Acapararea
puterii de către „vânătorii de microbi”
„Medicul viitorului nu va mai prescrie medicamente, ci va
trezi
interesul pacienţilor săi pentru o alimentaţie şi o
conduită de viaţă corectă şi îşi va face gânduri asupra
cauzelor bolilor şi posibilităţilor de prevenire a acestora”.
Thomas Edison (1847-1931)
unul dintre cei mai mari inventator din istoria omenirii
„Concluziile sunt evidente şi inevitabile: Pasteur a înşelat
atât opinia publică cât şi pe cercetători cei mai apropiaţi lui.”
Gerald Geison, istoric
al medicinei
„Metodele moderne de relevare a virusurilor cum este PCR
nu ne spun nimic despre felul în care un virus se reproduce,
despre care animal poartă acest virus sau în
ce fel îi poate
îmbolnăvi pe oameni. Este tot aşa cum ar vrea cineva ca prin
amprenta digitală a unei persoane să determine cât
de tare îi miroase gura.”
Apel făcut de 14 virologi de renume internaţional din
„vechea gardă” către tânăra generaţie de cercetători, publicat
în revista „Science” din 6 iulie 2001
Pasteur şi
Koch: doi dintre mulţii excroci ştiinţifici
Cât de mare era
respectul de care se bucura Pasteur încă din timpul vieţii ne arată foarte clar
un citat după medicul Auguste Lutars din 1887, deci cu şapte ani înainte de
moartea „geniului”: „În Franţa cinva poate fi anarhist, comunist sau nihilist,
dar nimeni nu poate fi antipasteurian.”
În realitate
însă Pasteur nu a fost nici pe departe un exemplu de conduită cu cuget nepătat,
ci un cercetător dornic de celebritate şi bani, care a folosit concepte de bază
false şi care „cu cele două experimente importante pe care le-a făcut a orbit o
lume întregă”, aşa cum scrie în magazinul „The Lancet” din 2004.
Pasteur pornea,
în ura sa fanatică contra microbilor, de la o premisă absurdă: ţesutul sănătos steril, lipsit de microorganisme, ceea ce nu
există practic în natură. El credea că într-un corp sănătos nu pot fi găsite
bacterii şi că microbii care „zburau” prin aer erau cauza tuturor bolilor.
(Personal cred că tipul avea oarecare probleme psihice). Pe la 45 de ani,
începând să fie cunoscut, îşi trâmbiţa peste tot idealul: „Trebuie să fie în
puterea omului ca toţi microbii cauzatori de boli să dispară de pe faţa
pământului!.”
Dar cât de
amarnic se înşela Pasteur era deja de mult ştiut, de când se făcuseră încercări
de a menţine animalele în mediu steril. Animalele fuseseră născute prin
cezariană în mediu steril iar la numai câteva zile erau toate moarte. Treaba
asta pur şi simplu nu funcţiona! Puii de soareci, la autopsie, prezentau
intestine, dar mai ales un apendice anormal de mare, plin cu un mucus care în
mod normal trebuia să îndepărteze (digere) microbii.
Altfel spus,
organismul murea pentru că nu îşi putea exercita funcţia de autoapărare, se
otrăvea singur cu substanţele care erau produse pentru propria lui apărare şi
simbiozare cu mediul extern. Procese care aparţin organismului sănătos şi
naturii însăşi.
Pe deasupra
„scamatorul Louis” minţea conştient în ceea ce priveau experimentele sale
făcute cu vaccinuri, experimente care urmau să-l plaseze în Olimpul
zeilor-ştiinţei. Astfel Pasteur afirma în 1881 că reuşise să vaccineze cu
succes oile contra antraxului. Totuşi nimeni nu ştie cum s-au desfăşurat
experimentele sale în afara laboratorului. Pe lângă aceasta, însăşi formula
acestui vaccin Pasteur o furase de la colegul său de cercetări, Jean-Joseph
Troussaint, a cărui carieră a avut grijă să o desfiinţeze prin atacuri verbale.
Şi mai groteşti
sunt încercările aparent încununate de succes ale lui Pasteur de a crea un
vaccin contra turbării în 1885, vaccin care mai târziu s-a dovedit a nu
respecta nici cele mai elementare standarde ştiinţifice şi care de fapt nu era bun
de nimic. În realitate, ceea ce Pasteur a prezentat cu surle şi trompete a fi
super-vaccinul său, „mai degrabă declanşa turbarea decât să o împiedice” cum
spunea specialistul în istora ştiinţei Horace Judson.
Faptul că toate
acestea nu au fost prezentate şi discutate în public se datorează pe de o parte
penibilei secretomanii franceze din acele vremuri, iar pe de altă parte
testamentului lui Pasteur, care interzicea familiei sale să facă publice notele
de laborator ale „maestrului”. Acestea au putut fi cercetate liber abea la
sârşitul anilor 70. Primul care a avut acces la ele a fost Gerald Geison,
profesor de istoria medicinei la Princeton University, care a făcut publice
excrocheriile lui Pasteur în 1995.
Secretomania a
fost însă repede însuşită şi de alţi cercetători sau producători de
medicamente, astfel încât oamenii de ştiinţă independenţi să nu aibe accesul şi
posibilitatea de a verifica „minunatele calităţi” ale unui nou preparat. Astfel
s-au lăsat uşile (şi ferestrele) larg deschise posibilităţii de înşelăciune. În
mod practic, concret, nimeni nu poate să controleze munca unui cercetător şi să
vadă dacă datele cercetărilor sunt corect prezentate, sunt conforme realităţii.
Într-un
chestionar prezentat în 2005 de către revista de specialitate „Nature”, o
treime dintre cercetătorii chestionaţi au recunoscut că nu ar ezita să
îndepărteze din relatările lor oficiale asupra cercetărilor efectuate, acele
activităţi sau date care nu le convin sau care le pot pune cercetările sub
semnul îndoielii.
În ziua de
astăzi, practic numeni nu îşi mai dă osteneala (şi nici nu mai investeşte
resurse financiare) să verifice adevărul datelor şi rezultatelor prezentate de
un grup sau altul de cercetători. Astăzi se consideră că o astfel de verificare
nu înseamnă decât pierdere de timp şi bani. Mult mai rentabilă şi cu mai mare
profit este cercetarea permanentă a noilor preparate, mai ales că în zilele
noastre experimetele sunt atât de complex efectuate, încât practic ele nu mai
pot fi verificate exact. Este ca şi cum ai pune o persoană dubioasă (să nu spun
un hoţ) să-ţi păzească safe-ul, dându-i pe deasupra cheile şi cifrul.
Desigur că
există aşa-numitul Peer-Review-System, conceput pentru a împiedica înşelăciunea
ştiinţifică. Dar felul în care acest sistem este de ani de zile aplicat conţine
şi el în germene posibilitatea înşelăciunii: experţii („Peers”), care rămân
anonimi, evaluează corectitudinea documentaţiilor prezentate pentru proiectele
de cercetări precum şi cea a articolelor de specialitate propuse spre
publicare. În prezent se estimează că există circa 50.000 de astfel de „peer
reviewed journals”, iar toate magazinele
de specialitate cunoscute, cum ar fi Nature, Science, New England Journal of
Medicine, British Medical Journal, The Lancet, etc. sunt verificate peer (peer
reviewed).
Doar că Peer
reviewing în zilele noastre funcţionează cam aşa: firma concurentă, să zicem,
cu BMW, este rugată în mod „anonim” să-şi spună părerea despre un nou produs al
lui BMW, pentru a descoperi o eventuală încercare de fraudă, pentru a verifica
dacă BMW are voie să dezvolte şi să aducă pe piaţă un nou produs. O procedură
în care conflictul de interese, şi implicit încercarea de fraudă, de ambele
părţi, sunt evidente.
Richard Smith,
şeful de la British Medical Journal între anii 1991 şi 2004 spunea: „Peer
Reviewing este uşor de manipulat, inefectiv în descoperirea deficienţelor grave
şi aproape inutil în încercarea de a descoperi fraudele.” Nici nu este de
mirare că majoritatea cazurilor de înşelăciune nu sunt descoperite prin
Peer-Review-System, ci pur şi simplu întâmplător. Şi astfel apar alături de
Pasteur în lista excrocilor nume ilustre cum ar fi cel al lui David Baltimore,
laureat al Premiului Nobel pentru medicină, ca să dăm doar unul dintre cele mai
celebre exemple.
Dar de ce să
nemirăm oare astăzi când chiar de la început (sfârşitul se.XIX) alături de
Pasteur mai stă un foarte celebru nume: medicul german Robert Koch (1834-1910),
un foarte întreprinzător „om de afacrei”. Astfel anunţa cu foarte mare
infatuare celebrul vânător de microbi Koch, la al 10-lea Congres de medicină
desfăşurat în 1890 în Berlin, că a descoperit remediul-minune contra
tuberculozei. Iar în „Deutschen
Medizinischen Wochenzeitschrift” Koch specula şi mai tare: încercările
efectuate pe cobai au certificat că este posibilă „oprirea complectă a bolii,
fără a aduce nici un fel de daune organismului”.
Reacţia
publicului larg la aflarea veştii despre remediul-minine „Tuberkulin” a fost
iniţial enormă, astfel că în Berlin au răsărit ca ciupercile clinicile de
vindecare a bolilor de plămâni. Bolnavi din toată lumea au pransformat Berlinul
într-un loc de pelerinaj. Dar nu a durat prea mult până să se termine totul în
mod catastrofal. Vinedcări pe termen lung datorate Tuberkulinului nu au apărut,
în schimb maşinile pompelor funebre au devenit prezenţe permanente în faţa
clinicilor respective. Iar ziare ale vremii cum era de exemplu jurnalul satiric
„Der wahre Jacob” titra: „Domnule Profesor Koch! Doriţi un vaccin contra
bacilului excrocheriei?”
