Capitolul 2

Acapararea puterii de către „vânătorii de microbi”

 

 



 



                                                           „Medicul viitorului nu va mai prescrie medicamente, ci va 

                                                                trezi interesul pacienţilor săi pentru o alimentaţie şi o

                                                                conduită de viaţă corectă şi îşi va face gânduri asupra

                                                            cauzelor bolilor şi posibilităţilor de prevenire a acestora”.

                                                                                                     Thomas Edison (1847-1931)

                                                                  unul dintre cei mai mari inventator din istoria omenirii

 

                                                           „Concluziile sunt evidente şi inevitabile: Pasteur a înşelat

                                                      atât opinia publică cât şi pe cercetători cei mai apropiaţi lui.”

                                                                                            Gerald Geison, istoric al medicinei

 

                                                         „Metodele moderne de relevare a virusurilor cum este PCR

                                                       nu ne spun nimic despre felul în care un virus se reproduce,

                                                         despre care animal poartă acest virus sau în ce fel îi poate

                                                     îmbolnăvi pe oameni. Este tot aşa cum ar vrea cineva ca prin

                                                                  amprenta digitală a unei persoane să determine cât

                                                                                                          de tare îi miroase gura.”

                                                                   Apel făcut de 14 virologi de renume internaţional din

                                                      „vechea gardă” către tânăra generaţie de cercetători, publicat

                                                                                  în revista „Science” din 6 iulie 2001

 


Pasteur şi Koch: doi dintre mulţii excroci ştiinţifici

   Cât de mare era respectul de care se bucura Pasteur încă din timpul vieţii ne arată foarte clar un citat după medicul Auguste Lutars din 1887, deci cu şapte ani înainte de moartea „geniului”: „În Franţa cinva poate fi anarhist, comunist sau nihilist, dar nimeni nu poate fi antipasteurian.”

    În realitate însă Pasteur nu a fost nici pe departe un exemplu de conduită cu cuget nepătat, ci un cercetător dornic de celebritate şi bani, care a folosit concepte de bază false şi care „cu cele două experimente importante pe care le-a făcut a orbit o lume întregă”, aşa cum scrie în magazinul „The Lancet” din 2004.

   Pasteur pornea, în ura sa fanatică contra microbilor, de la o premisă absurdă: ţesutul sănătos steril, lipsit de microorganisme, ceea ce nu există practic în natură. El credea că într-un corp sănătos nu pot fi găsite bacterii şi că microbii care „zburau” prin aer erau cauza tuturor bolilor. (Personal cred că tipul avea oarecare probleme psihice). Pe la 45 de ani, începând să fie cunoscut, îşi trâmbiţa peste tot idealul: „Trebuie să fie în puterea omului ca toţi microbii cauzatori de boli să dispară de pe faţa pământului!.”

   Dar cât de amarnic se înşela Pasteur era deja de mult ştiut, de când se făcuseră încercări de a menţine animalele în mediu steril. Animalele fuseseră născute prin cezariană în mediu steril iar la numai câteva zile erau toate moarte. Treaba asta pur şi simplu nu funcţiona! Puii de soareci, la autopsie, prezentau intestine, dar mai ales un apendice anormal de mare, plin cu un mucus care în mod normal trebuia să îndepărteze (digere) microbii.

   Altfel spus, organismul murea pentru că nu îşi putea exercita funcţia de autoapărare, se otrăvea singur cu substanţele care erau produse pentru propria lui apărare şi simbiozare cu mediul extern. Procese care aparţin organismului sănătos şi naturii însăşi.

   Pe deasupra „scamatorul Louis” minţea conştient în ceea ce priveau experimentele sale făcute cu vaccinuri, experimente care urmau să-l plaseze în Olimpul zeilor-ştiinţei. Astfel Pasteur afirma în 1881 că reuşise să vaccineze cu succes oile contra antraxului. Totuşi nimeni nu ştie cum s-au desfăşurat experimentele sale în afara laboratorului. Pe lângă aceasta, însăşi formula acestui vaccin Pasteur o furase de la colegul său de cercetări, Jean-Joseph Troussaint, a cărui carieră a avut grijă să o desfiinţeze prin atacuri verbale.

   Şi mai groteşti sunt încercările aparent încununate de succes ale lui Pasteur de a crea un vaccin contra turbării în 1885, vaccin care mai târziu s-a dovedit a nu respecta nici cele mai elementare standarde ştiinţifice şi care de fapt nu era bun de nimic. În realitate, ceea ce Pasteur a prezentat cu surle şi trompete a fi super-vaccinul său, „mai degrabă declanşa turbarea decât să o împiedice” cum spunea specialistul în istora ştiinţei Horace Judson.

   Faptul că toate acestea nu au fost prezentate şi discutate în public se datorează pe de o parte penibilei secretomanii franceze din acele vremuri, iar pe de altă parte testamentului lui Pasteur, care interzicea familiei sale să facă publice notele de laborator ale „maestrului”. Acestea au putut fi cercetate liber abea la sârşitul anilor 70. Primul care a avut acces la ele a fost Gerald Geison, profesor de istoria medicinei la Princeton University, care a făcut publice excrocheriile lui Pasteur în 1995.

    Secretomania a fost însă repede însuşită şi de alţi cercetători sau producători de medicamente, astfel încât oamenii de ştiinţă independenţi să nu aibe accesul şi posibilitatea de a verifica „minunatele calităţi” ale unui nou preparat. Astfel s-au lăsat uşile (şi ferestrele) larg deschise posibilităţii de înşelăciune. În mod practic, concret, nimeni nu poate să controleze munca unui cercetător şi să vadă dacă datele cercetărilor sunt corect prezentate, sunt conforme realităţii.

   Într-un chestionar prezentat în 2005 de către revista de specialitate „Nature”, o treime dintre cercetătorii chestionaţi au recunoscut că nu ar ezita să îndepărteze din relatările lor oficiale asupra cercetărilor efectuate, acele activităţi sau date care nu le convin sau care le pot pune cercetările sub semnul îndoielii.

   În ziua de astăzi, practic numeni nu îşi mai dă osteneala (şi nici nu mai investeşte resurse financiare) să verifice adevărul datelor şi rezultatelor prezentate de un grup sau altul de cercetători. Astăzi se consideră că o astfel de verificare nu înseamnă decât pierdere de timp şi bani. Mult mai rentabilă şi cu mai mare profit este cercetarea permanentă a noilor preparate, mai ales că în zilele noastre experimetele sunt atât de complex efectuate, încât practic ele nu mai pot fi verificate exact. Este ca şi cum ai pune o persoană dubioasă (să nu spun un hoţ) să-ţi păzească safe-ul, dându-i pe deasupra  cheile şi cifrul.

   Desigur că există aşa-numitul Peer-Review-System, conceput pentru a împiedica înşelăciunea ştiinţifică. Dar felul în care acest sistem este de ani de zile aplicat conţine şi el în germene posibilitatea înşelăciunii: experţii („Peers”), care rămân anonimi, evaluează corectitudinea documentaţiilor prezentate pentru proiectele de cercetări precum şi cea a articolelor de specialitate propuse spre publicare. În prezent se estimează că există circa 50.000 de astfel de „peer reviewed journals”, iar  toate magazinele de specialitate cunoscute, cum ar fi Nature, Science, New England Journal of Medicine, British Medical Journal, The Lancet, etc. sunt verificate peer (peer reviewed).

   Doar că Peer reviewing în zilele noastre funcţionează cam aşa: firma concurentă, să zicem, cu BMW, este rugată în mod „anonim” să-şi spună părerea despre un nou produs al lui BMW, pentru a descoperi o eventuală încercare de fraudă, pentru a verifica dacă BMW are voie să dezvolte şi să aducă pe piaţă un nou produs. O procedură în care conflictul de interese, şi implicit încercarea de fraudă, de ambele părţi, sunt evidente.

   Richard Smith, şeful de la British Medical Journal între anii 1991 şi 2004 spunea: „Peer Reviewing este uşor de manipulat, inefectiv în descoperirea deficienţelor grave şi aproape inutil în încercarea de a descoperi fraudele.” Nici nu este de mirare că majoritatea cazurilor de înşelăciune nu sunt descoperite prin Peer-Review-System, ci pur şi simplu întâmplător. Şi astfel apar alături de Pasteur în lista excrocilor nume ilustre cum ar fi cel al lui David Baltimore, laureat al Premiului Nobel pentru medicină, ca să dăm doar unul dintre cele mai celebre exemple.

   Dar de ce să nemirăm oare astăzi când chiar de la început (sfârşitul se.XIX) alături de Pasteur mai stă un foarte celebru nume: medicul german Robert Koch (1834-1910), un foarte întreprinzător „om de afacrei”. Astfel anunţa cu foarte mare infatuare celebrul vânător de microbi Koch, la al 10-lea Congres de medicină desfăşurat în 1890 în Berlin, că a descoperit remediul-minune contra tuberculozei. Iar în  „Deutschen Medizinischen Wochenzeitschrift” Koch specula şi mai tare: încercările efectuate pe cobai au certificat că este posibilă „oprirea complectă a bolii, fără a aduce nici un fel de daune organismului”.

    Reacţia publicului larg la aflarea veştii despre remediul-minine „Tuberkulin” a fost iniţial enormă, astfel că în Berlin au răsărit ca ciupercile clinicile de vindecare a bolilor de plămâni. Bolnavi din toată lumea au pransformat Berlinul într-un loc de pelerinaj. Dar nu a durat prea mult până să se termine totul în mod catastrofal. Vinedcări pe termen lung datorate Tuberkulinului nu au apărut, în schimb maşinile pompelor funebre au devenit prezenţe permanente în faţa clinicilor respective. Iar ziare ale vremii cum era de exemplu jurnalul satiric „Der wahre Jacob” titra: „Domnule Profesor Koch! Doriţi un vaccin contra bacilului excrocheriei?”

