Capitolul 6

SARS: o isterie ce calcă pe urmele AIDS şi BSE

 

 







                                                      „O problemă umană universală este aceea că: atunci când

                                                     după lungi căutări şi penibile incertitudini credem că în    

                                                     sfârşit  ni s-a clarificat o anume procedură, emoţia investită 

                                                     în această acţiune este aşa de mare, încât avem tendinţa ca

                                                     tot ceea ce contravine concepţiei noastre să considerăm a fi

                                                     ireal şi mincinos, în loc să adaptăm concepţia noastră

                                                     realităţii faptelor certe. Că astfel de retuşuri ale realităţii

                                                     „noastre” au consecinţe asupra relaţiei dintre noi şi realitatea

                                                     înconjurătoare, se înţelege de la sine.”

                                                                  Paul Watzlawick „Cât de reală este realitatea?”

 

                                                      „Ce cred eu şi ce anume pot eu dovedi, sunt două perechi 

                                                                                        diferite de cizme.”

                                                                                     Colombo, (serialul TV)

 

 

Întâi 11 septembrie, apoi războiul din Iran, iar apoi SARS?

   Dacă este să ne luăm după mass-media, lumea este în ultimele două decenii în mod repetat „vizitată” de noi epidemii. La începutul anilor 80, AIDS, câţiva ani mai târziu Hepatita C, apoi în anii 90 BSE, iar în 2003, în fine, SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome). Şi totuşi aceste epidemii se deosebesc, într-un anumit punct, radical de cele care au zguduit lumea în trecut. Şi anume, în ceea ce priveşte numărul victimelor. În timp ce epidemiile din Evul Mediu, de exemplu, lăsau oraşele fără locuitori, „epidemiile” moderne d-abea dacă înregistrează cîteva victime (procentul, raportat la numărul populaţiei globului, de peste 6 miliarde de oameni, este infim).

   Astfel, conform Institutului Robert Koch din Berlin, în Germania mor doar câteva sute de pacienţi AIDS pe an. În ceea ce priveşte Hepatita C, aşteptăm încă mult trâmbiţata epidemie de ciroze. Iar BSE nu a făcut în Germania nici măcar o singură victimă, şi aici mă refer la un caz de îmbolnăvire, nicidecum la un caz de deces. Cazurile de decese au fost semnalate numai.... în rândul vacilor.

    Deşi cazurile de deces ca urmare a unei afecţiuni infecţioase devin din ce în ce mai mult o raritate (în Germania doar 1% din totalul deceselor pe an), alarmele epidemiologice reuşesc să declanşeze,, încă, o frică primitivă în oameni. Cum putem altfel înţelege faptul că, în ciuda doar a câtorva cazuri de pneumonie, mai exact a câtorva pacienţi diagnosticaţi SARS pozitiv, brusc în oraşe ca Hong Kong sau Singapur umblă toată lumea cu măşti de protecţie pe faţă. Sau că Industrial and Commercial Bank of China şi City Bank of China au decis ca toate bancnotele să fie depozitate cel puţin 24 de ore, înainte de a fi din nou puse în circulaţie, în speranţa că eventualul virus SARS va dispare de pe ele. Ambele bănci au încercat chiar sterilizarea bancnotelor prin expunerea lor timp de 4 ore la raze ultraviolete sau prin tratarea lor cu dezinfectanţi.

   Firma producătoare de articole pentru sport, Adidas, care vinde în China 50% din producţia ei de pantofi de sport, a intrat şi ea în panică, jucându-se chiar cu ideea de a muta o linie de producţie din China în Indonezia (de câte ori apare o „gogoaşă epidemică, mutăm fabricile în alte ţări?). Măsurile luate în fabricile din China atingeau anormalul. Au fost înfiinţate grupe de „pază şi control” care aveau misiune să verifice dacă toţi angajaţii purtau măştile pentru protecţia respiraţiei (pe gură) şi dacă se spălau regulat pe mâini. Ca la grădiniţă!

   În uzinele concernului chimic BASF s-a înfiinţat de urgenţă un serviciu de informare telefonică: fiecare angajat avea telefoanele a alţi trei colegi, şi cum îl durea pe unul un pic capul, cum afla jumătate din China. Conducerea BASF a fost foarte mândră, iar „managementul crizei” a funcţionat perfect.

    Nu la fel de fericiţi au fost cei de la Lufthansa (compania aeronautică germană), care au trebuit să anuleze o grămadă de zboruri în această perioadă, cu consecinţe dureroase (300 milioane Euro pierderi). „Mai întâi 11 septembrie, apoi războiul cu Irak, iar acum SARS –este cea mai gravă criză de mai multe decenii” cita ziarul german „Die Zeit” conducerea companiei Lufthansa.