În aceeaşi
manieră ca şi Pasteur, Koch a ţinut formula remediului său minune secretă.
Totuşi, în momentul în care rata mortalităţii crescuse alarmant, s-a cercetat
mai îndeaproape acest Tuberkulin, constatându-se că el nu conţinea nimic
altceva decât o cultură de bacili distruşi prin încălzie, care nu ar fi trebuit
administrată nimănui. Toţi celor cărora li se administrase „minunea” lui Koch
reacţionau cu frisoane şi febră foarte mare, sau chiar pur şi simplu mureau!
În cele din urmă
criticii lui Koch, printre care şi autoritatea medicală a aclor vremuri,
Rudolph Virchow, au reuşit să demonstreze că Tuberkulinul nu era în stare să
oprească tuberculoza, ci din contră, agrava starea bolii şi a bolnavului. Iar
Koch nu a putu să aducă nici un fel de dovezi ale succeselor obţinute în
laborator asupra cobailor.
Şi totuşi, cum
de a reuşit iniţial Koch să zăpăcească atâta lume? Simplu, prin promisiunile de
profit făcute guvernului Prusiei. Profitul calculat de Koch era de 4,5 milioane
de mărci anual la o producţie de 500 de porţii de Tuberkulin zilnic. În
„socoteala” pe care a prezentat-o guvernului Prusiei putem citi sec: „La un
milion de oameni se poate în medie socoti un număr de 6.000 – 8.000 de bolnavi
de tuberculoză. Într-o ţară cu 30 de milioane de locuitori rezultă un număr de
180.000 de pacienţi.” Promisiuni de profit care sunau foarte plăcut!
Nu vi se pare
oare semnificativ pentru zilele noastre faptul că cele mai importante două
institute de cercetări medicale din Framţa şi Germania se numesc Institutul
Pasteur şi Institutul Robert Koch? Un vechi proverb românesc spune că „aşchia
nu sare departe de trunchi”!
Scorbut,
Beriberi şi Pelagra: multiplele înfrângeri ale vânătorilor de microbi
La sfârşitul
sec.XIX, când Pasteur şi Koch deveniseră celebrităţi, societatea nu mai avea
deja nici o şansă să se elibereze de propaganda „microbiană”. Prea strâns
ţineau în mână medicina alopată şi industria farmaceutică frâiele opiniei
publice, impunând ca dogmă teoria microbilor „duşmani de moarte”. S-au pus
bazele astfel unei medicini bazată pe experimente pe animale făcute cu scopul
descoperiri preparatelor-minune care să ne scape o dată pentru totdeauna de
microbi.
Întregul sistem
era aşa de consecvent continuatîncât
chiar şi un dezastru ca Tuberkulin a fost foarte profitabil comercializat. Iar
Koch însuşi nu a recunoscut niciodată ca preparatul său era o eroare. Uzinele
de coloranţi Hoechst, care căutau de ceva vreme posibilitatea accesării pieţii
de medicamente, au avut numai de câştigat din producerea Tuberkulin-ului.
Paradigma „o
boală – un agent patogen – o terapie minune” a fost mai departe urmată, în
ciuda eşecurilor succesive. Astfel a presupus timp îndelungat medicina
„stăpânitoare” că scorbutul, beriberi şi pelagra, de exemplu sunt afecţiuni
produse de agenţi patogeni specifici, adică microbi. Până când ortodoxia
medicală , scrâşnind din dinţi, a trebuit să recunoască că aceste afecţiuni se
datorau deficitului de vitamine.
Spre exemplu,
Beriberi (afecţiune degenerativă a nervilor) a fost scoasă „cu durere în
suflet” din categoria bolilor cu cauzalitate microbiană abea în 1911, când a
fost descoperită Vitamina B1 (thiamin). Atât de fascinaţi erau cercetătorii în
goana după microbi, încât factorul nutriţional nu fusese luat niciodată în
discuţie.
Hipocrate, von
Pettenkofer, Bircher-Benner: înţelepciunea corpului
Teoria
germenilor s-a înrădăcinat adânc în modul de gândire al oamenilor. Şi totuşi,
dacă privim mai atent istoria medicinei, constatăm că această paradigmă s-a
impus abea la sfârşitul sec.XIX, o dată cu apariţia industriei farmaceutice.
Credeţi în coincidenţe?
Până la acel
moment, oamenii (şi deci şi medicii, chiar dacă unii dintre ei se cred zei )
gândeau altfel. „Nu concepţia conform căreia „primeşti” o boală, ci cea conform
căreia te „bagi” singur în ea domina Grecia antică” scrie profesorul de
bilolgie Edward Golub în lucrarea sa „Limitele medicinei: cum formează ştiinţa
concepţia noastră despre boli”. Atât Hipocrate cu 400 de ani înainte de
Christos, cât şi Galen cu 130 de ani după Christos au reprezentat ideea conform
căreia un comportament (stil de viaţă) greşit ne duce la boală. „Majoritatea
bolilor, credeau anticii, apăreau atunci când omul părăsea calea stilului de
viaţă corect” spune Golub. „Iar atunci când totuşi o boală îşi făcea apariţia,
ea putea fi combătută de regulă prin modificări ale dietei, un concept de
sănătate care a fost aplicat neschimbat în Europa până la sfârşitul sec.XIX.”
Până în anii 50
ai sec.XIX, ideea că bolile sunt provocate de microbi călători „pe aripile
vântului” nu-şi găsea aproape de loc susţinători. Una dintre autorităţile
medicale germane de la acea vreme, Max von Pettenkofer (1818-1091), a încercat
mereu să cuprindă întregul, aici incluzând şi comportamentul individual precum
şi aspectele sociale. De altfel şi homeopatia, apărută şi ea în sec.XIX, avea
caunul dintre pricipiile de bază consultarea unui pacient ca întreg individual,
cu istoria sa şi evoluţia sa psihică.
Modelul
monocauzal al teoriei germenilor îi apărea lui von Pettekofer complect străin
şi rupt de realitate, ceea ce a făcut ca el să devină un „anticontagionist” (de
la termenul de boală contagioasă). Împtriva fărimiţării medicinei în foarte
multe discipline spacializate, rectorul Univesităţii de Medicină din München,
von Pettekofer remarca ironic: „Bacteriologii sunt persoane care nu pot privi
dincolode oala cu aburi, incubator şi microscop.”
Consecvent
concepţiei sale, von Pettekofer a direcţionat corect discuţiile despre holeră
alături de celebrul medic francez Francois Magendie (1783-1855) care spunea în
1831 într-un raport adresat Academiei franceze, în legătură cu această
afecţiune: Holera nu este nici importată şi nici molipsitoare, ci ea este
provocată de prea multă murdărie (lipsă de condiţii igienice) ca urmare a
condiţiilor de locuit catastrofale”. În marile oraşe, ca de exemplu Londra, cei
care erau afectaţi aproape exclusiv de holeră erau locuitorii cartierelor
sărace.
Von Pettekofer
făcea răspunzătoare pentru holeră apa potabilă, mai exact lipsa staţiilor de
purificare a apei. Şi exact acest lucru îl confirmau şi statisticile. Care
confirmau că în locuinţele care beneficiau de apă potabilă curată nu apăreau
cazuri de holeră. Von Pettekofer nu nega prezenţa în cantitate uriaşă a
diferiţilor microbi în cloacele de apă din care se aprovizionau săracii din
marile concentraţii urbane; el susţinea însă pe bună dreptate că acşti agenţi
patogeni deveneau periculoşi doar atunci când găsau terenul favorabil lor,
terenul hrănitor pentru înmulţirea lor.
Dar chiar şi
autoritatea lui von Pettekofer nu i-a putut împiedica pe fanii teoriei
germenilor să preia conducerea şi să includă şi holera în conceptul lor de
vânătoare de microbi. Şi astfel a fost făcut ca singur responsabil pentru
holeră un microb (bacteria Vibrio Cholerae), iar Institutul Pasteur şi-a agăţat
de piept, în mod eronat, odinul Cavalerului de Holera, adică şi-a arogat
meritul de a fi „exterminat” holera. Când de fapt îmbunătăţirea treptată a
condiţiilor de viaţă după 1850 a fost reala cauză a dispariţiei bolii. Iar
conceptul sănătăţii integrale a reuşit totuşi, mai oficial sau mai puţin, să
supravieţuiească valurilor de vânători de microbi.
Laureatul cu Premiul Nobel pentru medicină,
Sir Frank Macfarlane Burnett concluziona: „Sunt sceptic în ceea ce priveşte
utilitatea biologiei moleculare. Iar argumentul central în acest context este
că o structură vie, şi îndeosebi maşina informaţională a celulei este infinit
de complexă... Molecularbiologii sunt extrem de mândrii de munca lor şi sunt de
părere că şi-au câştigat dreptul să cotinue mai departe pe drumul pe care au pornit.
Dar banii lor vin de la politicieni, bancheri şi diferite fundaţii, care nu
sunt capabili să sesizeze adevărata natură a unui cercetător sau a ştiinţei, şi
anume a unui cercetător care simte că cercetarea medicală are ca scop final
protejarea sau vindecarea omului. Asfel că oamenii de ştiinţă fac şi spun ceea
ce se cere de la ei, căci doar astfel va fi reînoită subvenţia pe mai departe.
Iar ambele părţi, cercetătorul şi ofertantul de subvenţii sunt în sinea lor
conştienţi că toată povestea aste este de fapt un spectacol de teatru
dezonorant.”
În acelaşi sens se exprimă şi Walter Cannon,
profesor de psihologie la Harvard în cartea sa „The Wisdom of the Body”
(Înţelepciunea corpului) apărută încă în 1932. Cannon pune conceptul de
homeostază în centrul cărţii sale, concept cpnform căruia procesele din corp
sunt extrem de complexe, interacţionează între ele şi sunt autoregulatorii.
