Capitolul 1

Medicina alopată şi imaginea confuză a microbilor   

    






                                                                     „Zeii nu sunt vinovaţi pentru suferinţele oamenilor.

                                                                            Bolile şi durerile sunt rezultatul imoralităţii!”   

                                                                                                            Pitagora (570-510 î.C.)

 

                                      „Microbii nu reprezintă nimic, totul este mediul hrănitor (pentri aceştia)”.

                                                                   Louis Pasteur, pe patul de suferinţă, înaintea morţii

 

                                                                          „Acolo unde este viaţă, acolo sunt şi microbi”.

                                                                                                                    Robinson Verner

 

                                        „Alimentaţia are fără îndoială o influenţă majoră asupra bolilor, căci ea

                                          reglează şi condiţionează sistemul de comunicare între cele aproape

                                                100 de bilioane de microorganisme din sistemul digerstiv uman.”

                                      Jeremy Nicholson, profesor de biochimie la Imperial College din Londra.

 

 

Microbul: ţapul ispăşitor

   Oamenii sunt deosebit de receptivi în faţa ideii că anumiţi microbi veniţi „din afara” organismului sunt răspunzători pentru afecţiuni grave cum ar fi SARS (inflamaţia plămânilor) sau hepatita C (inflamaţia ficatului). Două lucruri ştiu psihologii de mult: că omul are întotdeauna tendinţa de a accepta soluţiile simple şi că el încearcă întotdeauna să „dea vina pe altcineva sau altceva” dar că foarte greu acceptă incomodul adevăr cum că el însuşi este vinovat. „Mai degrabă omul se distruge pe el însuşi, decât să-şi schimbe obiceiurile!” spunea marele scriitor rus Lev Tolstoi.

   Dorinţa de a găsi un „ţap ispăşitor” a dus la grave erori de foarte multe ori în istoria omenirii, fie că este vorba de domeniul privat, de cel economic sau de cel politic. Ştim deja că pescarii şi politicienii sunt convinşi că doar focile şi delfinii sunt răspunzători pentru scăderea populaţiilor de peşti din mări. Astfel că în Canada în fiecare an focile sunt măcelărite cu miile, în timp de japonezii masacrează delfinii. „Alţii sunt de vină, noi niciodată!” este un model de gândire îngrozitor de.... comod.

    Conform exact aceluiaşi model de logică microbii aducători de moarte sunt vinovaţi pentru toate bolile. Renumitul profesor de imunologie şi biologie Edward Golub spunea: „Dacă cineva crede că soluţia unei probleme complexe poate fi comprimată într-o frază scrisă pe un autocolant lipit pe maşină, se înşeală. Am încercat acest lucru toată viaţa, şi nu am reuşit.” A da vina pe microbi este soluţia simplistă a unei probleme mult mai ample.

    Lumea vie este mult prea complexă. Omul „nu este un zeu aristotelian, care să cuprindă întreaga existenţă; el este o fiinţă cu o evoluţie care reprezintă doar o frântură de realitate” spunea socio-psiholoaga Eilsabeth Noelle-Neumann. Iar presupuşii „experţi” nu sunt nici ei o excepţie. Marea majoritate a medicilor, de exemplu, au aproape tot atât de puţine cunoştinţe ca şi un novice despre biologia moleculară şi deci despre cercetarea şi studiul microbilor şi al rolului pe care aceştia eventual îl joacă în apariţia unei afecţiuni.

     Tot astfel marea majoritate a medicilor vor rămâne cu gura căscată, lipsindu-le răspunsurile pertinente şi calificate, dacă vor fi întrebaţi asupra caracteristicilor de neconfundat ale aşa-numiţilor retrovirusuri, din categoria cărora se presupune că ar face parte virusul HIV (AIDS) sau cel HCV (hepatita C). Nemai vorbind despre definirea modalităţii de funcţionare a Polymerase Chain Reaction, cunoscută mai bine sub prescurtarea de test de viremie PCR, test prin care se „presupune” a se putea măsura încărcătura virală la un pacient. Această tehnologie a fost în anii 90 promovată ca fiind tehnologia-cheie a biologiei moleculare şi folosită ca dovadă (indirectă) pentru existenţa gripei aviare, AIDS sau hepatitei C (vezi mai mult despre acest subiect în Capitolul 3).

    Necunoaşterea precum şi dorinţa de suprasimplificare are rădăcini adânci în ştiinţa medicală. Deja în 1916 filozoful Ludwig Wittgenstein remarca în jurnalul său: „Omenirea a căutat întotdeauna o ştiinţă care să conţină simplex sigilium veri (adică sigiliul adevărului simplu)”. Exact în această schemă se potriveşte de minune teoria microbilor (sau a germenilor): O boală – un agent patogen – o terapie minune ca soluţie a bolii.

    Dar o astfel de simplificare este complect falsă, mai ales atunci când avem de a face cu lumile invizibile ale celulelor şi moleculelor. Lumea vie - în mic cât şi în mare – este cu mult mai complexă şi mai complicată decât încearcă atât ştiinţa medicinei cât şi mass-media să ne-o prezinte. De aceea „încercaea de a conferi simetrie şi simplicitate în ţesătura vie a lumii a dus cel mai adesea la concluzii eronate” aşa cum emarcă biochimistul Erwin Chargaff. „Există chiar  persoane care cred că ceea ce astăzi numim biologie moleculară, cuprinde întreaga complexitate a vieţii. Nu este adevărată, decât într-o măsură foarte superficială, ideea că tot ceea ce vedem în lumea din jurul nostru este cuprins oarecum în molecule. Să fie asta totul? Putem descrie musica prin totalitatea instrumenteore construite din lemn sau alamă care au capacitatea de a emite sunete?”

   Ar trebui din capul locului să ne gândim doar la simplul fapt că biologia, „şiinţa vieţii”, nu are nici măcar o definiţie proprie şi clară asupra obiectului ei de cercetare: viaţa. „ Nu deţinem nici o definiţie ştiinţifică a vieţii” spune Erwin Chargaff. „În realitate cercetările cele mai exacte sunt efectuate doar asupra celulelor şi ţesuturilor moarte”. Un fenomen care în mod deosebit în domeniul cercetării bacteriilor şi virusurilor (şi oricum în general în întreaga cercetare farmaceutică desfăşurată pentru creeaea de noi medicamente) ridică o problemă enormă, deoarece experimentele în laborator asupra probelor de ţesuturi, care sunt tratate cu tot felul de chimicale super-reactive, în final nu permit decât extrem de rar să se tragă o concluzie pertinentă asupra realităţii vii. Şi cu toate aceste, mereu şi din nou se trag tot felul de concluzii care duc direct la crearea de noi medicamente şi vaccinuri.