   În aceeaşi manieră ca şi Pasteur, Koch a ţinut formula remediului său minune secretă. Totuşi, în momentul în care rata mortalităţii crescuse alarmant, s-a cercetat mai îndeaproape acest Tuberkulin, constatându-se că el nu conţinea nimic altceva decât o cultură de bacili distruşi prin încălzie, care nu ar fi trebuit administrată nimănui. Toţi celor cărora li se administrase „minunea” lui Koch reacţionau cu frisoane şi febră foarte mare, sau chiar pur şi simplu mureau!

   În cele din urmă criticii lui Koch, printre care şi autoritatea medicală a aclor vremuri, Rudolph Virchow, au reuşit să demonstreze că Tuberkulinul nu era în stare să oprească tuberculoza, ci din contră, agrava starea bolii şi a bolnavului. Iar Koch nu a putu să aducă nici un fel de dovezi ale succeselor obţinute în laborator asupra cobailor.

   Şi totuşi, cum de a reuşit iniţial Koch să zăpăcească atâta lume? Simplu, prin promisiunile de profit făcute guvernului Prusiei. Profitul calculat de Koch era de 4,5 milioane de mărci anual la o producţie de 500 de porţii de Tuberkulin zilnic. În „socoteala” pe care a prezentat-o guvernului Prusiei putem citi sec: „La un milion de oameni se poate în medie socoti un număr de 6.000 – 8.000 de bolnavi de tuberculoză. Într-o ţară cu 30 de milioane de locuitori rezultă un număr de 180.000 de pacienţi.” Promisiuni de profit care sunau foarte plăcut!

   Nu vi se pare oare semnificativ pentru zilele noastre faptul că cele mai importante două institute de cercetări medicale din Framţa şi Germania se numesc Institutul Pasteur şi Institutul Robert Koch? Un vechi proverb românesc spune că „aşchia nu sare departe de trunchi”!

Scorbut, Beriberi şi Pelagra: multiplele înfrângeri ale vânătorilor de microbi

  La sfârşitul sec.XIX, când Pasteur şi Koch deveniseră celebrităţi, societatea nu mai avea deja nici o şansă să se elibereze de propaganda „microbiană”. Prea strâns ţineau în mână medicina alopată şi industria farmaceutică frâiele opiniei publice, impunând ca dogmă teoria microbilor „duşmani de moarte”. S-au pus bazele astfel unei medicini bazată pe experimente pe animale făcute cu scopul descoperiri preparatelor-minune care să ne scape o dată pentru totdeauna de microbi.

   Întregul sistem era aşa de consecvent continuat  încât chiar şi un dezastru ca Tuberkulin a fost foarte profitabil comercializat. Iar Koch însuşi nu a recunoscut niciodată ca preparatul său era o eroare. Uzinele de coloranţi Hoechst, care căutau de ceva vreme posibilitatea accesării pieţii de medicamente, au avut numai de câştigat din producerea Tuberkulin-ului.

   Paradigma „o boală – un agent patogen – o terapie minune” a fost mai departe urmată, în ciuda eşecurilor succesive. Astfel a presupus timp îndelungat medicina „stăpânitoare” că scorbutul, beriberi şi pelagra, de exemplu sunt afecţiuni produse de agenţi patogeni specifici, adică microbi. Până când ortodoxia medicală , scrâşnind din dinţi, a trebuit să recunoască că aceste afecţiuni se datorau deficitului de vitamine.

    Spre exemplu, Beriberi (afecţiune degenerativă a nervilor) a fost scoasă „cu durere în suflet” din categoria bolilor cu cauzalitate microbiană abea în 1911, când a fost descoperită Vitamina B1 (thiamin). Atât de fascinaţi erau cercetătorii în goana după microbi, încât factorul nutriţional nu fusese luat niciodată în discuţie.

Hipocrate, von Pettenkofer, Bircher-Benner: înţelepciunea corpului

   Teoria germenilor s-a înrădăcinat adânc în modul de gândire al oamenilor. Şi totuşi, dacă privim mai atent istoria medicinei, constatăm că această paradigmă s-a impus abea la sfârşitul sec.XIX, o dată cu apariţia industriei farmaceutice. Credeţi în coincidenţe?

   Până la acel moment, oamenii (şi deci şi medicii, chiar dacă unii dintre ei se cred zei ) gândeau altfel. „Nu concepţia conform căreia „primeşti” o boală, ci cea conform căreia te „bagi” singur în ea domina Grecia antică” scrie profesorul de bilolgie Edward Golub în lucrarea sa „Limitele medicinei: cum formează ştiinţa concepţia noastră despre boli”. Atât Hipocrate cu 400 de ani înainte de Christos, cât şi Galen cu 130 de ani după Christos au reprezentat ideea conform căreia un comportament (stil de viaţă) greşit ne duce la boală. „Majoritatea bolilor, credeau anticii, apăreau atunci când omul părăsea calea stilului de viaţă corect” spune Golub. „Iar atunci când totuşi o boală îşi făcea apariţia, ea putea fi combătută de regulă prin modificări ale dietei, un concept de sănătate care a fost aplicat neschimbat în Europa până la sfârşitul sec.XIX.”

   Până în anii 50 ai sec.XIX, ideea că bolile sunt provocate de microbi călători „pe aripile vântului” nu-şi găsea aproape de loc susţinători. Una dintre autorităţile medicale germane de la acea vreme, Max von Pettenkofer (1818-1091), a încercat mereu să cuprindă întregul, aici incluzând şi comportamentul individual precum şi aspectele sociale. De altfel şi homeopatia, apărută şi ea în sec.XIX, avea caunul dintre pricipiile de bază consultarea unui pacient ca întreg individual, cu istoria sa şi evoluţia sa psihică.

    Modelul monocauzal al teoriei germenilor îi apărea lui von Pettekofer complect străin şi rupt de realitate, ceea ce a făcut ca el să devină un „anticontagionist” (de la termenul de boală contagioasă). Împtriva fărimiţării medicinei în foarte multe discipline spacializate, rectorul Univesităţii de Medicină din München, von Pettekofer remarca ironic: „Bacteriologii sunt persoane care nu pot privi dincolode oala cu aburi, incubator şi microscop.”  

   Consecvent concepţiei sale, von Pettekofer a direcţionat corect discuţiile despre holeră alături de celebrul medic francez Francois Magendie (1783-1855) care spunea în 1831 într-un raport adresat Academiei franceze, în legătură cu această afecţiune: Holera nu este nici importată şi nici molipsitoare, ci ea este provocată de prea multă murdărie (lipsă de condiţii igienice) ca urmare a condiţiilor de locuit catastrofale”. În marile oraşe, ca de exemplu Londra, cei care erau afectaţi aproape exclusiv de holeră erau locuitorii cartierelor sărace.

   Von Pettekofer făcea răspunzătoare pentru holeră apa potabilă, mai exact lipsa staţiilor de purificare a apei. Şi exact acest lucru îl confirmau şi statisticile. Care confirmau că în locuinţele care beneficiau de apă potabilă curată nu apăreau cazuri de holeră. Von Pettekofer nu nega prezenţa în cantitate uriaşă a diferiţilor microbi în cloacele de apă din care se aprovizionau săracii din marile concentraţii urbane; el susţinea însă pe bună dreptate că acşti agenţi patogeni deveneau periculoşi doar atunci când găsau terenul favorabil lor, terenul hrănitor pentru înmulţirea lor.

    Dar chiar şi autoritatea lui von Pettekofer nu i-a putut împiedica pe fanii teoriei germenilor să preia conducerea şi să includă şi holera în conceptul lor de vânătoare de microbi. Şi astfel a fost făcut ca singur responsabil pentru holeră un microb (bacteria Vibrio Cholerae), iar Institutul Pasteur şi-a agăţat de piept, în mod eronat, odinul Cavalerului de Holera, adică şi-a arogat meritul de a fi „exterminat” holera. Când de fapt îmbunătăţirea treptată a condiţiilor de viaţă după 1850 a fost reala cauză a dispariţiei bolii. Iar conceptul sănătăţii integrale a reuşit totuşi, mai oficial sau mai puţin, să supravieţuiească valurilor de vânători de microbi.

   Laureatul cu Premiul Nobel pentru medicină, Sir Frank Macfarlane Burnett concluziona: „Sunt sceptic în ceea ce priveşte utilitatea biologiei moleculare. Iar argumentul central în acest context este că o structură vie, şi îndeosebi maşina informaţională a celulei este infinit de complexă... Molecularbiologii sunt extrem de mândrii de munca lor şi sunt de părere că şi-au câştigat dreptul să cotinue mai departe pe drumul pe care au pornit. Dar banii lor vin de la politicieni, bancheri şi diferite fundaţii, care nu sunt capabili să sesizeze adevărata natură a unui cercetător sau a ştiinţei, şi anume a unui cercetător care simte că cercetarea medicală are ca scop final protejarea sau vindecarea omului. Asfel că oamenii de ştiinţă fac şi spun ceea ce se cere de la ei, căci doar astfel va fi reînoită subvenţia pe mai departe. Iar ambele părţi, cercetătorul şi ofertantul de subvenţii sunt în sinea lor conştienţi că toată povestea aste este de fapt un spectacol de teatru dezonorant.”