„Wisdom of the Body este un monument dedicat organismelor vii” scria
cercetătorul israelian Gershom Zajicek în 1999 în jurnalul de specialitate
„Medical hypotheses”. „Această înţelepciune a corpului are misiunea de a păstra
starea de sănătate. Ea are propriul ei limbaj, şi este necesar ca ea să fie
implicată în discuţiile cu pacienţii”
Iar biologul Gregory Bateson scria în urmă
cu mai mult de 30 de ani: „Walter Cannon a scris o carte despre înţelepciunea
corpului; dar până acum nimeni nu a scris o carte despre înţelepciunea ştiinţei
medicale – tocmai pentru că aceasta lipseşte.”
Clustering: cum se poate face dintr-o boală o epidemie
După cel de-al doilea război mondial, boli
cum ar fi tuberculoza, difteria, pneumonia sau rujeola nu au mai declanşat
epidemii în ţările dezvoltate, mai ales în Europa şi America de Nord ca urmare
a creşterii nivelului de trai, a îmbunătăţirii remarcabile a condiţiilor
igienice, mai ales canalizărilor şi instalaţiilor de purificare a apei. Toate
bune şi frumoase, doar că industria farmaceutică cât şi anumite autorităţi
sanitare (Cuma ar fi de exemplu CDC în USA) riscau să-şi piardă „obiectul muncii”
şi să devină inutile. În 1949 s-a răspândit ideea ca CDC să fie complect
desfiinţată. Dar CDC nu putea, desigur, să stea impasibilă şi să privească cum
este trimisă în şomaj (unde îi este locul de fapt şi astăzi). Aşa că s-a pornit
pe căutat epidemii, în strânsă colaborare cu industira farmaceutică, această
veşnică sugativă de bani. Dar cum să găseşti epidemii acolo unde nu sunt?
Păi... faci un „Clustering”.
Asta înseamnă: te uiţi atent în jur şi
cauţi câţiva oameni care s-au îmbolnăvit recent de o boală a cărei simptome
sunt asemănătoare. Atât este deja suficient pentru experimentaţii noşti
„vânători de microbi”, care „creează” o epidemie (mai nou se foloseşte termenul
de pandemie – sună mai ameninţător). Pentru asta nu este de loc necesar ca aceste
persoane să fi intrat cândva în contact una cu alta sau faptul să ele s-au
îmbolnăvit la distanţă de săptămâni sau chiar luni una faţă de cealaltă.
În primul rând, faptul că doar câteva
persoane au o simptomatică asemănătoare nu este deloc o dovadă că un virus
răuvoitor se află în acţiune. Mai degrabă înseamnă că persoanele respective au
avut o alimentaţie similară sau au fost intoxicate cu o otravă (substanţă
toxică) similară. Şi chiar dacă ar fi vorba despre un tip anume de virus, asta
nu înseamnă mai mult decât că un anumit tip de persoane sunt mai expuse
acţiunii acestuia decât restul oamenilor.
De fapt, în ţările civilizate nu mai apar
epidemii, deoarece condiţiile care permit menţinerea unui sistem imunitar
puternic (suficientă hrană, apă curată, etc) sunt implementate de mult iar
microbii practic nu au în faţa unui sistem imunitar robust nici o şansă.
Să luăm ca exemplu ultima „pandemie” - gripa
porcină H1N1 care a izbucnit unde... tocmai în Mexico City, oraş cu peste 20 de
milioane de locuitori. Cei care locuiesc acolo, mai ales în cartierele sărace,
sunt permanent confruntaţi cu diferite boli infecţioase, care se răspândesc ca
urmare a condiţiilor igienice catastrofale.
Aprovizionarea cu apă a oraşului se face
prin văile a două râuri care sunt supraexploatate şi aproape secate. Oraşul
consumă circa 63 de metri cubi de apă pe SECUNDĂ, apă care circulă
printr-o reţea de conducte
veche, plină de găuri, din care un sfert din apa transportată se scurge în
pământ. Circa 100.000 de locuinţe, mai ales din cartierele sărace, nu au apă
curentă nici măcar pentru băut, ce să mai vorbim de spălat sau pentru
instalaţiile sanitare.
La
această problemă majoră a aprovizionării cu apă se adaugă muntele uriaş de
gunoi menajer (la fiecare două zile, stadionul opimpic din Mexico City ar putea
fi umplut cu gunoaiele oraşului), precum şi poluarea excesivă a aerului (peste
12 tone de monoxid de carbon, dioxid de sulf, cadmiu şi plumb sunt pulverizate
zilnic în aerul de deasupra oraşului). Conform Organizaţiei mondiale a
sănătăţii, calitatea aerului în Mexico City este una dintre cele mai rele din
întreaga lume.
Este oare de mirare că, în astfel de
condiţii, sistemul imunitar al săracilor din mahalalele Mexicului este extrem
de slab? Este oare de mirare că în astfel de condiţii catastrofale apar tot
felul de boli?
Deci, unde putem să creăm o nouă „pandemie”?
Exact, în Mexico City!
După acelaşi model s-au creat în trecut
epidemia de AIDS (persoane bolnave dintr-o anumită categorie socială, a homosexualilor,
care foloseau regulat droguri), cea de gripă aviară, şi multe, multe altele.
Iar cel mai mare ajutor oferit creatorilor de pandemii l-au dat jurnaliştii
care au umplut paginile publicaţiilor lor cu ştiri alarmante, cu fotografii
apocaliptice, cu informaţii false, toatea astea cu scopul de a-şi vinde mai bine
gazetele şi cu rezultatul creării unei stări de panică printre cititori.
În 1995 celebra revistă americană Time
publica fotografii ale vânătorilor de microbi îmbrăcaţi în costume de proteţie
care căutau pe nu se ştie unde virusul Ebola. Pe deasupra desene frumos
colorate în care era prezentat groaznicul virus. Iar prorocirea era: omenirea
în pragul dispariţiei.
Ce s-a ales din epidemia de Ebola, cred că
nimeni nu mai ştie astăzi.
Poliomielita: pesticidele ca DDT şi metalele grele
Practic, toate epidemiile care bântuiau în
ţările dezvoltate înaintrea celui de al doilea război mondial, au dispărut începând
cu 1945. Singura excepţie a fost, pentru încă un timp oarecare, poliomielita,
despre care încă şi astăzi se mai spune că este o boală infecţioasă. În anii 50
însă această boală a început să bată puternic în retragere, cazurile de polio
scăzând drastic.
Desigur, ca întotdeauna, instituţiile care
se ocupau cu sănătatea la nivel naţional şi-au revendicat meritul spunând că
acest fapt se datorează campaniilor de vaccinări, şi şi-ai mai dat singuri o
decoraţie. Statisticile însă ne arată că numărul cazurilor de polio era în
„cădere liberă” deja înainte de introducerea vaccinării împotriva polimielitei.
În acelaşi timp însă, există o serie de
indicii care justifică suspiciunea conform căreia poliomielita nu este
provocată de o infecţie virală. Unii experţi, ca de exemplu medicul american
Benjamin Sandlervăd cauza în cosumul
mare de zahăr rafinat. Alţii consideră ca fiind răspunzătoare campaniile de
vaccinări. Într-adevăr s-a putut observa că de la începutul sec.XX paraliziile
tipice pentru polio apăreau foarte frecvent la acea parte a corpului unde
fusese administrată injecţia. De asemenea, cazurile de polio au crescut razant
în anii 40 ai secolului trecut, perioadă în care au fost introduse vaccinurile
contre difteriei şi tusei convulsive (pertussus), aşa cum se documentează în
jurnalul de specialitate „Lancet”.
Polio pare a fi condiţionată (ca de altfel
majoritatea bolilor) de anumiţi factori. Iar în cazul poliomielitei, toxinele
(otrăvurile) industriale şi cele folosite în agricultură par a fi principalii
factori favorizaţi. Se ştie că această boală a început să apară în sec.XIX, o
dată cu industrializarea, iar în prima jumătate a sec.XX boala era întâlnită
exclusiv în ţările industrializate, în timp ce în ţările „în curs de
dezvoltare” nu şi-a făcut deloc simţită prezenţa. De ce oare, atâta timp cât
acolo condiţiile de trai erau, şi sunt încă şi astăzi, mult mai proaste.
Metalele toxice grele, cum ar fi plumbul,
arsenul sau mercurul sunt suspectate a fi cauza bolii. Iar prima concentrare de
cazuri depoliomielită este menţionată în 1887 în Suedia, la 13 ani după
descoperirea DDT (otravă ce atacă sistemul nervos) şi la 14 ani după inventarea
şi introducerea în utilizare primelor maşini de stropire mecanică a plantelor,
care folosea un amestec de apă, kerosin, săpun şi arsen.
Doar cu aproape 10 ani înainte, în 1878,
neuropatologul Alfred Vulpian constatase că, în experimentele sale pe câini,
aceştia prezentau în cazul unei otrăviri cu plumb exact aceleaşi simptome ca
cele ale poliomielitei la oameni. În timp ce savamtul rus Popov arătase în 1883
că şi în cazul intoxiacării cu arsen apar aceleaşi paralizii. Studii care ar fi
trebuit să pună pe gânduri atunci când pesticidul „Paris Green” (Verde de
Paris) a fost intodus, în 1870, în agricultură, ca mijloc de combatere a
dăunătorilor, cum era de exemplu larva de molie.