Ciupercile: precum în pădure la fel şi în om

    În fapt, este imposibil să ştim exact care este acţiunea microbilor la nivel celular şi molecular atât în omul viu cât şi în animalul viu. Ar însemna ca fiecare microb să fie urmărit şi filmat „în acţiune” cu o microcarmeră, ceea ce este practic, cel puţin la ora actuală, de nerealizat. Şi chiar dacă ar fi posibil aşa ceva, tot nu am putea cuprinde în totalitate întreaga situaţie din corp. Prin focusarea asupra microbilor, şi condamnarea lor „a priori” ca factori primari patogeni, ca unici cauzatori ai bolilor, se ignoră de fapt complexitatea corpului omenesc. Este, dacă putem spune aşa, o „simplificare” iresponsabilă. De la acţiunea factorilor de mediu înconjurător, influenţa nocivă a toxinelor sau a medicamentelor, până la factorii de natură psihică (stresul) şi nutritivă, toate acestea au o influenţă constantă asupra organismului.

    Dacă, în loc de fructe şi legume, o prea mare perioadă de timp se vor consuma dulciuri, fastfood, băuturi răcoritoare, cafea şi alcool (şi odată cu acestea tot felul de toxine cum sunt conservanţii, coloranţii, aromele sintetice, etc), se va fuma intens şi/sau se vor consuma diferite droguri, toate acestea vor duce în timp la ruinarea sănătăţii. Nu avem nevoie de nici un fel de microb, şi nici de prea multe cunoştinţe ştiinţifice pentru a înţelege aceste lucruri.

    Un foarte interesant film realizat în 2004, „Super Size Me”, în care americanul Morgan Spurlock –în acelaşi timp regizor şi „cobai” – ne prezintă cât se poate de concret o astfel de situaţie.

http://video.google.de/videoplay?docid=-1432315846377280008&ei=y4qASvCVLaOm2wLRzoWbAw&q=super+size+me&hl=de

    Timp de 30 de zile, Morgan Spurlock a mâncat numai fastfood de la McDonald’s. Rezultatul : 12 kilograme greutate corporală în plus, valorile ficatului (transaminazele) identice cu cele ale unei persoane bolnave, afecţiuni ale cordului şi depresiune, masive dureri de cap şi probleme de erecţie. În doar 30 de zile de consum exclusiv de fastfood! Pe deauspra, omul nostru a devenit şi dependent. Dependent de McDonald! Asta în timp ce concernele de tipul McDonald investesc anual în publicitate o sumă de circa 1.400 de milioane de dolari. Desigur, şi guvenul american, grijuliu cu sănătatea cetăţenilor săi duce anual o campanie pentru fructe şi legume în valoare de .... 2 milioane de dolari. Bună glumă!

     Studiile efectuate în laborator pe şoareci arată că produsele cum ar fi hamburger sau cartofii prăjiţi crează dependenţă, întocmai ca şi heroina! Această dependenţă este creată, conform cercetătorilor, de ingredientele denaturate conţinute de acest tip de alimentaţie. „O alimentaţie sărată, dulce şi grasă a dus, la animalele studiate, la dependenţă” declară neurologul Ann Kelley de la Wiscounsin Medical School, care s-a ocupat ani la rând cu cercetarea modificărilor chimice a ingredientelor alimentare şi cu efectele pe care acestea le au asupra creerului.

    Zahărul, pe de altă parte, „este capabil să devină un deschizător de drum pentru alte droguri, legale sau ilegale” afirmă Thomas Kroiss, preşedintele Societăţii pentru medicină integrală din Austria. Zahărul este un „hoţ de vitamine”, care pe deasupra mai influenţează şi dispoziţia psihică. Aici ar trebui să fim conştienţi de faptul că zahăru, aşa cum îl consumă majoriatea cetăţenilor din ţările dezvoltate, deci sub formă rafinată, nu există în mod normal în natură, şi tocmai de aceea crează un dezechilibru în organism, atunci când este consumat în mod regulat şi în cantitate mare.

    Şi aici poate ar fi interesant de aflat câţi oameni au cunoştinţă de existenţa unei plante care creşte în America de Sud, pe numele ei latin Stevia rebaudiana, ale cărei frunze sunt mai dulci decât zahărul, fără însă a conţine hidruri de carbon, fără a aduce nici un fel de prejudiciu consumatorului, şi care pe deasupra mai este şi indulcitorul ideal pentru diabetici. Această plantă este folosită de mii de ani în America de Sud ca îndulcitor, dar Comunitatea europeană a interzis folosirea ei ca aliment în Europa. În Elveţia în schimb, se poate găsi liberă pe piaţă. De ce? Interesele monopoliste ale industriei zahărului!

   În Japonia şi Israel, spre exemplu, 40% din piaţa îndulcitorilor este ocupată de Stevia. Iar tot în Japonia (şi nu numai) prin lege este interzisă comercializarea zaharinei, a căriei substanţă activă de bază, ciclamatul, este TOXIC pentru ficat. Adică tocmai pentru acel organ care este în principal afectat de deficienţa pancreasului în sintetizarea insulinei, adică de diabet.

   Caragiale ar fi introdus aici un „Bravos, naţiune!” Eu mai bine mă abţin de la orice comentarii.

    Revista de specialitate „New Scientist” cerea într-unul din numerele ei ca: „acelaşi gen de  avertismente care se găsesc pe pachetele de ţigări să fie afişate obligatoriu şi în magazinele Fastfood”.

   Şi cu toate aceste certificate pericole pentru sănătate, culmea ironiei, McDonald’s sponsorizează fără jenă mari competiţii sportive, cum ar fi de exemplu Campionatul mondial de fotbal desfăşurat în Germania anii trecuţi. Desigur inteligent, căci uriaşul număr de vizitatori al acestei competiţii, nefiind acasă, mergea să mănânce unde?... la McDonald's. Ba McDonald a iniţiat chiar şi o acţiune de ajutor al copiilor bolnavi (bolnavi ca urmare a alimentaţiei de tip Fastfood?) în care erau implicate personalităţi sportive ca Michael Ballack, Miroslav Klose, Herny Maske sau Katarina Witt, precum şi cunoscutul model Heidi Klum sau trio-ul de cîntăreţi „Destiny’s Child“.

   În orice caz „zahărul rafinat este un mediu nutritiv ideal pentru ciuperci şi bacterii dăunătoare” afirmă medicul Thomas Kroiss. Iar o serie de studii confirmă faptul că o alimentaţie lipsită de fructe şi legume, este în foarte mică măsură, dacă nu chiar de loc adecvată unei flore intestinale optimale.

    Conduita individuală şi stilul de viaţă (stres, nutriţie, mişcare) influenţează într-adevăr flora intestinală şi astfel poate conduce la creşterea volumului de ciuperci Candida, spre exemplu, care pot apoi provoca sau favoriza apariţia unor diferite afecţiuni.

    Corpul omenesc este asemenea unui ecosistem, unei păduri să zicem. Are plămâni, rinichi sau glande sudoripale, cu ajutorul cărora respiră şi elimină surplusul de substanţe acide. Echilibrul bază-acid al corpului este unul dintre cele mai importante componente ale ecosistemului numit om. O alimentaţie predominant acidă, cum ar fi cea compusă din carne, ouă, peşte, brânză, pâine, unt şi dulciuri, în detrimentul unor alimente bazice cum sunt fructele şi legumele, practicată pe o perioadă de timp lungă, va perturba balanţa bază-acid a organismului, lucru ce nu poate să rămână fără urmări asupra sănătăţii corpului uman.