   Poate că unii medici şi manageri de concerne farma, mai isteţi, vor spune că tocmai datorită acestor măsuri luate de ei, epidemia nu s-a răspândit şi nu am avut mai multe victime. Adică, vă speriem întâi că sunteţi „pe moarte”, după care tot noi vă salvăm, devenind eroi şi lăsându-vă veşnic îndatoraţi nouă (atât la propriu cât şi la... financiar). Dacă măcar ar fi vorba despre adevărate epidemii, aş zice... Dar aşa? Destul de pervers, nu?

    Căci în isteria provocată se uită, sau se vrea a se uita, câ în permanenţi, în lume, sunt persoane care se îmbolnăvesc şi chiar mor ca urmare a unei aprinder de plămâni (pneumonie). Ori OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) a raportat la sfârşitul anului 2002 doar aproape 800 de „posibile de cazuri SARS”, pentru primele nouă luni de după isbucnirea epidemiei (sau isteriei?). Şi nu uitaţi unde a „isbucnit”! În China cu 1,3 miliarde de locuitori, plus Hongkong şi Taiwan! Asta înseamnă că aceste aproape „posibile” 800 de cazuri sunt doar o fărâmă din totalul pneumoniilor care în permanenţă sunt tratate, pe întreg globul. SARS „se numără printre afecţiunile foarte rare” se poate citi în „Ärzteblatt” (Ziarul medicilor) din Germania. Rare, adică nu prea există.

    - N.tr. : Mai nou încep să cred că băieţii de la OMS şi cei de la industria farmaceutică practică cu noi un fel de „condiţionare”, de dresaj psihic: ca să nu uităm cât de mare nevoie avem noi de ei, ne vântură pe la nas, la fiecare 3-4 ani câte o sperietoare epidemică de băgat frica-n noi: 2001- BSE; 2003 – SARS; 2005 – gripa aviară; 2009 – gripa porcină. Conform acestei reguli înseamnă că vom lua în continuare „hapuri” de frică în 2011 cu gripa cabalină, în 2014 cu gripa caprină (că tot am început mai nou să răsfoim cartea de zoologie), şi poate în 2017 o să avem şi gripa mandolină, dacă ne termină băieţii veseli animalele din ogradă. Dar să ne întoarcem la Virus-mania  lor.

   Şi totuşi, cum se explică acestă isterie mondială? Preşedintele Universităţii de elită Berkeley interzicea reântoarcerea la cursuri, din vacanţă, a studenţilor de origine asiatică! Economia şi bursa asiatică stătea faţă în faţă cu colapsul. Chiar şi distrugătorul tsunami din 2004/2005 a produs mai puţine pagube economiei asiatice decât SARS, deşi atunci au murit aproape 200.000 de oameni.

   Dar, cinic vorbind, ce să facă cu ăştia 200.000 industria farmaceutică? Qui bono?

   În realitate, şi asta poate ar fi o interesantă temă de studiu pentru psihologia socială, SARS a fost mai degrabă un „fenomen de masă”. Brusc (dresajul funcţiona deja de cîteva decenii) medicii au început să se uite la pneumonii cu „alţi ochi”, dintr-un al unghi, şi iată, avem o nouă epidemie, un nou virus, o nouă ameninţare, de care tot noi vă vom salva. Conform tipicului bine ştiut, a apărut un nou virus, şi desigur, un nou test anticorpi. Virusul e mort (ăl de dinaite) trăiască virusul (cel nou)!

Gânduri critice asupra epidemiologiei SARS: de ce a murit Carlo Urbani în realitate?

   Un articol din ziarul de specialitate „MMW Fortschritte der Medizin” (Progresele medicinei) descria presupusa „cale de infectare” cu SARS astfel:

   „La 21 Februarie 2003 un medic chinez a adus cu el virusul din regiunea chineză Guangdong în metropola Hongkong, unde urma să ia parte la o nuntă. Deja bolnav destul de grav, medicul a comandat o cameră la hotel, unde probabil că a mai infestat încă şapte persoane, printre care doi pacienţi-index pentru Canada şi Vietnam (pacienţii-index sunt numiţi pacienţii „primari” de la care porneşte o epidemie, în cazul nostru, care porneşte în Canada şi respectiv Vietnam). După ce starea de sănătate a medicului s-a înrăutăţit rapid, acesta este dus la un spital unde a infestat alţi pacienţi, iar după zece zile a murit. Pacientul –index pentru Vietnam a zburat la Hanoi. Acolo a fost consultat de un specialist în boli infecţioase de la OMS, italianul Carlo Urbani, cel care a dat numele afecţiunii, numele de SARS (sindrom respirator acut). Pe data de 29 Martie însuşi medicul Urbani a decedat datorită infecţiei respective.”