   În acelaşi sens se exprimă şi Walter Cannon, profesor de psihologie la Harvard în cartea sa „The Wisdom of the Body” (Înţelepciunea corpului) apărută încă în 1932. Cannon pune conceptul de homeostază în centrul cărţii sale, concept cpnform căruia procesele din corp sunt extrem de complexe, interacţionează între ele şi sunt autoregulatorii. „Wisdom of the Body este un monument dedicat organismelor vii” scria cercetătorul israelian Gershom Zajicek în 1999 în jurnalul de specialitate „Medical hypotheses”. „Această înţelepciune a corpului are misiunea de a păstra starea de sănătate. Ea are propriul ei limbaj, şi este necesar ca ea să fie implicată în discuţiile cu pacienţii”

   Iar biologul Gregory Bateson scria în urmă cu mai mult de 30 de ani: „Walter Cannon a scris o carte despre înţelepciunea corpului; dar până acum nimeni nu a scris o carte despre înţelepciunea ştiinţei medicale – tocmai pentru că aceasta lipseşte.”

Clustering: cum se poate face dintr-o boală o epidemie

   După cel de-al doilea război mondial, boli cum ar fi tuberculoza, difteria, pneumonia sau rujeola nu au mai declanşat epidemii în ţările dezvoltate, mai ales în Europa şi America de Nord ca urmare a creşterii nivelului de trai, a îmbunătăţirii remarcabile a condiţiilor igienice, mai ales canalizărilor şi instalaţiilor de purificare a apei. Toate bune şi frumoase, doar că industria farmaceutică cât şi anumite autorităţi sanitare (Cuma ar fi de exemplu CDC în USA) riscau să-şi piardă „obiectul muncii” şi să devină inutile. În 1949 s-a răspândit ideea ca CDC să fie complect desfiinţată. Dar CDC nu putea, desigur, să stea impasibilă şi să privească cum este trimisă în şomaj (unde îi este locul de fapt şi astăzi). Aşa că s-a pornit pe căutat epidemii, în strânsă colaborare cu industira farmaceutică, această veşnică sugativă de bani. Dar cum să găseşti epidemii acolo unde nu sunt? Păi... faci un „Clustering”.

    Asta înseamnă: te uiţi atent în jur şi cauţi câţiva oameni care s-au îmbolnăvit recent de o boală a cărei simptome sunt asemănătoare. Atât este deja suficient pentru experimentaţii noşti „vânători de microbi”, care „creează” o epidemie (mai nou se foloseşte termenul de pandemie – sună mai ameninţător). Pentru asta nu este de loc necesar ca aceste persoane să fi intrat cândva în contact una cu alta sau faptul să ele s-au îmbolnăvit la distanţă de săptămâni sau chiar luni una faţă de cealaltă.

   În primul rând, faptul că doar câteva persoane au o simptomatică asemănătoare nu este deloc o dovadă că un virus răuvoitor se află în acţiune. Mai degrabă înseamnă că persoanele respective au avut o alimentaţie similară sau au fost intoxicate cu o otravă (substanţă toxică) similară. Şi chiar dacă ar fi vorba despre un tip anume de virus, asta nu înseamnă mai mult decât că un anumit tip de persoane sunt mai expuse acţiunii acestuia decât restul oamenilor.

   De fapt, în ţările civilizate nu mai apar epidemii, deoarece condiţiile care permit menţinerea unui sistem imunitar puternic (suficientă hrană, apă curată, etc) sunt implementate de mult iar microbii practic nu au în faţa unui sistem imunitar robust nici o şansă.

   Să luăm ca exemplu ultima „pandemie” - gripa porcină H1N1 care a izbucnit unde... tocmai în Mexico City, oraş cu peste 20 de milioane de locuitori. Cei care locuiesc acolo, mai ales în cartierele sărace, sunt permanent confruntaţi cu diferite boli infecţioase, care se răspândesc ca urmare a condiţiilor igienice catastrofale.

   Aprovizionarea cu apă a oraşului se face prin văile a două râuri care sunt supraexploatate şi aproape secate. Oraşul consumă circa 63 de metri cubi de apă pe SECUNDĂ, apă care circulă

printr-o reţea de conducte veche, plină de găuri, din care un sfert din apa transportată se scurge în pământ. Circa 100.000 de locuinţe, mai ales din cartierele sărace, nu au apă curentă nici măcar pentru băut, ce să mai vorbim de spălat sau pentru instalaţiile sanitare.

  La această problemă majoră a aprovizionării cu apă se adaugă muntele uriaş de gunoi menajer (la fiecare două zile, stadionul opimpic din Mexico City ar putea fi umplut cu gunoaiele oraşului), precum şi poluarea excesivă a aerului (peste 12 tone de monoxid de carbon, dioxid de sulf, cadmiu şi plumb sunt pulverizate zilnic în aerul de deasupra oraşului). Conform Organizaţiei mondiale a sănătăţii, calitatea aerului în Mexico City este una dintre cele mai rele din întreaga lume.

   Este oare de mirare că, în astfel de condiţii, sistemul imunitar al săracilor din mahalalele Mexicului este extrem de slab? Este oare de mirare că în astfel de condiţii catastrofale apar tot felul de boli?

   Deci, unde putem să creăm o nouă „pandemie”? Exact, în Mexico City!

   După acelaşi model s-au creat în trecut epidemia de AIDS (persoane bolnave dintr-o anumită categorie socială, a homosexualilor, care foloseau regulat droguri), cea de gripă aviară, şi multe, multe altele. Iar cel mai mare ajutor oferit creatorilor de pandemii l-au dat jurnaliştii care au umplut paginile publicaţiilor lor cu ştiri alarmante, cu fotografii apocaliptice, cu informaţii false, toatea astea cu scopul de a-şi vinde mai bine gazetele şi cu rezultatul creării unei stări de panică printre cititori.

   În 1995 celebra revistă americană Time publica fotografii ale vânătorilor de microbi îmbrăcaţi în costume de proteţie care căutau pe nu se ştie unde virusul Ebola. Pe deasupra desene frumos colorate în care era prezentat groaznicul virus. Iar prorocirea era: omenirea în pragul dispariţiei.

   Ce s-a ales din epidemia de Ebola, cred că nimeni nu mai ştie astăzi.

Poliomielita: pesticidele ca DDT şi metalele grele

   Practic, toate epidemiile care bântuiau în ţările dezvoltate înaintrea celui de al doilea război mondial, au dispărut începând cu 1945. Singura excepţie a fost, pentru încă un timp oarecare, poliomielita, despre care încă şi astăzi se mai spune că este o boală infecţioasă. În anii 50 însă această boală a început să bată puternic în retragere, cazurile de polio scăzând drastic.  

   Desigur, ca întotdeauna, instituţiile care se ocupau cu sănătatea la nivel naţional şi-au revendicat meritul spunând că acest fapt se datorează campaniilor de vaccinări, şi şi-ai mai dat singuri o decoraţie. Statisticile însă ne arată că numărul cazurilor de polio era în „cădere liberă” deja înainte de introducerea vaccinării împotriva polimielitei.

   În acelaşi timp însă, există o serie de indicii care justifică suspiciunea conform căreia poliomielita nu este provocată de o infecţie virală. Unii experţi, ca de exemplu medicul american Benjamin Sandler  văd cauza în cosumul mare de zahăr rafinat. Alţii consideră ca fiind răspunzătoare campaniile de vaccinări. Într-adevăr s-a putut observa că de la începutul sec.XX paraliziile tipice pentru polio apăreau foarte frecvent la acea parte a corpului unde fusese administrată injecţia. De asemenea, cazurile de polio au crescut razant în anii 40 ai secolului trecut, perioadă în care au fost introduse vaccinurile contre difteriei şi tusei convulsive (pertussus), aşa cum se documentează în jurnalul de specialitate „Lancet”.

   Polio pare a fi condiţionată (ca de altfel majoritatea bolilor) de anumiţi factori. Iar în cazul poliomielitei, toxinele (otrăvurile) industriale şi cele folosite în agricultură par a fi principalii factori favorizaţi. Se ştie că această boală a început să apară în sec.XIX, o dată cu industrializarea, iar în prima jumătate a sec.XX boala era întâlnită exclusiv în ţările industrializate, în timp ce în ţările „în curs de dezvoltare” nu şi-a făcut deloc simţită prezenţa. De ce oare, atâta timp cât acolo condiţiile de trai erau, şi sunt încă şi astăzi, mult mai proaste.

    Metalele toxice grele, cum ar fi plumbul, arsenul sau mercurul sunt suspectate a fi cauza bolii. Iar prima concentrare de cazuri depoliomielită este menţionată în 1887 în Suedia, la 13 ani după descoperirea DDT (otravă ce atacă sistemul nervos) şi la 14 ani după inventarea şi introducerea în utilizare primelor maşini de stropire mecanică a plantelor, care folosea un amestec de apă, kerosin, săpun şi arsen.

   Doar cu aproape 10 ani înainte, în 1878, neuropatologul Alfred Vulpian constatase că, în experimentele sale pe câini, aceştia prezentau în cazul unei otrăviri cu plumb exact aceleaşi simptome ca cele ale poliomielitei la oameni. În timp ce savamtul rus Popov arătase în 1883 că şi în cazul intoxiacării cu arsen apar aceleaşi paralizii. Studii care ar fi trebuit să pună pe gânduri atunci când pesticidul „Paris Green” (Verde de Paris) a fost intodus, în 1870, în agricultură, ca mijloc de combatere a dăunătorilor, cum era de exemplu larva de molie.