   „În upta pentru sănătate, pH-ul este hotărâtor”, afirmă nutriţionistul american Gary Tunsky. În orice caz, lucru deja de mult timp ştiut, celulele cancerigene, tumorile sunt extrem de acide şi nu ar fi foarte complicat să se efectueze studii care să ce cerceteze rolul jucat de o alimentaţie preponderent acidă, sau bazică asupra evoluţiei cancerului. Din păcate astfel de studii nu se efectuează. Qui bono?

   Totuşi, la congresul internaţional al oncologilor care a avut loc anul acesta (2009) au fost făcute publice şi analizate rezultatele unui mare studiu nutriţionist la nivel european, studiul EPIC (European Prospective Investigation into Cancer and Nutrition = Investigatia europeana prospectiva privind cancerul si alimentatia). În cadrul acestui studiu desfăşurat pe o durată de 35 de ani, au fost cercetate şi sistematizate statistic obişuinţele nutriţionale ale peste 500.000 de persoane din diferite ţări europene în raport cu frecvenţa apariţiei diferitelor forme de cancer.  „De necrezut", a exclamat profesorul francez Michel Boiron, preşedintele fondator al Congresului international al cancerului. „Scepticismul nostru este invins. Cifrele studiului EPIC sunt de necombătut. Legătura dintre cancer si alimentaţie este certificată."

   Concluzia oncologilor participanţi la sus-amintitul concres a fost una destul de clară: „Deşi în tracut au fost sugerate o serie de posibile cauze provocatoare de cancer, ca urmare a studiului EPIC trebuie să spunem că, aproape cu certitudine, cancerul este o afecţiune nutriţională.”

    Într-o altă direcţie, aceea a influenţei nutriţiei asupra scheletului, formării oaselor şi a afecţiunilor a acestora, au fost din fericire foarte multe studii efectuate, concluziile fiind şi aici foarte clare: „Pentru menţinerea unui schelet osos în bună stare de sănătate şi preîntâmpinarea unor afecţiuni, îndeosebi osteoporoza, este necesară pe cât posibil evitarea alimentelor cu conţinut înalt de acizi fosfatici şi oxalici (substanţe care „fură” calciu) cum ar fi carnea, cârnaţii, Coca-Cola, brânza topită, cacao sau ciocolata.”

    Alături de echilibrul pH-ului din organism, flora intestinală este şi ea unul dintre factori majori care contribuie la menţinerea unui corp sănătos, aşa cum constată  Wolfgang Kruis, profesor de medicină şi expert în probleme de digestie. Iar colegul său, cercetătorul Francisco Guarner confirmă încă o dată: „Flora intestinală este relevantă pentru sănătatea unei persoane, fapt foarte bine documentat”. Printre altele ea joacă un rol esenţial în aprovizionarea cu energie a organismului şi pentru formarea celulelor epiteliului. Atunci când flora intestinală este dereglată sau chiar distrusă, prelucrarea elementelor nutritive (energie) şi a substanţelor vitale pentru organism este puternic influenţată în sens negativ, fapt care nu poate să nu aibă urmări grave asupra sănătăţii, cum ar fi de exemplu formarea de „colonii” de ciuperci şi bacterii în ţesuturi.

   În acest sens, administrarea abuzivă de antibiotice extrem de puternice, de foarte multe ori în cazuri complect nejustificate, antibiotice care duc la dereglarea până la distrugere a florei intestinale, este un factor major de risc pentru sănătatea oamenilor.  

   Din păcate există foarte puţine studii serioase şi fundamentate ştiinţific care să aibă ca obiectiv influenţa pe care au asupra florei intestinale (şi implicit asupra stării generale de sănătate) tipul nutriţional, dar şi o serie de alţi factori cum ar fi drogurile, toxinele, pesticidele, gazele de eşapament sau stresul.

    Interesant (dar şi îngrijorător) este faptul că organizaţiile răspunzătoare cu aceste probleme (cum ar fi Comisiile de sănătate şi alimentaţie UE sau institutele de cercetare nutriţională din diferite ţări europene) în loc să finanţeze astfel de cercetări, se ocupă cu dezvoltarea şi promovarea unor produse „bine vandabile” cum ar fi „functional food ingredients”, „specifically designed bacterial strains” sau "probiotics and prebiotics” (ingrediente alimentare funcţionale, tulpini bacteriene special designate sau tablete pre- şi pro-biotice).

   Aceste fapte certifică încă o dată (dacă mai era nevoie) că industria medicală nu are interes în direcţia cercetării preventive. Din vânzarea de preparate antifungice ( la fel ca şi cea de antibiotice, de medicamente antivirale, vaccinuri, probiotice, etc) se fac bani frumoşi, se câştigă bine. Iar prin conştientizarea riscurilor pe care le aduc cu sine cafeaua, zahărul sau drogurile legale nu se câştigă nimic (în afară de sănătate). Din păcate există încă mult prea mulţi oameni care preferă să „facă” un dolar, decât să respire o gură de aer curat.

   Faptul că în ultimele decenii infecţiile fungice devin din ce în ce mai numeroase nu se datorează faptului că aceste fungii au devenit mai agresive (de abea dacă au survnit modificări ale structurii lor în ultimele milioane de ani) ci faptului că obişnuiţele noastre de nutriţie şi comportament sunt dăunătoare ecosistemului numit „corpul uman”. Iar aici comparaţia corpului uman cu pădurea ne poate ajuta să înţelegem aceste realităţi mai bine. Şi într-o pădure care este „intoxicată” şi al cărei ecositem este dereglat apar din ce în ce mai mulţi copaci bolnavi, atacaţi de fungii şi bacterii. Păduri, copaci, ciuperci şi bacterii care existau cu zeci de milioane de ani înainte ca omul să înceapă să perturbeze echilibrul natural al ecosistemelor, externe sau proprii.

   Într-o pădure sănătoasă, ciupercile joacă esenţialul rol de „sanitari”, de sistem de salubritate pentru materia vegetală moartă şi de formare a humus-ului. Într-o pădure bolnavă, aceleaşi ciuperci se dezvoltă invaziv şi distrug arborii sănătoşi. Totul în natură, indiferent că este vorba de nivelul celular sau de peisajul botanic, totul se desfăşoară în echilibru. În faţa unei plante sănătoase, bolile provocate de ciuperci nu au nici o şansă. Este însă acest echilibru perturbat (iar responsabili pentru aceste perturbări ştiţi Dumneavoastă cine suntem) plantele devin din ce în ce mai expuse unor astfel de boli. Un teren saturat cu substanţe acide duce la o dezvoltare anormală a ciupercilor şi la o slăbire a rezistenţei plantelor.

   Se întâmplă oare altfel cu noi înşişi?

Bacteriile: începutul vieţii

   Natura funcţionează ca întreg de milioane de ani, cu o precizie absolută. Microbii, la fel ca şi omul, sunt părţi componente ale naturii (cosmologic cât şi ecologic). Atunci însă când omul, prin tehnologia sa, rupe acest echilibru, întreaga natură (şi odată cu ea şi oamenii) devine bolnavă. Celebrul medic Rudolph Virchow (1821-1902) cerea încă în 1875 confraţilor săi să „nu uite niciodată să trateze omul bolnav ca un întreg”. Medicul nu va înţelege niciodată boala unui pacient, dacă nu va înţelege corelaţia dintre omul ca întreg cu natura şi mediul lui înconjurător. Prin simpla evaloare a valorilor din analiza sângelui, nici un medic, niciodată nu va vindeca cu adevărat o boală. Eventual, cel mult, va combate nişte simptoma, lucru însă care nu va duce la dispariţia afecţiunii.

