste mecanisme concrete ca fiind o „erezie”. Nici nu
este de mirare, căci medicina alopată însăşi a devenit o dogmă. Zeci de ani
conceptul lui McClitnock despre „jumping genes” (genele schimbătoare, săritoare)
a fost combătut vehement, tocmai deoarece contrazicea un model (dogmatic)
conform căruia genele sunt complect stabile şi nu se modifică.
McClintock nu
numai că a fost ignorată, dar a fost chiar întâmpinată cu o ostilitate agresivă
de către „oamenii de ştiinţă” fixaţi în încremenirea concepţiilor şcolastice
consacrate, şi asta până în 1973 când „elita” medicală a fost nevoită să
recunoască corectitudinea concepţiilor lui McClintock. „De multe ori este
nevoie să aştepţi momentul potrivit pentru a spune un adevăr şi a schimba o
concepţie” spunea doamna McClintock. Şi în privinţa AIDS, McClintock a afirmat
că teoria potrivit căreia această afecţiune este provocată de un virus (HIV) nu
are justificare. Din păcate această remarcabilă şi mai ales curajoasă femei a
murit prea devreme, în 1992.
Fiecare ar
trebui să-şi pună întrebarea, indiferent că este necunoscător în ale medicinei
sau este laureat cu Premiul Nobel. Cum de este posibil ca virusurile să circule
prin toată lumea ca nişte „Rambo” sălbateci, distrugând una după alta celulele
umane? Virusurile, spre deosebire de bacterii, nu dispun nici măcar de propriul
metabolism. Prin definiţie virusurile sunt constituite dintr-un filament de
acid nucleic (ADN sau ARN) şi o capsulă proteică. Strict vorbind, ele nu pot
intra în categoria microbilor. Dar în acest caz, cum pot fi virusurile active
şi acresive, precum sunt bacteriile?
Se spune despre
virusuri că ar exista de 3 miliarde de ani pe pământ. Şi întocmai ca şi
bacteriile şi ciupercile, şi virusurile pot fi găsite peste tot, din adâncul
mărilor până în gheaţa veşnică de la poli. Un litru de ală din mare conţine
peste 10 miliarde de virusuri, care sunt conţinuţi în organisme extrem de
simple cum ar fi algele unicelulare – aşa numitele (bacterio)fage – deci de 10
ori mai multe virusuri decât bacterii. Dar ambele, bacteriile cât şi
virusurile, care au în spate o voarte lungă evoluţie şi sunt universal
prezente, ne arată clar că natura, care în permanenţă caută echilibrul,
trăieşte în simbioză cu aceste virusuri.
Cred că avem
mare noroc că aceste fage din apa mărilor şi oceanelor nu au intrat încă în
atenţia managementului concernelor farmaceutice şi al medicinei alopate, căci
altfel ni s-ar fi interzis deja să mai mergem pe litoral să facem baie în mare
fără a purta un prezervativ integral, din creştet până-n tălpi, şi fără a
îngiţi profilactic medicamente antivirale. Sau poate că vor iniţia un program
controlat (de către UE) de dezinfectare masivă a apei mărilor.
Astăzi ne aducem
aminte (cu regret) de timpurile în care, fără teamă de a fi „ars pe rug” pentru
erezie, microbiologi importanţi au criticat teoria „virusurilor ucigaşi”.
Într-adevăr, acestia au susţinut că bacteriofagele nu sunt virusuri, ci sunt
produse endogene ale bacteriilor. Robert Doerr publica în 1938 „Handbuch der
Virologie” – Manual de virologie – în care sugera că nu numai fagele, dar şi
multe alte virusuri sunt în fapt produse ale celulelor. (A se vedea aici
teoriile lui Bechamp, Royal Rife, Wilhelm Reich, Enderlein şi Naessens, pentru
a aminti doar câţiva dintre cei mai însemnaţi.)
Iată şi unul
dintre pertinentele argumente ale lui Doerr: bacteriofagele nu pot fi „unităţi
vii”, active independent, căci ele rezistă la temperaturi de peste 120 de grade
Celsius fără a fi distruse! Ceea ce înseamnă că nu pot fi distruse prin
fierbere aşa cum se întâmplă cu toţi microbii, bacteriile şi fungiile. Dacă
aceste bacteriofage ar fi active şi agresive (virusuri) atunci nu ne-am putea
închipui cum de a apărut omul pe pământ, căci ar fi trebuit să fim morţi înainte
de a ne naşte!
