Capitolul 3

AIDS: de la ancoră de salvare la bussiness-ul de miliarde de dolari

  

 

                                                                 

                                                          „Dacă există dovezi cum că virusul HIV este cauza AIDS,

                                                         atunci trebuie să existe documente care să certifice acest                                                         fapt, cel  puţin cu o mare probabilitate. Dar astfel de                                                                                          documente nu există nicăieri!”.

                                                        Karry Mullis, Laureat cu Premiul Nobel pentru chimie 1993,

                                                                             creatorul procedeului PCR

 

                                                     „Gallo nu i-a scutit de psihoanalize nici pe cei maicunoscuţi  

                                                            cercetători ai fenomenului AIDS. Unul suferă de „mania

                                                     controlului”, altul este „necreativ”, şi de aceea are complexe,

                                                  iar un al treilea, zice Gallo, dacă e să vorbim deschis, e nebun.

                                                         Supărarea zgomotoasă a lui Gallo este îndreptăţită, căci în

                                                   fond, în lupta pentru „Afacerea AIDS” este vorba despre mulţi

                                                                        bani, invidie, răzbunare şi mai ales de renume.”

                                                                                       Revista „Der Spiegel” 29/1995

 

                                                 „Nu trebuie să uităm că Galileo a fost pus sub acuzare de către

                                                Inchiziţie, deoarece în 1634 a îndrăznit să sugereze că pământul

                                               nu este centrul universului. Lucrurile ar putea sta şi mai rău dacă

                                                             vom permite ştiinţei să devină ea însăşi inchiziţie.”

                                                  Richard Smith, şeful „British Medical Journal” între1991-2004,

                                                                   într-o scrisoare către revista „Nature”.

 

 

  Cei care au trăit anii 80, îşi mai aduc cu siguranţă aminte. Panica AIDS se răspândea fulgerător. Isteria era atât de mare, încât nu mai era loc pentru o dezbatere „la obiect”.

   Revista „Der Spiegel” anunţa în 1984 (la fel ca şi „Bild der Wissenschaft” cu un an înainte), cu binecuvântarea elitei medicale, că până la mijlocul anilor 90 până şi ultimul german se va îmbolnăvi de AIDS, iar doi ani mai târziu va muri, dispărând astfel naţia germană. În comparaţia cu prorocirea asta, revista „Newsweek” în 1986 se arăta mai moderată: până în 1991 vor fi între 5 până la 10 milioane de americani infectaţi cu virusul HIV. Astăzi, în 2009, populaţia Germaniei se ridică la peste 82 de milioane. Sunt tari băieţii aştia la prorociri. Nostradamus era mic copil pe lângă ei.

   Doar că statisticile vorbesc o cu totul altă limbă. De la declararea isteriei AIDS până în prezent, în Germania numărul deceselor atribuite AIDS nu s-a ridicat niciodată peste câteva sute anual. Spun „atribuite” căci în realitate decesele a fost în cea mai mare parte provocate de afecţiuni cunoscute înainte sub alte nume (de exemplu cancer limfatic sau tuberculoză) care au fost redefinite ca AIDS.

   Nici Newsweek nu stă mai bine cu ghicitul în ghioc, numărul raportat statistic al cetăţenilor americani catalogaţi ca fiind suferinzi de AIDS se ridică la circa 750.000. Iar aceast număr este o cifră cumulativă, adică nu ne indică numărul de noi infecţii pe an, ci toate cazurile, luate împreună, de când AIDS a început, pe la mijlocul anilor 80, să fie monitorizată. Asta fiind o altă metodă şmechereasă de a impresiona şi înfricoşa. Căci în cazul, de exemplu, al accidentelor de circulaţie, nu ni se dă suma totală a morţilor de când există automobilul, ci suma deceselor cauzate de accidentele de circulaţie într-un an!

  Dar, aşa cum vom vedea şi mai departe, în ceea ce priveşte HIV/AIDS, ne împiedicăm în permanenţă de astfel de „particularităţi”. Căutarea dovezilor pentru existenţa acestui HIV este împănată cu neregularităţi, contradicţii şi ciudăţenii. Tocmai de aceea vom aduce în discuţie, la începutul acestui capitol, îndoielile noastre asupra faptului ca HIV este cauza pentru AIDS, argumentele care ne determină să privim astfel lucrurile, şi motivele pentru care este mult mai logic să luăm în considerare ca factori cauzatori consumul de droguri şi/sau alimentaţia deficitară decât un misterios virus de negăsit pe nicăieri.

AIDS – ce este de fapt această afecţiune?

   Din capul locului definiţia bolii este controversată. Acquired Immune Deficiency Syndrome, ceea ce se traduce prin Sindromul Imunodeficienţei Dobândite. Altfel decât la afecţiunile obişnuite, această denumire nu este unitară, astfel încât şi din punct de vedere statistic ne confruntăm cu o serie de probleme majore. Pentru ţările din lumea a treia, OMS a adoptat în 1986 aşa-zisa definiţie „Bangui”, datorită căreia un mare număr de bolnavi sunt etichetaţi (incluşi) în categoria AIDS. Este relevant poate aici faptul că acestor persoane nu li se face un test al sângelui, deci testul anticorpi, atunci când ele suferă de anumite simptome mai vagi, cum ar fi de exemplu scăderea în greutate impreună cu diaree şi urticarie. Ori astfel de simptome sunt frecvente şi cunoscute de foarte multă vreme într-un continent cum este Africa, unde şi în ziua de azi o treime din populaţie este subnutrită.

   În comparaţie cu situaţia de acolo, în ţări dezvoltate cum sunt USA sau Germania, pentru a fi declarat infectat cu AIDS este nevoie de un test anticorpi pozitiv, precum şi de prezenţa cel puţin a uneia din cele circa 26 de boli asociate AIDS, cum ar fi Sarcomul Kaposi, cancerul glandelor limfatice,  herpes zoster sau tuberculoză. Acuma, un pic de atenţie la următorul raţionament: dacă o persoană este negativă în urma testului anticorpi dar are Sarcomul Kaposi, ea are Sarcomul Kaposi. Clar, nu? Dar dacă persoana respectivă este testată pozitiv şi are şi Sarcomul Kaposi, atunci ea are AIDS! Îmi  puteţi spune unde este logica acestui mod de diagnostizare? Eu unul nu văd nici una.

   Deci acest gen de definiţie este înşelător, căci lucrează cu supoziţii asupra cărora există îndreptăţite îndoieli: că HIV există (supoziţie); că HIV provoacă AIDS sau o boală, cum ar fi de exemplu Sarcomul Kaposi (supoziţie); că un test anticorpi pozitiv confirmă existenţa virusului HIV la pacient (supoziţie) etc.

Unde este dovada existenţei HIV?

   Se presupune că virusul HIV face parte dintr-o categorie specifică de visrusuri, şi anume retrovirusurile. Aşa deci, pentru a dovedi că acest virus este un retrovirus, ar fi nevoie ca virusul să fie izolat şi curăţat de alte particule străine (pure virus), astfel ca el să poată fi studiat şi fotografiat cu microscopul electronic.Toate fotografiile luate de la mijlocul anilor 80 până acum ne prezintă însă doar culturi de celule „aranjate”, stimulate în laborator săptămâni la rând, şi nicidecum particule din sângele luat direct de la verun pacient.

   Abea în 1997 Hans Gelderblom de la Institutul Robert Koch din Berlin a efectuat un astfel de experiment direct pe pacienţi, experiment publicat în revista „Virology”. Dar în articolul lui Gelderblom lipseşte curăţarea şi caracterizarea necesară pentru un virus (de fapt fusese găsită proteina p24) şi deci nu se face dovada cum că particulele prezentate ar fi virusul HIV.

   A doua fotografie cu particule din sângele unui pacient provine de la National Cancer Institute. Particulele vizibile în ea (proteine, fragmente ARN) nu prezintă morfologia specifică retrovirusurilor, nemai vorbind de un retrovirus anumte, HIV. De asemenea proteine cum ar fi p24 sau p18 (prezente în fotografie), care conform părerii cercetătorilor consacraţi în domeniul AIDS ar trebui să fie specifice pentru HIV şi care sunt folosite ca markeri HIV (surogat-markeri) sunt în fotografie relevate într-un număr atât de mic încât ele se încadrează în categoria „neinfecţioasă” pentru un ţesut uman (deci

într-o cantitate în care nu prezintă un pericol pentru sănătate).

   Astfel încât însuşi unul dintre „descoperitorii” virusului HIV, Luc Montagnier, a fost nevoit să recunoască în 1997 într-un interviu acordat revistei de specialitate „Continuum”, că în culturile de celule fotografiate cu microscopul electronic, şi care ar fi trebuit să ne aducă dovada existenţei virusul HIV, nu se poate vedea nici o particulă care să aibă caracteristicile specifice unui retrovirus!

   Ori, dacă în aceste fotografii nu se găseşte nici măcar o particulă asemănătoare retrovirusurilor (nemai vorbind de o particulă de retrovirus sau şi mai mult a unui retorvirus anume, special cum ar trebui să fie HIV), consecinţa logică este că existenţa virusului HIV nu a putut fi dovedită!

   „Într-adevăr, HIV nu a fost niciodată găsit şi certificat în formă pură” aşa cum confirmă foarte mulţi specialişti, printre care expertul în microscopie electronică Etienne de Harven sau medicii şi cercetătorii Eleni Papadolulos şi val Turner din grupul australian Perth.

   Cu toate acestea în 2006 ni se prezintă din nou, cu mândrie, o fotografie efectuată de  un grup de cercetători germano-britanic care declară că „au descoperit structura celui mai ucigător virus din lume”. Dar dacă privim mai cu atenţie lucrarea cercetătorilor respectiv, apărută în jurnalul de specialitate „Structure”, constatăm că între ceea ce ni se spune şi realitate sund din nou discrepanţe evidente:

-          din capul locului trebuie să subliniem faptul că studiul respectiv a fost susţinut de Wellcome Trust, care se află sub umbrela concernului farmaceutic GlaxoSmithKline, concern care face afaceri de miliarde de dolari anual prin vinzarea de medicamentaţie contra AIDS, cum ar fi Combivir, Trizivir şi AZT. Nu văd deci cum ar „îndrăzni” cercetătorii subvenţionaţi de acest concern să spună că existenţa virusului HIV nu poate fi confirmată;

-          din 75 de particule vizibile în fotodocumentul respectiv, la 5 nu se poate defini clar un nucleu, 63 au un singur nucleu, 3 au un nucleu complect plus un fragment dintr-un alt nucleu, în timp ce 4 particule au câte 2 nuclee; particulele cu 2 nuclee erau mai mari decât cele cu un nucleu; ori „în fotografia respectivă nu se pot vedea nici un fel de particule cu două nuclee” spune biologul canadian şi expertul în AIDS David Crowe. „Pe de altă parte se ridică întrebarea: cum poate avea un virus două nuclee? Asta ar fi ceva absolut nou!”

-          la majoritatea perticulelor cu un singur nucleu, acesta are o formă conică, în timp ce la celelalte 23 de particule nucleul are formă tubulară, triunghilară sau nedefinibilă;  deci şi aici este greu de înţeles cum aceste particule în fond foarte diferite unele de altele ar trebui să ne prezinte un anume tip de retrovirus;

-          în altă ordine de idei, particulele sunt foarte diferite ca mărime; măsurătorile făcute de Briggs et al. Asupra particulelor respective ne arată o variaţie între 106 şi 183 de nanometrii (miliarda parte dintr-un metru), ceea ce ne determină să considerăm că aceste particule nu reprezintă toate acelaşi tip de virus;

-          pe de altă parte cercetătorul Aids Val Turner, care a efectuat la rândul lui măsurători asupra particulelor vizibile în fotografie a observat că două particule (denumite şi „virioni”, ceea ce ar trebui să sugereze că ele aparţin unui virus care a provenit din exterior) au un diametru mai mic chiar decât 100 de nanometrii;

-          pe lângă toate acestea, chiar autorii articolului recunosc faptul că cele două fotografii publicate (care aparţin unuia şi aceluiaşi clişeu fotografic) „nu sunt reprezentative” pentru întreaga probă. Ori în acest moment trebuie să ne întrebăm: ce mărime şi ce forme aveau particulele care se aflau pe părţile nepublicate din fotografia originală? Aceste informaţii nu ne sunt prezentate.

-          în acest context nu trebuie de asemenea uitat faptul că diametrul particulelor retrovirale (iar HIV se presupune a fi aşa ceva) conform surselor acceptate de către toţi cercetătorii, trebuie să aibe un diametru între 100 până la 120 de nanometrii, ceea ce diferă destul de mult faţă de rezultatele măsurătorilor lui Briggs et al. De 106 până la 183!

-          „Pentru claritatea articolului şi a concluziilor sale ar fi fost necesar ca cercetătorii respectivi să fi prezentat o particulă complect curăţată şi caracterizată” remarcă David Crowe, „dar din păcate tocmai acest lucru nu arată în respectiva lucrare; însuşi autorii articolului afirmă că au fost fotografiate numai particule cu o „impuritate minimală”.

-          în articolul respectiv nu este prezentată metoda de curăţare a virusului. În studiu ne se demonstrează faptul că virusul HIV a fost fotografiat „în formă pură” adică curăţat de alte particule. Se menţionează în articol chiar faptul că „analiza eletromicroscopică a arătat că preparatele nu aveau nucleele complect curăţate”.

HIV = AIDS?

   Este HIV agentul patogen al AIDS? Să lăsăm elita medicală să vorbească. Astfel, Reinhard Kurth, şeful Institutului Robert Koch din Berlin recunoaşte că: „Nu ştim nici măcar în mod exact, cum provoacă HIV boala” (interviu în „Der Spiegel”  9/2004). În acelaşi fel se exprimă şi Luc Montagnier, care în 1996 într-un documentar francez realizat de jurnalistul Djamel Tahi, difuzat pe canalul Arte sub titlul „AIDS-marea incertitudine”, spune „Nu există nici o dovadă ştiinţifică care să certifice faptul că HIV provoacă AIDS!”

   Dacă doriţi să vedeţi acest documentar, ceea că vă recomand cu mare căldură, aveţi mai jos linkul (pentru versiunea în limba germană; vă reamintesc că Arte este un canal TV bilingv, francezo-german; sunt sigur că veţi putea, cu un pic de răbdare, găsi în Internet şi varianta în limba franceză, pentru cei care se descurcă mai bine în această limbă):

http://video.google.de/videoplay?docid=-1939176342201582669&ei=cI2ASqbHMaLa2gLBgundBg&q=aids+video&hl=de

   Iar deja cu 12 ani înainte, în 1984, Montagnier spunea: „Singurul mod prin care putem să certificăm faptul că HIV provoacă AIDS, este să demonstrăm acest lucru într-un experiment pe animale”. Ori un astfel de experiment nu a fost niciodată realizat.

Testul anticorpi HIV, testul PCR, numărătoarea CD4: o certitudine ca la loterie

   Cele mai importante mijloace de diagnostic ale medicinei AIDS sunt:

1. Testul anticorpi (testul HIV)

2. Testul PCR pentru încărcătura virală

3. Numărarea celulelor-T, respectiv a subgrupei CD4.

  Toate aceste metode sunt metode-surogat, înlocuitoare, cu care medicii, în baza analizelor de laborator, decid dacă o persoană este bolnavă de AIDS sau nu. Asta înseamnă că, în loc să fie cercetate simptomele adevărate ale bolii (aşa-numitele elemente clinice finale), aşa cum este normal în medicină, sunt luate în considerare speculativ anumite modificări. Dacă numărul celulelor T creşte într-un anumit interval de timp, atunci scade riscul îmbolnăvirii cu AIDS. Totuşi, aşa cum am mai spus (vezi Capitolul 2), rezultatele unei astfel de metode sunt îndoielnice mai ales în legătură cu certificarea existenţei virusului, fie că este el HIV, HCV, SARS, BSE, H5N1 sau H1N1. Foarte frecvent aceşti markeri surogat s-au dovedit a provoca concluzii false. Dar să le luăm pe rând.

   Mai întâi, testul anticorpi HIV: la baza acestui test se află teoria antigen-anticorp a medicinei alopate. În această teorie se pleacă de la supoziţia că sistemul imunitar luptă (oribil termen) împotriva

aşa-numiţilor antigeni (particule minuscule), care sunt recunoscute de către corp ca fiind străine lui. Această confruntare declanşează în sistemul imunitar o reacţie imunitară, care la rândul ei provoacă formarea unor gene specifice întreptate contra antigenelor respective.

   Acuma, acest aşa-numit test anticorpi HIV poate evidenţia numai anticorpii, ceea ce înseamnă că o singură dată măcar, cândva, este nevoie de găsirea virusului. Căci numai aşa, cunoscând antigenul, putem standardiza testul anticorpi HIV la acest anumit antigen (al virusului HIV). Altfel spus, numai aşa se poate stabili prin acest test dacă există în organism anticorpi HIV sau nu (atâta timp cât HIV nu a fost certificat, găsit, testele nu pot „şti” ce anume să caute).