  Fără existenţa bacteriilor viaţa omului este practic imposibilă. Bacteriile au stat de la bun început la baza evoluţiei vieţii:

- progenot – formă de viaţă premergătoare bacteriilor, acum circa 3,5 miliarde de ani;

- procariote, din care s-au dezvoltat bacteriile anaerobe;

- bacteriile anaerobe de fotosinteză

- cianobacteriile de fotosinteză, care au dus la formarea atmosferei

- respiraţia aerobă, de unde

- procariotele aerobe:

- mai apoi eucariotele (circa 3,2 miliarde de ani) care au dus la formarea plantelor şi animalelor 

  într-o imensă varietate, pentru ca mai apoi să apară

- mamiferele şi

- omul.

  Cred că este foarte clar pentru toată lumea că bacteriile pot foarte bine exista fără om, dar omul fără bacterii, nu. Iar de aici apare logică concluzia că bacteriile, a căror „misiune” primară este viaţa, nu pot fi făcute vinovate şi acuzate ca principalul factor cauzator al bolilor şi al morţii. Dar tocmai pe această idee se bazează medicina alopată începând cu cei doi „mari eroi”, Pasteur şi Koch, şi până în zilele noastre.

    Doar la câteva ore după naştere, toate ţesuturile mucoase ale unui nou-născut sunt populate de bacterii, care desfăşoară o activitate de protecţie esenţială. Fără aceste colonii de miliarde de bacterii şi germeni, un nou-născut, la fel ca şi un adult, nu poate supravieţui!

   Şi încă ceva, mai puţin ştiut de către omul obişnuit: doar 1% din bacteriile din organismul uman sunt cunoascute şi cercetate. Restul de circa 99% din germenii care „mişună” prin corpul uman nu sunt cunoscute şi nici cercetate. În schimb, pentru orice fleac de răceală, unii medici „prea harnici” prescriu antibiotice, care distrug fără discernământ nu numai eventualele bacterii „rele” ci toate bacteriile. Lucrurile merg uneori atât de departe, încât pentru otite, li se prescriu copiilor antibiotice. Ori 40% din formele de otite sunt provocate viral, de virusuri, susţine tot medicul alopat. Ori antibioticul DISTRUGE BACTERIA, NICIDECUM VIRUSUL!!! 

   Uneori chiar te întrebi dacă nu cumva unii medici nu au alt scop în viaţă decât acela de a omorâ oameni. Să-mi fie cu iertare, dar cum poţi altfel gândi despre un medic care prescrie antibiotice în cazul în care la şcoală a învăţat că o anumită afecţiune are cauză virală? Argumentul cum că antibioticele se prescriu preventiv, pentru a preveni o eventuală apariţie a unei infecţii bacteriene, este la fel de amuzant ca ideea de a recomanda unui bărbat pilule anticoncepţionale pentru a nu rămâne eventual gravid.

    „Marea majoritate a celulelor din corpul uman sunt cu totul altceva decât celule proprii umane: bacteriile străine de corp au de departe supremaţia” constată în jurnalul de specialitate „Nature Biotechnology” (2004) un grup de cercetători de la Londoner Imperial College sub conducerea lui Jeremy Nicholson. În continuarea acestui articol se afirmă că numai în sistemul digestiv uman (intestine) cercetătorii au idenificat „circa 100 de bilioane de microorganisme, care împreună ar forma o masă în greutate de circa un kilogram! De aici rezultă că cele peste 1.000 de forme de simbioză cunoscute (în ineriorul corpului uman) posedă probabil mai mult de 100 de gene care diferă de cele ale gazdei (din nou corpul uman, propriile gene ale omului)”. Este omul în corpul său în minoritate? Şi oare, de câte ori se foloseşte o astfel de genă sau urmă genetică pentru a sugera fals ideea că în organism s-au relevat "urmele genetice" ale unui virus?

   Nicholson şi colegii săi ajung la concluzia că „superorganismul uman poate fi definit ca un ecosistem stăpânit de microorganisme”. „Ştim deja de ceva vreme”, continuă profesorul de biochimie Nicholson, „că o serie de afecţiuni sunt provocate de factori genetici sau de mediu”. În primul rând alimentaţia are o influenţă majoră asupra stării de sănătate sau boală, prin însăşi faptul că modulează relaţiile dintre cele 100 de bilioane de microorganisme din sistemul digestiv uman! „Microorganismele sunt parte componentă a genomului nostru (moştenire genetică) şi sunt în mare măsură la fel de importante ca şi propriile noastre gene” concluzionează Nicholson.

   Cît de mult poate influenţa echilibrul bacterian dezvoltarea normală a organismului putem constata la sugari. Copiii alăptaţi de către mamele lor au în flora intestinală aproape în exclusivitate o anumită bacterie (Lactobacillus bifidus), care este foarte diferită de alte bacterii, care predomină în organism ca urmare a unei diete a copilului cu lapte de vacă. „Bacteria Lactobacillus bifidus conferă copilului hrănit la sân o mult mai mare rezistenţă contra infecţiilor intestinale, de exemplu” constată microbiologul Dubos. Acesta este doar un singur exemplu din multitudinea de exemple care cetifică efectele pozitive ale convieţuirii dintre bacterie şi om.

    Într-un experiment în laborator, femelelor de şoareci gestante au fost ajutate să nască prin cezariană într-un mediu complect steril. La câteva zile de la naşterea puilor (care au fost în continuare ţinuţi şi hrăniţi în mediu steril), absolut toţi au decedat, iar autopsia efectuată a constatat prezenţa în intestinele acestora a unui mucus alb, cleios, amorf, complect lipsit de bacterii!

   „Omul şi-a făcut o regulă din a se îngriji mai mult de un stil de viaţă care îl pune în pericol, dacât de a se interesa de acele forţe biologice de care depinde în mod hotărâtor existenţa sa. Istoria războaielor a exercitat întotdeauna mai multă fascinaţie asupra omului decât istoria păcii. Şi astfel poate se justifică şi faptul că aproape nimeni nu se interesează de coexistenţa „în pace” a bacteriilor din sistemul nostru digestiv” este de părere Dubos.

   Bine, veţi spune, dar nu au salvat antibioticele viaţa atâtor oameni? Fără îndoială că da. Totuşi treuie remarcat că abea la 12 februarie 1941 a fost prima oară administrat un antibiotic (Penicilina) unui pacient, ceea ce înseamnă că antibioticele nu au nimic de a face cu creşterea calităţii vieţii în ţările dezvoltate şi implicit scăderea agresivităţii afecţiunilor , care a început cu o sută de ani înainte.