   „Si totuşi, în loc ca insecticidul „Paris Green” să fie interzis, în 1892 a fost înlocuit în Massachusetts cu un nou pesticid, şi mai otrăvitor, denumit Lead Arsenate” se poate citi în 2004 în magazinul britanic „The Ecologist”. Iar catastrofa nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Numai cu doi ani mai târziu au apărut în Massachusetts primele cazuri documentate de poliomielită. Doctorul Charles Caverly, care era răspunzător cu cercetarea acestor cazuri, a concluzionat că boala era provocată de  o substanţă toxică şi nu de un virus: „Cu foarte mare probabilitate nu este vorba în aceste cazuri de o maladie infecţioasă, contagioasă.”

    Şi totuşi „Lead Arsenate” a devenit în scurt timp pesticidul numărul unu în livezile de fructe din întreaga lume. Şi nu era singura substanţă toxică folosită în agricultură la acea vreme. În 1907, de exemplu, a fost introdus în Massachusetts „Calcium Arsenate” şi pe culturile de bumbac precum şi în fabricile din industria bumbacului. Câteva luni mai târziu 69 de copii sănătoşi s-au îmbolnăvit brusc de poliomielită. Toţi aceşti copii locuiau în avalul unui râu care trecea printr-un mare câmp cultivat cu bumbac. Simultan, în grădinile lor fusese folosit „Lead Arsenate” pentru stropirea copacilor. Dar vânătorii de microbi nu vroiau să ştie nimic din toatea astea, continuându-şi căutarea virusului vinovat.

   Un fel de „piatră de hotar” pentru teoria virală a poliomielitei a fost pusă în 1908 de către doi cercetători austrieci, Karl Landsteiner şi Erwin Popper, prin experimente care au fost calificate ca „hotărâtoare” în bătălia contra poliomielitei. În acest an apăruse o nouă epidemine de polio, pentru care existau din nou dovezi clare cum că pesticidele sunt implicate în această poveste.

   În loc să urmeze aceaste indicii, Landsteiner şi Popper au recoltat o bucată de măduvă de la un copil paralizat, au tocat-o mărunt, au dizolvat-o în apă (sună a reţetă dintr-o Cartea de bucate) şi au injectat două ceşti pline din chestia asta în burta a două maimuţe. Una dintre maimuţe a murit, iar celeilalte i-au paralizat picioarele. Aici sunt prezente mai multe probleme: în primul rând „supa” asta nici nu era măcar infectată! Apoi, la maimuţe şi animale „inferioare” (cum sunt iepurii sau cobaii) cărora li s-a dat să bea chestia asta sau le-a fost injectată, nu apăreau nici unul din simptomele poliomielitei. De murit, mureau, sau paralizau, dar nu prezentau simptomele specifice poliomielitei!

   Cercetătorii Simon Flexner şi Paul Lewis s-au „prins şi ei de şmecherie” şi au început imediat experimente cu o mixtură similară pe care au injectat-o direct în creerul unor maimuţe. Apoi au recoltat material de la acestea şi au pus de o nouă „supă” pe care au injectat-o din nou unei maimuţe. Şi într-adevăr aceasta s-a îmbolnăvit. În 1911 Flexner susţinea, într-o conferinţă de presă, ca a descoperit deja care este modalitatea de protecţie contra polio şi că în curând va apare un remediu contra acestei afecţiuni.

   Dar, cu cea mai mare bunăvoinţă, aceste experimente nu puteau aduce dovada unei contagiozităţi a bolii. Supa gătită de cercetătorii noştri bucătari nu poate fi definită ca „virus izolat şi curăţat”, iar microscopul electronic avea să fie descoperit abea 20 de ani mai târziu (1931). Pe deasupra, reţeta „supei”  cu ingredientele ei nu a fost prezentată public niciodată de către Flexner şi Lewis. Nici măcar în 1948 nu se ştia care era calea de pătrundere în organism a „virusului poliomielitei”, aşa cum constata expertul John Paul de la Yale University la un congres internaţional asupra poliomielitei care a avut loc la New York.

   Pe de altă parte, se poate foarte bine presupune că înjectarea de ţesuturi străine (fără să fie recoltate de la un subiect bolnav) în creerul animalelor poate declanşa tot felul de simptome, printre care şi unele similare poliomielitei (adică paralizie în primul rând). Şi dacă ne mai gândim şi la cantitatea injectată (ceşti întregi!), nu poate fi nici o mirare că săracele animale s-au îmbilnăvit grav.

   Ne mai vorbind că nu au fost efectuate experimente de control, respectiv injectarea într-un alt grup (martor) de maimuţe a aceleiaşi „supe” obţinută cu material recoltat de la persoane sănătoase. De asemenea nu s-au efectuat nici experimente cu injectarea de metale grele direct în creer, pentru a se vedea ce efecte produc acestea. Toate acestea fac ca experimente să fie lipsite de valoare.

    Deşi atât aceste experimente cât şi dovezile obiective arătau că în cazul poliomielitei nu se pune problema unei infecţii virale, decenii de-a rândul toate încercările de soluţionare a problemei poliomielitei plecau de la ideea unei afecţiuni virale. Nebunia virală a dus până acolo încât în creerul sărmanelor maimuţe au fost înjectate bucăţi de creer (străin), fecale, ba chiar şi muşte, iar în pădurile din India a început capturarea maimuţelor în masă şi trimiterea lor în Europa, cu singurul scop nebunesc de a le provoca paralizii.

   De unde bani pentru aceste animale şi respectivele experimente? Desigur  că de la concernele farmaceutice, care stăteau pe aproape, sperând la câştiguri grase. Până la sfârşitul anilor 30 cercetătorii au extras o serie de izolări ale presupusului virus. Doar că despre adevărate isolări nu putea fi vorba. Pe deasupra mai apărea şi problema că maimuţele refuzau cu încăpăţânare să se îmbolnăvească,  atâta timp cât „supa” le era administrată oral. Singura cale de a le îmbolnăvii se obţinea prin procedeul tehnic „două ceşti de supă în creer”. Mă întreb, care fiinţă vie, animal sau om, pompându-i-se două ceşti de te  miri ce în creier, nu s-ar îmbolnăvi?

   Tot acest circ macabru a durat cam trei decenii, până în momentul în care, în 1941, experţii magazinului de specialitate „Achives of Pediatrics” au relatat că „nici un animal nu se molipsea de la altul, indiferent căt de apropiaţi erau”. Pe scurt spus: dacă nu este vorba de o afecţiune infecţioasă (căci nu se molipseşte), atunci nu poate fi un virus făcut răspunzător pentru această afecţiune, iar căutarea unui vaccin nu are nici o logică.

   Foarte interesant este aici de menţionat faptul că exact la fel stau lucrurile cu Hepatita C, a cărei cale de transmisie nu este în fapt cunoscută (ci doar speculată, transmitere prin sânge) iar din aproape 1.000 de cazuri cunoscute mie, doar o singură pereche  (soţ-soţie) au fost ambii depistaţi pozitiv, dar ambii aflându-se la momentul respectiv în cură de dezintoxicare ca urmare a consumului de droguri. În rest, unul are, celălalt nu, deşi trăiesc împreună şi desigur că au şi contacte sexuale, ca în orice cuplu soţ-soţie. Logica îmi spune că nici în acest caz nu este vorba despre o afecţiune contagioasă, provocată de un virus. Dar despre hepatita C mai pe larg în Capitolul 4.

   Credeţi însă că vânătorii noştri s-au dat bătuţi? Nici vorbă, ideile fixe sunt foarte greu de scos din cap (iar cu „două ceşti de supă” nu s-a încercat încă, din păcate). Astfel că prin anii 50 cercetătorul Jonas Silk a lansat vestea cum că ar fi descoperit totuşi virusul polio. Deşi Silk nu putea aduce dovezi în sprijinul afirmaţiei că ceea ce descoperise el chiar cauza îmbolnăvirea de polio la oameni, totuşi Silk considera că se poate obţine un vaccin anti-polio.

    Datorită „credinţei” sale ( în virusuri, să fim bine înţeleşi) şi-au pierdut viaţa 17.000 de maimuţe. Dar nu este pentru prima oară în istoria omenirii, când în numele unei credinţe sunt sacrificate mii de vieţi, chiar dacă în aceste caz, vieţi de maimuţe. (Se estimează la câteva sute de mii de maimuţe care au fost omorâte în tot felul de experimente , fără ca omenirea să aibă cine ştie ce avantaje de pe urma acestui fapt). Un an mai târziu, criticii lui Silk (printre care bacteriologul Claus Jungeblut în „Journal of Pediatrics” din 1952) îi reproşau acestuia că ceea ce el considera a fi un virus nu este nimic altceva decât un produs artificial de laborator. Şi astfel problema a rămas nerezolvată până în zilele noastre, deoarece nu s-a putut găsi nici un virus acolo unde celulele nervoase erau distruse, şi anume în măduva spinării.

   Dar nu pentru Silk care, în 12 aprilie 1955 şi-a „lansat” vacinul cu surle şi trompete, fiind decorat de însuşi preşedintele Eisenhower. Clopotele bisericilor au bătut în toată America iar ziarele au scos ediţii speciale pline cu urale şi ovaţii care... au durat 13 zile. Căci atât a durat până au apărut primele cazuri de paralizie la copii sănătoşi vaccinaţi cu minunea lui Silk. „Copii care fuseseră vaccinaţi cu vaccinul anti-polio, au dezvoltat simptome de poliomielită. Iar în zilele care au urmat, cazurile au început să se înmulţească” relatează istoricul Beddow Bayly.