   Tocmai de aceea nu poate surprinde atunci când pe instrucţiunile de folosire ale testului anticorpi, producătorul face menţiunea: „Nu există un standard recunoscut pentru certificarea anticorpilor HIV în sângele uman.” Sau cum titra săptămânalul „Die Woche” în 1993 în baza unui articol publicat în „Nature Biotechnoloy” de către Grupul de la Perth (Australia): „Loteria testului AIDS”. Iar în continuare se putea citi în articol: „Testul anticorpi nu măsoară ceea ce ar trebui să măsoare: infecţia HIV. Aacest test dă rezultatul de pozitiv şi în cazul unei foste tuberculoze.”

   Păi, la ce reacţionează atunci acest test, dacă la HIV nu reacţionează? La fel cum am explicat atunci când am prezentat „definiţia AIDS”, exact aşa se petrec lucrurile şi aici. Se crează un test „global”, să spunem aşa. Pe la mijlocul anilor 80 s-au selectat pur şi simplu, din sângele pacienţilor AIDS grav bolnavi, anumite proteine care au fost folosite pentru standardizarea testului.

   Faptul că aceste proteine au ceva în comun cu HIV sau măcar în general, aşa, cu vreun retrovirus, acest lucru nu a fost nicodată dovedit. Şi într-adevăr testele anticorpi nici nu au fost vreodată special calibrate pentru HIV, aşa cum avertiza Thomas Zuck de la FDA (organul de controlare şi omologare a medicamentelor din  USA) în 1986; de fapt probele de sânge au fost scanate doar pentru a fi cercetat gradul lor de impuritate (ceea ce se potriveşte cu cele scrise în „Die Woche”, anume că testul HIV putea reacţiona pozitiv şi la persoane care avuseseră tuberculoză, dar şi o serie întreagă de alte simptome, printre care sarcină sau o simplă gripă). Totuşi oprirea folosirii incorecte a tesului de scanare (screening) ca test HIV „nu era practică”, ne spune Zuck. Presiunea unanimă  asupra cercetătorilor, de a prezenta în sfârşit un test HIV era mult prea mare. Aşa că... aţi vrut test, na-vă test!

    Nemai vorbind de faptul că cercetarea AIDS ortodoxă a răsturnat cu capul în jos şi cu partea cealaltă în sus imunologia şcolastică, şi cu aceasta tot fundamentul ei logic, prin faptul că un test anticorpi pozitiv putea certifica o afeţiune letală. Normal ar fi ca un nivel ridicat de anticorpi să arate că o „bătălie” contra unui agent patogen fusese câştigată şi că astfel pe viitor organismul este protejat în faţa agentului patogen respectiv (organismul devine imun). Iar deoarece la pacienţii AIDS se găsesc doar anticorpi, dar niciun HIV, este de asemenea ilogic să începi cursa pentru un vaccin.

   Însuşi acelaşi Reinhard Kurth, şeful de la Robert Koch din Berlin se exprima astfel în „Der Spiegel” din 2004: „Cinstit vorbind, nu ştim ce anume ar trebui să se întâmple în cazul unei vaccinări, pentru a putea fi protejat de AIDS!”

   Nici în cazul testului PCR (Polymerase Chain Reaction) lucrurile nu stau mai bine. Atâta timp cât HIV nu  a fost încă găsit, nici acest test nu poate fi standardizat, adică să ştie ce să caute, şi deci implicit nu poate stabili încărcătura virală (numărul de virusuri pe mililitru de sânge). Prin această procedură sunt într-adevăr cele mai fine particule, urme de substanţă genetică (ADN, ARN), depistate, dar nu poate spune nimeni dacă aceste urme aparţin unui virus sau provine de la o celulă sau de la orice altceva.

   Hans Ludwig Sänger, profesor de biologie moleculară şi laureat al Premiului Robert Koch în 1978 spune: „HIV nu a fost niciodată izolat, şi tocmai de aceea acidul nucleic al acestuia nu poate fi folosit ca standard pentru un test de încărcătură virală PCR.” O serie de alte studii confirmă faptul că testul PCR este lipsit de valoare în diagnosticul AIDS, cum ar fi de exemplu lucrarea publicată în 1999 în revista de specialitate „Annals of Internal Medicine” ( 05.01.1999, pag 5-24 ) sub titlul „Diagnoze greşite în infecţiile HIV datorate testului de încărcătură virală PCR”. Vedeţi în acest contexr ce spune însuşi Karry Mullis despre PCR, pentru care a primit Premiul Nobel, şi cât de utilă poate vi această procedură ca test pentru stabilirea încărcăturii virale, în documentarul mai sus amintit „AIDS-marea îndoială”. Acuma, dacă nici Karry Mullis, părintele, creatorul acestei proceduri PCR, nu ştie cum funcţionează aceasta, şi nu-şi poate da seama dacă procedura sa este sau nu bună pentru un astfel de scop, atunci mă întreb cine oare ştie?

   Aceaşi imagine o avem în cazul numărării celulelor T. Celulele ajutătoare T sunt o grupă specială de limfocite T care au un rol „ajutător”. În funcţie de cantitatea de citokine pe care le eliberează, aceste celule se împart în două subgrupe, care îndeplinesc funcţii diferite. O grupă, denumită celule ajutătoare T de tip 1 este implicată în răspunsul imunitar al celulelor, în timp ce celulele ajutătoare T de tip 2 participă la răspunsul imun umoral.

   Nu există nici măcar un singur studiu care să confirme enunţul  (the hallmark) teoriei HIV/AIDS conform căruia HIV, ca urmare a unei infecţii, distruge celulele T. Chiar şi cel mai important studiu asupra AIDS, studiul Concorde din 1994 pune sub semnul întrebării recensământul celulelor ajutătoare T ca element de diagnosticare în AIDS. Iar o serie întreagă de astfel de studii confirmă constatările studiului mai sus amintit. Printre altele lucrarea publicată în 1996 în „Annals of Interne Medicine” ( 01.10.1996, pag.605-613 ) sub titlul „Markerii surogat în studiile clinice: inducere în eroare?”. Toate acestea înseamnă că „recensământul celulelor ajutătoare T în HIV/AIDS aduce tot atît de multă certitudine în diagnostic precum datul cu banul”.

   „Una dintre cele mai perfide şi nesănătoase calităţi ale „modelelor” ştiinţifice, este aceea de a da la o parte adevărul, şi a se plasa ele în locul acestuia”. Spune Erwin Chargaff, profesor de biochimie la Columbia University din New York. „Şi deseori astfel de „modele” joacă rolul unor „ochelari de cal” care limitează câmpul vizual. Încrederea exagerată în „modele” a dus la crearea unui caracter artificial şi fals în mari domenii ale cercetării naturii.”

    Cât de uşor pot fi manipulate astfel de teste (markeri surogat) ne arată cazul biofirmei Serono. Firma elveţiană a dorit, prin preparatul ei Serostim, să împiedice scăderea drastică a greutăţii corporale la pacienţii AIDS. Pentru aceasta Serono a încercat la sfârşitul anilor 90 o nouă definire a reducerii gerutăţii (AIDS wasting), scop în care a fost creat un test medical computerizat care avea aparent ca scop măsurarea masei celulare corporale (body cell mass). Iar testul chiar a fost pus în aplicare de către medici.

   Drept urmare medicii au prescris Serostim pacienţilor care conform testului respectiv prezentau o scădere (pierdere) a masei celulare corporale. Printre altele să menţionăm aici că o astfel de terapie costa circa 20.000 dolari. Ceea ce era însă foarte ciudat, era faptul că pacienţii cărora în urma testului li se diagnostica o pieredere a respectivei mase celulare, în realitate nu slăbiseră deloc. Din contră, chiar se îngrăşaseră!

   În consecinţă s-a efectuat o anchetă juridică (lucru care din păcate se întâmplă prea rar) care a constatat că peste 80% din prescrierile de Serostim erau complect inutile. Şeful investigaţiilor respective, Michael Sullivan, a calificat testul ca fiind „vrăjitorie Voodoo”, fapt pentru care firma Serono a trebuit în final să plătească o amendă de 700 de milioane de dolari, a treia sumă ca mărime care a fost vreodată plătită ca urmare a unui caz penal de acest gen.

Drogurile, medicamentele şi subnutriţia provoacă AIDS

   Există o serie de indicii care ne arată că AIDS – un conglomerat format din câteva zeci de afecţiuni de mult cunoscute – este explicabil prin folosirea drogurilor toxice precum şi a unor medicamente (virostatice, antibiotice, etc.) şi de asemenea ca urmare a unei nutriţii deficitare. Astfel 80 % dintre copii din USA şi Europa care au fost declaraţi ca pacienţi AIDS provin de la mame care în timpul perioadei de sarcină şi-au injectat intravenos droguri, despre care se ştie că distrug sistemul imunitar. Şi deja primii pacienţi care au fost diagnosticaţi AIDS în USA, erau consumatori de Poppers, cocaină, LSD, heroină, Ecstasy sau amfetamine, care cu toate au acţiune devastatoare asupra sistemului imunitar. De altminteri autoritatea antidrog americană NIDA a confirmat de foarte multă vreme acţiunea substanţelor cum ar fi heroina sau drogul homosexualilor Poppers (inhalat de nitrite) ca extrem de toxice şi imunosupresoare.

   Din punct de vedere chimic nitritele sunt transformate în organism în oxid de azot. Aceasta face ca sângele să fie împiedicat în capacitatea sa de a transporta oxigen. Deci oxidează. Iar primele zone care au de suferit într-un astfel de caz sunt înveluşurile externe ale vaselor capilare (epiteliile). Iar când aceste daune se transformă în cancer, atunci se vorbeşte despre afecţiunea numită Sarcomul Kaposi, adică o tumoare a vaselor de sânge, care este diagnosticată foarte frecvent la pacienţii AIDS.

   Acest proces de autodistrugere este foarte uşor de remarcat mai ales în plămâni, deoarece aceşti Poppers sunt inhalaţi. Tocmai de aceea ţesuturile pulmonare sunt distruse, ducând la apariţia de material organic mort, care nu poate fi eliminat de sistemul de detoxificare al celulelor, care la rândul lor sunt slăbite. Urmarea este logică, pe un ţesut mort apar ciuperci şi bacterii, care digeră (se hrănesc) cu acest „gunoi”. Prin aceasta se şi explică de ce foarte mulţi bolnavi diagnosticaţi AIDS suferă de afecţiunea de plămâni numită PCP (Pneumocystis carinii pneumonia), care de regulă este provocată de un puternic atac fungic.

   Sistemul imunitar al acestor persoane este slăbit, fapt care este „factorul comun al formprii PCP”, aşa cum stă scris în cărţile de medicină. Deci acest fenomen este cunoscut!  „Iar afecţiunea (deficienţa imunitară pe fondul căreia apare PCP) a fost provocată experimental la şoareci prin subnutriţie sau injectare de corticoide (Cortison) sau ciclofosfamide” deci cu substanţe, care întocmai ca şi medicamentele folosite în terapia AIDS, acţionează distrugător asupra sistemului imunitar (imunosupresoare). Toate acestea fac evident faptul că nu avem nevoie de nici un fel de virus HI pentru a clarifica AIDS, adică o afecţiune care este practic sinonimă cu Sarcomul Kaposi sau cu PCP.

   Tocmai de aceea bolnavii etichetaţi ca fiind infectaţi cu AIDS suferă fie de subnutriţie, cum este cazul ţărilor sărace din Africa, fie sunt dependenţi de droguri, cum este cazul pacienţilor din ţările dezvoltate (USA şi Europa în special). Pe deasupra, studiile efectuate ne arată că sterssul provocat organismului de către consumul de droguri este factorul care duce la o re-aranjare a secvenţei genetice (ADN) în celule, fenomen în timpul căruia apar particule de celule (fragmente de ARN) care sunt de origine endogenă (adică produsul propriului organism), ceea ce contrazice fundamental speculaţia industriei medicale, conform căreia aceste fragmente (particule) sunt „urmele” genetice ale unui virus care a invadat (infectat) corpul. În sprijinul acestei „speculaţii” nu a fost până astăzi adusă nici cea mai mică dovadă ştiinţifică. Pur şi simplu aşa se consideră, prin consens. Mă întreb cum se simte oare cineva, căruia i se spune că este bolnav prin „consens”?

Începutul anilor 80: drogurile, cum ar fi Poppers, şi AIDS

   Cinci tineri homosexuali (Gays) bolnavi au fost factorul declanşator, în 1981, al isteriei mondiale denumită AIDS.Cercetătorul american Michael Gottlieb de la Centrul Medical al University of California din Los Angeles, care i-a monitorizat pe aceşti tineri, visa să devină descoperitorul unei noi maladii, necunoscută încă, şi astfel să intre şi el în cărţile de istorie. Pacienţii respectivi sufereau de PCP. Acest fapt era neobişnuit, căci această afecţiune nu apare la tineri, ci mai degrabă la nou-născuţi care au venit pe lume cu un defect genetic al sistemului imunitar, sau la persoane în vârstă, care aveau sistemul imunitar afectat de administrarea de medicaţie imunosupresivă (cu ce se terapiază cancerul?-chemoterapia este cunoscută ca acţionând imunosupresiv!).

     Este clar că, din dorinţa de a găsi ceva nou şi spectacular, nimeni nu şi-a mai dat osteneala să caute cauza reală a îmbolnăvirii acestor pacienţi. În loc de aceasta, s-a creat impresia că avem de a face cu ceva nou şi „misterios”, ceea ce a creat baza „descoperirii” unei noi afecţiuni, care trebuia deci botezată (o „hot stuff” – o poveste fierbinte gen Hollywood). Astfel că la data de 5 iunie 1981 autoritatea epidemiologică americană CDC, în jurnalul ei informativ săptămânal „Morbidity and Mortality Weekly Report” anunţa descoperirea unei noi afecţiuni ucigătoare. Ştire preluată imediat de mass-media americană, care se dă în vânt după chestii d-astea apocaliptice.

   În articolul din jurnalul săptămânal respectiv se specula chiar că noua afecţiune se transmite prin contact sexual, fiind deci vorba despre o afecţiune infecţioasă (molipsitoare). Dovezi nu existau în sprijinul unor astfel de supoziţii, dar nu face nimic, nu? Cei cinci nu aveau nici simptome identice, nici nu avuseseră în nici un mod contact unul cu altul. Dar asta ne este relevant uneori. Mai important este să ştim... Qui bono? Cine profită?

   Şi oricum: „Sexul, poveste veche de trei miliarde de ani (în regnul animal şi nu numai), nu putea fi specific pentru un anume grup de persoane, şi în consecinţă nu putea deveni un agent patogen plauzibil pentru „nou desoperita boală.” Aşa cum spune Pter Duesberg de la University of California. „În munca ştiinţifică superficială a lui Gottlieb se ascundea însă un factor de risc comun celor cinci homosexuali, neluat în considerare, şi anume consumul de droguri, în primul rând de Poppers, inhalaţii cu nitriţi.” Termenul de Poppers provine de la pocnetul pe care îl face deschiderea unei fiole, un fel de „pop”.

   Inhalaţiile de nitriţi nu ereau în nici un ceva nou. Încă de la jumătatea sec.XIX au fost folosiţi în terapia anginei pectorale, şi anume ca mijloc de relaxare a musculaturii (Muskel-Relaxans). Însă utilizarea lor pe scena homosexualităţii datează de pe la 1963. Începând cu acest an s-a înregistrat un adevărat „boom” în direcţia sex-drogurilor. De altminteri, în general consumul de droguri a înregistrat o creştere masivă în anii 60-70, perioada războiului din Vietnam şi cea hippie.

   Grupările Gay s-au arătat desigur foarte interesate de proprietăţile de relaxant muscular ale nitriţilor. Aceasta deoarece „în timpul unui contact sexual anal, musculatura anală a partenerului pasiv se relaxa, permiţind o mai facilă penetrare pentru penis”, aşa cum relata jurnalul de specialitate „Medical Aspects of Human Sexuality” încă în 1975. Substanţa se putea prepara uşor chiar şi acasă, iar preţul, de câţiva dolari pentru o fiolă, era foarte moderat. Astfel încă aşa-numiţii „Poppers” au intrat foarte repede în folosirea curentă a membrilor scenei homosexuale.

   Conform relatărilor autorităţii antidrog americane NIDA, profitul adus de aceşti Poppers era în 1976 deja de 50 de milioane de dolari (3 dolari pro fiolă reprezintă 16 milioane de fiole, sau doze). În 1979 existau deja mai mult de cinci milioane de persoane care consumau regulat (mai mult de o dată pe săptămână) Poppers.