    Apoi, prin administrarea antibioticelor (eronată) au fost tot la fel şi multe vieţi curmate. Pe deasupra s-a ajuns ca în ziua de astăzi o foarte mare parte a bacteriilor „rele” să devină imune în faţa antibioticelor. Astfel în prezent 70% dintre microbii care sunt răspunzători pentru afecţiunile pulmonare au devenit insensibili la astfel de preparate, 40% din tulpinile de Staphillococcus nu mai reacţionează la nici un fel de antibiotic.

   Însuşi Alexander Fleming, descoperitorul Penicilinei, avertiza la vremea respectivă asupra riscurilor şi pericolelor pe care le presupune folosirea iraţională a acestora. Însuşi termenul de antibiotic provine din limba greacă şi se traduce textual prin „impotriva vieţii”! Antibioticele nu pot face deosebire între bacteriile bune, necesare organismului, şi cele rele. Ele distrug TOATE bacteriile!

   Numai în USA sunt anual mai multe milioane de antibiotice prescrise inutil. Şi aceasta cu consecinţe extrem de grave, antibioticele fiind responsabile pentru aproape o cincime din cele 100.000 de decese anuale din USA, cauzate de medicamentaţii şi de efectele secundare ale acestora.

  Dar în primul rând, întrebarea pricipală este „Ce anume provoacă, de exemplu, o aprindere de plămâni sau a inflamaţie a urechii medii?” Răspunsul nu este încă dat cu certitudine, şi totuşi microbii (bacteriile) sunt etichetate ca „duşmanul de moarte”. La începutul sec.XXI oamenii rămân încă prizonierii mentalităţii imperialist-militariste ce avea poarte o justificare istorică, insă acum150 de ani, cum că germenii (microbi, bacterii, etc) sunt duşmanul extern ce poate fi combătut doar cu ajutorul armatei de pilule oferite atât de generos de bunii noştri aliaţi, industria farmaceutică şi medicina alopată. O concepţie fixistă depăşită istoric de mult, dar care este în continuare ţinută în viaţă de interesele de câştig ale unora, cu ajutorul mass-mediei subordonate.

    Până şi în ceea ce priveşte infarctul miocardic, de vreo zece ani încoace, unii medici întreprinzători consideră că este provocat de o bacterie (Chlamydia pneumoniae). Şi deci, iarăşi din motive preventive sunt prescrise antibiotice de către unii medici prea grijulii unor presupuşi candidaţi la infarct.

    Bacteriile nu trăiesc ne dunele singure, izolate, plutind prin aer peste tot (cum îşi închipuia fantezistul Pasteur) ci se intâlnesc în grupurile de celule şi ţesuturi. O cultură de bacterii sau fungii (ciuperci) nu constă din bacterii sau fungii puse frumos una lângă cealaltă, ci au nevoite de un „mediu hrănitor”. Aici trebuie să înţelegem că 2 – 3 bacterii, singure, nu au absolut nicio şansă de a influenţa nici în cea mai mică măsura organismul uman, O concentrare masivă de bacterii însă, da. Doar că pentru aceasta este nevoie de un substrat nutritiv adecvat. Orice formă de viaţă, pentru a se dezvolta şi reproduce, are nevoie de hrană pentru a obţine energia necesară. Acesta este singurul adevăr pe care Pasteur l-a rostit, pe patul de moarte. Dar până şi acest adevăr era un plagiat, fiind rostit mai înainte de Claude Bernard (1813-1878), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai medicinei integrale: „Microbul nu este nimic, totul este mediul hrănitor.”

    Iar acest lucru fusese deja în timpul vieţii lui Pasteur demonstrat şi de Antione Bechamp. Într-o zi în laboratorul lui Bechamp a fost adus un bărbat care, în urma unui accident violent, îi fusese amputat un braţ în zona cotului. Bechamp a constatat că, la aproximativ 8 ore de la accident, ţesuturile din zona rănii începuseră să intre în cangrenă. Dar în aceste ţesuturi nu exista nici o urmă de bacterii! Abea câteva ore mai târziu au început să-şi facă şi acestea apariţia. Aveau nevoie de un mediu hrănitor, de ţesutul necrozat, pentru a se dezolta. Deci cangrena nu fusese produsă de bacterii ci tocmai apariţia bacteriilor fusese favorizată de existenţa unui ţesut mort.

    În funcţie de cauza pentru care un ţesut „moare”, deci de toxicitatea „mediului hrănitor”, îşi fac apariţia şi diferitele tipuri de bacterii (germeni). „la o observare mai atentă a bolilor, mai ales în procese inflamatorii, iniţial avem de a face cu o cauză de perturbare a organismului, iar abea ulterior începe activitatea bacteriană” spune medicul Johann Loibner.

   „Acest lucru îl poate fiecare om observa la sine însuşi. Dacă o rană proaspătă va intra în contact cu un material străin (murdărie să zicem) abea atunci apar şi bacteriile. În momentul pătrunderii unui obiect străin în corp, (gândiţi-vă la un spin în deget) apar anumite bacterii (care duc la inflamarea, înroşirea şi umflarea locului respectiv) care după ce obiectul respectiv a fost înlăturat, dispar şi ele. Dacă ne afectăm mucoasa căilor respiratorii prin aer rece (iarna) atunci îşi fac apariţia anumite bacterii care, în funcţie de durata şi puterea „răcelii”, precum şi în funcţie de starea generală de sănătate a persoanei respective, atacă (se hrănesc cu) respectivele celule bolnave, eliminîndu-le, fapt care conduce la cathar.”  În fapt, bacteriile au în aceste cazuri (şi de fapt în majoritatea cazurilor) un rol benefic, de „sanitari” ai organismului.

    Acest fapt poate lămuri ceea ce medicina alopată nu poate înţelege (explica), şi anume de ce atât de multe şi diferite microorganisme sunt în permanenţă prezente, (printre care „extrem de periculoşii” bacili ai  tuberculozei, strptococii sau stafilococii) fără ca ele să producă daune vizibile. Deoarece ele vor deveni active (se vor înmulţi într-o măsură periculoasă) doar atunci cînd vor avea subicient „material nutritiv” la dispoziţie. Iar acest material nutritiv le poate fi pus la dispoziţie prin otrăvuri (substanţe toxice), prin produse secundare ale metabolismului, prin alimentaţie insuficient digerată şi prin mulţi alţi factori care pun la dispoziţia bacteriilor ceea ce ele au nevoie pentru a se hrăni (deci dezvolta).

   În ciuda acestor mecanisme de mult timp binecunoscute, tot timpul oamenii de ştiinţă au visat la aşa-zisul „medicament-minune” care să atace becteriile selectiv, doar pe cele rele, prin mijloace (deci cu „arme”) chimice. Şi Paul Ehrlich (1854-1915) părintele chemoterapiei, visa acelaşi lucru: o boală-un agent patogen-un medicament de sinteză chimică specific contra acestei boli. Această concepţie s-a impus, în detrimnentul altora, pentru că, pe bună dreptate, concernele chimice şi farmaceutice au întrezărit aici posibilitatea unor câştiguri fabuloase.

   „Şi totuşi, promisiunile de vindecare, de creere a unui medicament-minune nu s-au îndelpinit niciodată” este de părere Allan Brandt, profesor de istoria medicinei de la Harvard Medical School.