„Si totuşi, în loc ca insecticidul „Paris
Green” să fie interzis, în 1892 a fost înlocuit în Massachusetts cu un nou
pesticid, şi mai otrăvitor, denumit Lead Arsenate” se poate citi în 2004 în
magazinul britanic „The Ecologist”. Iar catastrofa nu s-a lăsat prea mult
aşteptată. Numai cu doi ani mai târziu au apărut în Massachusetts primele
cazuri documentate de poliomielită. Doctorul Charles Caverly, care era
răspunzător cu cercetarea acestor cazuri, a concluzionat că boala era provocată
deo substanţă toxică şi nu de un virus:
„Cu foarte mare probabilitate nu este vorba în aceste cazuri de o maladie
infecţioasă, contagioasă.”
Şi totuşi „Lead Arsenate” a devenit în
scurt timp pesticidul numărul unu în livezile de fructe din întreaga lume. Şi
nu era singura substanţă toxică folosită în agricultură la acea vreme. În 1907,
de exemplu, a fost introdus în Massachusetts „Calcium Arsenate” şi pe culturile
de bumbac precum şi în fabricile din industria bumbacului. Câteva luni mai
târziu 69 de copii sănătoşi s-au îmbolnăvit brusc de poliomielită. Toţi aceşti
copii locuiau în avalul unui râu care trecea printr-un mare câmp cultivat cu
bumbac. Simultan, în grădinile lor fusese folosit „Lead Arsenate” pentru
stropirea copacilor. Dar vânătorii de microbi nu vroiau să ştie nimic din
toatea astea, continuându-şi căutarea virusului vinovat.
Un fel de „piatră de hotar” pentru teoria
virală a poliomielitei a fost pusă în 1908 de către doi cercetători austrieci,
Karl Landsteiner şi Erwin Popper, prin experimente care au fost calificate ca
„hotărâtoare” în bătălia contra poliomielitei. În acest an apăruse o nouă
epidemine de polio, pentru care existau din nou dovezi clare cum că pesticidele
sunt implicate în această poveste.
În loc să urmeze aceaste indicii,
Landsteiner şi Popper au recoltat o bucată de măduvă de la un copil paralizat,
au tocat-o mărunt, au dizolvat-o în apă (sună a reţetă dintr-o Cartea de bucate)
şi au injectat două ceşti pline din chestia asta în burta a două maimuţe. Una
dintre maimuţe a murit, iar celeilalte i-au paralizat picioarele. Aici sunt
prezente mai multe probleme: în primul rând „supa” asta nici nu era măcar
infectată! Apoi, la maimuţe şi animale „inferioare” (cum sunt iepurii sau
cobaii) cărora li s-a dat să bea chestia asta sau le-a fost injectată, nu
apăreau nici unul din simptomele poliomielitei. De murit, mureau, sau
paralizau, dar nu prezentau simptomele specifice poliomielitei!
Cercetătorii Simon Flexner şi Paul Lewis
s-au „prins şi ei de şmecherie” şi au început imediat experimente cu o mixtură
similară pe care au injectat-o direct în creerul unor maimuţe. Apoi au recoltat
material de la acestea şi au pus de o nouă „supă” pe care au injectat-o din nou
unei maimuţe. Şi într-adevăr aceasta s-a
îmbolnăvit. În 1911 Flexner susţinea, într-o conferinţă de presă, ca a
descoperit deja care este modalitatea de protecţie contra polio şi că în curând
va apare un remediu contra acestei afecţiuni.
Dar, cu cea mai mare bunăvoinţă, aceste
experimente nu puteau aduce dovada unei contagiozităţi a bolii. Supa gătită de
cercetătorii noştri bucătari nu poate fi definită ca „virus izolat şi curăţat”,
iar microscopul electronic avea să fie descoperit abea 20 de ani mai târziu
(1931). Pe deasupra, reţeta „supei”cu
ingredientele ei nu a fost prezentată public niciodată de către Flexner şi
Lewis. Nici măcar în 1948 nu se ştia care era calea de pătrundere în organism a
„virusului poliomielitei”, aşa cum constata expertul John Paul de la Yale University
la un congres internaţional asupra poliomielitei care a avut loc la New York.
Pe de altă parte, se poate foarte bine
presupune că înjectarea de ţesuturi străine (fără să fie recoltate de la un
subiect bolnav) în creerul animalelor poate declanşa tot felul de simptome,
printre care şi unele similare poliomielitei (adică paralizie în primul rând).
Şi dacă ne mai gândim şi la cantitatea injectată (ceşti întregi!), nu poate fi
nici o mirare că săracele animale s-au îmbilnăvit grav.
Ne mai vorbind că nu au fost efectuate
experimente de control, respectiv injectarea într-un alt grup (martor) de
maimuţe a aceleiaşi „supe” obţinută cu material recoltat de la persoane
sănătoase. De asemenea nu s-au efectuat nici experimente cu injectarea de
metale grele direct în creer, pentru a se vedea ce efecte produc acestea. Toate
acestea fac ca experimente să fie lipsite de valoare.
Deşi atât aceste experimente cât şi
dovezile obiective arătau că în cazul poliomielitei nu se pune problema unei
infecţii virale, decenii de-a rândul toate încercările de soluţionare a
problemei poliomielitei plecau de la ideea unei afecţiuni virale. Nebunia
virală a dus până acolo încât în creerul sărmanelor maimuţe au fost înjectate
bucăţi de creer (străin), fecale, ba chiar şi muşte, iar în pădurile din India
a început capturarea maimuţelor în masă şi trimiterea lor în Europa, cu
singurul scop nebunesc de a le provoca paralizii.
De unde bani pentru aceste animale şi
respectivele experimente? Desigurcă de
la concernele farmaceutice, care stăteau pe aproape, sperând la câştiguri
grase. Până la sfârşitul anilor 30 cercetătorii au extras o serie de izolări
ale presupusului virus. Doar că despre adevărate isolări nu putea fi vorba. Pe
deasupra mai apărea şi problema că maimuţele refuzau cu încăpăţânare să se
îmbolnăvească,atâta timp cât „supa” le
era administrată oral. Singura cale de a le îmbolnăvii se obţinea prin procedeul
tehnic „două ceşti de supă în creer”. Mă întreb, care fiinţă vie, animal sau om,
pompându-i-se două ceşti de temiri ce
în creier, nu s-ar îmbolnăvi?
Tot acest circ macabru a durat cam trei
decenii, până în momentul în care, în 1941, experţii magazinului de
specialitate „Achives of Pediatrics” au relatat că „nici un animal nu se
molipsea de la altul, indiferent căt de apropiaţi erau”. Pe scurt spus: dacă nu
este vorba de o afecţiune infecţioasă (căci nu se molipseşte), atunci nu poate
fi un virus făcut răspunzător pentru această afecţiune, iar căutarea unui
vaccin nu are nici o logică.
Foarte interesant este aici de menţionat
faptul că exact la fel stau lucrurile cu Hepatita C, a cărei cale de transmisie
nu este în fapt cunoscută (ci doar speculată, transmitere prin sânge) iar din
aproape 1.000 de cazuri cunoscute mie, doar o singură pereche(soţ-soţie) au fost ambii depistaţi pozitiv,
dar ambii aflându-se la momentul respectiv în cură de dezintoxicare ca urmare a
consumului de droguri. În rest, unul are, celălalt nu, deşi trăiesc împreună şi
desigur că au şi contacte sexuale, ca în orice cuplu soţ-soţie. Logica îmi
spune că nici în acest caz nu este vorba despre o afecţiune contagioasă,
provocată de un virus. Dar despre hepatita C mai pe larg în Capitolul 4.
Credeţi însă că vânătorii noştri s-au dat
bătuţi? Nici vorbă, ideile fixe sunt foarte greu de scos din cap (iar cu „două
ceşti de supă” nu s-a încercat încă, din păcate). Astfel că prin anii 50
cercetătorul Jonas Silk a lansat vestea cum că ar fi descoperit totuşi virusul
polio. Deşi Silk nu putea aduce dovezi în sprijinul afirmaţiei că ceea ce
descoperise el chiar cauza îmbolnăvirea de polio la oameni, totuşi Silk
considera că se poate obţine un vaccin anti-polio.
Datorită „credinţei” sale ( în virusuri, să
fim bine înţeleşi) şi-au pierdut viaţa 17.000 de maimuţe. Dar nu este pentru
prima oară în istoria omenirii, când în numele unei credinţe sunt sacrificate
mii de vieţi, chiar dacă în aceste caz, vieţi de maimuţe. (Se estimează la
câteva sute de mii de maimuţe care au fost omorâte în tot felul de experimente
, fără ca omenirea să aibă cine ştie ce avantaje de pe urma acestui fapt). Un
an mai târziu, criticii lui Silk (printre care bacteriologul Claus Jungeblut în
„Journal of Pediatrics” din 1952) îi reproşau acestuia că ceea ce el considera
a fi un virus nu este nimic altceva decât un produs artificial de laborator. Şi
astfel problema a rămas nerezolvată până în zilele noastre, deoarece nu s-a
putut găsi nici un virus acolo unde celulele nervoase erau distruse, şi anume
în măduva spinării.
Dar nu pentru Silk care, în 12 aprilie 1955
şi-a „lansat” vacinul cu surle şi trompete, fiind decorat de însuşi
preşedintele Eisenhower. Clopotele bisericilor au bătut în toată America iar
ziarele au scos ediţii speciale pline cu urale şi ovaţii care... au durat 13
zile. Căci atât a durat până au apărut primele cazuri de paralizie la copii
sănătoşi vaccinaţi cu minunea lui Silk. „Copii care fuseseră vaccinaţi cu
vaccinul anti-polio, au dezvoltat simptome de poliomielită. Iar în zilele care
au urmat, cazurile au început să se înmulţească” relatează istoricul Beddow
Bayly.
În doar 2 săptămâni au apărut 200 de cazuri
de poliomielită la copii care, sănătoşi fiind, fuseseră vaccinaţi anti-polio!