   Partea proastă a Poppers este aceea că: atacă sistemul imunitar, materialul genetic, plămânii, ficatul, inima şi creerul, provoacă daune sistemului nervos, scleroză multiplă, acţionează ca factor cancerigen, etc. Dar şi fără „etc.” cred că este suficient de clar că aceşti Poppers sunt o otravă pentru organism.    

  Avertismentul „inflamabil, poate cauza moartea atunci când este inhalat” este în mod normal imprimat pe etichetă. Dar se pare că unora nu prea le pasă de astfel de lucruri. Semnale de alarmă au apărut în literatura de specialitate încă din anii 70. L.T.Sigell avertiza într-un articol publicat în 1978 în „American Journal of Psychiatry” că inhalatele de nitrit sunt recunoscute pentru acţiunea lor cancerigenă, avertizare pe care o făcea şi Thomas Haley de la Food and Drug Administration (FDA) în 1980.

   Aşa se face că „New England Journal of Medicine” (NEJM), unul dintre cele mai importante magazine ştiinţifice din lume, considera, în mai multe articole apărute în 1981, că posibila cauză a AIDS este stilul de viaţă „pe banda de depăşire”. Acest stil se caracterizează printr-o nutriţie extrem de proastă şi prin folosirea pe timp lung a antibioticelor şi antifungicelor (la care se adaugă nenumărate alte medicamente care sunt folosite în chemo-terapiile antivirale, cum ar fi chiar preparatele contra AIDS, printre care AZT, ddc, d4T, Aciclovir sau Ganciclovir) care aveau efecte dăunătoare asupra mitocondriilor (partea celulei care se ocupă cu producerea de energie).

   Pe lângă Poppers, desigur că şi consumul de droguri bine cunoscute constituia un factor agravant suplimentar. În „meniul” homosexualilor apăreau des Crystal Meth (metanfetamină), cocaina, Crack, Barbiturate, Ecstasy, heroină, librium, LSD, Mendrex, MDA, MDM, Mescaline, ciuperci halucinogene, Purple Haze, Seconal, Special K, Tuinol, Opitol, ..... lista este mult prea lungă.

   David Durack ridica o întrebare relevantă în decembrie 1981, în articolul de fond apărut în acelaşi NEJM: Cum poate AIDS să fie atât de „nou şi necunoscut până acum”, când homosexualitatea şi virusurile sunt vechi de când lumea? Mai degrabă, după părerea lui Durack, stilul de viaţă al celor dependenţi, mai ales inhalatele de nitriţi (Poppers) este cel care trebuie considerat ca şi cauză a îmbolnăvirilor respective. Acest stil de viaţă aparţinea tuturor celor etichetaţi ca fiind infectaţi cu noua maladie.

   Un aspect pe care şi autorul american Randy Shilts îl evidenţia în cartea sa bine cunoscută, apărută în 1987, „The Band Played On”: „Poppers = cauza AIDS, clarifică de ce această afecţiune se limita la New York, Los Angeles şi San Francisco, trei dintre cele mai importante centre ale comunităţilor Gay.” (element evident luat în considerare şi în raportul săptămânal din 24 septembrie 1982 publicat de autoritatea antidrog americană ).

    Durack observa că „singurii pacienţi AIDS care nu sunt homosexuali consumatori de droguri, sunt aşa-numiţii Junkies, adică dependenţii de droguri, injectate intravenos, fără însă a fi şi homosexuali (circa 33% dintre pacienţii AIDS din ţările dezvoltate)”. Junkies sunt în general numite persoanele care, prin consumul îndelungat de droguri, şi-au ruinat sănătatea.

   Dacă s-ar fi adus de la bun început, în mod corect clarificările necesare în ceea ce priveşte grupul de risc AIDS, atenţia oamenilor ar fi fost îndreptată în direcţia corectă, şi nu ar fi fost nevoie de nici un fel de virusuri pentru a explica AIDS.  Doar că dintr-un stil de viaţă sănătos nu se fac bani! Nu câştigă nici traficanţii de droguri, dar nici medicii şi industria farmaceutică, de care oamenii sănătoşi desigur că nu au nevoie. Iar celor care nu consumă droguri nu li s-ar fi putut inocula FRICA. Deci... Qui bono? Cine profită?

   Mult mai rentabil financiar este să băgăm spaima-n toţi şi să ne vindem medicamentele, să facem cercetări în Nirvana, să ne prezentăm ca salvatorii omenirii. Aşa ca vom inventa ceva ce nu există, virusul HI.

Cum a fost dată la o parte tema „viaţa pe banda de depăşire”

     Este evident că au existat grupuri de interese care au încercat (şi în mare parte chiar au şi reuşit) să şteargă din atenţia opiniei publice stilul de viaţă haotic al categoriilor de risc respective. Primul pas a fost făcut în direcţia „coafării” statisticilor, pas făcut de către autorităţile americane CDC. În rapoartele sale săptămânale, categoria de risc Junkers a fost intenţionat redusă ca procent (din totalul de cazuri AIDS). Într-unul dintre rapoarte acest procent a fost diminuat la 17% în timp ce homosexualii ocupau 73%. Deci se încerca „criminalizarea” homosexualităţii.

   Şi doar atunci când jurnalişti „încăpăţânaţi” au insitat în aflarea adevărului, cum ar fi de exemplu jurnalistul american John Lauritsen, CDC a recunoscut că de fapt că 25% din pacienţilor AIDS care fuseseră încluşi în categoria „homosexuali” erau de fapt Junkers. Tocmai de aceea pentru Junkers era menţionat un procent de 17%, în loc de procentul real de circa 35% (deci practic fiecare al treile bolnav). 

   Americanii au de foarte multe ori un mod ciudat de a gândi. Mare parte dintre Junkers proveneau din generaţiile care făcuseră războiul în Vietnam. Deci veterani, eroi care luptaseră pentru patrie. Dar care, ca urmare a şocurilor psihice provocate de acest război, o luaseră pe calea drogurilor (poate pentru a uita toate cele trăite acolo). Ori, cum să acuzi un veteran al războiului din Vientam. Aşa că, s-a pus totul în cârca homosexualilor. Pe de altă parte însă, şi noi, europenii, avem mai nou prostul obicei de a înghiţi nemestecat tot ce ne prezintă americanii cum că ar fi „adevărul adevărat”.

   Pe de altă parte, în general mulţi homosexuali proveneau din familii privilegiate sau bogate, permiţându-şi să se trateze în clinici universitare sau private (şi de acolo deci erau preluaţi şi de mass-media), în timp ce „sărăntocii” de morfinomani Junkers „dispăreau” fără să li se acorde prea multă atenţie. În jurnalele de specialitate, foarte mulţi medici relatau asupra cazurilor de AIDS în rândul homosexualilor (cum spuneam, aceştia dispuneau şi de sumele necesare pentru a fi trataţi de medici), astfel că iniţial AIDS a avut şi un alt nume, GRID, adică „Gay Related Immune Deficiency”, sau pe scurt, boala homosexualilor.

   În acest moment s-a produs o refocusare a atenţiei opiniei publice de la tema consumului de droguri (inclusiv Poppers) către tema sexualităţii. Foarte multă lume ştie cam cum se desfăşoară  „viaţa sexuală” a unui homosexual, dar foarte puţini ştiu ce sunt aceea „Poppers”. Corect? Foarte mulţi jurnalişti, dar desigur şi omul de rând, nu ştie ce-s aceia Poppers, în schimb se gândeşte imediat la „sodomia” homosexualilor. Astfel se şi explică titlul primului mare articol  din „Der Spiegel” din anul 1983: „O epidemie care deabea începe: molima homosexualilor, AIDS, o avecţiune a sistemului imunitar, a ajuns în Europa!”

   Se poate foarte clar observa cum întreaga concepţie asupra afecţiunii respective este orientată (canalizată) spre ideea unui „virus ucigător” care provoacă slăbirea sistemului imunitar, idee care a fost imediat preluată de cercetători cum erau Gallo sau Montagnier, în următorul an, 1984.

   Pe deasupra, industria chimică (producătoare de nitriţi, Poppers) precum şi cea farmaceutică, producătoare de medicamentaţie antivirală, au finanţat articole şi reclame în presă, care pe de o parte disculpau îndrăgiţii Poppers, pe de altă parte stimulau vânzarea de medicamente. 

   Iar aici apare, după părerea mea, latura penală a poveştii noastre: atâta timp cât cu bună ştiinţă, cauzele reale ale unei „probleme de sănătate” sunt ascunse, acuzându-se alte cauze (virale) cu intenţia vădită de a vinde mai bine propriile produse (a câştiga mai mulţi bani!) acest lucru implică serioase probleme juridice!

      Din păcate nu a folosit la nimic nici faptul că încă de la începutul anilor 80 numeroşi oameni de ştiinţă au avertizat prin scrisori redacţia jurnalului „The Advocate”, cea mai importană publicaţie a scenei homosexuale americane. Aceste avertismente au fost ignorate, ba pe deauspra în jurnal au apărut o serie de noi reclame pentru Poppers produşi de firma Great Lakes Products, cel mai mare producător de sex-droguri la acea vreme. În respectivele reclame se arăta în mod fals că studiile oficiale au certificat aceste produse ca nefiind toxice, precum şi că ele nu aveau nimic de a face cu AIDS. Ba chiar se sugera că Poppers, la fel ca şi vitaminele, aerul curat, mişcarea şi soarele, aparţin unui stil de viaţă sănătos. Bună glumă, dar când este vorba despre bani...   Qui bono? Cine profită?

   Nici astăzi nu este altfel. Deşi ingredientele drogului au fost în 1988 şi 1990 interzise datorită înaltei lor toxicităţi, azi putem totuşi citi pe „Allaboutpoppers.com”  un site care face reclamă stilului de viaţă „drogat” (dacă imi este permis să mă exprim astfel) următoarele: „ De ce se face atâta tevatură pentru o substanţă absolut sigură, care aduce atâta bucurie milioanelor de oameni? Păi, vă spunem noi de ce: tocmai pentru că Poppers aduc bucurie acestor oameni.”

   Organizaţiile importante ale scenei Gay ţin de decenii o mână protectoare deasupra Poppers. Şi asta desigur din multe considerente economico-financiare. „Publicaţii ale scenei Gay, cum ar fi de exemplu „AIDS Treatment News” sunt recunoscute ca fiind purtătoarele de cuvânt şi mijloacele de răspândire ale teoriilor clasice despre AIDS, şi ele sunt citite de activişti, doctori sau cercetători” ne spune Epstein.

   O altă contribuţie importantă la declararea AIDS ca fiind o infecţie virală o are autoritatea epidemiologică americană CDC (Centers for Disease Control and Prevention), care de la bun început s-a arătat potrivnică dovezilor precum că în apariţia bolii este implicat consumul de droguri. Faptul că CDC lucrează de foarte multă vreme mână în mână cu industria farmaceutică, nu mai este de mult şi pentru nimeni o noutate. Astfel că şi concepţia precum că orice boală chipurile „nouă” are un factor patogen de origine virală, deasemenea nu mai surprinde. Documentele şi dovezile care nu se portivesc în acest model, sunt lăsate la o parte. Deşi în 1982 expertul CDC Haverkos a efectuat trei sondaje în rândul pacienţilor AIDS, toate trei soldate cu acelaşi rezultat: drogurile, cum de exemplu sunt Poppers, joacă un rol preponderent în apariţia bolii.

   Dar CDCa respins pur şi simplu aceste studii, efectuate de unul dintre importanţii ei colaboratori, Haverkos, care de altfel, în 1984 a părăsit CDC, trecând la autoritatea americană antidrog. Sondajele sale au apărut în cele din urmă în 1985 în jurnalul „Sexually Transmitted Diseases”. Această publicare a determinat un alt mare ziar, „Wall Street Journal” să publice un articol, în care se concluziona că abuzul de droguri este atât de larg răspândit printre pacienţii AIDS, încât într-adevăr acestui fapt, şi nu unui virus, i se datora afecţiunea respectivă, cel puţin în faza ei primară.

   Astfel de articole însă nu erau luate în seamă. Omenirea era „dresată” deja cu multe decenii înainte în direcţia „vânătorii de virusuri”. Aşa se preda ( şi se mai predă încă) în şcoli, aşa se învaţă în facultăţile de medicină, aşa sunt (dez)informaţi jurnaliştii, care la rândul lor ne (dez)informează pe noi. Aşa că, cine să ia în seamă studiile şi articolele respective?

   Deja de la al doilea raport săptămânal asupra AIDS (3 iulie 1981) al autorităţii americane pentru epidemii, în care se relatau cazuri  „neobişnuite” de boală, nu se scotea un cuvânt despre droguri. „La vremea respectivă, CDC era de altfel singura sursă de informaţii în această direcţie, astfel încât nu aveai cu ce să compari relatările CDC.” Îşi aminteşte Hans Halter, cel care a scris primul articol de fond pe tema AIDS în 1983, în revista „Der Spiegel”.

     Halter, el însuşi medic specialist în afecţiuni genitale, a analizat la acea vreme, împreună cu un prieten virolog, datele puse la dispoziţie de CDC. „Ne-a fost clar”, presupunea la acea vreme Halter, „că un retrovirus, care se transmitea prin spermă sau sânge, era vinovatul. Desigur că eram conştienţi şi de faptul că sistemul imunitar al homosexualilor, aşa cum arătau şi studiile efectuate până la acea dată, era serios afectat de consumul excesiv de antibiotice, droguri şi Poppers.”

    Cu atât mai ciudat apare afirmaţia lui Halter, din acelaşi articol mai sus amintit, precum că: „Ipoteza Poppres nu stă în picioare: o grupă de control formată din homosexuali a inhalat aceaşi Poppers fără a se îmbolnăvi”. Adeastă afirmaţie nu contrazice numai afirmaţiile anterioare ale lui Halter, prin care se recunoaşte efectul nociv asupra sistemului imunitar. Ci mai mult, dacă într-adevăr a fost efectuat un astfel de studiu cu un grup de control, aceasta nu înseamnă că ipoteza „Poppers” nu mai este valabilă.

   În primul rând trebuie să cercetăm cu atenţie studiul respectiv: cât de exact a fost efectuat acest studiu?; a fost „lucrat curat?”; argumentaţia finală este concludentă? Doar că această analizare a amintitului studiu nu poate fi făcută, căci strudiul.... nu este de găsi! Iar Halter însuşi, în momentul în care i-am cerut să ne dea sursa studiului, nu a putut-o face. În loc de aceasta el ne-a trimis la cartea lui Shilts „And the Band Played On” (amintită mai sus). Ori, în această carte se poate citi exact contrariul, căci conform lui Shilts folosirea de Poppers este o explicaţie plauzibilă a AIDS: „Toţi cei care s-au îmbolnăvit, au inhalat Poppers!”.

   Şi oricum, există persoane care deşi consumă droguri (cum sunt de exemplu Poppers) nu se îmbolnăvesc de cancer limfatic (care duce la diagnosticul de AIDS); lungumea perioadei în care au fost în mod regulat regulat consumate drogurile, dozajul, stilul general de viaţă, caracteristicile individuale şi genetice joacă întotdeauna un rol. Nu toţi cei care într-o seară fumează foarte mult, până li se face rău, vor muri peste un an de cancer la plămâni.

New York, februarie 2005: de la consumatorii de „Superdroguri” la pacienţii infectaţi cu „Super AIDS”

   Pe 11 februarie 2005, Dr. Thomas Frieden, un funcţionar al Departamentului sănătăţii din New York,  a păşit în faţa microfonului şi a anunţat presupusa apariţie a unui nou virus HI, care părea a fi rezistent la circa 20 dintre preparatele anti-AIDS. Presa mondială a reacţionat isteric (ce subiect gras pentru presă, nu?). „Die Welt” titra: „Super-AIDS în New York”. Iar „Sueddeutsch Zeitung” specula: „Un homosexual bolnav de AIDS, care s-a infectat la un „barebackparty” (ceva de genul unui party unde participanţi umblau „cu fundul gol”) a dus la descoperirea noului virus”. Printre altele însă se menţiona că respectiva persoană consuma în mod curent cocaină şi Crystal Meth (metanfetamină), şi că participa la orgii care durau nopţi întregi.

    Ceea ce însă a uitat să menţioneze mass-media este faptul că pacientul respectiv, în vârstă de 46 de ani, avea în spatele său o „cură” de trei luni cu Crystal Meth, astfel încât corpul său, în momentul în care s-a prezentat la doctor, era deja o „ruină”. Această „omisiune” a fost criticată de „San Francisco Bay Times” la sfârşitul lui februarie 2005. Respectiva persoană începuse deja la vârsta de 13 ani să consume regulat droguri. La început marihana şi alcool, mai târziu cocaină sau Crystal Meth, droguri cel puţin la fel de toxice ca şi Poppers, care de altfel se pare că figurau şi ei în „Meni”-ul pacientului respectiv. Acuma, să mă ierte Dumnezeu, dar după 33 de ani de consum regulat de astfel de substanţe, cam cum ar fi vrut să se simtă individul? Sănătos tun? La un asemenea stil de viaţă, mai este nevoie de vreun virus?