Virusurile : minimonştrii aducători de moarte?

   Concepţia neclară asupra bacteriilor şi ciupercilor (teoria germenilor)  s-a reflectat şi asupra virusurilor. La sfârşitul sec.XIX posibilităţile tehnice de la acel moment nu permiteau relevarea şi studierea unor particule mai mici decât ceea ce se putea observa cu microscopul clasic. Deoarece existau prea multe afecţiuni în care bacteriile sau ciupercile pur şi simplu nu existau, s-a presupus că aceste afecţiuni sunt provocate de „ceva mult mai mic”, care nu se putea vedea. Acest ceva a fost botezat „virus”, cuvânt de la origine însemna, în limba latină, otravă, şi s-a presupus că acest „virus” trebuie să aibă o dimensiune foarte mică, de circa 20 până la 450 de nanometrii (1 nanometru= a miliarda parte dintr-un metru). O supoziţie foarte comodă.

   Cât de multe neadevăruri conţine teoria virusurilor putem exemplifica printr-un caz binecunoscut, cel al epidemiei de variolă. Este variola o epidemie care poate fi combătută prin vaccinare? Mulţi specialişti în istoria medicinei se îndoiesc. De altminteri contra ciumei nu există vaccin şi cu toate acestea ea parctic a dispărut.

   Dacă vom arunca o privire asupra datelor statistice din Anglia anului 1853 (deci anul în care a fost introdusă vaccinarea obligatorie) vom constata că până la acest moment variola făcea 2 victime la 10.000 de locuitori. La începutul anilor 1870, deci al 20 de ani după introducerea vaccinării obligatorii, care fusese deja administrată la 98% din populaţia Angliei, în Anglia frecvenţa bolii se mărise la 10 victime la 10.000 de locuitori (deci de cinci ori mai mult decât înainte de introducerea vaccinului!).

   „Epidemia de variolă a atins apogeul ei după ce a fost introdusă vaccinarea obligatorie” concluzionează William Farr, responasbil cu administrarea datelor statistice în Londra. Aceeaşi imagine ne-a oferit-o şi puternica epidemia de variolă din Filipine de la începutul sec.XX, deşi şi în acest caz populaţia era vaccinată chiar în proporţie de 100% . Mai mult, în 1928 a apărut un articol în „British Medical Journal” în care se contata că pericolul de a muri ca urmare a acestei boli era de 5 ori mai mare tocmai la persoanele care ERAU vaccinate în comparaţie cu persoanele nevaccinate!

   Nici în Germania lucrurile nu aus tat mai bine. Satisticile concemanu pentru anii 60 ai secolului trecut o rată a mortanităţii de 6.000 de persoane pe an. Însă în anii 1870/71 numărul victimelor a crescut drastic la 85.000 (adică de 14 ori mai mult). De ce oare, ce se întâmplase? Avea locrăzboiul franco-german, iar prizonierii francezi erau ţinuţi în lagăre în condiţii de hrană şi igienă absolut catasrofale, astfel că numărul cazurileo de variolă a explodat pur şi simplu, deşi toţi soldaţii, atât cei francezi cât şi cei germani erau vaccinaţi! Şi populaţia civilă germană, deşi în mare partre vaccinată, a resimţit creşterea incidentţei bolii, lucru explicabil în condiţiile de război de atunci.

    În momentul în care, după război, aceste lagăre de prizonieri au fost desfiinţate, situaţia epidemică a revenit brusc la „normalul” de dinainte de război. Deja în 1874 se raportau în Germania doar 3345 de decese datorate acestei boli. Medicii susţin că această redicală reducere a deceselor se datorează introducerii vaccinării obligatorii pentru copii în vârstă de un an. Doar că această vaccinare obligatorie a fost introdusă.... exact un an mai târziu, deci în 1875! Atunci când spectrul bolii devenise deja istorie.

   „Ceea ce înseamnă că o serie de îmbunătăţiri ale situaţiei tehnico-igienice avuseseră între timp loc, nemai vorbind de faptul că stresul unui război fusese înlocuit cu liniştea păcii, şi astfel rata mortalităţii a scăzut drastic” susţine medicul Gerhard Buchwald.

   Virusologii şcolastici rămân însă mai teparte convinşi că virusurile produc boli, prin parazitarea celulelor (cu ajutorul enzimelor şi a altor părţi componente ale celulelor).Virusurii atacă celulele şi în unele cazuri chiar le omoară. O ipoteză „de poveste” dar care nu este susţinută de dovezi solide. Dacă voi cere dovada materială, certă a exoistenţei acestor „ucigaşi”, nu o vom primi.

   Până în prezent nu s-a reuşit ca din sângele unei persoane bolnave să fie recoltat un virus cu complecata sa cofuguraţie genetică (genom) şi cu învelişul (membrana) complectă, să fie curăţat şi izolat şi în final să fie fotografiat cu microscopul electronic. Această situaţie este valabilă şi pentru „pandemiile” de gripă aviară, gripă porcinp, hepatită C sau HIV, şi pentru multe alte afecţiuni încă.

     Iar aici dorim să încurajăm cititorii să verifice atent şi obiectiv valabilitatea teoriei oficiale a virusurilor, precum şi opiniile asupra acestui subiect emise de mulţi laureaţiu cu Premiul Nobel, de cercetători de elită, de către jurnaliştii serioşi şi curajoşi, etc. Desigur că şi noi încercat să aflăm părerea unor organizaţii responsabile cu situaâia epidemoilogică la nivel naţional sau internaţional, cum ar fi Institutul Robert Koch din Berlin căruia i-am adresat în 2005 trei întrebări prin intermediul unei scrisori oficiale:

1. Vă rugăm să ne numiţi studiile care aduc dovada irefutabilă că agenţii patogeni (virusurile)

   SARS, Hepatita C, HIV, Ebola, Polio şi BSE au fost relevaţi (complect curăţaţi şi izolaţi, analizaţi

   şi fotografiaţi cu microscopul electronic)

2. Vă rugăm să ne numiţi studiile care certifică faptul că agenţii patogeni mnai sus numiţi sunt cei

    care provoacă afecţiunile pentru care sunt consideraţi răspunzători (şi nu alţi factori cum ar fi

    nutriţia defectuoasă sau insuficientă, toxinele, drogurile, etc)

3. Vă rugăm numiţi-ne cel puţin două studii care să cretifice fără tăgadă că vaccinurile sunt

    eficace.

   Din păcate nici până în ziua de azi nu am primit nici un răspuns, nu a fost nominalizat nici un studiu, deşi am repetat întrebările noastre de mai multe ori!

    Principala problemă este că virusologii au părăsit de mult timp terenul observaţiei directe a naturii şi acţionează în baza aşa-numitelor „dovezi indirecte” cum ar fi anticorpii şi testul PCR. Iar aceste divezi sunt ipotetice, dacă nu chiar complect irelevante. Atestul anticorpi (ELISA) relevă doar anticorpii din organizm, dsr nu şi virusuri sau particule virale. Aceasta înseamnă că, atâta timp cât virusul, respectiv antigenul nu a fost stabilit, nu poate nimeni spune, la ce anumer reacţionează testul anticorpi (rezultă că aceste teste sunt ne-specifice, cum se spune în limbajul de specialitate).