   În doar 2 săptămâni au apărut 200 de cazuri de poliomielită la copii care, sănătoşi fiind, fuseseră vaccinaţi anti-polio! Iar în 6 mai 1955, „News Chronicle” îl cita pe Curl Eklund, autoritatea supremă uvenului american în materie de virusuri, cu cuvintele: „în ţară numai copii vaccinaţi sunt loviţi de poliomielită, chiar şi în regiuni în care de peste 75 de ani nu se mai semnalase nici un caz.” În 9 din 10 cazuri, paralizia apărea la braţul în care fusese administrat vaccinul.

   Panica a cuprins până şi Casa Albă, iar în 8 mai 1955 guvernul american a oprit compelct producerea vaccinului. La scurt timp după aceea au mai fost raportate 2000 de cazuri de paralizie în Boston, unde mii de copii fuseseră vaccinaţi. În „vaccinatul” New York numărul cazurilor s-a dublat, în timp ce în Rhode Island şi Wisconsin acesta a crescut de cinci ori.

   O singură privire aruncată statisticilor ar fi fost însă de ajuns pentru a recunoaşte faptul că vaccinul lui Silk nu-şi avea rostul: „Pînă în 1953, cazurile de polio se reduseseră drastic de la sine, în USA cu 47% iar în Anglia cu 55%” relatează jurnalistul Nail Miller.

   Doar cu câţiva ani înainte se declanşase în Filipine prima epidemie de poliomielită dintr-o ţară tropicală, şi anume simultan cu introducerea în Filipine a insecticidului DDT. La sfârşitul celui de-al doilea război monial, trupele americane au împrăşiat asupra insule cantităţi uriaşe de DDT cu scopul de a distruge muştele.

   Doi ani mai târziu „Journal of the American Medical Association” relata că numărul cazurilor de polio din rândul soldaţilor americani crescuse atât de mult, încât numai numărul morţilor de pe câmpul de luptă îl mai întrecea. Şi asta în timp ce populaţia din zonele învecinate cazarmelor militare americane nu avea nici o problemă cu poliomielita!

   Generaţiile tinere din ţările industrializate nu cunosc DDT-ul practic de loc. Şi este bine aşa. Este vorba despre o substanţă foarte toxică, Dichlodiphenyltrichlorethan, sintetizată pentru prima oară în 1874 de către chimistul austriac Othmar Zeidler. Calitatea de distrugător al insectelor a fost definitiv relevată de către elveţianul Paul Hermann Mueller în 1939, care a primit Premiul Nobel pentru această descoperire în 1948. Drept urmare DDT-ul a fost introdus masiv în agricultură precum şi în deparazitare (păduchi).

    Deşi lumea ştiinţifică arătase de mult că această substanţă este o otravă foarte puternică pentru sistemul nervos, care este extrem de periculoasă pentru toate finnţele vii, nu numai pentru insecte. Asupra omului are efecte care conduc la herpes zoster, paralizie, cancer şi care sunt practic letală.

    O problemă suplimentară apare în cazul DDT-ului prin aceea că liber, în natură, se descompune foarte încet, în 10-20 de ani. Pe deasupra, prin intermediul alimentelor pătrunde în ţesuturile grase ale corpului. Abea după trezeci de ani DDT-ul a fost îndepărtat din uz în USA şi în ţările din emisfera nordică.  

    Astăzi folosirea lui este interzisă în marea majoritate a ţărilor. DDT-ul face parte dintre cele 12 substanţe organice otrăvitoare care au fost interzise pe plan mondial prin Convenţia de la Stockholm din 22 mai 2001.

   Pe lângă DDT în USA a mai fost folosit şi mult mai otrăvitorul DDE. Despre ambele toxine se ştia deja că atacă sistemul nervos şi creerul. Totuşi se recomanda femeilor casnice folosirea DDT-ului şi DDE-ului sug formă de spray-uri în gospodărie tocmai împotriva poliomielitei. Chiar şi tapetele din camerele copiilor, înainte de a fi lipite pe perete, erau impregnate cu DDT!

   Dacă vom privi din nou statisticile, vom vedea că epidemia de polio a atins cota maximă în 1952, după care a scăzut rapid.  Am văzut deja că pentru aceasta nu putea fi făcut răspunzător vaccinul lui Silk, care a apărut abea în 1955. în schimb este evidentă paralela dintre evoliţia poliomielitei ca „epidemie” şi folosirea toxinelor cu grave efecte asupra sistemului nervos, aşa cum era DDT-ul,  dar şi a altor astfel de otrăvuri, ca de exemplu  BHC (Benzolhexachlorid), substanţă şi mai otrăvitoare decât DDT. La începutul anilor 50 totuşi DDT-ul începe să fie din ce în ce mai des criticat în presă, ceea ce a dus, începând cu 1954, la o reducere drastică a folosirii lui în contact direct cu omul, în timp ce BHC a pierdut de asemenea teren datorită faptului că dădea un gust rău produselor alimentare.

   Interesant este însă faptul că deşi în USA folosirea acestor substanţe pierdea rapid teren, producţia lor a crescut cantitativ, USA devenind cel mai mare exportator de astfel de substanţe pentru ţările lumii a treia, mai ales contra malariei precum şi în agricultură, după motto-ul: „Dacă nu-i mai putem otrăvi pe ai noştrii, hai să-i otrăvim pe ai lo”. Când e vorba de afaceri.... Qui bono?

   În 1962 biologa Rachel Carson şi-a publicat cartea „Silent Spring” (Primăvara tăcută), în care prezenta efectele fatale ale stropirii plantelor, pe suprafeţe mari, asupra insectelor, dar mai ales a păsărilor. Se prognostica în carte o primăvară fără cântecul păsărilor, deci tăcută. Cartea a reuşit să atragă atenţia opiniei publice, dar şi reacţia isterică a 800 de şefi de firme din industria chimică, care prognozau la rândul lor foamete şi catastrofe sociale, dacă pesticidele nu vor mai fi folosite.

    „Scopul era evident, de a crea panică agricultorilor, aruncându-i în braţele cuprinzătoare ale industriei chimice” aşa cum corect observa Peter Daniel, expert în istoria pesticidelor, în cartea sa „Toxic Drift” apărută în 2005.

   „Cartea lui Carson a fost bună, dar se limita la daunele provocate animalelor, în timp ce analizele şi argumentele statistice au fost evitate” spune Jum West. „Şi cercetători ca Biskind şi Scobey, care au descris clar daunele pe care le provoacă DDT-ul şi celelalte pesticide sănătăţii oamenilor, nu sunt menţionaie de Crason. Nu putem ştii la ce procedură de cenzură redacţională a fost supusă cartea înainte de publicare.”

   Dealtminteri, cartea fusese finanţată de Fundaţia Rockefeller, care susţinea în acelaşi timp programele de combatere a epidemiilor, printre care cercetările cum vor fi mai târziu cele contra  HIV/AIDS sau alte cercetări destinate creerii de vaccinuri. Este doar în tradiţia familiei, căci străbunicul Rockefeller făcuse avere vânzând un „leac binefăcător” de care îl prepara din venin de şarpe şi ulei mineral.

   Cu toate acestea, cartea a determinat o schimbare de opinie, ceea ce a contribuit la interzicerea, în cele din urmă, a DDT-ului. Asta nu a însemnat însă că industria chimică s-a resemnat. Astfel că pesticidele din generaţia veche au fost înlocuite cu altele, noi dar la fel de toxice, cum ar fi de exemplu organofosfaţii.

„Virusul lent” al lui Gaidusek: loc liber pentru orice speculaţie

    Dar în arsenalul vânătorilor de virusuri era foarte variat. Aşa că au introdus în „luptă”  un nou concept, cel al „virusului lent”. Conform acestei teorii, un virus era capabil de a sta în „adormire” într-o celulă, timp îndelungat, pentru ca mai târziu, cândva, să devină brusc activ. Un fel de poveste cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Ideea a început să câştige în popularitate prin anii 60, când cercetarea medicală a încput să caute virusul care provoca boala secolului, cancerul. (Se pare că sec.XX a fost cel mai „bolnav”din istoria omenirii). Deoarece cancerul este o afecţiune cu evoluţie lentă de cele mai multe ori, ideea se potrivea întrucâtva cu afecţiunea respectivă.

   Totuşi cercetătorii, oricât s-au străduit, nu au reuşit să dea peste nici un virus în tumorile cancerigene. Aşa că, trebuia găsită o soluţie, pentru a nu o lăsa pe Frumoasa noastă veşnic adormită. Aşa că... să vedeţi acum o poveste şi mai trăznită: un virus (necunoscut, desigur) putea provoca o infecţie, apoi putea rămâne pentru mulţi ani „în adormire” ascuns în celulele corpului, pentru ca, în cele din urmă, să declanşeze cancerul, şi anume chiar şi atunci când nu mai era deloc prezent în celule! Poate pricepeţi Domniile Voastre ceva, căci eu, recunosc, sunt prea prost să pricep o astfel de „teorie”.

   Cred că nu mai este nevoie să vă spun că niciodată, nicăieri şi de către nimeni nu fusese ADN-ul unui astfel de virus găsit şi nici vreun astfel de virus fotografiat cu microscopul electronic! Dar prin această idee se pusese la dispoziţia cercetătorilor o „cutie cu minuni” din care puteau scoate orice doreau. Şi doreau multe!