   Toate acestea ne arată că avem de a face cu un pacient AIDS în sensul tipic, clasic. De la primele cazuri, relatate la începutul anilor 80, pacienţii erau persoane (homosexuali) cu grave dependenţe de droguri, între 30 şi 45 de ani. Faptul că aceşti pacienţi nu puteau fi ajutaţi printr-o chemoterapie care le mai dădea o măciucă-n cap, prin toxicitatea înaltă a medicamentelor folosite, care aveau efect imunosupresor (dar, Doamne, ce să mai subpreseze la sistemul lor imunitar, şi-aşa făcut zob!), pare evident şi pentru un copil. Faptul că pacientul acesta nu răspundea la 20 de tipuri de medicamente AIDS nu se datora faptului că el fusese infectat cu un „Super-Virus”, ci faptului că organismul său nu putea să mai suporte şi preparatele respective, şi ele la rândul lor foarte toxice.

   La scurt timp după toate acestea a apărut un articol în jurnalul „Science” în care se concluziona: trebuie mai întâi să se dovedească faptul că ceea ce era în acest caz denumit „o nouă tulpină virală” produce îmbolnăvirea. Iar Jacques Normand, şeful secţiei de cercetări AIDS din cadrul autorităţii americane antidrog, confirma într-un interviu pe care i l-am luat pentru jurnalul săptămânal german „Freitag”: „Întrebarea dacă avem de a face cu un Super-Virus sau nu, nu a primit încă nici un răspuns”. Şi nu se poate exclude posibilitatea ca drogurile să fie principala cauză a problemelor de sănătate ale respectivului pacient de 46 de ani”, mai recunoştea în acest interviu Normand.

   Aceste opinii cântăresc foarte greu, dacă ne gândim că atât jurnalul „Science” cât şi autorităţile americane respective, sunt de fapt purtători de cuvânt ai tezei oficial-dogmatice, cea a infectării HIV.

Gallo 1994: nu HIV, ci sex-drogurile Poppers provoacă AIDS

   Cu un deceniu înaintea evenimentelor relatate mai sus, în 1994, fostul şef al departamentului AIDS din cadrul autorităţii americane antidrog, Harry Haverkos, în cadrul unei conferinţe la nivel înalt a organizaţiilor americane de sănătate, la întrebat critic pe Robert Gallo: „Dacă HIV este atât de uşor transmisibil prin sânge, atunci cum se explică faptul că printre pacienţii AIDS care suferă de Sarcoma Kaposi nu sunt persoane care au primit preparate din sânge, şi desigur, invers, persoane care au primid sânge donat de la bolnavi AIDS (înainte de a se şti de HIV) care nu au Sarcoma Kaposi?”

   Iar răspunsul lui Gallo a fost: „În realitate nu avem materialul genetic al HIV şi deci nu am găsit nici HIV în celulele tumorale ale pacienţiloe AIDS, care au dezvoltat Sarcomul Kaposi.” În concluzie HIV nu este agentul patogen pentru AIDS în combinaţie cu Sarcoma Kaposi. Pe când Poppers sunt. Pentru a putea mai bine aprecia valoarea acestei mărturii a lui Gallo, să ne reamintim că Sarcoma Kaposi, alături de afecţiunea pulmonară PCP, sunt cele două afecţiuni (în tările deszvoltate din Europa şi America de Nord) care sunt luate în considerare da dovadă a unei infecţii AIDS (dovadă indirectă, desigur). Revista „Der Spiegel” în 1987, defineşte Sarcoma Kaposi ca fiind o afecţiune provenind din lumea homosexuală!

„Der Spiegel” pe drumul jurnalismului de senzaţie

   Deoarece nu se prea descurcă cu dovezile concrete, medicina se ocupă mai degrabă ceva mult mai distractiv, cu sexul. Până la sfârşitul anului 1982 au apărut în USA duzini de articolecare relatau despre „noua boală misterioasă”. Ulterior acestui an, articolele s-au înmulţit cu sutele. Şi în permanenţă, în aproape toate aceste articole, se vehicula teoria unui virus transmis pe cale sexuală, deci, un pericol pentru întreaga omenire. Sexul este vechi de când lumea, iar tema a fost întotdeauna „picantă”. Rolul de lieder în această direcţie l-a preluat în Germania revista „Der Spiegel”, care, începând cu 1983, a publicat circa 20 de articole-titlu pe tema HIV-AIDS în paginile ei, depăşind astfel în amploare toate celelalte articole pe teme medicale, inclusiv cele asupra cancerului.

   Deja la sfârşitul anumlui 1984 „Der Spiegel” era sigur: „Bomba a fost amorsată”, articol în care se relata: „Molima a izbucnit din ghetto-ul homosexualilor în afară, nici femeile nu mai sunt în siguranţă.” Un an mai târziu, lucrurile erau clare pentru „Der Spiegel”: „Promiscuitatea este motorul epidemiei”. Iar mai departe în articol se putea citi: „Între timp este clar că afecţiunea a început să se răspândească în afara grupului iniţial de risc, cel al homosexualilor şi Junkies”. Desigur, celelalte jurnale importante

s-au alăturat jocului imediat. „Bild am Sonntag” titra „AIDS - acuma mor şi femeile”.

   Isteria era generală, şi ajunsese deja şi la Hollywood. Linda Evans (Denver Clan) făcea în fiecare noapte crize de isteria şi striga după ajutor, căci într-un film fusese sărutată de Rock Hudson, care între timp fusese testat AIDS pozitiv. Lui Bo Derek îi interzisese soţul să mai sărute partenerii de film, până când aceştia nu se prezentau cu atestatul de la medic cum că sunt... „sterili”. Mă refer desigur la HIV. Iar exemplele pot continua la nesfârşit. Acuma, faptul că HIV nu se transmite prin sărut, era o chestie minoră, în comparaţie cu frica indusă oamenilor.

   La începutul anilor 90 „Der Spiegel” oscila între prevestirile sumbre şi speranţele descoperirii unei terapii AIDS eficace. Astfel în 1991 era citat acelaşi Gallo care preconiza crearea unui vaccin anti-HIV în cel mult 10 ani (au trecut aproape 30! şi tot nimic). După dezamăgirea provocată de AZT, în 1995 se puneau din nou speranţe în firma Hoffmann-La Roche şi în cercetările pentru preparatul Saquinavir.

   Însă 1996 aduce cu sine pesimismul: „Se pare că AIDS nu poate fi ţinut sub control, posibilităţile unei terapii sau vindecări neputând fi încă întrezărite.” Un an mai târziu, în 1997, din nou speranţe: „Newsweek şi New York Times anunţă posibilul sfârşit al pericolului AIDS.”  Dar după cum ştim deja, despre sfârşit nu poate fi vorba nici azi, în 2009. Ca urmare, „Der Spiegel” îl cita în 2004 pe şeful Institutului Robert Koch, Reinhatd Kurth, care spunea că citez: „căile către crearea unui vaccin contra HIV sunt din păcate blocate.”

   Cercetătorul fenomeneului mass-media, Michael Tracey constata: „povestea AIDS este marcată de ignotanţă şi atracţia către groaznic şi sânge, de frică de moarte, agresiune şi inuman”. Aceasta este tocmai forţa motrice a jurnalismului, a mass-mediei. Poveşti care ne orbesc, ne împiedică să descoperim adevărul, care descriu ca perfect reale situaţii şi cazuri care nu pot fi documentar certificate, relatări lipsite de etică profesională, doar cu scopul de a creşte tirajul sau rateingul.

Qui bono? Cine profită?

AIDS nu este o afecţiune transmisibilă sexual

   „Simplul, dar politic incorectul adevăr este doar rareori rostit: temuta epidemie heterosexuală HIV nu a avut niciodată loc” constată Kevin Gray în jurnalul american „Details” la începutul anumlui 2004. Procentul de răspândire a afecţiunii în populaţiile ţărilor dezvoltate a rămas de la începu şi până azi practic neschimbat. În USA de exemplu, numărul celor consideraţi a fi infectaţi cu HIV a rămas constant, de circa un milion ( 0,4% din totalul populaţiei americane), din 1985 şi până astăzi. Ori, asta pricepe şi un copil, nu poate fi o epidemie. Având mai ales în vedere şi calea „standard” de răspândire a bolii, cea sexuală. Nu-mi pot închipui că americanii s-au călugărit cu toţii acum 15 ani!

   Pe deasupra atât în USA cât şi în Germania, din totalul pacienţilor AIDS, 50% sunt homosexuali consumatori de Poppers, iar alte circa 30% sunt Junkers, iar alte 7% sunt pacienţi care au ambele „caracteristici”. Deci, consumul de droguri este tipic pentru aproape 90% dintre pacienţi!

   În schimb, în ţările subdezvoltate statisicile oficiale ne prezintă o cu totul altă imagine:

-          procentual există acolo mult mai mulţi bolnavi;

-          femeile şi bărbaţii sunt în măsură egală afectaţi de boală;

-          mai ales persoanele subnutrite sunt afectate de AIDS.

     Toate acestea ne arată clar că simptomele AIDS sunt condiţionate de factorii de mediu cum sunt dorgurile şi abuzul de medicamete (ţările dezvoltate), precum şi de subnutriţie (ţările sărace). Devine tot mai clar că teoria virală nu stă în picioare. Căci un astfel de agent patogen ar fi trebuit să-i atingă pe toţi oamenii, din toate categoriile sociale şi grupurile de risc, atâta timp cât nu cumva luăm în considerare ideea năstruşnică precum că din 1985 încoace nimeni nu ma face sex! Cât priveşte argumentul cum că folosirea prezervativului a stopat epidemia, haideţi să fim serioşi. Limitarea afecţiunii la anumite grupuri sociale clar definibile exclude ideea infecţiozităţii virale a AIDS!

   Toată această poveste este foarte serioasă, dar (şi nu este deloc rău) au apărut deja şi glume pe seama AIDS: „Cum se numeşte o persoană care afirmă că s-a infectat cu HIV de la prietena sa? Un mincinos!”

   Că AIDS nu este o boală transmisibilă sexual ne-o arată clar şi studiile mari şi bine concepute, serioase, efectuate pe tema „Sex şi AIDS”. De exemplu atudiul din 1997 publicat în „America Journal of Epidemiology” de către Nancy Padian, studiu desfăşurat pe o perioadă de 10 ani (1985-1995). În acest studiu nu a fost găsită NICI MĂCAR O SINGURĂ PERSOANĂ testată ca negativă, care să fie ulterior infectată prin contact sexual de către o altă persoană, bolnavă (deci testată pozitiv). Adică altfel spus: rata de transitere a bolii pe calea presupusă, a fost zero, nulă. Doar că....

23 Aprilie 1284: apariţia la TV a lui Gallo a consacrat dogma virală

   Virologul american Robert Gallo a apărut în 23 Aprilie 1984, alături de Ministrul Sănătăţii, Doamna Margaret Heckler, în faţa cemerelor de luat vederi (sau mai exact, de luat vederea) cu următorul mesaj adresat întregii omeniri: „Astăzi adăugăm la lunga şi onorabila misiune a ştiinţei şi medicinei americane o nouă minune.Descoperirea de astăzi reprezintă triumful ştiinţei asupra unei temute boli. Cei are au spus că nu facm destul, nu au înţeles cât de perfect şi de solid funcţionează ştiinţa medicală!” Mulţam-fain, nenea Gallo. Într-adevăr, atunci nu ştiam. Acuma însă ştim: nu funcţionează deloc!

   Deci, ziariştii au aflat, cu ochii căscaţi şi cu pixurile tremurându-le în mână, că teribila afecţiune a sistemului imunitar este provocată de mu virus „mârşav”, care distruge celulele ajutătoarea (celulele T) ale persoanei infectate. Totodată, cei doi „eroi” au promis un vaccin până în 1986. Pinocchio e un mincinos foarte prost pe lângă Gallo şi ari şi nasul mic şi cârn, nu ca al lui Gallo.

   Dovezile aduse de Gallo? Păi, nu avem nevoie, din moment ce Ministerul Sănătăţii şi cu nenea Gallo ne spun că aşa este. Atunci clar că aşa şi este. Nici până astăzi virologii nu ne pot explica cum de se face că, la pacienţii care se află chiar şi în stadiul final al AIDS, există totuşi atât de puţine celule T atacate de HIV? Conform teoriei, tocmai aceste celule sunt „meni-ul preferat” al retorvirusului. Tocmai de aceea nici legătura HIV-AIDS în ceea ce priveşte prăbuşirea sistemului imunitar nu poate fi plauzibil explicată. Iar jurnalul de specialitate „Proceedings of the Natoinal Academy of Science” atrăgea atenţia asupra acestui „paradox al celulelor T” încă din 1985!

   Lucrarea lui Gallo în sprijinul afirmaţiei sale a fost publicată abeacâteva săptămâni bune mai târziu, in „Science”. Astfel că nimeni nu putuse vedea dovezile sale imediat după triumfala apriţie la TV. În mod normal aşa ceva reprezintă o gravă încălcare a eticii profesionale ştiinţifice. Abea mult mai târziu, având lucrarea sa în mână, s-a putut constata cp Gallo nu avea nici o dovadă în sprijinul „gogoşii” lansate la TV. Dar obiecţivul era atins: lumea era îngrozită şi tremura de frică dar şi de admiraţie.

   Curios însă, nimeni nu a sesizat atunci aceste inexactităţi (de fapt, nereguli). Iar jurnalişii au înghiţit cu totul, pe nemestecare, gogoşa lui Gallo. De altminteri, o poveste foarte bine vandabilă în presă. Cuvintele „virus, cauză şi AIDS au devenit peste noapte cele mai des rostite în întreaga lume. Şi nimeni nu a îndrăznit în acele zile să pună întrebări, să critice sau să ridice obiecţii, să caute cauze alternative. Şi astfel ne procopsirăm cu simpaticul HIV.

New York Times : apropierea dintre reporterul-şef Altman şi autoritatea epidemiologică americană

      Desigur că anumite ziare mare, cu nume, pot influenţa nu numai opinia publică, dar şi lumea cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă. Şi un astfel de jurnal este „New York Times”. Desigur se ridică întrebarea cât de obiectiv şi fundamentat sunt redate unele teme în acest jurnal. Epstein (despre care am mai vorbit de câteva ori în aceste pagini, a analizat şi acest aspect. Rezultatul: şi „New York Times” a raportat în articolele sale toată problematica HIV/AIDS ca şi cum această teorie, cea „oficială” ar fi fost deja un lucru divedit deja.

   Ca principal autor al articolelor pe tema AIDS îl avem aici pe reporterul-şef responsabil cu rubrica medicală, Lawrence Altman. El consideră în articolele sale presupunerile lui Robert Gallo ca ceva absolut sigur, folosind deja termeni ca „AIDS-virus” sau AIDS-test” în primele zile de după spectaculoasa apariţie la TV a lui Gallo şi Heckler. În toată această perioadă care a urmat după anunţul „descoperirii virusului HI”  în articolele lui Altman terminilogia respectivă s-a impus fără rezerve. Dar tocmai acest lucru este problematic, căci astfel se vehiculează cu fapte care nu fuseseră dovedite (şi nici până astazi nu au putut fi dovedite), şi anume că:

-          un virus pe nume HIV provoacă declanşarea bolilor (sarcomul Kaposi sau PCP) care sunt

             considerate a fi simtome AIDS;

-          că printr-un Test-HIV se relevă într-adevăr prezenţa anticorpilor HIV.

Ca urmare, criticii acestei teorii au pus sub semnul întrebării obiectivitatea lui  Altman.  Reproşui adus acestuia era: atunci când este vorba despre AIDS, Altman nu cunoaşte decât o singură sursă, CDC. Astfel, medicul Altman şi-a început cariera în cadrul „Epidemic Intelligence Service –EIS” (americann par a suferii de mania serviciilor de inteligenţă, se pare că încă mai sunt în război)serviciu care fusese infiinţat după cel de-al doilea război mondial tocmai de către CDC. Deci altam fusese cercetător la EIS din primul moment. Şi desigur că EIS cânta aceiaşi melodie ca şi CDC, anume că orice pericol vine din partea unor afecţiuni provocate de microbi sau virusuri, neluânduse nici o clipă în considerarea existenţa unor alte posibilităţi. Singurul cuvânt de ordine era: Război total contra virusurilor.

    Desigur, astfel văzute lucrurile, CDC nu putea fi nici o clipă obiectivă. Şi totuşi politicienii şi jurnaliştii se bazau pe cele decretate de CDC fără a cere nici un fel de dovezi (aşa erau prezentate lucrurile chiar şi în 2005, când în „Sueddeutschen” se putea citi : „Pe plan internaţional „Centers for Disease Controle”-CDC din USA este considerată o instituţie epidemiologică exemplară care reacţionează rapid şi eficient.