  Iar lucrurile nu stau nici pe departe altfel în cazul testului PCR (Polymerase Chain Reaction- reacţia de polimerază în lanţ) care în prezent este folosit pentru a depista şi multiplica de milioane de ori secvenţe genetice, adică mici particule genetice. La fel ca şi la testul anticorpi, testul PCR ne arată o „oarecare reacţie imunitară a coprului” sau mai neutral formulat, o „oarecare dereglare sau activitate la nivel celular. Dar un virus, ale căror caracteristici nu au fost anterior stabilite, nu poate releva testul PCR, el ca şi testul anticorpi. Tocmai pentru că exacta caracteristică genetică a virusurilor respective nu a fost stabilită.

  Nemai vorbind de faptul că aceste „cioturi, frânturi” genetice care sunt în laborator găsite cu ajutorul testului PCR nu îndeplinesc cerinţele impuse de genetică pri definiţia genei (din care omul are între 20.000-25.000). Şi totuşi , SE PRESUPUNE că aceste bucăţele, întro formă ipotetic complectă constituie substanţa genetică a unui virus. Dar nimeni nu a putut nici măcar fotografia acest virus.

   Dar chiar dacă am accepta premiza că aceste particule (antigen sau fragment genetic) sunt

într-adevăr părţi ale prorocitului virus, nu este nici pe departe sigur că respectivul virus provoacă afecţiunea care se speculează că ar fi de el provocată (dacă persoana sau animalul se îmbolnăveşte într-adevăr, ceea ce de cele mai multe ori nu este cazul). Ceea ce se poate constata „in vitro” în laborator, nu este aproape niciodată identic cu ceea ce se petrece „in vivo”. Căci ceea ce avem sub numele de particulă virus „in vitro” este o particulă „relevată” cu ajutorul unor componente chimice sau a unor substanţe puternic oxidante, care modifică materialul de cercetare respectiv.

   În 1995 acest aspect este luat în discuţie chiar şi de revista „Der Spiegel” (care este recunoscută pentru atitudinea foarte ortodoxă în ceea ce priveşte teoria virală) citându-l pe cercetătorul Martin Markowitz de la New Yorker Aaron Diamond AIDS Research Center: „Culturile celulare infectate viral sunt preparate (tratate) de către cercetători cu astfel de substanţe otrăvitoare în toate combinaţiile posibile, pentru a putea alfa care dintre acestea ucid virusurile mai eficace. Dar cât de departe ne vor duce aceste încrucişări în retortă, nu avem habar. Ceea ce contează în ultimă instanţă este pacientul.”

   „Iar experienţa lui Markowitz l-a învăţat cât de mare este diferenţa între ceea ce se petrece în retortă sau eprubetă şi ceea ce se petrece în pacientul aflat  pe patul de boală. Markowitz este mai conştient decât mulţi alţi cercetători din domeniul AIDS, cât de puţin se aseamănă comportamentul tulpinilor virale în laborator cu cel al virusurilor aflaţi în păienjenişul de hormoni, anticorpi, celule macroface se celule T pe care-l găsim în sistemul imunitar al omului viu” relatează în continuare Der Spiegel.

   Andreas Meyerhans de la Istitutul Pasteur din Paris afirmă scurt dar concludent: To culture is to disturb”, ceea ce am putea traduce mai clar prin „rezultatele obţinute –in vitro – nu vac decât să inducă în eroare”.

   „Din nefericire timpurile noastre sunt caracterizate de o creştere a ratei mortalităţii, provocată de cancer pulmonar, infarct, accidente auto şi concsecinţele indirecte ale alcoolismului şi consumului de droguri” scria în 1971 laureatul cu Premiul Nobel (1960) Frank Mcfarlane Burnest în cartea sa „Genes, Dreams and Realities”. „Adevărata provocare a zilelor noastre este deci de a găsi un mijloc pentru a învinge bolile civilizaţiei. Dar nimic ce provine dintr-un laborator nu pare a avea vreo însemnătate în această direcţie; misiunea laboratorului de cecetare a ajuns practic la final” Pentru cineva, care este pe cale a se dedica muncii de cercetare în laborator, aceste cuvinte sunt foarte neprietenoase.

   Pentru biologia medicală şi pentru cei care citesc documentele acestei discipline poate fi captivantă lectura detaliilor asupra structurii chimice a matialului genetic RNA al unei fage (virus provenind din organisme simple) sau despre producţia de anticorpi care sunt tipici pentrucercetarea biologică modernă. Dar cercetarea modernă a formelor primare în medicină nu are aproape nici o însemnătate în prevenirea bolilor sau în îmbunătăţirea îngrijirii medicale a bolnavului” continuă Burnet.

   Totuşi medicina alopată se fereşte de această tema ca dracu de tămâie. În schimb, continuă să încerce demonstrarea patogenităţii unor astfel de particule, oricât de obscură ar fi aceasta. Iar pentru aceasta se apelează la cele mai abracadabrante idei.

   Injecatrea de substanţe-test direct în creerul animalelor (oare unde are loc aşa ceva în mod natural pe pământul ăsta?): în acest fel se procedează în cazul cercetărilor efectuate pentru BSE şi Polio; asta poate şi pentru că însuşi celebrul Pasteur a procedat aşa acum mai mult de o sută de ani în cadrul experimentelor sale asupra turbării, înjectând ţesuturi bolnave ăn creerul câinilor (Pasteur a defenit celebru datorită experimentelor sale, deşi studiile efectuate ulterior au demonstrat cp toate acestea nu au nici o bază ştiinţifică). Însăşi industria farmaceutică recunoaşte astăzi că injectarea directă de substanţe în creer este complect străină realităţii şi tocmai de aceea nu are nimic de spus în privinţa factorilor patogeni.

   Pe lîngă toate acestea, există destule motive pentru a considera că virusul sau ceea ce este catalogat sub această denumire, este doar un simptom care urmează unei boli. Medicina şcolastică a rămas înţepenită în imaginea „inamicului extern care ne invadează” moştenită de la Pasteur şi Koch şi tocmai de aceea a eşuat în a înţelege faptul că celulele corpului pot singure începe să producă particule (denumite de unii virusuri) ca urmare a reacţiei la unii factori externi, cum ar fi stresul. Lumea oamenilor de ştiinţă a descoperit această realitate de mult timp, şi vorbeşte despre praticule formate „endogen”, adică de particule care sunt create de către celule în însăţi interiorul lor (uneori este folosit şi termenul de „virusuri endogene”).

   O piatră de hotar în această direcţie o constituie activitatea cercetătoarei şi geneticienei Barbara McClintock, care în 1983 în lucrarea ei (pentru care a primit apremiul Nobel) relatează că materialul genetic al fiinţelor vii este în continuă schimbare, şi anume prin aceea că este în permanenţă afectat de „şocuri”. Aceste „şocuri” pot fi de exemplu toxinele, care duc la formarea unor secvenţe genetice inexistente în organism înainte. Iar dacă ulterior vom considera aceste secvenţe noi ca fiind străine de organismul-gazdă, rezultă că ele nu pot fi decât..... urmele unui virus străin. Cam aşa gândeşte virologia şcolastică. Iată cauza pentru care nici nu se vor descoperi vreodată medicamente eficace contra „afecţiunilor virale” menţionate mai sus. Pur şi simplu, fundamentul logic de la care pleacă virologii şcolastici este eronat şi nu poate duce nicăieri.