    Un rol major în chastia asta cu „virusul adormit” l-a jucat cercetătorul Carleton Gajdusek. Acesta făcuse cercetări prin anii 70 în Papua Noua Guinee asupra unei afecţiuni a ţesuturilor creerului care ducea în cele din urmă la demenţă. Afecţiunea respectivă era destul de răspândită în regiune, mai ales în rândul femeilor, şi purta simpaticul nume de Kuru. Bolnavii proveneau cu precădere din două triburi ai căror membri se căsătoreau între ei, şi care pe deasupra mai practicau şi un anumit cult al morţilor, în cadrul căruia mâncau creerul persoanei decedate (chestia asta macabră s-a dovedit ulterior a fi doar o invenţie a lui Gajdusek).

    Această aşa-zisă encefalopatie spongioformă transmisibilă (afecţiune în care este cuprinsă şi boala Kuru) apare extrem de rar (un caz un milion) şi se termină cu decesul bolnavului după o evoluţie de circa cinci ani. Totuşi în cadrul aceleiaşi familii frecvenţa este mult mai mare (1:50) ceea ce ne determină să o considerăm ca fiind o afecţiune genetică. Cu toate acestea Gajdusek primeşte în 1976 Premiul Nobel pentru .... minciună. Adică pentru epocala sa descoperire cum că Kuru este o afecţiune virală transmisibilă (contagioasă).

   Dacă privim mai atent experimentele făcute de Gajdusek pe maimuţe cu scopul de a dovedi contagiozitatea bolii, nu putem decât să de minunăm că o întreagă colectivitate de oameni de ştiinţă au luat aşa ceva în serios, şi au mai acordat şi Premiul Nobel pentru asta.

   Nesimţitele alea de maimuţe au rămas indiferente la încercările lui Gajdusek de a le îmbolnăvi, fie prin administrare bucală de creer recoltat de la bolnavii de Kuru, fie prin administrare subcutanată (injecţii). Chestia asta l-a înfuriat tare de tot de genialul nostru cercetător, care a jurat răzbunare. Şi nu numai că a jurat, dar chiar a şi trecut la fapte. A preparat o nouă budincă din creer „infectat” cu Kuru, şi de data asta a turnat-o pur şi simplu printro gaură făcută în craniu, direct în creerul maimuţelor vii. Normal, acestea de data asta şi-au băgat şi ele, de bună voie, minţile-n cap alături de budincă, şi s-au îmbolnăvit.

   Acuma însă, teoria lui Gajdusek spunea că boala se transmite prin ingerarea (mâncarea) de creer infectat, şi nicidecum prin turnarea lui cu forţa într-o gaură făcută în cap.

   În acelaşi timp însă, o serie de cârcotaşi, invidioşi pe succesul premiantului, s-au apucat să cerceteze mai atent obiceiurile papuaşilor, descoperind că, în afară de Gajdusek însuşi, nu mai exista nici un papuaş carnivor. Iar pe la jumatea anilor 80 s-a constatat că fotografiile prezentate de Gajdusek ca dovadă a canibalismului papuaş, nu arătau nimic altceva decât cum aceştia se înfruptau dintr-un .... porc. A avut loc chiar şi o expediţie antropologică, care avea ca ţel studierea obiceiurilor canibalice ale papuaşilor. Expediţie care, în afară de câteva legende, n-a dat nici măcar peste un singur canibal (în afara premiantului). Mai târziu Gajdusek a recunoscut că nici el nici altcineva nu văzuse vreodată ritualuri canibalice în Papua, dar ce mai aconta acum, o dată ce fusese premiat.

   Fraţii Grimm ar trebui să fie învidioşi pe un povestitor aşa talentat, pe deasupra şi Laureat cu Premiul Nobel! Sau, cum spunea Roland Scholz, profesor de biochimie şi biologie celulară în München: „Lumea ştiinţifică pare a se baza pe poveşti”.    

După cel de-al doilea război mondial: divezi concrete pentru virusuri? Nu avem nevoie!

   Se pare că între vânătorii de virusuri şi vânătorii lui Yeti (Bigfoot) nu este prea mare deosebire. Amândouă categoriile de vânători presupun existenţa a ceva ce de fapt nimeni nu a văzut cu exactitate că există  (virusuri făcătoare de boli sau Yeti –omul zăpezilor). La fel cum la Yeti, pentru a cărui existenţă este acceptată dovada indirectă a urmelor lăsate de paşi săi (urme lungi de 43 de centimetri) tot aşa şi virologii folosesc în loc de dovezi concrete nişte surogate (dovezi indirecte).

    Şi vânătorii de virusuri, la fel ca şi ceilalţi, au câteva fotografii cu obiectul muncii lor, dar ceea ce se poate vedea în aceste fotografii, poate reprezenta orice. Şi vânătorii de virusuri fac bani frumoşi cu dovezile lor, la fel ca şi ceilalţi cu suvenirurile „autentice” pentru care fraierii plătesc. Dar oricum nu aşa de frumoşi cum reuşesc să facă vânătorii de virusuri cu miliardele lor.

   Dar cum de s-a putut ajunge atât de departe? Poate că vom înţelege ceva mai bine acest fenomen dacă vom cerceta mai atent povestea microscopului electronic în conexiune cu găsirea şi certificarea virusurilor. Foarte mult timp a existat concepţia perfect logică de altfel, că dacă vrem să dovedim existenţa unui virus, trebuie să-l şi putem vedea.Exact aşa cvum este cazul la bacterii şi ciuperci. Doar că ceea ce putem vedea cu microscopul cu lumină (bacterii, ciuperci) nu ne ajută prea mult, virusurile fiind foarte, foarte mici (ipoteză foarte, foarte comodă). De aceea avem nevoie de un microscop cu o putere de mărire foarte, foarte mare; de microscopul electronic, construit pentru prima oară în 1931.

   Înainte însă de a ne apuca să cercetăm ceea ce vedem prin microscopul electronic, trebule să ştim ce punem pe lamela de observaţie. Asta înseamnă: particula pe care dorim s-o vedem prin microscop trebuie să fie curăţată (purificată), pentru a putea deosebi virusul de alte particule eventual asemănătoare precum şi de foarte multele alte particule existente într-un ţesut. Că acest lucru este corect şi necesar, a fost încă în anii 50 acceptat de comunitatea ştiinţifică în unanumitate. Deoarece se ştie deja că însăşi celulele sănătoase, în anumite condiţii, produc o serie de particule care pot fi luate drept virusuri.

   „Virusurile nu sunt bucăţele goale de ADN sau ARN. Sunt particule  cu o anumită mărime şi formă, care sunt „blestemate” să fie dependente de celulele vii pentru a se reproduce (replica). Ele nu se pot înmulţii precum bacteriile într-un ţesut mort. Iar acest fapt duce la necesitatea de a se face dovada că ceea ce folosim în experienţele noastre sunt virusuri, şi nu altceva” spune Val Turner, medic şi membru al grupului de cercetători australian cunoscut sub numele de „Perth Group”.

   Este, dacă vreţi, ca într-un test de paternitate. Pârâtul este virusul HIV (de exemplu) iar copilul este omul. Ceea ce trebuieşte dovedit este dacă DNA-ul găsit în om este identic cu cel al presupusului tată (virusul). Având în vedere că într-o cultură de celule se pot găsi tot felul de particule, din care doar unele pot fi virusuri, este necesar a se dovedi:

a)       că particula respectivă este un virus şi

b)       că ADN-ul provine de la această particulă

   Dar, cum poate fi adusă dovada a) fără a folosi o particulă izolată şi curăţată (procesiul de purificare) în vizorul microscopului electronic. Şi cum anume se poate face aşa ceva, doresc din tot sufletul să-mi spună şi mie cineva, dacă se găseşte vreunul.

   Printr-o caracterizare solidă a structurii unui virus (purificarea virusului) este teoretic posibil să diferenţiem (deosebim) un anumit virus de restul eventualelor particule asemănătoare lui. Dacă acest lucru este realizat, putem face un pas mai departe şi analiza virusul prin microscopul electronic, cu ajutorul căruia îl putem şi fotografia (dar toate acestea nu înseamnă automat şi că virusul respectiv este infecţios, că poate provoca o boală).

   Ei bine, exact această procedură nu mai este efectuată în cercetarea modernă a virusurilor. Concret: presupusele virusuri care ameninţau în existenţa sa omenirea (HIV, HCV, H5N1, SARS, etc) nu au fost niciodată, de către nimeni, văzute!

   „Pe la 1960, înainte ca biologia moleculară modernă să apară, microscopul electronic era considerat ca fiind cel mai bun instrument de identificare a virusurilor în culturile de celule” spune profesorul de patologie Etienne de Harven, care printre altele a făcut cercetări timp de 25 de ani cu microscopul electronic la Sloan-Kettering-Institut din New York, fondat în 1945 şi care între timp a devenit cel mai mare centru privat de cercetări în domeniul cancerului. „La acea vreme laboratoarele din toată lumease se străduiau să îmbunătăţească metodele de microscopie electronică pentru a căuta particule (virusuri) în celulele cancerigene”.

   O temă foarte importană era la acea vreme, de altfel ca şi astăzi, tema cancerului. Şi pentru că virologii au idei puţine, dar fixe, se încerca la acea vreme descoperirea virusului răspunzător pentru provocarea cancerului, desigur cu ajutorul microscopului electronic. Dar toată stradania a fost departe de a fi încununată de succes. „Se găseau doar particule asemănătoare cu virusurile, şi asta doar din când în când; dar un anumit tip specific de virus nu a fost niciodată în mod convingător făcut vizibil” îşi aminteşte Harven.