    Datorită relaţiilor sale excelente cu CDC, Altman primea mereu relatări şi informaţii în exclusivitate. Iar în 1992 mărturisea în „Science” chiar în mod deschis, că sşa bazat complect pe informaţiile primite de la CDC, în care avea deplină încredere. Iar aunci cînd o anumită informaţie era considerată la CDC ca nefiind reală, nici Altman nu publica nimic despre ea. Rezultă deci că opiniile prezentate într-unul dintre cele mai recunoscute ziare, nu erau nimic altceva decât reproducerea fidelă şi neverificată a „directivelor” CDC.

1987 : experţi renumiţi devin critici ai ortodoxiei AIDS  

    Problema principală la începutul anilor 80 a fost aceea că, dând la o parte teoria originii toxice a AIDS, nu au existat voci critice suficient de puternice care să conteste afirmaţiile lui Gallo şi ale CDC. Aşa cum observa foarte coret social-psihologul Elisabeth Noelle-Neumann, procesu de formare a opiniei publice era în mod hotărâtor influenţat de o anumită „elită”, care dispunea şi de puterea de influenţare respectivă.

   Lucrurile puteau să se modifice doar ăn momentul ăn care savanţi şi cercetători recunoscuţi expuneau ăn public opinii critice la adresa teoriei Gallo. Primul care a păşit pe acest drum a fost Peter Duesburg, membru în Academia Naţională de Ştiinţe, cel mai înalt forum ştiinţific american, şi unui dintre cei mai renumiţi cercetători în domeniul cancerului din întreaga lume, deci un critic de prim rang, a cărui autoritate şi capacitate nu i se putea pune sub semnul îndoielii.

    Prima critică majoră a lui Duesburg a apărut în 1987 în jurnalul „Cancer Research”, deci la 4-5 ani după ce isteria AIDS-HIV luase amploare. Problema era la acea dată şi aceea că foarte mulţi cercetători şi oameni de ştiinţă se implicaseră activ de parte teoriei HIV, astfel încât a face un pas înapoi era un lucru destul de riscant. Bani, enume, influenţă, toate acestea ereau în joc. „Erau deja prea multe lucruri ăn joc” remasrcajurnalista Celia Farber. „Dacă se dovedea că nu HOIV provoacă AIDS, nu numai Gallo se făcea de râs. Practic ear fi fost curată sinucidere să admiţi că teastul anticorpi HIV nu avea de fapt nici o valoare.” Şi într-adevăr au existat destul de multe cazuri de persoane care s-au sinucis aflând că au fost găsite „pozitiv” ca urmare a acestui test-anticorpi.

   La fel ca şi în cazul epidemiei Polio, tot aşa şi acum, o explicaţie toxicologică a AIDS nu fusese deloc luată în considerare. De altfel, cu o astfel de explicaţie (consum de droguri, abuz de medicamente şi antibiotice, sau pesticide) nu se puteau face bani! Din contră, se puteau pierde, anumite substanţe chimice fiind desigur, în acest caz, interzise. Ceea ce aducea pierderi însemnate în industrii ca cea chimică, farmaceutică, de automobile sau jucării, iar mass-media ar fi pierdut şi ea contractele pentru reclamele publicitare respective.Deci, trebuia să rămână totul ca şi până acuma, ca să nu sărăcească unii.

   Este evident că ipoteza viraă, care implică tesul anticorpi. Testul PCR, medicamentaţia antivirală şi vaccinarea (cel puţin un vaccin n-au reuşit încă să facă, şi se pare că nici nu mai încearcă) aduce cu sine profituri enorme pentru concernele farma. Oare când vom înţelege că, trecând peste toate discuţiile contradictorii dacă există HIV sau nu, AIDS este o afacere extrem de bănoasă. AIDS înseamnă foarte, foarte mulţi bani. Pentruu unii. Pentru... QUI bono?

   „În biomedicină legăturile cu industria (farmaceutică) există absolut peste tot, în schimb analizarea obiectivă a faptelor nu există nicăieri” scria William Booth deja în 1988 în revista „Science”. Deci este normal ca mereu şi din nou să fie inventate virususuri, botezate cu nume noi şi înfricoşătoare, care să fie făcute răspunzătoare pentru afecţiuni vechi, de mult cunoscute.

    Îndoielile asupra dogmei virale au început însă să devină din ce în ce mai clare şi mai mari, să fie din ce în ce mai logic fundamentate, astfel că spre sfârşitul anilor 80 au început să ia parte la ea tot mai multe personalităţi din lumea ştiinţifică. Charles Thomas, fost microbiolog la Harvard a fondat la începutul anilor 90  organizaţia „Rethinking AIDS” (redenumită în 1994 „Reappraising AIDS”), la care au luat parte sute de medici, molecularbiologi şi alţi specialişti cu poziţii critice faţă de HIV=AIDS.Printre alţii găsim aici pe Harvey Bialy co-fondator al revistei de specialitate „Nature Biotechnology”, sau pe Serge Lang, matematicial la Yale, precum şi pe peter Duesburg, membru al National academy of Science (o listă cu peste 2000 de nume ale oamenilor de ştiinţă critici la adresa HIV=AIDS se poate consulta pe site-ul grupului „Rethinking-AIDS” care s-a re-format la începutul anului 2006: www.rethinkingaids.com ).

   „Este bine că ipoteza HIV este pusă sub semnul întrebării” declară laureatul cu Premiul Nobel pentru Chimie (1989) Walter Gilbert în „Oakland Tribune”. În conformitate cu pricipiile virologiei, probate de multă vreme, Peret Duesburg are absolută dreptate „când spune că nimeni nu a demonstrat încă faptul că HIV provoacă AIDS. Şi Duesburg are din nou dreptate când spune că virusul cultivat în eprubetă nu poate fi cauza AIDS, iar acolo unde nu există un model (studiu efectuat) pe animale, nu poate fi îndeplinit nici primul Postulat al lui Koch”.

   Ceva timp mai târziu Gilbert aduce, într-un documetar critic la adresa HIV=AIDS prezentat în Anglia, noi reproşuri teoriei virale: „Întreaga societate nu vrea să audă punctele de vedere alternative. Deşi una dintre cele mai mari lecţii ale istoriei ne învaţă că acumularea de cunoştinţe apare tocmai din confruntarea unor puncte de vedere diferite. A stabili forţat un consens şi a-i considera pe toţi ceilalţi nebuni nu va duce niciodată la rezolvarea problemei.”

   Tocmai mass-media, care în mod normal are rolul de a informa obiectiv şi a prezenta diferitele puncte de vedere, s-a instalat comod în fotoliul teoriei virale oficiale, ba mai mult , s-a alăturat tacticii de a prezenta persoanele critice ca fiind ori nebuni, ori persoane izolate, singulare (care s-au rătăcit de turmă!). În anul 2000 magazinul „Newsweek” se arăta stupefiat în articolul „Necredicnioşii HIV” de faptul că aceşti critici ai teoriei virale „nu se lasă convinşi de consensul general.” În articol se aduc în discuţie numai părerile cercetătorilor ortodocşi, ale căror păreri sunt „abolut clare, fundamentate şi evidente.” Totuşi dovezi care să susţină aceste afirmaţii, nu le-a putut furniza „Newsweek” nici măcar atunci când am adresat o scrisoare oficială acestui jurnal, cerînd indicarea surselor (studiilor) care stăteau la baza afirmaţiilor din articol.

1994: cercetătorul AIDS David Ho: la fel de convingător ca o girafă cu ochelari

   John Maddox, „şeful suprem” de la „Nature” între 1966-1996. a dus chiar un „război personal” împotriva criticilor teoriei virale HIV=AIDS. Lucrurile au mers atât de departe încât un om de ştiinţă de calibrul lui Duesburg a fost pur şi simplu trecut la index, cenzurat. Într-un interviu dat revistei „Der Soiegel” în 1994, Maddox afirma că, după părerea sa, „este iresponsabil să consideri consumul de droguri ca fiind cauza AIDS.”  Contrazicându-se singur, Sir Maddox argumentează într-o scrisoare din 20 Septembrie 1995, adresată doctorului Claus Koehnlein, că cenzurarea lui Duesberg „nu are la bază acest argument (cel cu drogurile) ci pur şi simmplu felul în care Duesburg îşi susţine argumentele”. Comportamentul lui Maddox, care din diferite motive personale evită o discuţie bazată pe argumente ştiinţifice, este complect neserios.

   Maddox şi-a făcut simţită marea sa influenţă asupra revistei „Nature” prin susţinerea, promovarea şi publicarea, în 1995, a lucrărilor unui cercetător AIDS, pe nume David Ho, prin care acesta încerca să demonstreze definitiv faptul că HIV este singura cauză pentru AIDS.Doar că modelul costruit de Ho şi calitatea datelor prezentate în lucrările sale nu aveau nici u susţinere ştiinţifică, şi totul arăta ca „ogirafă cu ochelari, care încearcă să se strecoare la un party al urşilor polari”, aşa cum, amuzat, a analizat critic şi detaliat cercetătorul australian Mark Craddock.

   Laureatul cu Premiul Nobel Karry Mullis este şi mai concludent în concluziile sale: „Dacă maddox crede într-adevăr, că publicarea acetor lucrări dovedesc că AIDS este cauzată de HIV, atunci trebuie să iasă afară şi să-şi tragă un glonţ în cap, căci dacă până acu,. La apriţia acestei lucrări, el nu avea alte dovezi în sprijinul teoriei virale, pe ce motiv de ani de zile a respins toate argumentele mele asupra teorie alternative a cauzelor AIDS? Pe ce bază până acum, toată lumea era convinsă de cauzalitatea HIV=AIDS, dacă abea acum Ho aduce dovezile necesare? Dacă a durat până în 1995 ca să descoperim de anume cauzează AIDS, cum se face că unii ştiau aceast cu 10 ani înainte? În fine, acuma faptele sunt puse pe masă, şi dacă ne uităm cu atenţie la ele, devine clar că NU HIV CAUZEAZĂ AIDS. Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să credem că toate bolile AIDS (Sarcomul Kaposi, PC, etc) sunt (toate) provocate de (un singur) virurul HIV.”

   Această critică zdrobitoare îşi găseşte în sfârşit confirmarea şi în „science” din Noiembie 1996, în care este publicat un articol care desfiinţează literalmente tezele lui Ho, la fel cum o fac şi jurnaliştii de specialitate Kurt Langbein şi Bert Ehrgartner în cartea „Der medizinkartell” (Cartelul medical). În articolul din „Science” se arată că în realitate nu se poate găsi în lucrarea lui Ho nici o „urmă” care să certifice „lupta” care se duce în organism între virusul HI şi sistemul imunitar.

Mass-media pe „linia” elitei ştiinţifice

   Atunci când vine vorba despre publicarea unui punct de vedere critic la adresa teoriei virale HIV=AIDS, mass-media este foarte reţinută. Curios, dar nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când este vorba despre „Dumnezeii” dogmei HIV.

   „La început a fost Dumnezeu, iar apoi a apărut Gallo” a avut voie să anunţe Flossie Wong-Staal, iubita şi cplaboratoarea apropiată a lui Gallo în paginile „Los Angeles Times” în 1986 (auzisem că iubirea orbeşte, da acum văd că-i mult mai grav, tâmpeşte chiar).Un an mai târziu  „Washington Post” îl citează pe Sam broder, şeful National Cancer Institute cu următoarea inepţie: „Alături de Einstein,  Freud şi ceilalţi, acolo l-aş situa şi pe Gallo, într-adevăr acolo.”

   Nici în cazul lui Ho nu se face economie de osanale. Pe 24 Decembrie 1996, adică la numai câteva săptămâni după de teoriile lui Ho fuseseră desfiinţate în „Science”, apare în ziarul german „Tageszeitung” un articol în care Ho este considerat „mult aşteptatul Mesia al scenei AIDS”. La câteva zile după „sfinţirea” lui Ho în Tageszeitung, magazinul Times îl alege pe acesta ca „omul anului”. Motivaţia acordării premiului?: „genialitatea lui Ho a certificat corectitudinea teoriei HIV=AIDS:” Desigur că nici „Der Spiegel” nu putea să se abţină, aşa că îl definea pe Ho ca „o nouă figură luminoasă a cercetării ştiinţifice.” (N.t.: mă scuzaţi, fac o pauză, trebuie să-mi fac un ceai că am o acută senzaţie de vomă).

   Ghinion, dar chiar Altman în Februarie 2001 relata în al său „New York Times” , că în teoria oficială AIDS a fost nevoie de o „modificare de concept” astfel că s-a renunţat la teoria lui Ho. Acesta propunea printre altele iniţierea terapiei medicamentoase contra AIDS cât mai timpuriu, chiar şi la pacienţii care, deşi depistaţi pozitiv la testul-anticorpi, ereau într-o stare de sănătate normală. Doar că în în 2001 se dovedise deja că medicamentele erau mult prea toxice, producând daune masive ficatului şi sistemului imunitar, deci punând în pericol viaţa pacientului.

   Ceea ce nu îi împiedica pe „foarte corect informaţii jurnalişti” de la „Sueddeutsche” să scrie în 2004 în mod fals, că prpunerile terapeutice ale lui Ho, care au revoluţionat AIDS, au făcut ca „pacienţii să aibă şanse de supravieţuire mai bune” (adică să moară mai repede, nu?).

Medicamentaţia AIDS: povestea efectului de prelungire a vieţii

   În 1987 a fost introdus pe piaţă primul medicament antiretroviral: AZT. La acea vreme era normal ca într-o terapie să fie administrat un singur medicamet (substanţă activă). Lucrurile s-au schimbat în 1995/1996 când apare terapia combintă (HAART), în care sunt administrate mai multe substanţe active simultan. Desigur, conform tradiţiei, şi în acest caz s-au putut auzi ovaţii şi urale. În  „Science” se declara apariţia „unei noi arme cpntra AIDS”. Şi astfel se forma părerea precum că preparatele contra AIDS „duceau la prelungirea vieţii pacientului”, aşa cum titra şi „Washington Post” în 2004.

   Hans Halter de la „Der Spiegel” dădea chiar date concrete: „Cei care urmează terapia trăiesc în medie între 10-15 ani, în timp ce ceilalţi, fără terapie, doar 5-10 ani.” Deci de murit, mureau oricum cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Rezultatul? Încasări de miliarde pentru concernele farma. În 2000 beneficiul realizat era de 4 miliarde de dolari, în 2004 era deja de 6,6 miliarde iar îm 2010 se preconizează a fi de 9 miliarde. Acuma, cinstit vorbind, cum să lase industria farmaceutică 9 miliarde câştig din mână, acceptând ideea că AIDS este provocată de cu totul altceva decât de HIV? Doar la concernul Hoffmann-La Roche medicamentul Fuzeon (apărut în 2004) a dus la creşterea încasărilor cu 25% !

   Doar că dovezi ale eficacităţii acestor substanţe nu există. Dacă analizăm mai atent doar opinia lui Halter, aşa cum face şi „Artzteblatt” (Foaia Medicilor) din landul german Schleswig Holstein, rata de supravieţuire a pacienţilor trataţi medicamentos era în 1888 de 4 luni, iar în 1997 de 24 de luni. Iar conform celor publicate de CDC, în prezent este de 46 de luni, ceea ce este departe de cei 10-15 ani generos acordaţi de Halter. Dar, indifiernt despre câte luni ar fi vorba, în fapt prelungirea vieţii persoanelor respective se datorează în primul rând „conştientizării” situaţiei în care se află de către pacienţii înşişi, pe de o parte, şi a faptului că toxicitatea extremă a acestor preparate era deja clară atât medicilor cât şi pacienţilor, ceea ce a dus la o mai pare precauţie în folosirea acestor substanţe.

   Ca urmare, au început să fie prescrise din ce în ce mai des dozaje pe cât posibil mai mici Un exemplu tipic în acest sens este preparatul AZT, care iniţial  (anii 80) se administra într-un dozaj de 1.500 miligrame zilnic. În anii 90 dozajul însă fusese redus la 500 mg zilnic (ceea ce a dus automat la creşterea preţului de vânzare al produsului), deoarece nici medicina alopată nu mai putea trece cu vederea efectele secundare foarte grave, care au dus iniţial la moartea în serie a pacienţilor.

   Pe de altă parte însă, o prelungire a vieţii cu 46 de luni nu reprezintă de fapt nimic în comparaţie cu milioanele de aşa-zişi „supravieţuitor pe termen lung”. Tuturor acestor pacienţi testaţi pozitiv le este caracteristică respingerea medicamentaţiei, deci a terapiei medicamentoase contra AIDS ( mulţi dintre ei au întrerupt terapia la scurt timp după începerea ei, ca urmare a efectelor secundare de nesuportat). Mulţi dintre aceştie sunt între timp încă în viaţă, chiar şi după 20 de ani de la testarea pozitivă HIV.