Iar în 6 mai 1955, „News Chronicle” îl cita pe Curl Eklund, autoritatea supremă
uvenului american în materie de virusuri, cu cuvintele: „în ţară numai copii
vaccinaţi sunt loviţi de poliomielită, chiar şi în regiuni în care de peste 75
de ani nu se mai semnalase nici un caz.” În 9 din 10 cazuri, paralizia apărea
la braţul în care fusese administrat vaccinul.
Panica a cuprins până şi Casa Albă, iar în 8
mai 1955 guvernul american a oprit compelct producerea vaccinului. La scurt
timp după aceea au mai fost raportate 2000 de cazuri de paralizie în Boston,
unde mii de copii fuseseră vaccinaţi. În „vaccinatul” New York numărul
cazurilor s-a dublat, în timp ce în Rhode Island şi Wisconsin acesta a crescut
de cinci ori.
O singură privire aruncată statisticilor ar
fi fost însă de ajuns pentru a recunoaşte faptul că vaccinul lui Silk nu-şi
avea rostul: „Pînă în 1953, cazurile de polio se reduseseră drastic de la sine,
în USA cu 47% iar în Anglia cu 55%” relatează jurnalistul Nail Miller.
Doar cu câţiva ani înainte se declanşase în
Filipine prima epidemie de poliomielită dintr-o ţară tropicală, şi anume
simultan cu introducerea în Filipine a insecticidului DDT. La sfârşitul celui
de-al doilea război monial, trupele americane au împrăşiat asupra insule
cantităţi uriaşe de DDT cu scopul de a distruge muştele.
Doi ani mai târziu „Journal of the American
Medical Association” relata că numărul cazurilor de polio din rândul soldaţilor
americani crescuse atât de mult, încât numai numărul morţilor de pe câmpul de
luptă îl mai întrecea. Şi asta în timp ce populaţia din zonele învecinate
cazarmelor militare americane nu avea nici o problemă cu poliomielita!
Generaţiile tinere din ţările
industrializate nu cunosc DDT-ul practic de loc. Şi este bine aşa. Este vorba
despre o substanţă foarte toxică, Dichlodiphenyltrichlorethan, sintetizată
pentru prima oară în 1874 de către chimistul austriac Othmar Zeidler. Calitatea
de distrugător al insectelor a fost definitiv relevată de către elveţianul Paul
Hermann Mueller în 1939, care a primit Premiul Nobel pentru această descoperire
în 1948. Drept urmare DDT-ul a fost introdus masiv în agricultură precum şi în
deparazitare (păduchi).
Deşi lumea ştiinţifică arătase de mult că
această substanţă este o otravă foarte puternică pentru sistemul nervos, care
este extrem de periculoasă pentru toate finnţele vii, nu numai pentru insecte.
Asupra omului are efecte care conduc la herpes zoster, paralizie, cancer şi
care sunt practic letală.
O problemă suplimentară apare în cazul
DDT-ului prin aceea că liber, în natură, se descompune foarte încet, în 10-20
de ani. Pe deasupra, prin intermediul alimentelor pătrunde în ţesuturile grase
ale corpului. Abea după trezeci de ani DDT-ul a fost îndepărtat din uz în USA
şi în ţările din emisfera nordică.
Astăzi folosirea lui este interzisă în
marea majoritate a ţărilor. DDT-ul face parte dintre cele 12 substanţe organice
otrăvitoare care au fost interzise pe plan mondial prin Convenţia de la
Stockholm din 22 mai 2001.
Pe lângă DDT în USA a mai fost folosit şi
mult mai otrăvitorul DDE. Despre ambele toxine se ştia deja că atacă sistemul
nervos şi creerul. Totuşi se recomanda femeilor casnice folosirea DDT-ului şi
DDE-ului sug formă de spray-uri în gospodărie tocmai împotriva poliomielitei.
Chiar şi tapetele din camerele copiilor, înainte de a fi lipite pe perete, erau
impregnate cu DDT!
Dacă vom privi din nou statisticile, vom
vedea că epidemia de polio a atins cota maximă în 1952, după care a scăzut
rapid. Am văzut deja că pentru aceasta
nu putea fi făcut răspunzător vaccinul lui Silk, care a apărut abea în 1955. în
schimb este evidentă paralela dintre evoliţia poliomielitei ca „epidemie” şi
folosirea toxinelor cu grave efecte asupra sistemului nervos, aşa cum era
DDT-ul,dar şi a altor astfel de
otrăvuri, ca de exempluBHC
(Benzolhexachlorid), substanţă şi mai otrăvitoare decât DDT. La începutul
anilor 50 totuşi DDT-ul începe să fie din ce în ce mai des criticat în presă,
ceea ce a dus, începând cu 1954, la o reducere drastică a folosirii lui în
contact direct cu omul, în timp ce BHC a pierdut de asemenea teren datorită
faptului că dădea un gust rău produselor alimentare.
Interesant este însă faptul că deşi în USA
folosirea acestor substanţe pierdea rapid teren, producţia lor a crescut
cantitativ, USA devenind cel mai mare exportator de astfel de substanţe pentru
ţările lumii a treia, mai ales contra malariei precum şi în agricultură, după
motto-ul: „Dacă nu-i mai putem otrăvi pe ai noştrii, hai să-i otrăvim pe ai lo”.
Când e vorba de afaceri.... Qui bono?
În 1962 biologa Rachel Carson şi-a publicat
cartea „Silent Spring” (Primăvara tăcută), în care prezenta efectele fatale ale
stropirii plantelor, pe suprafeţe mari, asupra insectelor, dar mai ales a
păsărilor. Se prognostica în carte o primăvară fără cântecul păsărilor, deci
tăcută. Cartea a reuşit să atragă atenţia opiniei publice, dar şi reacţia
isterică a 800 de şefi de firme din industria chimică, care prognozau la rândul
lor foamete şi catastrofe sociale, dacă pesticidele nu vor mai fi folosite.
„Scopul era evident, de a crea panică agricultorilor, aruncându-i în
braţele cuprinzătoare ale industriei chimice” aşa cum corect observa Peter
Daniel, expert în istoria pesticidelor, în cartea sa „Toxic Drift” apărută în
2005.
„Cartea lui Carson a fost bună, dar se
limita la daunele provocate animalelor, în timp ce analizele şi argumentele
statistice au fost evitate” spune Jum West. „Şi cercetători ca Biskind şi
Scobey, care au descris clar daunele pe care le provoacă DDT-ul şi celelalte
pesticide sănătăţii oamenilor, nu sunt menţionaie de Crason. Nu putem ştii la
ce procedură de cenzură redacţională a fost supusă cartea înainte de
publicare.”
Dealtminteri, cartea fusese finanţată de
Fundaţia Rockefeller, care susţinea în acelaşi timp programele de combatere a
epidemiilor, printre care cercetările cum vor fi mai târziu cele contra HIV/AIDS sau alte cercetări destinate creerii
de vaccinuri. Este doar în tradiţia familiei, căci străbunicul Rockefeller
făcuse avere vânzând un „leac binefăcător” de care îl prepara din venin de
şarpe şi ulei mineral.
Cu toate acestea, cartea a determinat o
schimbare de opinie, ceea ce a contribuit la interzicerea, în cele din urmă, a
DDT-ului. Asta nu a însemnat însă că industria chimică s-a resemnat. Astfel că
pesticidele din generaţia veche au fost înlocuite cu altele, noi dar la fel de
toxice, cum ar fi de exemplu organofosfaţii.
„Virusul lent” al lui Gaidusek: loc liber pentru orice speculaţie
Dar
în arsenalul vânătorilor de virusuri era foarte variat. Aşa că au introdus în
„luptă”un nou concept, cel al „virusului
lent”. Conform acestei teorii, un virus era capabil de a sta în „adormire”
într-o celulă, timp îndelungat, pentru ca mai târziu, cândva, să devină brusc
activ. Un fel de poveste cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Ideea a început să
câştige în popularitate prin anii 60, când cercetarea medicală a încput să
caute virusul care provoca boala secolului, cancerul. (Se pare că sec.XX a fost
cel mai „bolnav”din istoria omenirii). Deoarece cancerul este o afecţiune cu
evoluţie lentă de cele mai multe ori, ideea se potrivea întrucâtva cu
afecţiunea respectivă.
Totuşi cercetătorii, oricât s-au străduit,
nu au reuşit să dea peste nici un virus în tumorile cancerigene. Aşa că,
trebuia găsită o soluţie, pentru a nu o lăsa pe Frumoasa noastă veşnic
adormită. Aşa că... să vedeţi acum o poveste şi mai trăznită: un virus
(necunoscut, desigur) putea provoca o infecţie, apoi putea rămâne pentru mulţi
ani „în adormire” ascuns în celulele corpului, pentru ca, în cele din urmă, să
declanşeze cancerul, şi anume chiar şi atunci când nu mai era deloc prezent în
celule! Poate pricepeţi Domniile Voastre ceva, căci eu, recunosc, sunt prea
prost să pricep o astfel de „teorie”.
Cred că nu mai este nevoie să vă spun că
niciodată, nicăieri şi de către nimeni nu fusese ADN-ul unui astfel de virus
găsit şi nici vreun astfel de virus fotografiat cu microscopul electronic! Dar
prin această idee se pusese la dispoziţia cercetătorilor o „cutie cu minuni”
din care puteau scoate orice doreau. Şi doreau multe!