   Laureatul Premiului Nobel pentru medicină, Sir Frank Macfarlane Burnet, scria în 1971 în cartea sa „Genele, Vise şi Realitate”: „În ultimii 12 ani comunitatea cercetătorilor s-a concentrat puternic asupra găsirii virusurilor care ar putea fi răspunzătoare pentru leucemia provocată în şoareci, cobai şi găini. Şi totuşi nu a putut fi găsită nici măcar o singură dovadă cum că vreo tumoare oarecare este provocată de un virus. Deci trebuie să spune foarte clar că teoria virală în cazul cancerului este o pură speculaţie. Există o majoritate între cercetătorii tineri care consideră că, eventual, cancerul poate fi explicat prin teoria  „virusului lent”, şi anume fără ca vreun virus oarecare să poată fi văzut (găsit). Pentru mine însă această convingere este una incorectă şi neştiinţifică, care se bazează pe o falsă înţelegere asupra însemnătăţii cercetării virale în laborator.”

   „Pricipala mea obiecţie împotriva ipotezei conform căreia o anumită formă de cancer este rezultatul unei infecţii virale, constă în aceea că pur şi simplu nu pot să-mi imaginez procesele de selecţie din natură care să fie imitate în condiţii de laborator. Dacă ne gândim la faptul ştiut că animalele sălbatece se îmbolnăvesc extrem de rar de cancer, nu pot să-mi închipui nici o cale prin care să poată fi susţinută capacitatea de supravieţuire a unui anume gen de virus. În nici un fel nu pot găsi ceva în biologia umană, care să poată crea virusuri cancerigene specific umane; cu excepţia sforţărilor unora (cercetători) de a ajunge la astfel de idei şi de a încerca să le impună. Consider că putem să uităm definitiv posibilitatea ca fie măcar şi o singură formă de cancer să fie cauzată viral.”

   Insucesele au creat îngrijorare lumii ştiinţifice fixate pe ideea virală. Şi cu toate că în ştiinţă există o puternică tendinţă de a nu publica rezultatele negative (în limbaj de specialitatea asta se cheamă „publiction bias”) totuşi insucesele au fost prea mari pentru a împiedica apariţia în presă a ştirilor despre aceste nereuşite. Astfel cercetătorul Haguenaus în 1959 în jurnalul „Etude du Cancer” relata despre dificultăţile de a descoperi, cu ajutorul microscopului electronic, după studiul a nenumarate probe de sânge cancerigen, a unor particule tipic virale. În timp ce Bernhard von Leplus în 1964 nu a reuşit, cu ajutorul aceluiaşi microscop, să identifice particule de virus despre care să se poată presupune că ar cauza Morbus Hodgkin (cancerul limfatic), leucemia limfiodică (cancerul sângelui) sau metastazele (tumori ale diferitelor organe).

   Dar neînfricaţii noştri vânători nu se puteau lăsa aşa uşor convinşi să renunţe la vânat, la virus. Aşa că s-au apucat să critice metodica confirmării virale. Ca de exemplu „secţiunile subţiri”. Este aici vorba despre probe de ţesuturi care sunt extrem de fin preparate şi tăiate, astfel încât să poată fi observate cu microscopul electronic. Această metodă se dovedise foarte eficace şi corectă. Dar, tipic omenesc, vânătorii aveau nevoie de un Acar Păun, de cineva pe umerii căruia să arunce vina insucceselor.

Şi l-au şi găsit.

   Deci, metoda tăieturii subţiri este prea complicată şi necesită prea mult timp. Şi cine mai avea timp de pierdut, când concernele farmaceutice se grăbeau şi făceau presiuni, iniţiind programe Crash pentru găsirea rapidă de răspunsuri şi soluţii. Acţionarii concernelor farma sunt tot ce vreţi în afară de oameni răbdători. Au investit bani, şi vor să vadă repede cum ei  fac şi pui.  

   Aşa că s-a trecut în pas vioi pionieresc la metoda colorării, mult mai rapidă şi mai simplă, metodă prin care anumite particule din probă (cum ar fi ADN-ul sau ARN-ul) erau marcaţi cu culoarte şi ulterior fotografiaţi cu microscopul electronic. Dar, strict ştiinţific vorbind, această metodă era un dezastru. Deoarece particulele respective, prin uscarea la aer care urma colorării, îşi modificau forma (se deformau complect) şi anume într-atât încăt apăreau ca nişte particule turtite şi cu o coadă lungă. Astfel încât a apărut o adevărată „producţie artistică” în laborator, în care particulele suspectate arătau exact ca şi celelalte particule, care nu erau „chipurile”, virusuri. Logic, nu mai era posibil să ştii ce anume vezi acolo, un virus sau o particulă non-virală.

   Acuma, dacă treaba asta a dat chix, trebuia căutat un nou vinovat. Şi pe cine credeţi că au găsit de data asta? Exact! Microscopul electronic era de vină. Nu-i bun de nimic. Alţi vânători au trecut şi peste chestia asta, n au mai căutat nici un vinovat, ci pur şi simplu au PRESUPUS că chestiile alea mici cu coadă lungă erau un anumit tip de virusuri.

   Oricât de ilogice vi se pot părea toate astea, trebuie să ştiţi că mulţi cercetători au fost substanţial remuneraţi (subvenţionaţi) pentru poveştile lor vânătoreşti. Şi tot căutând chestii d-astea cu coadă, au constatat că şi vaca are, ba chiar şi mamele. Pardon, este vorba de laptele de vacă şi chiar cel matern, în care au găsit de asemenea bâzdâgănii cu coadă lungă. Ei da, chiar aşa, aţi citit bine. Mama dă pruncului ei să sugă lapte infectat cu virusuri de cancer! Mare este grădina ta, Doamne!

   Şi ca să vă convingeţi că nu fac glume proaste, căutaţi în Internet ştirile lunii octombrie 1971 şi numele molecularbiologului Sol Spiegelman. Acesta a prezentat public pericolele pe care alăptatul le poatea avea prin transmiterea de la mamă la făt a virusurilor cancerigene, ştire preluată de nenumărate posturi de televiziune şi de foarte multe jurnale. Faptul că nici până astăzi nu a fost găsit nici un singur (retro)virus în ţesuturile tumorale ale cancerului de sân (de altminteri nici în alte tipuri de cancer) şi probabil că nici nu va fi găsit vreodată, faptul acesta nu-i deranja deloc pe vânători. Încep să cred că nici pe pescari. Şi desigur nici pe Sol Spiegelman care ceva vreme mai târziu, ca s-o mai dreagă, spunea într-un interviu în revista „Science”: „Nu se poate produce panică din povestea asta, atâta timp cât nu ştim cu certitudine dacă particula virală respectivă este cauza cancerului.” Deci, cu alte cuvinte: „Pardon, a vorbit gura fără mine.”

   După cum ştim însă, la vânătoare este nevoie de răbdare, dar mai ales de perseverenţă. Aşa că virologii au continuat pe acelaşi drum, adică acela care-i ducea cât mai departe de dovezile certe, de izolarea, curăţarea şi fotografierea cu microscopul electronic. Iar aici a jucat un rol central descrierea activităţii enzimei „reverse transcriptase” făcută în anul 1970 de cercetătorii Howard Temin şi David Baltimore în legătură cu virusurile cancerului. Iar pe chestia asta s-a mai lăsat cu două Premii Nobel, acordate în 1975.

   Ce era însă aşa de semnificativ la această enzimă, adică la o substanţă care acţionează ca un catalizator în cadrul reacţiilor biochimice în desfăşurare? Pentru a înţelege mai bine, trebuie să facem câţiva paşi în trecut, când, prin anii 60 unii oameni de ştiinţă au emis ideea că virusurile nu posedau ADN (complecta informaţie genetică), ci numai ARN. Ceea ce i-a zăpăcit pe cercetători, căci ei credeau că virusuri fără ADN (respectiv doar cu ARN) nu putea fi capabile a se replica (înmulţi).

    Asta însă până când Fraţii Grimm (adică Temin şi Baltimore) au găsit o explicaţie, o enzimă denumită „reverse transcriptase” care clarifica toată povestea. Căci această enzimă facilita transformarea ARN-ului în ADN (transcrierea codului genetic) pentru virusurile ARN, care ulterior au fost denumite retrovirusuri.

   Entuziasmul provocat de această descoperire a fost uriaş. Iar vânătorii noştrii au mai ouat o idee nouă, şi anume că „reverse transcriptase” este tipică pentru virusuri. Şi deci, dacă în experimentele de laborator, în eprubete se va constata o activitate „reverse transcriptase”, atunci nu poate fi vorba acolo decât de un virus (retrovirus). Şi ce dacă virusul însuşi, precum şi „reverse transcriptaze” nici măcar nu puteau fi direct certificaţi în contextul HIV (de exemplu), nu face nimic, tot despre un virus este vorba, doar ştim noi mai bine, nu?

    Astfel s-a ajuns la un păienjeniş de supoziţii şi de dovezi indirecte, plecând de la ideea că unde-i „reverse transcriptaze”, acolo-i precis şi virusul prezent. Şi ajungea ca în experimete în laborator să demonstrezi existenţa enzimei respective, pentru a demonstra prezenţa unei infecţii virale. De acum înainte, în capul cercetătorilor şi-a făcut rapid prezentă ideea (procedura) dovezilor indirecte.

    Asta ar fi cam tot aşa ca logica unui detectiv care la locul crimei găseşte o mănuşe, pentru mâna dreaptă! Concluzia indirectă este că asasinul era ciung de mâna stângă, căci altfel ar fi pierdut ambele mănuşi!