    Chiar şi conform statisticilor CDC dinainte de 1993 arată clar că punctul de vârf al deceselor cauzate AIDS a fost în 199, după care numărul acestora a început an de an să scadă, deci chiar înaintea iniţierii terapiei combinate (mai multe substanţe vândute, mai mulţi bani încasaţi) din 1995/1996. Rezultă că nu această terapie este răspunzătoare pentru scăderea cazurilor de deces.

Iar noile statistici CDC ne prezintă actualmente o rată de deces similară cu cea din 1995/1996. Pai, atunci la ce sunt bune combinaţiile astea?  Cum se poate aşa ceva?

  Ne explică cercetătorul Vladimir Koliadin: „Aids în USA începând cu 1993 a fost redefinită ca afecţiune de mai multe ori de către CDC.” După 1993, o persoană era definită ca pacient AIDS atunci când era detectată pozitiv la testul anticorpi şi avea mai puţin de 200 de celule T (celule ajutătoare) la un mililitru de sânge. Deci nu mai erau definitorii criteriile vechi, conform cărora cineva care suferea de Sarcomul Kaposi sau de Herpes Zoster era automat etichetată ca infectată cu AIDS (deşi vechea definiţie HIV plus Kaposi = AIDS este încă valabilă).

   Această lărgire a definiţiei AIDS (care excludea prezenţa unor anumite afecţiuni) a dus la etichetarea a foarte multe persoane ca infectate AIDS, deşi ele de fapt nu erau deloc bolnave. Era suficient ca o analiză de laborator să arate o valoare sub 200 de celule T per ml sânge, ca respectivul individ să aibe AIDS!. ( Aici trebuie să mai adăugăm faptul că, în fond, analiza de sânge este complect irelevantă în ceea ce priveşte celulele T, acesta aflându-se numai într-un procent de maximum 2% în sânge; restul de 98% se află în ţesuturi, acolo unde îşi îndeplinesc activitatea pentru care sunt create de către organism, aceea de susţinere celulară).Oricum definirea clară a criteriului pe baza căruia este stabilită această valoare de laborator nu se poate găsi nicăieri. Iar unele ţări, cum ar fi Canada de exempl, nu ia în considerare această analiză absolit deloc.

   Desigur că în USA, ca urmare a aceste „şmechere” redefiniri a AIDS, numărul pacienţilor s-a dublat peste noapte. (Mai mulţi bolnavi, mai multe medicamente... Qui bono?). Iar ca urmare numărul cazurilor de deces s-a înjumătăţit pe măsura dublării respective, să spunem aşa. Pe de altă parte, dacă s-ar fi făcut public faptul că numărul pacienţilor infectaţi AIDS a scăzut, aceasta ar fi condus şi la scăderea subvenţiilor guvernamentale, ceea ce nu se dorea deloc, nu?

   Pe de altă parte, o meta-analiză efectuată în Europa, Australia şi Canada a arătat  de că această terapie combinată profitare un număr insignificant de mic de pacienţi (în 1996 doar cel mult 4,7%). Şeful CDC, James Curran mărturisea el însuşi că în USA cel mult 10% din totalul pacianţilor au primit o astfel de medicamentaţie.

   Deşi întreaga poveste cu statisticile putem de la bun început să o dăm la o parte: nu există studii controlate placebo! Din moment ce nu avem posibilitatea de a face comparaţie într-un studiu fundamentat, cu cu grup-martor (placebo deci), nu putem desigur nici ştii cu exactitatedacă medicamentaţia nou-introdusă este răspunzătoare sau nu pentru anumite efecte. Ceea ce este interesant aici, este faptul că din 1987 (studiul Fischl din NEJM), în domeniul AIDS nu au mai fost efectuate studii controlate placebo. Asta deoarece studiul amintit adineaura, asupra AZT, considera acest medicament ca eficace.

   În consecinţă, nici teoria conform căreia medicamentaţia contra AIDS prelungeşte viaţa pacientului nu are nici o acoperire factică.

Oamenii folosiţi ca şi „cobai de laborator”

   Studii recente ne arată că promisiunile pe care concernele farmaceutice le fac prentru medicamentele lor sunt în mare măsură false. Iar când unele dintre ele par a ajuta, mai degrabă este la mijloc cunoscutul efect placebo. Asta în timp ce din 1972 până în 2004 câştigul anual al industriei farmaceutice a crescut de 25 de ori: de la 20 de miliarde dolari la 500 miliarde dolari.

   Două studii efectuate de FDA (Organizaţia americană pentru omologarea medicamentelor) pledează în favoarea efectuării de studii placebo pentru fiecare nou medicament. Lucru care are sens mai ales având în vedere că în fapt unele medicamente nu au absolut nici o acţiune (deci sunt de la bun început placebo vândut ca pilulă-minune). Iar acest lucru n-ar surprinde, luând în considerare faptul că în general medicamentele sunt legate de (provoacă) efecte secundare, nu de puţine ori atât de grave încât cauzează moartea pacientului (cazuri desigur muşamalizate în mare parte).

   Pentru testarea unor noi medicamente de multe ori sunt folosiţi oameni. Astfel numai în USA există 3,7 milioane de persoane (marea majoritate emigranţi) înregistrate ca probanţi  de medicamente (contra cost, desigur). În 2004 a ieşit la iveală faptul că în USA, concerne farma cum ar fi de exemplu GlaxoSmithKline, finanţează studii-coctail de până la şapte preparate, timp de ani de zile, care sunt testate pe copii, în multe cazuri chiar pe nou-născuţi.

   De cele mai multe ori studiile se fac pe copii din America Latină sau Africa, din ţările sărace, unii dintre ei aflaţi sub îngrijirea unor organizaţii cum ar fi „New York Incarnation Childrens Center (ICC). ICC care desigur că profita (financiar) de pe urma faptului că pune copii la dispoziţie pentru studii.   

   „Stephen Nichols, de exemplu, era în 2002 nu numai conducătorul ICC, ci în acelaşi timp era membru în comitetul de evaluare „Pediatric Medical Advisory Panel”, care controla astfel de experimente, ceea ce reprezintă un conflic de interese monstruos” relatează Vera Sharav, conducătoarea Alliance for Human Research Protection (AHRP).

   În primul rând tesatrea medicamentelor pe copii se face mai ales în primele două faze ale studiilor, faze care sunt legate de foarte mari riscuri, care pot aduce grave prejudicii sănătăţii, şi care nu prezină nici un fel de avantaj de sănătate pentru aceşti copii. Scopul acestor studii nu este în primul rând să creeze o terapie eficientă. Mult mai mare este interesul de a putea astfel afla cât de toxic poate fi un nou preparat (Faza întâia), iar mai apoi de a constata dacă substanţa activă din preparat are o acţiune cât de cât (Faza a doua). Bioticianul Art Caplan ne spune: „Dacă în prima fază o substanţă se dovedeşte a fi folositoare pentru om, asta nu poate fi altfel considerată decât o „minune”.

   „Micuţii suferă îngrozitor de pe urma efectelor secundare provocate de substanţele testate” conform jurnalistului Liam Scheff, care a descopeit şi publicat întreaga afacere în 2004. „Iar copii care nu vroiau să ia medicamentele, erau în unele cazuri chiar obligaţi prin folosirea forţei. În unele cazuri

nou-născuţii primeau din partea chirurgilor sonde din plastic direct în stomac prin care erau intoduse, o dată cu alimentele, şi substanţele testate, care ajungeau astfel direct în sistemul digestiv”. Urmările: prejudicii aduse creerului şi măduvei osoase, orbiri, apoplexii, „iar unii copii chiar decedau” relatează Scheff, care şi-a publicat în Internet articolul (Liam Scheff, „The house that AIDS built”, vezi www.altheal.org/toxicity/house.htm ).

   Articolul nu a rămas fără urmări, astfel că „New York Post” a preluat povestea sub titlul „ Prunci AIDS folosiţi ca şi cobai” termen pe care l-a preluat şi BBC în documentarul TV „Guinea Pig Kids”. (Se poate vedea în video.google sub linkul:

http://video.google.de/videoplay?docid=7406294532562700084&ei=gACPSrjjGaCM2wKAjayrAQ&hl=de

precum şi în dailymotion.com sub linkurile:

http://www.dailymotion.com/video/x80na8_guinea-pig-kids-1_news

http://www.dailymotion.com/relevance/search/Guinea+Pig+Kids+2/video/x80n0z_guinea-pig-kids-2_news

   În 2005 o anchetă oficială a ajuns la concluzia că „ cel puţin în unele experimente cu medicamente regulile guvernamentale au fost încălcate, reguli care prevăd ca oamenii tineri (copii) să fie protejaţi de riscurile cercetării medicale”. Ce frumos spus, nu?

   În cele din urmă s-a pus în mişcare şi „New York Times”, care altminteri, în ceea cepriveşte tema AIDS, este cel mai rapid în relatări. Într-un articol sunt citaţi doi pediatrii cu următoarele cuvinte: „Ar fi fost o infracţiune să nu administrăm copiilor medicamente, căci doar astfel îi puteam ţine în viaţă” şi „Există dovezi convingătoare care arată că aceşti copii au fost ajutaţi prin medicamentele administrate”. Care sunt aceste dovezi însă, cititorul nu are voie să afle. Şi noi la rândul nostru am scris ziarului „New York Times” cu rugămintea de a ni se arăta dovezile, dar desigur că nu am primit nici un răspuns. Pentru că nu exista nimic de arătat.

   Şi lucrul acesta nici nu ne miră, căci „cine consultă literatura de specialitate, nu găseşte nicăieri nici cel mai mic indiciu cum că medicamentele-AIDS pot prelungi sau chiar îmbunătăţi viaţa copiilor” este de părere cercetătorul AIDS David Rasnick. „Dimpotrivă, studiul Lamivudine în terapia copiilor infectaţi HIV efectuat de Lewis et al. arată că într-un grup de 90 de copii, atunci când li s-a administrat Lamivudine, nu s-a constatat nici măcar un singur caz în care starea sănătăţii să se amelioreze în vreun fel.”  Ba chiar din contră, datorită gravelor efecte secundare, 11 copii aflaţi într-o fază avansată a bolii şi alţi 10 care au suferit intoxicaţii cu Lamivudine, au fost scoşi înainte de termen din studiu, 6 dintre aceştia chiar decedând ulterior.

   Şi totuşi ortodoxia AIDS merge tot înainte ca boul sovietic. Succesul cercetărilor, pentru care New Yorker ICC a pus la dispoziţie copii „au fost atât de convingătoare, încât experimentele au fost lărgite şi la zonele Asia şi Africa” se fuduleşte Annie Bayne, purtătoarea de cuvânt a Columbia University Medical Center, instituţie implicată în „afacerea” respectivă. Ceea ce este mai puţin convingător, este faptul că cercetarea AIDS şi concernele farma se concentrază mai nou pe ţările sărace pentru a-şi testa şi vinde medicamentele. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu verificarea eficacităţii aşa-numitele microbicide, despre care se pretinde că ar împiedica transmiterea HIV pe cale sexuală, o găselniţă mai nouă despre care se pălăvrăgeşte mult în ultima vreme.

   „Minunatele microbicide: gelurile vaginale pot salva viaţa a milioane de oameni” anunţa maiestuos revista „Lancet” în 2004, dar totuşi nu uita să menţioneze că „mai întâi trebuie cineva să demnostreze că acestea într-adevăr sunt eficace”. Asta înseamnă că din nou nu există nici o dovadă, dar „minunea” este din nou anunţată cu surle şi trompete. Stim doar că reclama este sufletul comerţului.

   Deja primele teste făcute cu un microbicid s-au sfârşit într-o catastrofă. Substanţa nonoxynol-9 (n-9) a fost iniţial apreciată de către specialişti ca având un „poteţial ideal”, deoarece în testele „in vitro” (teste în laborator) substanţa s-a dovedit a avea acţiunea scontată. Astfel că s-a trecut la testarea pe „cobai umani”. 900 de persoane din Benin, Coasta de fildeş, Africa de Sud şi Thailanda au fost alese ca probanţi, doar că gelul (care trebuia aplicat în interiorul vaginului) a certificat o singură eficacitate, şi anume aceea de a provoca daune celulelor epiteliale ale bietelor femei.

Studiul AZT: o gigantică rasoleală

   „Atunci când există îndoieli asupra faptului că o nouă terapie este eficace sau nu, FDA trebuie să desfăşoarte studii clinice care să cuprindă trei grupe de control, şi anume: unul căreia i se administrează noua substanţă, unu care primeşte vechea (până în acel moment folosită) substanţă, şi un al treilea grup de control, placebo” este de părere Marcia Angell, fosta şefă de la NEJM. Acest lucru înseamnă pentru cercetarea în domeniul AIDS că în studiile făcute asupra medicamentelor noi trebuiesc efectuate studii cu grup de control placebo, deoarece asupra acestor medicamente există bănuiala că nu ar avea eficacitate. Lucru care este valabil şi pentru „celebrul” studiu Fischl din 1987, care clama eficacitatea preparatului AZT.

   Jurnalistul şi analistul John Lauritsen, care a putut consulta documentele FDA asupra studiului Fishl ajunge la concluzia că acest studiu este o „excrocherie”; jurnalul elveţian „Weltwoche”califica studiul ca fiind „de o superficialitate gigantică”; iar NBC News cataloga experimentele făcute ca fiind „profund false” (critici care nu se găsesc în restul mass-mediei, căci acolo declaraţiile elitei cercetătorilor AIDS sunt luate ca şi „texte sfinte” care nu mai au nevoie de nici o verificare, sau pentru că, aşa cum recunoştea redacţia jurnalului „Neue Zuericher Zeitung”, nu auziseră niciodată despre Studiul Fischl, unul dintre cele mai ample studii asupra AZT).

  Dar să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba. Experimentele Fischl au fost întrerupte după 4 luni, după ce 19 persoane din grupul placebo (deci cei care nu primeau AZT, ci o pastilă fără nici o eficacitate) şi o persoană din aşa-numitul grup „verum” (cei care primeau AZT) au decedat. Astfel s-a ajuns la concluzia că AZT este eficace, conform principiului  „de- ai lor au murit mai mulţi decât de-ai noştrii.”

   Doar că toată treba asta nu prea stă în picioare. Un studiu care se desfăşoară pe o perioadă de doar 4 luni! este, având în vedere practica curentă, de a testa medicamentele noi pe perioade de ani de zile, o chestie neserioasă. Aici trebuie să avem în vedere, un fapt de altfel bine cunoscut, că terapia standard contra AIDS, este o terapie care se prelungeşte pe durat întregii vieţi a pacientului, nu doar pe 4 luni. (De altminteri astfel de practici, de a desfăşura studii „fulger” este din păcate mai nou întâlnită şi în cazul altor afecţiuni, cum ar fi cancerul sau afecţiunile cardiace, facându-se astfel economie la investiţii).

   În USA de exemplu se alocă în fiecare an circa 100 de miliarde de dolari pentru cercetarea medicală, adică dublu faţă de acum 10 ani, iar aproape o treime din această sumă este luată din banii plătiţi de cetăţeni (impozite ficale). Şi totuşi studii pe durată de timp lung aproape că nu există: doar 1,6% din aceste sume alocate cercetării sunt folosite pentru „long-term studies”. Ceea ce înseamnă pentru pacienţii care primesc astfel de medicamentaţii un fel de „ruletă rusească”, este de părere medicul britanic Robert Califf.

    Dar din dou despre AZT. Studiul mai sus amintit a fost finanţat de către producătorul AZT, firma Wellcome (astăzi GlaxoSmithKline), ceea ce reprezintă un evident conflict de interese. Eu fac un medicament, eu îl testez, eu îl vând, eu câştig miliarde cu el. Vi se pare corect? Nu am întâlnit nici un negustor care să spună că marfa lui e proastă, şi să ne recomande să nu o cumpărăm! În fine, respectivul conflict de interese se pare că nu a deranjat pe nimeni. Dar nu a deranjat pe nimeni nici faptul că respectivul studiu erea neglijent şi incorect realizat, astfel încât nu avea nici o valoare.

   Spre exemplu, condiţia studiului erea aceea de „dublu-orb”, adică nici medicii nici pacienţii nu aveau voie să ştie care pacient cărei grupe (reală sau placebo) îi aparţine. Această condiţie nu a mai fost respectată deja de la scut timp după demararea studiului. Unii probanţi au cerut chiar expertize, pentru a fi siguri că primesc preparatul real, şi nu placebo (asta ca urmare a propagandei incorect desfăşurate în favoarea AZT).