Un rol major în chastia asta cu „virusul
adormit” l-a jucat cercetătorul Carleton Gajdusek. Acesta făcuse cercetări prin
anii 70 în Papua Noua Guinee asupra unei afecţiuni a ţesuturilor creerului care
ducea în cele din urmă la demenţă. Afecţiunea respectivă era destul de
răspândită în regiune, mai ales în rândul femeilor, şi purta simpaticul nume de
Kuru. Bolnavii proveneau cu precădere din două triburi ai căror membri se
căsătoreau între ei, şi care pe deasupra mai practicau şi un anumit cult al
morţilor, în cadrul căruia mâncau creerul persoanei decedate (chestia asta macabră
s-a dovedit ulterior a fi doar o invenţie a lui Gajdusek).
Această aşa-zisă encefalopatie spongioformă
transmisibilă (afecţiune în care este cuprinsă şi boala Kuru) apare extrem de
rar (un caz un milion) şi se termină cu decesul bolnavului după o evoluţie de
circa cinci ani. Totuşi în cadrul aceleiaşi familii frecvenţa este mult mai
mare (1:50) ceea ce ne determină să o considerăm ca fiind o afecţiune genetică.
Cu toate acestea Gajdusek primeşte în 1976 Premiul Nobel pentru .... minciună.
Adică pentru epocala sa descoperire cum că Kuru este o afecţiune virală
transmisibilă (contagioasă).
Dacă privim mai atent experimentele făcute
de Gajdusek pe maimuţe cu scopul de a dovedi contagiozitatea bolii, nu putem
decât să de minunăm că o întreagă colectivitate de oameni de ştiinţă au luat
aşa ceva în serios, şi au mai acordat şi Premiul Nobel pentru asta.
Nesimţitele alea de maimuţe au rămas
indiferente la încercările lui Gajdusek de a le îmbolnăvi, fie prin
administrare bucală de creer recoltat de la bolnavii de Kuru, fie prin
administrare subcutanată (injecţii). Chestia asta l-a înfuriat tare de tot de
genialul nostru cercetător, care a jurat răzbunare. Şi nu numai că a jurat, dar
chiar a şi trecut la fapte. A preparat o nouă budincă din creer „infectat” cu
Kuru, şi de data asta a turnat-o pur şi simplu printro gaură făcută în craniu,
direct în creerul maimuţelor vii. Normal, acestea de data asta şi-au băgat şi
ele, de bună voie, minţile-n cap alături de budincă, şi s-au îmbolnăvit.
Acuma însă, teoria lui Gajdusek spunea că
boala se transmite prin ingerarea (mâncarea) de creer infectat, şi nicidecum
prin turnarea lui cu forţa într-o gaură făcută în cap.
În acelaşi timp însă, o serie de cârcotaşi,
invidioşi pe succesul premiantului, s-au apucat să cerceteze mai atent obiceiurile
papuaşilor, descoperind că, în afară de Gajdusek însuşi, nu mai exista nici un
papuaş carnivor. Iar pe la jumatea anilor 80 s-a constatat că fotografiile
prezentate de Gajdusek ca dovadă a canibalismului papuaş, nu arătau nimic
altceva decât cum aceştia se înfruptau dintr-un .... porc. A avut loc chiar şi
o expediţie antropologică, care avea ca ţel studierea obiceiurilor canibalice
ale papuaşilor. Expediţie care, în afară de câteva legende, n-a dat nici măcar
peste un singur canibal (în afara premiantului). Mai târziu Gajdusek a
recunoscut că nici el nici altcineva nu văzuse vreodată ritualuri canibalice în
Papua, dar ce mai aconta acum, o dată ce fusese premiat.
Fraţii Grimm ar trebui să fie învidioşi pe
un povestitor aşa talentat, pe deasupra şi Laureat cu Premiul Nobel! Sau, cum
spunea Roland Scholz, profesor de biochimie şi biologie celulară în München:
„Lumea ştiinţifică pare a se baza pe poveşti”.
După cel de-al doilea război mondial: divezi concrete pentru virusuri? Nu
avem nevoie!
Se pare că între vânătorii de virusuri şi
vânătorii lui Yeti (Bigfoot) nu este prea mare deosebire. Amândouă categoriile
de vânători presupun existenţa a ceva ce de fapt nimeni nu a văzut cu
exactitate că există(virusuri făcătoare
de boli sau Yeti –omul zăpezilor). La fel cum la Yeti, pentru a cărui existenţă
este acceptată dovada indirectă a urmelor lăsate de paşi săi (urme lungi de 43
de centimetri) tot aşa şi virologii folosesc în loc de dovezi concrete nişte
surogate (dovezi indirecte).
Şi vânătorii de virusuri, la fel ca şi
ceilalţi, au câteva fotografii cu obiectul muncii lor, dar ceea ce se poate vedea
în aceste fotografii, poate reprezenta orice. Şi vânătorii de virusuri fac bani
frumoşi cu dovezile lor, la fel ca şi ceilalţi cu suvenirurile „autentice” pentru
care fraierii plătesc. Dar oricum nu aşa de frumoşi cum reuşesc să facă
vânătorii de virusuri cu miliardele lor.
Dar cum de s-a putut ajunge atât de departe?
Poate că vom înţelege ceva mai bine acest fenomen dacă vom cerceta mai atent
povestea microscopului electronic în conexiune cu găsirea şi certificarea
virusurilor. Foarte mult timp a existat concepţia perfect logică de altfel, că
dacă vrem să dovedim existenţa unui virus, trebuie să-l şi putem vedea.Exact
aşa cvum este cazul la bacterii şi ciuperci. Doar că ceea ce putem vedea cu
microscopul cu lumină (bacterii, ciuperci) nu ne ajută prea mult, virusurile
fiind foarte, foarte mici (ipoteză foarte, foarte comodă). De aceea avem nevoie
de un microscop cu o putere de mărire foarte, foarte mare; de microscopul
electronic, construit pentru prima oară în 1931.
Înainte însă de a ne apuca să cercetăm ceea
ce vedem prin microscopul electronic, trebule să ştim ce punem pe lamela de
observaţie. Asta înseamnă: particula pe care dorim s-o vedem prin microscop
trebuie să fie curăţată (purificată), pentru a putea deosebi virusul de alte particule
eventual asemănătoare precum şi de foarte multele alte particule existente
într-un ţesut. Că acest lucru este corect şi necesar, a fost încă în anii 50
acceptat de comunitatea ştiinţifică în unanumitate. Deoarece se ştie deja că
însăşi celulele sănătoase, în anumite condiţii, produc o serie de particule
care pot fi luate drept virusuri.
„Virusurile nu sunt bucăţele goale de ADN
sau ARN. Sunt particule cu o anumită
mărime şi formă, care sunt „blestemate” să fie dependente de celulele vii
pentru a se reproduce (replica). Ele nu se pot înmulţii precum bacteriile într-un
ţesut mort. Iar acest fapt duce la necesitatea de a se face dovada că ceea ce
folosim în experienţele noastre sunt virusuri, şi nu altceva” spune Val Turner,
medic şi membru al grupului de cercetători australian cunoscut sub numele de
„Perth Group”.
Este, dacă vreţi, ca într-un test de
paternitate. Pârâtul este virusul HIV (de exemplu) iar copilul este omul. Ceea
ce trebuieşte dovedit este dacă DNA-ul găsit în om este identic cu cel al
presupusului tată (virusul). Având în vedere că într-o cultură de celule se pot
găsi tot felul de particule, din care doar unele pot fi virusuri, este necesar
a se dovedi:
a)că particula respectivă este un virus
şi
b)că ADN-ul provine de la această
particulă
Dar, cum poate fi adusă dovada a) fără a
folosi o particulă izolată şi curăţată (procesiul de purificare) în vizorul
microscopului electronic. Şi cum anume se poate face aşa ceva, doresc din tot
sufletul să-mi spună şi mie cineva, dacă se găseşte vreunul.
Printr-o caracterizare solidă a structurii
unui virus (purificarea virusului) este teoretic posibil să diferenţiem
(deosebim) un anumit virus de restul eventualelor particule asemănătoare lui.
Dacă acest lucru este realizat, putem face un pas mai departe şi analiza
virusul prin microscopul electronic, cu ajutorul căruia îl putem şi fotografia
(dar toate acestea nu înseamnă automat şi că virusul respectiv este infecţios,
că poate provoca o boală).
Ei bine, exact această procedură nu mai este
efectuată în cercetarea modernă a virusurilor. Concret: presupusele virusuri
care ameninţau în existenţa sa omenirea (HIV, HCV, H5N1, SARS, etc) nu au fost niciodată, de către nimeni,
văzute!
„Pe la 1960, înainte ca biologia moleculară
modernă să apară, microscopul electronic era considerat ca fiind cel mai bun
instrument de identificare a virusurilor în culturile de celule” spune
profesorul de patologie Etienne de Harven, care printre altele a făcut
cercetări timp de 25 de ani cu microscopul electronic la
Sloan-Kettering-Institut din New York, fondat în 1945 şi care între timp a
devenit cel mai mare centru privat de cercetări în domeniul cancerului. „La
acea vreme laboratoarele din toată lumease se străduiau să îmbunătăţească
metodele de microscopie electronică pentru a căuta particule (virusuri) în
celulele cancerigene”.
O temă foarte importană era la acea vreme,
de altfel ca şi astăzi, tema cancerului. Şi pentru că virologii au idei puţine,
dar fixe, se încerca la acea vreme descoperirea virusului răspunzător pentru
provocarea cancerului, desigur cu ajutorul microscopului electronic. Dar toată
stradania a fost departe de a fi încununată de succes. „Se găseau doar
particule asemănătoare cu virusurile, şi asta doar din când în când; dar un
anumit tip specific de virus nu a fost niciodată în mod convingător făcut
vizibil” îşi aminteşte Harven.