   Aşa se face că în 1983 cercetătorul francez Luc Montaigner (care mai târziu a fost sărbătorit ca fiind unul dintre descoperitorii HIV, alături de Robert Gallo) sugera că el şi echipa sa au descoperit un nou retrovirus (ulteriorul HIV), căci în cultura de celule studiată a fost depistată o activitate a enzimei „reverse transcriptase”. Concluzie care de fapt nu se poate de loc accepta. De ce?

   Pur şi simplu pentru că, aşa cum constatau deja în 1972 Temin şi Baltimore: „Reverse transcriptase este o proprietate pe care o au toate celulele şi care nu se limitează doar la retrovirusuri”. Ori asta înseamnă că „reverse transcriptase” (ca de altfel foarte multe alte enzime) sunt procese care aparţin corpului uman în mod normal, şi deci nu pot indica o prezenţă (excepţională, ocazională) a unui virus.    

    Şi înşişi Francoise Barre-Sinoussi şi Jean Claude Cherman, doi dintre cei mai importanţi co-autori ai lui Luc Montagnier, au ajuns, una an mai târziu, în 1984 la concluzia că „reverse transcriptase” nu este tipică doar pentru retrovirusuri, ci pentru toate celulele. Deci clar: prezenţa acestei enzime nu dovedeşte nimic în legătură cu o infecţie virală şi nici cu prezenţa vreunui retrovirus.

   Între timp însă reverse transcriptase nu mai este o dovadă indirectă importantă. Între timp au apărut altele noi, la fel de „solide”, cum ar fi testul anticorpi, testul PCR pentru stabilirea încărcăturii virale precum şi „recensământul” T-limfocitelor . Dar şi aceste dovezi indirecte, aceste teste ridică o serie de întrebări şi de probleme frapante, pe care le vom clarifica în Capitolul 3, căci au directă legătură cu retrovirusurile, iar HIV este presuspus a fi tocmai aşa ceva.

    Această stare de lucruri a determinat 14 renumiţi virologi din „vechea gardă” să adreseze în 2001 în revista „Science” un apel tinerilor cercetători. Noua metodă a PCR, prin care micile fragmente genetice sunt multiplicate şi numărate, este grozavă, spun cei din „vechea gardă”, „dar ea nu ne spune nimic despre mecanica de reproducere a unui virus, despre animalul-gazdă care poartă acest virus, sau despre felul în care acest virus îmbolnăveşte oamenii. Este aşa ca şi cum având doar o amprentă digitală a unei persoane, să vrem să spunem cu exactitate cât de tare îi miroase gura.”  De remarcat în acest context este şi ceea ce se scria în „Ziarul Medicilor” (Aertzteblatt din 2006) în legătură cu afimaţiile unora conform cărora cu ajutorul testului PCR au descoperit noi bacterii „exotice” : „ Cu ajutorul testului PCR se pot certifica doar urme genetice ale unui agent patogen. Dar din asta nu se poate trage automat concluzia precum că agentul patogen în formă complectă este prezente în organism.”  

Dezastrul viral din anii 70 – şi HIV ca salvare în anii 80

   O dată istorică reprezintă 23 decembrie 1971. Atunci preşedintele Richard Nixon a făcut cadou de Crăciun naţiunii americane războiul contra cancerului, „War to Cancer”. Nimic nou sub soare în privinţa formulării belicoase, căci ne-am obişnuit de mult cu mentalitatea militar-medicinistă a invadatorului extern, a strategiilor, arsenalelor şi armelor de distrugere în masă contra virusurilor şi bacteriilor. Până în prezent sunt în acest „război” mai multe sute de miliarde de dolari cheltuiţi, iar rezultatele sunt zdrobitor de... proaste. În 1971 se prorocea remediul minune precum şi vaccinul contra cancerului pentru 1976.

   Ambele nu au fost nici până astăzi create, şi nici nu se întrevede vreo rezolvare. Ba mai mult, numărul deceselor provocate de cancer a fost în toată această perioadă în permanentă creştere. În prezent mor în fiecare an în Germania circa 220.000 de oameni, iar în USA 550.000. Experţi ca George Miklos, unul dintre cei mai renumiţi geneticieni din întreaga lume, critica cercetarea în direcţia cancerului spunând că este „fundamental eronată” şi o compara cu „ştiinţa Voodoo”. Deja pe la sfârşitul anilor 70 au început să se facă tot mai tare auzite vocile critice la adresa elitei cercetătorilor cancerului. Experţii „au catalogat retrovisrusurile ca sursă a răului –în primul rând ca factor patogen al cancerului - iar drept urmare nu au reuşit să-şi atragă decât ironii şi insucese” se putea citi în revista „Der Spiegel” din 1986.

   Concepţia conform căreia virusurile sunt agenţi patogeni foarte periculoşi a dat greş nu numai în cazul cancerului. Unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri ale acestei teorii a fost ciuma porcină din 1976. În timpul unui marş, tânărul recrut american David Lewis s-a prăbuşit mort. Epidemiologii au afirmat cum că ar fi găsit şi izolat în plămânii tânărului un virus de ciumă porcină. (Săracul porc, ba are gripă, ba ciumă...). Chestia asta, de o extremă importanţă pentru naţiunea americană, a solocitat o intervenţie la televizor, în stil mare, din partea preşedintelui Gerald Ford. Ca urmare a sfaturilor grijulii şi competente ale elitei medicale precum şi ale autorităţii americane pentru epidemii CDC, Ford a cerut poporului american să dea fuga să se vaccineze. Şi atunci, ca şi mai recent cu gripa aviară, s-a creat un scenariu al groazei în tipic stil hollywoodian.

    Circa 50 de milioane de americani panicardizaţi s-au lăsat vaccinaţi cu un vaccin aruncat la repezeală pe piaţă, şi care la 20 până la 40 la sută dintre vaccinaţi a declanşat puternice efecte secundare, printre care paralizii şi chiar decese. Au urmat procese pentru daune corporale care s-au soldat cu plata a 2,7 miliarde de dolari despăgubiri precum şi cu demisia şefului CDC, David Spencer. În timp ce  industria farmaceutică şi-a făcut plinul la buzunare. Iar ironia amară a fost că au existat în realitate extrem de puţine cazuri de îmbolnăviri cu ciumă porcină.

   Ca urmare a întregii păţănii, autorităţile americane responabile pe domeniul sănătăţii au încput să se clatine din temeli, CDC fiind chiar restructurată în 1980. Şi din punct de vedere politic, autorităţile epidemiologice americane începuseră să aibe dificultăţi majora. Aşa ca nu mai exista decât o singură scăpare. Un nou război! Da unul mare, mare de tot, cu o ameninţare teribilă la adresa omenirii. AIDS!

   „Aşa se face că la începutul anilor 80 toată elita cercetătorilor în domeniul cancerului şi-a înlocuit vechile plăcuţe de pe uşi cu unele noi pe care era scris -cercetare AIDS. Şi pentru că aşa este tradiţia ca noului născut să i se facă un cadou, cercetarea AIDS a primit de la Ronald Reagan un trusou de bebeluş în valoare de un miliard de dolari”, relatează Karry Mullis, laureat cu Premiul Nobel pentru chimie şi autor al procedeului PCR. Tot Karry Mullis este cel care a afirmat de nenumărate ori că procedeul PCR nu este util în nici un fel stabilirii încărcăturii virale la un pacient. Dacă tocmai el, creatorul acestui procedeu chimic, nu ştie la ce este bun, bine că ştiu alţii! (Afirmaţia şi argumentele lui Karry Mullis le puteţi vedea în documentarul „AIDS- marea îndoială” - AIDS-Die grosse Zweifel - al cărui link îl puteţi găsi în Capitolul 3.)

   Unul dintre cercetătorii cu cele mai mari insucese în descoperirea virusului cancerigen, care a schimbat de urgenţă macazul de la cancer la AIDS, a fost Robert Gallo, considerat a fi, alături de Luc Montagnier, descoperitorul virusului AIDS şi devenit peste noapte milionar de renume mondial. O schimbare salvatoare venită la momentul potrivit, căci cu cercetarea în domeniul cancerului aproape că-i ruinase renumele stimatului domn Gallo, care vehiculase deja tot felul de teorii şi ipoteze virale care s-au dovedit a fi doar aiureli.

   „HIV nu a apărut deodată, brusc, din pădurile tropicale sau din Honolulu” spune Mullis în stilul său ironic caracteristic „ci a sărit brusc din mâinile lui Bob Gallo exact în momentul în care avea nevoie de o nouă carieră.”

    Aici şi o mică complectare, dacă îmi este permis. Despre retrovirusuri s-a spus iniţial că, având doar ARN şi deci neputându-se reproduce singuri, foloseau celelele umane ( şi „reverse transcriptase”) pentru a se înmulţi, şi deci ei erau cei care stimulau creşterea anormală, haotică, a celulelor (tumoarea) căci aveau nevoie de cât mai multe pentru a se înmulţi! Aceasta era pe scurt explicaţia iniţială a tuourilor cauzate de retrovirus. Bun.

   Peste noapte, retrovirusul devine din factor de stimulare a creşterii celulelor, factor de distrugere a lor, aşa cum este retrovirusul conceput în ipoteza HIV sau în cea HCV, deci hepatita C. Adică, deodată, retrovirusul pătrunde în celulă, o foloseşte pentru a se replica (înmulţi) iar prin aceasta... distruge celula. Adică un fel de Henric al VIII al Angliei, care, cum îi făcea nevasta un urmaş, o trimetea la eşafod, o lăsa fără cap, şi îşi achiziţiona una nouă.

   Un individ care dă la poliţie două declaraţii diferite, contradictorii, devine automat ... suspect, nu?


Vezi în continuare Capitolul 3