   Pe lângă aceasta, persoanele din grupul real, care aveau de luptat cu efectele secundare grave ale AZT, a primit un sprijin medical mult mai mare din partea personalului implicat în studiu (medici), în comparaţie cu cei din grupul placebo. Astfel în grupul AZT, 30 de pacienţi care au primit mai multe transfuzii de sânge până la terminarea studiului (deci a celor 4 luni), în timp ce în grupul placebo astfel de transfuzii au primit numai 5 persoane. „Regulile studiului au fost în permanenţă încălcate” relatează reportera NBC Perri Peltz în 1988, „iar dacă toţi pacienţii care au încălcat regulile studiului ar fi fost excluşi din acesta, n-ar mai fi rămas nici un pacient în studiu.”

    „În timpul realizării documentarului nostru” îşi aminteşte Peltz, „am solicitat de mai multe ori interviuri doctorului Anthoni Fauci (cel mai înalt functionar AIDS din USA) precum şi comisarului FDA Frank Young, dar ambii au refuzat orice interviu”. Iar cu astfel de refuzuri de a sta de vorbă asupra faptelor concrete, cu cărţile pe masă, s-au lovit de-a lungul anilor toţi cei care încercau să ridice întrebări critice asupra teoriei HIV=AIDS. De ce oare? De exemplu renumitul medic şi epidemiolog britanic Gordon Stewart spune că „am întrebat mereu autorităţile de sănătate, redactorii şefi ai unor publicaţii de specialitate şi restul experţilor care se ocupau cu tema AIDS dacă pot să-mi pună la dispoziţie dovezile pe care se baza această teorie, şi, începând din 1984 aştept şi tot aştept şi tot nu primesc nici un răspuns.” Sunt convins că între timp ştie şi Dl. Doctor Gordon Stewart că nu poate vedea dovezi care nu există şi nici răspunsuri care nu au cum să fie formulate.

   Harvey Bialy, co-fondator al „Nature Biotechnology” spunea: „Am obosit să tot aud din partea „elitei” cercetătorilor AIDS, că nu are timp să răspundă argumentelor ridicate de criticii teoriei HIV=AIDS, deoarece sunt prea preocupaţi cu salvarea vieţilor oamenilor, deşi „episcopii” teoriei AIDS spun mereu că pot desfiinţa toate argumentele critice într-un singur minut.” Adică, noi, valoroşii cercetători AIDS, deţinătorii adevărului absolut, salvăm vieţile a mii de oameni, şi deci nu avem timp de pierdut cu cârcotaşi inconştienţi ca voi. Simpatici! Sau poate doar impertinenţi?

   Şi noi la rândul nostru (Koehnlein şi Engelbracht) ne-am adrest pricipalelor jurnale mass-media sau de specialitate cum ar fi: New Yorh Times, Washington Post, Newsweek, Time, Der Spiegel, stern, Die Zeit, Tageszeitung, Weltwoche, Neue Zuericher Zeitung, Nature, Science, Spektrum der Wissenschaft, etc. cerându-le să ne numească studiile care dau răspuns la următoarele întrebări:

-          dacă virusul HI este confimat (conform primului postulat al lui Koch);

-          dacă aşa-numitele teste anticorpi, PCR sau cel de numărare a celullor T sunt relevante în legătură cu diagnosticul HIV=AIDS;

-          dacă bolile cuprinse sub denumirea generică de AIDS au ca şi cauză primară şi unică virusul HI;

-          dacă HIV este molipsitor, deci transmisibil sexual sau prin sânge,

-          dacă preparatele antiretrovirale sunt eficace sau cel puţin prelungesc viaţa pacientului;

-          dacă statisticile prezentate de OMS şi UNAIDS sunt corecte;

-          dacă drogurile, medicamentele şi subnutriţia pot fi complect excluse ca şi cauze primare pentru AIDS;

   Totuşi nu ne-a fost nici până azi, nici măcar un singur studiu nominalizat (indicat). Nu am primit nici un fel de răspuns. Aceeaşi soartă au avut-o şi scrisorile adresate savanţilor ortodocşi din domeniul AIDS. Printre alţii Declan Butler, autor publicist la „Nature” afirma în 2003: „Cercetătorii recunoscuţi în domeniul AIDS resping ferm acuzaţiile aduse teoriei HIV=AIDS”, cum că HIV nu este cauza AIDS. Dar atunci când l-am rugat să ne prezinte dovezi ale afirmaţiei sale sub forma unui studiu, Butler nu a dat nici un răspuns. Probabil un nou butler (majordom în engleză) al „elitei” ştiinţifice AIDS!

   L-am contactat şi pe John Moore de la New Yorker Cornell University, care era citat în articolul lui Butler din „Nature”  cu opinia cum că „ revizioniştii trebuiesc ignoraţi” complectând că aceştia pornesc o dispută pe care nu o pot câştiga, datorită faptului că nu se bazează pe fapte”. Totuşi când l-am îtrebat pe Moore, dacă ne poate aduce dovezile factice pentru teoria HIV=AIDS susţinută de el, acesta a răspuns doar că: „Singurele lucruri care animă separatişii în ideea că „HIV este o pisicuţă mică şi blândă” sunt Prostia şi Răutatea”. Pofitm dovadă!

    Despre acest „model-de-cum-să-nu-răspunzi” (model of how not to responde) scrie istoricul Horace Judson următoarele: „Aspectul central în problematica comportamentului greşit este modul în care instituţiile răspund la critică. În permanenţă funcţionarii şi savanţii cu funcţii de răspundere apelează la toate mijloacele posibile pentru a nu da nici un răaspuns. Astfel de răspunsuri „murdare” (ne-curate) sunt întotdeauna dovada clară că avem de a face cu un comportament greşit, că ceva este de ascuns.”                                                                

    Însă toate aceste răspunsuri murdare sau întrebări curate nu mai sunt de nici un folos probanţilor din studiul Fischl, căci după 4 ani, 80% dintre ei erau deja trecuţi în cealaltă lume, iar nu mult după aceea, i-au urmat şi restul de 20%. Ceea ce nu poate mira pe nimeni, AZT fiind un toxic extrem de puternic, un preparat asemănător celor folosite în chemoterapii, care fusese pentru prima oară preparat de  cercetătorul Jerome Horwitz în anii 60. Scopul iniţial alu lui Horwitz fusese să creeze un inhibator ADN, pentru a opri creşterea celulelor, şi astfel a-l folosi contra celulelor cancericene. Dar tot ce a reuşit Horwitz cu preparatul său AZT, a fost să plaseze şoarecii pe care făcuse experimente în poziţia culcat pe spate şi cu picioarele ţepene în sus.

   „Pe hârtie logica lui Horwitz era răpitoarea, minunată, dar în realitate ea nu funcţiona absolut deloc” rezumă jurnalistul de la „Businessweek”, Bruce Nussbaum în cartea sa „Good Intentions – How Big Business and the medical Establishment are Corruting the Fight Agains AIDS, Alzheimer, Cancer, and More”. „În cele din urmă Horwitza fost atât de sătul şi scârbit de AZT, încât, aşa cum el însuşi spunea, l-a aruncat la lada de gunoi, şi nici măcar nu şi-a mai păstrat notele de laborator din toţi aceşti ani. Nici la Oficiul de Invenţii şi Patente Horwitz nu s-a prezentat niciodată cu acest preparat”.

Dilema terapiei AIDS

   Şi totuşi pentru AIDS a fost AZT scos din sertarul (mai bine spus din gunoiul) unde fusese aruncat. Iar ipoteza HIV=AIDS, la fel ca şi alte ipoteze virale pentru afecţiuni grave, cum ar fi leucemia, cancerul mamar sau scleroza multiplă, s-ar fi risipit de mult în vânt dacă nu ar fi fost introdusă, în 1987, terapia AIDS, care în dozajul practicat la acea vreme pentru AZT, era absolut mortală.

   Faptul că medicii au trecut cu vederea toxicitatea AZT, care cauza decesul pacienţilor, considerând că AIDS este o maladie mortală, cauzată de un virus ucigaş, s-a infiltrat în mintea tuturor începând încă de la primele cazuri ale pacienţilor de la începutul anilor 80. Astfel, în momentul introducerii AZT în terapie, nimeni nu s-a mirat de faptul că pacienţii (îngiţind ortăvitorul AZT) mureau în scurt timp. Virusul era de vină, care era atât de agresiv! Şi în consecinţă nu este de mirare nici faptul că prin studiul Fischl s-a considerat a avea în mână o dovadă a eficacităţii preparatului AZT.

   Faptul că drogurile sau medicamentele (mai ales cele antivirale) ereau extrem de toxice, şi faptul că în urma folosirii acestora apăreau simptome foarte grave, pe care tocmai terapia ar fi trebuit să le preîntâmpine (distrugerea mitochondriilor, anemia, afectarea măduvei osoase şi prin aceasta a sistemului imunitar, etc), au fost lucruri la care nimeni nu s-a mai gândit în „nebunia virală” declanşată prin HIV ( nu în corpul, ci în capul oamenilor).

  S-a format astfel un cerc vicios: virologii nu aveau nici o dovadă pentru ipoteza care susţinea că un virus (HI) declanşa toate acele boli cuprinse sub termenul generic AIDS. Dar ca urmare, din aceasta

s-a extras „dovada” că medicamentele anti-AIDS sunt eficace. Iar isteria fiind declanşată şi implementată, medicii (mai ales în ţările dezvoltate) nu terapiau o persoană pentru că era bolnavă (foarte mulţi pacienţi se simţeau bine din punct de vedere al sănătăţii), ci doar pentru că ereau testaţi pozitiv, în baza testelor anticorpi, PCR sau de numărare a celulelor T, teste despre a căror „exactitate” am vorbit mai înainte.

   Medicilor le fususe spus de către virologi că un virus mortal (HI) există în pacient, virus care mai devreme sau mai târziu va declanşa o boală necruţătoare. Bun! Doar că medicamentaţia recomandată era extrem de toxică, afectând direct sistemul imunitar, şi astfel se îndeplineau exact acele condiţii pe care se presupunea că le provoacă virusul (deficinţă gravă a sistemului imunitar care în cele din urmă ducea la moartea pacientului). Cu alte cuvinte: oameni sănătoşi erau „terapiaţi”, iar orice simptom de înrăutăţire a stării de sănătate era pus pe seama infecţiei virale, pe care „din păcate” terapia nu o putea ţine în frâu.

   În final, când medicamentele nu reuşeau să restabilească starea de sănătate a unui pacient, toate acestea ereu puse pe seama faptului că virusul este „extrem de rafinat”, aducându-se în discuţie faptul că apăreau mereu şi mereu mutaţii genetice în virus care îi dădeau acestuia capacitatea de a rezista la terapie. Iar pacientul murea având simptome tipice AIDS, cum ar fi demenţa, pierderea în greutate (anemia), afectarea sistemului nervos. Pentru că toţi aveau ideea fixă că HIV este răspunzător, nu-şi mai putea nimeni închipui că pacienţii mureau nu în ciuda, ci tocmai datorită medicamentaţiei prescrise de medici.

   Într-adevăr, existau cazuri de pacienţi „pozitivi”, care erau bolnavi, şi cărora le mergea mai bine în urma terapiei cu medicamente antiretorvirale. Dar aceasta se întâmpla datorită faptului că aceşti pacienţi sufereau de aşa-zise „afecţiuni oportuniste” (adică afecţiuni care apăreau ca urmare a deficienţei sistemului imunitar, dar care aveau o cauză naturală, şi nu una virală). Deci ei ereau atacaţi de bacterii şi fungii, cărora sistemul imunitar nu le opunea decâ o rezistenţă complect insuficientă. Iar prin terapia „cu flinta” (care împrăştie bucăţelele de metal haotic, în toate direcţiile), adică cu AZT, tot ce era substanţă ADN, era distrus, inclusiv fungiile, bacteriile, tuberculii şi tot felul de alţi microbi. În acest fel se părea că terapia ajuta, dar aceasta doar în cazurile „stadiul final” al bolii. De unde concluzia cum că AZT este eficace (şi în general medicamentele antiretrovirale).

Medicament       Retrovir (AZT)                                 Vuramune (Nevirapine)

Producător       GlaxoSmithKline                                 Boehringer-Ingelheim

Toxicitate (conform instrucţiunilor de folosire)   „provoacă intoxicarea sângelui, anemie gravă”   „folosirea Retrovir pe o perioadă de timp mai îndelungată duce la resducerea musculaturii sau la daune grave aduse ficatului , printre care unele care por chiar provoca moartea”         „Administrarea Viramune poate duce la reacţii grave ale pielii precum şi la perjudicii asupra ficatului, care pot cauza decesul”

Valoarea terapeutiă (conform instrucţiunilor de folosire)   Retrovir nu este un medicament care să vindece o infecţie HIV   „Efectele pe termen lung ale Retrovir nu sunt deocamdată cunoscute”.   „Efectele pe termen lung asupra uterului sau a copiilor nu sunt cunoscute, existând posibilitatea apariţiei cancerului”     „Viramune nu este un preparat care vindecă infecţia HIV”

Sursa: Liam Scheff, „The House that AIDS built”  (www.altheal.org/toxicity/house.htm)

   Însă mult mai logic ar fi fost ca mai întâi să fie focusată terapia asupra eliminării „infecţiilor oportunistice”, adică să se administreze mai întâi antibiotice şi antifungice, pentru eliminarea agenţilor patogeni „oportunişti” (cei care profitau de oportunitatea creată prin slăbirea sistemului imunitar). Cât de necesară ar fi fost o astfel de procedură terapeutică ne arată clar un studiu publicat în 1998 în „American Journal of Respiratory and Critial Care Medicine”. În acest studiu se arată că pacienţii testaţi pozitiv, care sufereau de tuberculoză şi terapiaţi cu medicamentaţie antiretrovirală le mergea evident mai rău decât celor terapiaţi cu medicamentaţia standard contra tuberculozei.

   Din punctul de vedere ortodox aceasta este un paradox, care s-a încercat a fi explicat prin „Immun-Rekonstitutions-Syndrom” (sindromul de reabilitare a sistemului imunitar). Explicaţia consta în aceea că se spunea cum că la bolnavi creştea numărul de celule T (deoarece aparent HIV era inhibat) dar din punct de vedere fizic pacienţilor le mergea rău. Dar cândva le va merge pacienţilor mai bine (pe lumea cealaltă?).

   Totuşi, la o privire mai atentă a datelor prezentate în studiul respectiv, nu se putea constata nici o creştere sensibilă a numărului de celule T. Deci nu se îmbunătăţea nici situaţia sănătăţii pacientului. Ba din contră. Agravarea bolii era cauzată de chemoterapia antivirală aplicată, care provoca daune grave sistemului imunitar. În consecinţă o terapie tuberculostatică eficientă (combinaţie de 4 antibioltice administrată timp de 6 luni, după care o combinaţie de 3 antibiotice timp de 3 luni) era cea care trebuia efectuată mai înainte de a se trece la o terapie antiretrovirală. În loc de aceasta însă, astăzi se aplică pacientului ambele terapii simultan: o terapie tuberculostatică formată dintr-o combinaţie de 4 antibiotice, simultan cu o terapie anti-HIV. Un cocktail chimic ale cărui efecte sunt greu de prevăzut, şi la care deseori pacienţii nu rezită, nu supravieţuiesc.

    Deasemenea, ar fi normal ca după dispariţia simptomelor bolii, terapia să fie suspendată (administrarea de medicamente), aşa cum se întâmplă în mod normal în marea majoritate a afecţiunilor. Dar „credinţa” în infecţia HIV ca singură cauză a simptomelor (bolii) împiedică această desfăşurare normală. În loc de aceasta, apare fixaţia asupra „valorilor de laborator”.

   Se întâmplă, de exemplu, ca după o întrerupere a terapiei valorile măsurate prin PCR să crească din nou. Aceasta va fi interpretată de către medicina şcolastică, conform dogmei (pentru care însă nu există dovezi), că HIV s-a „aruncat” din nou asupra celulelor T. Ca urmare, se prescriu din nou medicamente antiretrovirale. Iar dacă pacientului îi va merge din nou prost, acest fapt va fi pus pe seama virusului HI (şi nicidecum pe seama medicamentelor otrăvitoare), şi consecinţa finală va fi decesul pacientului.

     (N.t. - Îmi cer iertare din capul locului, căci nu vreau să creadă nimeni că am ceva contra islamului şi/sau mahomedanismului. Dar aici îmi amintesc ceea ce am citit despre cauza interdicţiei de a mânca porc. În religia islamică se spune că Dumnezeu a aruncat toate păcatele pe porc, pentru a nu cădea asupra oameniolor. Bun, acum atâtea sute, mii de ani în urmă, oamenii gândeau în felul în care-l puteau face atunci. Azi, ne-am modernizat. Toate păcatele cad asupra virusului. Deci, nu consumaţi virusuri! E o glumă , dar una tristă. Atunci când medicii nu ştiu sau nu pot explica cauzele unei boli, dau vina pe un virus. De câte ori veţi auzi chestia asta, căutaţi ori să găsiţi cauza afecţiunii în cu totul altă parte, ori măcar să schimbaţi doctorul cu, eventual, unul mai competent.)