   Deja de multă vreme se ştie că intoxicare poate provoca în organism ceea ce medicina alopată nu poate considera altfel decât un atac din exterior. Astfel Ralph Scobey în 1954 relata în jurnalul de specialitate „Archives of Pediatrics”, că Herpes simplex se formează ca urmare a injectării vaccinurilor, după consumarea de lapte sau de anumite alimente; în timp ce Herpes zoster după administrarea de injecţii care conţin metale grele cum ar fi arsenic şi bismut sau ca urmare a consumului de alcool.

   Rămânând în aceast logică, ne putem foarte uşor imagina că drogruri foarte toxice cum ar fi cele folosite de homosexuali, aşa-numitele Poppers sau medicamentaţiile imunosupresoare ca de exemplu antibioticele sau virostaticele să provoace aşa-numitul stres oxidativ. Acest lucru înseamnă că sângele este împiedicat să transporte oxigenul atât de important pentru viaţa şi supravieţuirea celulelor (să ne reamintim că celulele sănătoase sunt aerobe, în timp ce celulele cancerigene sunt anaerobe).   

    Concomitent se produc oxizi de nitrogen care produc grave daune celulelor. Ca urmare se va accelera producerea de anticorpi, ceea ce se va reflecta şi în testele anticorpi, care vor deveni „pozitive”. Pe de altă parte, se vor produce noi secvenţe genetice, care vor fi apoi multiplicare prin testul PCR. Toate acestea fără ca măcar un singur „duşman invadator din afară”, adică fără ca vreun singur virus să fie prezent în organism. Toate aceste procese sunt în fapt bine cunoscute biologilor.

   Se ridică întrebarea: „Bine, dar atunci de ce nu sunt aceste procese luate în considerare în cazul diferitelor afecţiuni?” Pretru simplul fapt că dacă Domniile Voastre sunt agresate de un copr străin, venit din exterior, pe de o parte nu aveţi nici o vină (deci nu trebuie să vă modificaţi obiceiurile şi obişnuinţele „păguboase”) iar pe de altă parte deveniţi dependenţi de ajutorul aliatului extern, medicul alopat şi concernul farmaceutic. Simplu.

   Un lucru trebuieşte poate repetat de ori de câte ori este nevoie: „obiectul muncii” unui medic alopat, cât şi al unui concern farmaceutic nu este sănătatea, ci BOALA! Dacă nu mai sunt bolnavi, nu se mai fac afaceri cu medicamente, nu mai vin pacienţii la cabinetul medical şi medicii dau faliment! Simplu.

   Astfel încât medicina alopată califică toate aceste mecanisme concrete ca fiind o „erezie”. Nici nu este de mirare, căci medicina alopată însăşi a devenit o dogmă. Zeci de ani conceptul lui McClitnock despre „jumping genes” (genele schimbătoare, săritoare) a fost combătut vehement, tocmai deoarece contrazicea un model (dogmatic) conform căruia genele sunt complect stabile şi nu se modifică.

    McClintock nu numai că a fost ignorată, dar a fost chiar întâmpinată cu o ostilitate agresivă de către „oamenii de ştiinţă” fixaţi în încremenirea concepţiilor şcolastice consacrate, şi asta până în 1973 când „elita” medicală a fost nevoită să recunoască corectitudinea concepţiilor lui McClintock. „De multe ori este nevoie să aştepţi momentul potrivit pentru a spune un adevăr şi a schimba o concepţie” spunea doamna McClintock. Şi în privinţa AIDS, McClintock a afirmat că teoria potrivit căreia această afecţiune este provocată de un virus (HIV) nu are justificare. Din păcate această remarcabilă şi mai ales curajoasă femei a murit prea devreme, în 1992.

   Fiecare ar trebui să-şi pună întrebarea, indiferent că este necunoscător în ale medicinei sau este laureat cu Premiul Nobel. Cum de este posibil ca virusurile să circule prin toată lumea ca nişte „Rambo” sălbateci, distrugând una după alta celulele umane? Virusurile, spre deosebire de bacterii, nu dispun nici măcar de propriul metabolism. Prin definiţie virusurile sunt constituite dintr-un filament de acid nucleic (ADN sau ARN) şi o capsulă proteică. Strict vorbind, ele nu pot intra în categoria microbilor. Dar în acest caz, cum pot fi virusurile active şi acresive, precum sunt bacteriile?

   Se spune despre virusuri că ar exista de 3 miliarde de ani pe pământ. Şi întocmai ca şi bacteriile şi ciupercile, şi virusurile pot fi găsite peste tot, din adâncul mărilor până în gheaţa veşnică de la poli. Un litru de ală din mare conţine peste 10 miliarde de virusuri, care sunt conţinuţi în organisme extrem de simple cum ar fi algele unicelulare – aşa numitele (bacterio)fage – deci de 10 ori mai multe virusuri decât bacterii. Dar ambele, bacteriile cât şi virusurile, care au în spate o voarte lungă evoluţie şi sunt universal prezente, ne arată clar că natura, care în permanenţă caută echilibrul, trăieşte în simbioză cu aceste virusuri.

   Cred că avem mare noroc că aceste fage din apa mărilor şi oceanelor nu au intrat încă în atenţia managementului concernelor farmaceutice şi al medicinei alopate, căci altfel ni s-ar fi interzis deja să mai mergem pe litoral să facem baie în mare fără a purta un prezervativ integral, din creştet până-n tălpi, şi fără a îngiţi profilactic medicamente antivirale. Sau poate că vor iniţia un program controlat (de către UE) de dezinfectare masivă a apei mărilor.

   Astăzi ne aducem aminte (cu regret) de timpurile în care, fără teamă de a fi „ars pe rug” pentru erezie, microbiologi importanţi au criticat teoria „virusurilor ucigaşi”. Într-adevăr, acestia au susţinut că bacteriofagele nu sunt virusuri, ci sunt produse endogene ale bacteriilor. Robert Doerr publica în 1938 „Handbuch der Virologie” – Manual de virologie – în care sugera că nu numai fagele, dar şi multe alte virusuri sunt în fapt produse ale celulelor. (A se vedea aici teoriile lui Bechamp, Royal Rife, Wilhelm Reich, Enderlein şi Naessens, pentru a aminti doar câţiva dintre cei mai însemnaţi.)

   Iată şi unul dintre pertinentele argumente ale lui Doerr: bacteriofagele nu pot fi „unităţi vii”, active independent, căci ele rezistă la temperaturi de peste 120 de grade Celsius fără a fi distruse! Ceea ce înseamnă că nu pot fi distruse prin fierbere aşa cum se întâmplă cu toţi microbii, bacteriile şi fungiile. Dacă aceste bacteriofage ar fi active şi agresive (virusuri) atunci nu ne-am putea închipui cum de a apărut omul pe pământ, căci ar fi trebuit să fim morţi înainte de a ne naşte!