Laureatul Premiului Nobel pentru medicină,
Sir Frank Macfarlane Burnet, scria în 1971 în cartea sa „Genele, Vise şi
Realitate”: „În ultimii 12 ani comunitatea cercetătorilor s-a concentrat
puternic asupra găsirii virusurilor care ar putea fi răspunzătoare pentru
leucemia provocată în şoareci, cobai şi găini. Şi totuşi nu a putut fi găsită
nici măcar o singură dovadă cum că vreo tumoare oarecare este provocată de un
virus. Deci trebuie să spune foarte clar că teoria virală în cazul cancerului
este o pură speculaţie. Există o majoritate între cercetătorii tineri care
consideră că, eventual, cancerul poate fi explicat prin teoria„virusului lent”, şi anume fără ca vreun
virus oarecare să poată fi văzut (găsit). Pentru mine însă această convingere
este una incorectă şi neştiinţifică, care se bazează pe o falsă înţelegere
asupra însemnătăţii cercetării virale în laborator.”
„Pricipala mea obiecţie împotriva ipotezei
conform căreia o anumită formă de cancer este rezultatul unei infecţii virale,
constă în aceea că pur şi simplu nu pot să-mi imaginez procesele de selecţie
din natură care să fie imitate în condiţii de laborator. Dacă ne gândim la
faptul ştiut că animalele sălbatece se îmbolnăvesc extrem de rar de cancer, nu
pot să-mi închipui nici o cale prin care să poată fi susţinută capacitatea de
supravieţuire a unui anume gen de virus. În nici un fel nu pot găsi ceva în
biologia umană, care să poată crea virusuri cancerigene specific umane; cu
excepţia sforţărilor unora (cercetători) de a ajunge la astfel de idei şi de a
încerca să le impună. Consider că putem să uităm definitiv posibilitatea ca fie
măcar şi o singură formă de cancer să fie cauzată viral.”
Insucesele au creat îngrijorare lumii
ştiinţifice fixate pe ideea virală. Şi cu toate că în ştiinţă există o
puternică tendinţă de a nu publica rezultatele negative (în limbaj de
specialitatea asta se cheamă „publiction bias”) totuşi insucesele au fost prea
mari pentru a împiedica apariţia în presă a ştirilor despre aceste nereuşite.
Astfel cercetătorul Haguenaus în 1959 în jurnalul „Etude du Cancer” relata
despre dificultăţile de a descoperi, cu ajutorul microscopului electronic, după
studiul a nenumarate probe de sânge cancerigen, a unor particule tipic virale.
În timp ce Bernhard von Leplus în 1964 nu a reuşit, cu ajutorul aceluiaşi
microscop, să identifice particule de virus despre care să se poată presupune
că ar cauza Morbus Hodgkin (cancerul limfatic), leucemia limfiodică (cancerul
sângelui) sau metastazele (tumori ale diferitelor organe).
Dar neînfricaţii noştri vânători nu se
puteau lăsa aşa uşor convinşi să renunţe la vânat, la virus. Aşa că s-au apucat
să critice metodica confirmării virale. Ca de exemplu „secţiunile subţiri”.
Este aici vorba despre probe de ţesuturi care sunt extrem de fin preparate şi
tăiate, astfel încât să poată fi observate cu microscopul electronic. Această
metodă se dovedise foarte eficace şi corectă. Dar, tipic omenesc, vânătorii
aveau nevoie de un Acar Păun, de cineva pe umerii căruia să arunce vina
insucceselor.
Şi l-au şi găsit.
Deci, metoda tăieturii subţiri este prea
complicată şi necesită prea mult timp. Şi cine mai avea timp de pierdut, când
concernele farmaceutice se grăbeau şi făceau presiuni, iniţiind programe Crash pentru
găsirea rapidă de răspunsuri şi soluţii. Acţionarii concernelor farma sunt tot
ce vreţi în afară de oameni răbdători. Au investit bani, şi vor să vadă repede
cum eifac şi pui.
Aşa că s-a trecut în pas vioi pionieresc la
metoda colorării, mult mai rapidă şi mai simplă, metodă prin care anumite
particule din probă (cum ar fi ADN-ul sau ARN-ul) erau marcaţi cu culoarte şi
ulterior fotografiaţi cu microscopul electronic. Dar, strict ştiinţific
vorbind, această metodă era un dezastru. Deoarece particulele respective, prin
uscarea la aer care urma colorării, îşi modificau forma (se deformau complect)
şi anume într-atât încăt apăreau ca nişte particule turtite şi cu o coadă
lungă. Astfel încât a apărut o adevărată „producţie artistică” în laborator, în
care particulele suspectate arătau exact ca şi celelalte particule, care nu
erau „chipurile”, virusuri. Logic, nu mai era posibil să ştii ce anume vezi
acolo, un virus sau o particulă non-virală.
Acuma, dacă treaba asta a dat chix, trebuia
căutat un nou vinovat. Şi pe cine credeţi că au găsit de data asta? Exact!
Microscopul electronic era de vină. Nu-i bun de nimic. Alţi vânători au trecut
şi peste chestia asta, n au mai căutat nici un vinovat, ci pur şi simplu au
PRESUPUS că chestiile alea mici cu coadă lungă erau un anumit tip de virusuri.
Oricât de ilogice vi se pot părea toate
astea, trebuie să ştiţi că mulţi cercetători au fost substanţial remuneraţi
(subvenţionaţi) pentru poveştile lor vânătoreşti. Şi tot căutând chestii
d-astea cu coadă, au constatat că şi vaca are, ba chiar şi mamele. Pardon, este
vorba de laptele de vacă şi chiar cel matern, în care au găsit de asemenea
bâzdâgănii cu coadă lungă. Ei da, chiar aşa, aţi citit bine. Mama dă pruncului
ei să sugă lapte infectat cu virusuri de cancer! Mare este grădina ta, Doamne!
Şi ca să vă convingeţi că nu fac glume
proaste, căutaţi în Internet ştirile lunii octombrie 1971 şi numele molecularbiologului
Sol Spiegelman. Acesta a prezentat public pericolele pe care alăptatul le
poatea avea prin transmiterea de la mamă la făt a virusurilor cancerigene,
ştire preluată de nenumărate posturi de televiziune şi de foarte multe jurnale.
Faptul că nici până astăzi nu a fost găsit nici un singur (retro)virus în
ţesuturile tumorale ale cancerului de sân (de altminteri nici în alte tipuri de
cancer) şi probabil că nici nu va fi găsit vreodată, faptul acesta nu-i deranja
deloc pe vânători. Încep să cred că nici pe pescari. Şi desigur nici pe Sol
Spiegelman care ceva vreme mai târziu, ca s-o mai dreagă, spunea într-un
interviu în revista „Science”: „Nu se poate produce panică din povestea asta,
atâta timp cât nu ştim cu certitudine dacă particula virală respectivă este
cauza cancerului.” Deci, cu alte cuvinte: „Pardon, a vorbit gura fără mine.”
După cum ştim însă, la vânătoare este nevoie
de răbdare, dar mai ales de perseverenţă. Aşa că virologii au continuat pe
acelaşi drum, adică acela care-i ducea cât mai departe de dovezile certe, de
izolarea, curăţarea şi fotografierea cu microscopul electronic. Iar aici a
jucat un rol central descrierea activităţii enzimei „reverse transcriptase”
făcută în anul 1970 de cercetătorii Howard Temin şi David Baltimore în legătură
cu virusurile cancerului. Iar pe chestia asta s-a mai lăsat cu două Premii
Nobel, acordate în 1975.
Ce era însă aşa de semnificativ la această
enzimă, adică la o substanţă care acţionează ca un catalizator în cadrul
reacţiilor biochimice în desfăşurare? Pentru a înţelege mai bine, trebuie să
facem câţiva paşi în trecut, când, prin anii 60 unii oameni de ştiinţă au emis
ideea că virusurile nu posedau ADN (complecta informaţie genetică), ci numai
ARN. Ceea ce i-a zăpăcit pe cercetători, căci ei credeau că virusuri fără ADN
(respectiv doar cu ARN) nu putea fi capabile a se replica (înmulţi).
Asta însă până când Fraţii Grimm (adică
Temin şi Baltimore) au găsit o explicaţie, o enzimă denumită „reverse transcriptase”
care clarifica toată povestea. Căci această enzimă facilita transformarea
ARN-ului în ADN (transcrierea codului genetic) pentru virusurile ARN, care
ulterior au fost denumite retrovirusuri.
Entuziasmul provocat de această descoperire
a fost uriaş. Iar vânătorii noştrii au mai ouat o idee nouă, şi anume că „reverse
transcriptase” este tipică pentru virusuri. Şi deci, dacă în experimentele de
laborator, în eprubete se va constata o activitate „reverse transcriptase”,
atunci nu poate fi vorba acolo decât de un virus (retrovirus). Şi ce dacă
virusul însuşi, precum şi „reverse transcriptaze” nici măcar nu puteau fi
direct certificaţi în contextul HIV (de exemplu), nu face nimic, tot despre un
virus este vorba, doar ştim noi mai bine, nu?
Astfel s-a ajuns la un păienjeniş de
supoziţii şi de dovezi indirecte, plecând de la ideea că unde-i „reverse
transcriptaze”, acolo-i precis şi virusul prezent. Şi ajungea ca în experimete
în laborator să demonstrezi existenţa enzimei respective, pentru a demonstra
prezenţa unei infecţii virale. De acum înainte, în capul cercetătorilor şi-a
făcut rapid prezentă ideea (procedura) dovezilor indirecte.
Asta ar fi cam tot aşa ca logica unui
detectiv care la locul crimei găseşte o mănuşe, pentru mâna dreaptă! Concluzia
indirectă este că asasinul era ciung de mâna stângă, căci altfel ar fi pierdut
ambele mănuşi!