Total fixaţi pe AZT: decesele lui Freddie Mercury, Rudolph Nureiev şi Arthur Ashe

   Chiar şi unor personalităţi foarte bine cunoscute le-au fost administrate (contra cost, desigur) preparate cum este AZT, ca fiind singura şansă în lupta contra AIDS. De exemplu lui Freddie Mercury, conducătorul celebrei formaţii „Queen”. Acesta era bisexual, şi în isteria provocată de AIDS de la sfârşitul anilor 80, s-a lăsat testat. Rezultatul: pozitiv! Desigur, bietului om i s-a făcut frică, şi în consecinţă a urmat sfatul medicului său, de a înghiţi AZT. Dozajul de la acea vreme era „criminal”: 1500 ml zilnic. Înaintea morţii, survenite la 24 Noiembrue 1991, la vârsat de 45 de ani, Mercury arăta ca un schelet ambulant.

   Rusul Rudolf Nureiev, pe care foarte mulţi îl consideră cel mai mare balerin al tuturor timpurilor, a început şi el la sfârşitul anilor 80 să înghită AZT. Nureiev (homosexual) fusese doar testat pozitiv, dar nu avea nici o afecţiune evidentă (adică în rest era sănătos tun). Medicul său, Michel Canesi, l-a avertizat asupra acţiunii mortale a preparatului, dar Nureiev s-a hotărît în cele din urmă: „Vreau medicamentul!” Ceea ce nu i-a ajutat, desigur, decedând în 1993 în Paris, în acelaşi an în care şi fostul tenismen câştigător al Wimbledonului, Arthur Ashe a decedat în vârstă de 36 de ani, după ce fusese testat pozitiv în 1988 şi fusese terapiat cu AZT. Medicul său i-a adminitrat o „doză de cal” din AZT.

   Totuşi Ashe a realizat într-un târziu cât de otrăvitor era AZT. Astfel el scria în „Washington Post” din

Octombrie 1992: „Derutant pentru noi, pacienţii AIDS, este faptul că există un număr tot mai mare de experţi care spun că HIV nu este singurul agent patogen pentru AIDS. Dar „elita” medicală este prea rigidă pentru a accepta modificarea dogmei virale şi/sau a testelor clinice”. Ashe dorea să întrerupă administrarea de AZT, dar nu a avut destul curaj: „Ce ar trebui să-i spun medicului meu?” a fost el citat în „New Daily News”.

Steaua baschetului, „Magic” Johnson: „Nu este nimic magic in AZT, şi nici AZT în „Magic”

   Ceea ce nu a avut curaj să facă Ashe – să înfrunte dogma medicală şi să refuze AZT – a făcut mega-starul baschetbalului, Earvin „Magic” Johnson, fapt care în mod cert i-a salvat viaţa.

   La finele anului 1991 o ştire a jocat lumea sportului, „Magic” Johnson fusese testat HIV pozitiv. Încă un motiv de băgat frica în oameni, cum titra magazinul „Time” pe data de 18 Noiembrie 1991: „AIDS poate lovi pe orcine, chiar şi pe „Magic” Johnson!” Cauza infectării: prin sex cu o femeie (acuma nici asta nu mai era voie). Oricum, fapt este că Johnson fusese testat pozitiv. De asemenea fapt este că Johnson era la acea dată „sănătos tun”, în plin vârf al carierei sportive (dacă era bolnav, n-ar mai fi putut juca). Şi de asemenea fapt este că „prinţul AIDS” Anthoni Fauci precum şi medicul personal al lui Johnson, nimeni altul decât cercetătorul AIDS David Ho, l-au îndemnat insistent să accepte terapia cu AZT. Iar Johnson le-a urmat sfatul.

   Doar că starea de sănătate a lui Johnson a început din acel moment într-adevăr să se înrăutăţească rapid, şi anume atât de rău, că „mă simt, ca şi cum ar trebui în fiecare zi să vomit”. Dar datorită fricii, isteriei şi „inchiziţiei” medicale, nimănui nu-i trecea prin cap să pună aceste simptome pe seama medicamentaţiei.

   Dar prea mult timp nu a fost nevoie să se mediteze asupra acestei situaţii, căci, iară, simptomele lui Johnson au dispărut ca prin minune. Şi deja în vara lui 1992, la Jocurile Olimpice de la Barcelona, Johnson a condus echipa americană spre cucerirea medaliei de aur. Dacă ne gândim că doar cu un an înainte, în 1991, mass-media anunţase retragerea sa din viaţa sportivă. Ceea ce însemna că Johnson a depus un efort uriaş, care nu se putea concepe la o persoană aflată sub medicamentaţie AZT. Deci, este de presupus că Johnson a luat doar pentru o scurtă perioadă de timp, AZT, după care a întrerupt terapia. Ceea ce a dus şi la dispariţia ca prin minune a simptomelor rele avute înainte.

   Abea mai târziu, în 1995, într-o convorbire particulară care a avut loc în Florida, Johnson într-adevăr a recunoscut că a luat AZT doar pentru o scurtă perioadă de timp. Medicamentele aveau practic efecte secundare insuportabile, astfel încât Johnson a întrerupt terapia. Şi astfel a devenit celebru citatul: „Nu este nimic „magic” în AZT, şi nici AZT în „Magic” (Johnson)”.

Hemofilii şi AIDS

  La cimentarea definitivă a „credinţei” că AIDS este o afecţiune virală şi-a adus contribuţia şi studiul Darby în septembrie 1995, publicat în „Nature”. În acest studiu au fost comparate decesele hemofililor testaţi pozitiv cu cele ale celor testaţi negativ, din Anglia. În acest studiu statistc se poate vedea cum rata mortalităţii „pozitivilor” a crescut permanent în 1986 şi 1987. În comparaţie, rata mortalităţii printre negativi a rămas practic constantă. Ceea ce a fost considerat de către medicina şcolastică, ca fiind o dovadă a originii virale a AIDS.

   Şi totuşi şi contra acestui studiu şi a concluziilor lui s-au făcut auzite critici acerbe. Cercetătorul Mark Craddock, pe care l-am mai amintit, a trimis la „Nature” un articol critic, care însă a fost respins la fel ca şi toate celelalte critici aduse studiului Darby, cum ar fi cea a lui Peter Duesberg. Care erau însă argumentele criticilor acestui studiu?

   Ceea ce le lipseşte hemofililor este „factorul de coagulare VIII”, care începând cu anii 60 era administrat hemofililor sub formă de preparat. Fapt care a condus la o permanentă prelungire a duratei vieţii hemofililor, şi anume până în 1985, adică exact până în momentul în care a fost introdus testul anticorpi HIV. Acest aspect hotărâtor a fost însă în mod fraudulos omis în studiul Darby!

   Prin introducerea în 1985 a testului anticorpi, acesta a intrat imediat şi masiv în practica curentă. Simultan toată lumea avea în cap paradigma: test pozitiv= infecţie HIV=AIDS=condamnare la moarte. Aceasta a dus la o creşterea a ratei sinuciderilor, desigur şi în rândul hemofililor, persoane care erau conştiente de problemele lor de sănătate anterioare.

   Cel care primea „sentinţa pozitiv”  suferea un adevărat şoc. Nemai vorbind de faptul că, în urma acestei sentinţe, ereau consideraţi automat pacienţi AIDS (în loc de hemofili, deci, cinic vorbind, erau avansaţi „în grad”). Ca urmare, cercetătorii şi medicii probau pe ei tot felul de preparate, unele dintre ele ca terapie permanentă, printre care antifungice sau antibiotice care subpresau divizarea celulară. Ori tot aşa stăteau lucrurile şi cu hemofilii pozitivi. Care în afară de hemofilie, puteau să fie în general sănătoşi, şi care totuşi ca urmare a intoxicării cu medicamentele respective, într-adevăr se îmbolnăveau.

   Ori aici, în acest studiu Darby, nu ni  se spune ce fel de terapii sau medicamentaţii primeau hemofilii care ereau testaţi pozitiv. Doar faptul că ereau pozitiv, nu este suficient pentru nivelul unui astfel de studiu, şi mai ales pentra a trage astfel de concluzii din el. Acest fapt, că în studiu nu se menţiona dacă hemofilii pozitivi erau sub terapie cu medicamente antiretrovirale, este confirmat şi de şeful revistei „Nature”, Maddox, în 1995.

    Şi totuşi se poate citi în „Spiegel” în 1985 :”Mai mult de o duzină de medicamente sunt în USA în probe clinice – dar până acum toate cu efecte secundare grave şi cu prea puţine rezultate pozitive. Chiar şi substanţa preferată studiată la Institutul Pasteur din Franţa, anume „HPA 23” , cu care a fost Rock Hudson terapiat încă din toamna anului trecut, are deficienţele ei. În Paris este în desfăşurare un studiu cu 33 de probanţi terapiaţi cu „HPA 23”; dar la unii dintre aceştia administrarea medicamentului a trebuit să fie întreruptă, deoarece sângele şi ficatul fuseseră extrem de puternic afectate.”

    În fine, în 1987 a apărut pe piaţă AZT, şi toţi pacienţii AIDS, inclusiv hemofilii, au primit în cadrul terapiei acest medicament „mortal”, ceea ce clarifică şi faptul că mortalitatea în rândul hemofililor pozitivi a crescut în această perioadă.

   Rock Hudson, după cum se ştie, a murit în 1985 cu diagnosticul de AIDS. Ceea ce se ştie însă mai puţin este faptul că partenerul masculin al lui Hudson era testat negativ şi nu a avut simptome de boală, ceea ce din nou indică faptul că AIDS nu este o maladie contagioasă. Aceasta şi toate celelalte inexactităţi ale ipotezei HIV=AIDS au fost sesizate şi de deputatul în Congresul American Gil Gutknecht în anii 90. Astfel că funcţionarii de vârf din elita cercetării AIDS au fost confruntaţi cu o serie de întrebări critice ridicate de Gutknecht. Printre altele: „Unde sunt dovezile, din care să rezulte clar, că AIDS este o afeţiune contagioasă?” Dar nici măcar Gutknecht nu a primit un răspuns pertinent la întrebarea aceasta.

   Însă înapoi la hemofili. Plasma sangvină destinată hemofililor este, înainte de preparare, solidificată prin frig, şi asta deseori pentru timp îndelungat. Ori unui astfel de tratament nu ar putea lăsa virusul în viaţă, presupunând că acesta ar exista. Cel puţin aşa spune medicina şcolastică. Astfel constată şi CDC, autoritatea americană antiepidemiologică, faptul că riscul de a exista virusul HI în plasma astfel tratată este practic nul. „lnterpretări incorect ale unor cercetări de laborator au alarmat inutil anumite persoane”. Şi nici nu poate mira faptul că în toată literatura de specialitate nu se cunoaşte nici măcar un singur caz în care un medic sau un cadru medical să se fi infectat cu HIV de la un pacient AIDS. (Exact aşa stau lucrurile şi în cazul HCV, hepatitei C; vezi următorul capitol).

Africa: cum sunt bolile vechi redefinite ca AIDS

   Titlurile din ziare şi ştirile de la televizor sunt groaznice: câteva milioane de african au AIDS şi ca urmare a acestei boli vor muri. Dar în realitate aceste evaluări sunt efectuate pe computer de către OMS, evaluări care se bazează pe informaţii foarte îndoielnice. Şi apar ca exagerări grosolane dacă privim situaţia actuală din ţările care acum 10-15 ani se preconiza că vor fi depopulate.

   „Recensământul din Tanzania ne arată că populaţia ţării are o rată de creştere de 2,9% anual” scrie autorul sud-african Rian Malan într-un articol apărut în 2003 în magazinul de ştiri „Spectator”, articol care purta titlul „Africa nu moare de AIDS!” „Sau să privim situaţi din regiunea de la vest de lacul Victoria, adică tocmai acolo unde HIV a apărut pentru prima oară în Africa, şi unde astăzi n-ar trebui să mai găsim nici un locuitor. Până în 1988 rata de creştere a populaţiei era de 2,7% anual, iar mai apoi, în perioada în care epidemia era tocmai în apogeul ei, rata creşterii populaţiei a fost de 3,1% pe an. Iar ultimele relatări din Uganda ne prezintă o situaţie asemănătoare.”

   „AIDS este o afacere uriaşă, şi probabil că în Africa infloreşte cel mai bine” afirmă James Shikwati, fondatorul „Inter Regional Economic Network” din Nairobi (Kenia) în 2005, într-un interviu cu redactorul Thilo Thielke de la „Der Spiegel”. „Cu nimic alteva nu se pot atât de uşor face bani decât cu cifrele şocante din statisticile AIDS. Aici AIDS este o boală politică, şi trebuie să fim extrem de susceptibili.” Dar nimeni nu devine bănuitor în cercurile înalte politice, ştiinţifice, economice sau mediale, nimeni nu observă discrepanţele dintre prevestirile apocaliptice („Afica va fi depopulată de către HIV”) şi situaţia reală (rată mare de creştere a populaţiei).

   Şi în ziua de azi se pleacă de la credinţa fermă că testul anticorpi HIV, care este baza dignostizării AIDS, şi deci care este şi baza calculelor OMS, este un test în care se poate avea deplină încredere. Astfel în 1994 apare în jurnalul de specialitate „Journal of Infectious Diseases” o lucrare a lui Max Essex, nimeni altul decât unul dintre părinţii cercetării ortodoxe AIDS, precum şi unul dintre promotorii teoriei cum că AIDS provine iniţial din Africa.

   Cu atât mai remarcabil este faptul că Essex constată în lucrarea sa că pacienţii bolnavi de lepră reacţionau pozitiv la testul anticorpi HIV. Tocmai de aceea Essex recomandă precauţie în evaluarea testelor, mai ales în cazul pacienţilor bolnavi de lepră sau tuberculoză. Iar acolo unde aceste afecţiuni sunt cel mai des întâlnite, mai ales în statele central-africane, testul anticorpi HIV nu ajunge pentru a certifica cu siguranţă o infecţie AIDS.

   Neville Hodginson, în trecut corespendent pe teme medicale la „Sunday Times” se ocupă de această temă şi întreprinde călătorii de săptămâni întregi în Africa. „Atunci când întrebam, din ce cauză mureau oamenii acolo, mi se răspundea mereu la fel: de AIDS? Dar dacă insistam şi întrebam de ce boală anume primeam răspunsuri ca: acest pacient a avut tuberculoză, celălalt diaree crinică, acesta de aici a avut malarie, iar celălalt lepră; toate acestea fiind afecţiuni care se cunosc de sute de ani în Africa. Dar mai nou toate sunt „re-definite” ca fiind AIDS”. Aici ar trebui să ne gândim şi la guvernele corupte din aceste ţări, pentru care este mult mai rentabil să afirme că lumea moare acolo de AIDS, decât de maladii care sunt specifice ţărilor sărace şi populţiilor subnutrite, care trăiesc în mizerie. Astfel că ajutoarele internaţionale pentru dezvoltare pot fi redirecţionate în propriile buzunare, iar mortalitatea cauzată de sărăcie, în conturile AIDS.

    Karry Mullis, laureat cu Premiul Nobel spunea: „Au avut statistici cu cifre mari de infectaţi AIDS înainte de a realiza că anticorpii pentru malarie, pe care îi are fiecare în Africa, dau un rezultat pozitiv în test.” Şi nu numai la malarie, dar şi la o întreagă duzină de alte boli tipice acestor ţări, cum ar fi febra cronică, anemia (slăbire), diareea sau tuberculoza, acest aşa-zis test HIV poate indica „pozitiv”.

   Ceea ce în presă şi mass-media este calificat ca epidemia HIV/AIDS africană este în realitate un sumarium de afecţiuni bine cunoscute care au îndeaproape de a face cu sărăcia şi condiţiile de trai din aceste regiuni. Cine discută corect despre AIDS în Africa, nu poate evita tema sărăciei. O treime din populaţia Africii este subnutrită, peste 30% dintre noii-născuţi se nasc cu o greutate corporală sub cea normală. Şi după cum se ştie de mult subalimentaţia este unul dintre principalii factori de favorizare a apariţiei multor boli, printre care şi tuberculoza. Nemai vorbind de condiţiile de igienă catastrofale.

   Oricum îmbucurător este faptul că, în anul 2004, jurnalul de specialitate „The Lacet” s-a ocupat în sfârşit de aceast aspect, publicând un articol cu titlul „Prevenţia HIV/AIDS prin reducerea sărăciei”. Iar preşedintele Africii de Sud, Thabo Mbeki, a indicat clar însemnătatea pe care o are sărăcia în epidemia de AIDS, lucru care l-a pus într-o lumină nefavorabilă în ochii elitei cercetării AIDS şi a industriei farmaceutice.

(Pentru alte informaţii pe tema HIV=AIDS consultaţi şi rubrica AIDS de pe site-ul nostru.)

Vezi în continuare Capitolul 4