Aşa se face că în 1983 cercetătorul francez
Luc Montaigner (care mai târziu a fost sărbătorit ca fiind unul dintre
descoperitorii HIV, alături de Robert Gallo) sugera că el şi echipa sa au
descoperit un nou retrovirus (ulteriorul HIV), căci în cultura de celule studiată
a fost depistată o activitate a enzimei „reverse transcriptase”. Concluzie care
de fapt nu se poate de loc accepta. De ce?
Pur şi simplu pentru că, aşa cum constatau
deja în 1972 Temin şi Baltimore: „Reverse transcriptase este o proprietate pe
care o au toate celulele şi care nu se limitează doar la retrovirusuri”. Ori
asta înseamnă că „reverse transcriptase” (ca de altfel foarte multe alte
enzime) sunt procese care aparţin corpului uman în mod normal, şi deci nu pot
indica o prezenţă (excepţională, ocazională) a unui virus.
Şi înşişi Francoise Barre-Sinoussi şi Jean
Claude Cherman, doi dintre cei mai importanţi co-autori ai lui Luc Montagnier,
au ajuns, una an mai târziu, în 1984 la concluzia că „reverse transcriptase” nu
este tipică doar pentru retrovirusuri, ci pentru toate celulele. Deci clar:
prezenţa acestei enzime nu dovedeşte nimic în legătură cu o infecţie virală şi
nici cu prezenţa vreunui retrovirus.
Între timp însă reverse transcriptase nu mai
este o dovadă indirectă importantă. Între timp au apărut altele noi, la fel de
„solide”, cum ar fi testul anticorpi, testul PCR pentru stabilirea încărcăturii
virale precum şi „recensământul” T-limfocitelor . Dar şi aceste dovezi
indirecte, aceste teste ridică o serie de întrebări şi de probleme frapante, pe
care le vom clarifica în Capitolul 3, căci au directă legătură cu
retrovirusurile, iar HIV este presuspus a fi tocmai aşa ceva.
Această stare de lucruri a determinat 14
renumiţi virologi din „vechea gardă” să adreseze în 2001 în revista „Science”
un apel tinerilor cercetători. Noua metodă a PCR, prin care micile fragmente genetice
sunt multiplicate şi numărate, este grozavă, spun cei din „vechea gardă”, „dar
ea nu ne spune nimic despre mecanica de reproducere a unui virus, despre
animalul-gazdă care poartă acest virus, sau despre felul în care acest virus
îmbolnăveşte oamenii. Este aşa ca şi cum având doar o amprentă digitală a unei
persoane, să vrem să spunem cu exactitate cât de tare îi miroase gura.”De remarcat în acest context este şi ceea ce
se scria în „Ziarul Medicilor” (Aertzteblatt din 2006) în legătură cu
afimaţiile unora conform cărora cu ajutorul testului PCR au descoperit noi
bacterii „exotice” : „ Cu ajutorul testului PCR se pot certifica doar urme
genetice ale unui agent patogen. Dar din asta nu se poate trage automat
concluzia precum că agentul patogen în formă complectă este prezente în
organism.”
Dezastrul viral din anii 70 – şi HIV ca salvare în anii 80
O dată istorică reprezintă 23 decembrie
1971. Atunci preşedintele Richard Nixon a făcut cadou de Crăciun naţiunii
americane războiul contra cancerului, „War to Cancer”. Nimic nou sub soare în
privinţa formulării belicoase, căci ne-am obişnuit de mult cu mentalitatea
militar-medicinistă a invadatorului extern, a strategiilor, arsenalelor şi
armelor de distrugere în masă contra virusurilor şi bacteriilor. Până în
prezent sunt în acest „război” mai multe sute de miliarde de dolari cheltuiţi,
iar rezultatele sunt zdrobitor de... proaste. În 1971 se prorocea remediul
minune precum şi vaccinul contra cancerului pentru 1976.
Ambele nu au fost nici până astăzi create,
şi nici nu se întrevede vreo rezolvare. Ba mai mult, numărul deceselor
provocate de cancer a fost în toată această perioadă în permanentă creştere. În
prezent mor în fiecare an în Germania circa 220.000 de oameni, iar în USA
550.000. Experţi ca George Miklos, unul dintre cei mai renumiţi geneticieni din
întreaga lume, critica cercetarea în direcţia cancerului spunând că este
„fundamental eronată” şi o compara cu „ştiinţa Voodoo”. Deja pe la sfârşitul
anilor 70 au început să se facă tot mai tare auzite vocile critice la adresa
elitei cercetătorilor cancerului. Experţii „au catalogat retrovisrusurile ca
sursă a răului –în primul rând ca factor patogen al cancerului - iar drept
urmare nu au reuşit să-şi atragă decât ironii şi insucese” se putea citi în
revista „Der Spiegel” din 1986.
Concepţia conform căreia virusurile sunt
agenţi patogeni foarte periculoşi a dat greş nu numai în cazul cancerului. Unul
dintre cele mai răsunătoare eşecuri ale acestei teorii a fost ciuma porcină din
1976. În timpul unui marş, tânărul recrut american David Lewis s-a prăbuşit
mort. Epidemiologii au afirmat cum că ar fi găsit şi izolat în plămânii
tânărului un virus de ciumă porcină. (Săracul porc, ba are gripă, ba ciumă...).
Chestia asta, de o extremă importanţă pentru naţiunea americană, a solocitat o
intervenţie la televizor, în stil mare, din partea preşedintelui Gerald Ford.
Ca urmare a sfaturilor grijulii şi competente ale elitei medicale precum şi ale
autorităţii americane pentru epidemii CDC, Ford a cerut poporului american să
dea fuga să se vaccineze. Şi atunci, ca şi mai recent cu gripa aviară, s-a
creat un scenariu al groazei în tipic stil hollywoodian.
Circa 50 de milioane de americani
panicardizaţi s-au lăsat vaccinaţi cu un vaccin aruncat la repezeală pe piaţă,
şi care la 20 până la 40 la sută dintre vaccinaţi a declanşat puternice efecte
secundare, printre care paralizii şi chiar decese. Au urmat procese pentru
daune corporale care s-au soldat cu plata a 2,7 miliarde de dolari despăgubiri precum
şi cu demisia şefului CDC, David Spencer. În timp ceindustria farmaceutică şi-a făcut plinul la
buzunare. Iar ironia amară a fost că au existat în realitate extrem de puţine
cazuri de îmbolnăviri cu ciumă porcină.
Ca urmare a întregii păţănii, autorităţile
americane responabile pe domeniul sănătăţii au încput să se clatine din temeli,
CDC fiind chiar restructurată în 1980. Şi din punct de vedere politic,
autorităţile epidemiologice americane începuseră să aibe dificultăţi majora. Aşa
ca nu mai exista decât o singură scăpare. Un nou război! Da unul mare, mare de
tot, cu o ameninţare teribilă la adresa omenirii. AIDS!
„Aşa se face că la începutul anilor 80 toată
elita cercetătorilor în domeniul cancerului şi-a înlocuit vechile plăcuţe de pe
uşi cu unele noi pe care era scris -cercetare AIDS. Şi pentru că aşa este
tradiţia ca noului născut să i se facă un cadou, cercetarea AIDS a primit de la
Ronald Reagan un trusou de bebeluş în valoare de un miliard de dolari”,
relatează Karry Mullis, laureat cu Premiul Nobel pentru chimie şi autor al
procedeului PCR. Tot Karry Mullis este cel care a afirmat de nenumărate ori că
procedeul PCR nu este util în nici un fel stabilirii încărcăturii virale la un
pacient. Dacă tocmai el, creatorul acestui procedeu chimic, nu ştie la ce este
bun, bine că ştiu alţii! (Afirmaţia şi argumentele lui Karry Mullis le puteţi
vedea în documentarul „AIDS- marea îndoială” - AIDS-Die grosse Zweifel - al
cărui link îl puteţi găsi în Capitolul 3.)
Unul dintre cercetătorii cu cele mai mari
insucese în descoperirea virusului cancerigen, care a schimbat de urgenţă
macazul de la cancer la AIDS, a fost Robert Gallo, considerat a fi, alături de
Luc Montagnier, descoperitorul virusului AIDS şi devenit peste noapte milionar
de renume mondial. O schimbare salvatoare venită la momentul potrivit, căci cu
cercetarea în domeniul cancerului aproape că-i ruinase renumele stimatului domn
Gallo, care vehiculase deja tot felul de teorii şi ipoteze virale care s-au
dovedit a fi doar aiureli.
„HIV nu a apărut deodată, brusc, din
pădurile tropicale sau din Honolulu” spune Mullis în stilul său ironic
caracteristic „ci a sărit brusc din mâinile lui Bob Gallo exact în momentul în
care avea nevoie de o nouă carieră.”
Aici şi o mică complectare, dacă îmi este
permis. Despre retrovirusuri s-a spus iniţial că, având doar ARN şi deci
neputându-se reproduce singuri, foloseau celelele umane ( şi „reverse
transcriptase”) pentru a se înmulţi, şi deci ei erau cei care stimulau
creşterea anormală, haotică, a celulelor (tumoarea) căci aveau nevoie de cât
mai multe pentru a se înmulţi! Aceasta era pe scurt explicaţia iniţială a
tuourilor cauzate de retrovirus. Bun.
Peste noapte, retrovirusul devine din factor
de stimulare a creşterii celulelor, factor de distrugere a lor, aşa cum este
retrovirusul conceput în ipoteza HIV sau în cea HCV, deci hepatita C. Adică,
deodată, retrovirusul pătrunde în celulă, o foloseşte pentru a se replica
(înmulţi) iar prin aceasta... distruge celula. Adică un fel de Henric al VIII
al Angliei, care, cum îi făcea nevasta un urmaş, o trimetea la eşafod, o lăsa
fără cap, şi îşi achiziţiona una nouă.
Un individ care dă la poliţie două
declaraţii diferite, contradictorii, devine automat ... suspect, nu?