   Desigur că nu s-a precupeţit nici un efort, şi au fost încercate toate mijloacele pentru a salva viaţa atât a lui Urbani, precum şi a celorlalţi pacienţi. Iar spitalul franco-vietnamez în care se aflau bolnavii a fost pus sub strictă carantină. Dar toate măsurile luate nu au ajutat, iar pacientul-index cât şi medicul italian au murit. Vinovat era noul virus, SARS.

   Lawrence Altman (o mai veche cunoştinţă de-a noastră, vezi Capitolul 3) scria în „New York Times” la 6 Mai 2003 despre SARS: „Oricine care are ghinionul de a veni în contact cu un bolnav, poate fi lovit la rândul său de boală. SARS poate fi atât de explozivă, încât duzini întregi de persoane şi personal medical pot fi infectaţi doar de o singură persoană.”

   Desigur că, în stilul binecunoscut al lui Altman, nu există dovezi pentru afirmaţiile acestuia. Şi dacă într-adevăr lucrurile ar fi stat aşa, ar fi trebuit să ne confruntăm cu mii de cazuri de îmbolnăvire, exponenţial amplificate, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de faţă.

   Pe de altă parte, virusul ar fi trebuit, în mod normal, să infecteze toate categoriile de vârstă. Dar, în mod ciudat, copii nu se îmbolnăveau (din „motive necunoscute”) de SARS, cum însuşi Altman se minuna! Aşa cum presa a constatat ulterior, în Vietnam nu a mai fost raportat nici un alt caz de îmbolnăvire, nici măcar în rândul personalului de la respectivul spital. Acolo nu a avut loc absolut dici o epidemie (atunci când doar 2 persoane mor din motive „bănuite”, cred că este clar că nu putem vorbi de o epidemie). Ceea ce infirmă clar supoziţiile unora, printre care şi Altman, cum că am avea de a face cu o epidemie, cu un virus foarte infecţios. Căci personalul medical în astfel de cazuri se află în prima grupă de risc. Iar în spitalul respectiv, încă o dată, nu s-a mai îmbolnăvit absolut nimeni! Şi aici ţineţi cont de faptul că de la aducerea în spital a pacientului-index, până la intervenţia lui Urbani a durat ceva timp, în care cei de la spital nu au luat măsuri de carantină severe, neştiind că au de a face cu SARS (care nu era definită ca afecţiune infecţioasă la acea oră, deci nu necesita măsuri de carantină).

   În loc să declanşeze spontan alarma epidemiei, OMS ar fi trebuit mai bine să se ocupe de întrebarea centrală: de ce o persoană de 47 de ani (Urbani) decedează în urma unei penumonii, ceea ce într-adevăr este ciudat? Dar şi funcţionarii de la OMS sunt „încleiaţi” în teoria infecţiei virale. În fapt, lucrurile stau astfel: persoana care capătă o pneumonie are de regulă un sistem imunitar şi de detoxifiere slab (sau slăbit prin ceva), şi tocmai de aceea microbii se înmulţesc puternic, ceea ce duce la o inflamare a căilor respiratorii. Şi se ştie că există o întreagă listă de substanţe care pot afecta (slăbi) sistemunl imunitar, mai ales medicamentele antivirale (imunosubpresoare).

   Ori, aşa cum rezultă din relatările presei, lui Urbani, la fel ca şi celeilalte persoane, i-au fost administrate mai toate preparatele antivirale şi antibacteriene cunsocute. Ori astfel de cocktail-uri au deseori consecinţe letale. Pe de altă parte, pneumoniile nu apar în manieră epidemică. Nu se conosc epidemii de pneumonie! Cel puţin până la SARS, dar nici după. Atunci când cazurile de pneumonie se înmulţesc într-o anumită regiune suspect de mult, trebuie să ne punem imediat întrebarea dacă nu cumva (şi de ce anume) s-au adunat un număr mare de persoane cu un sistem imunitar slăbit în acea regiune. Un astfel de caz a existat, de exemplu, în 1976 în Philadelphia, când la o adunare a veteranilor americani mai mulţi dintre aceştia s-au îmbolnăvit de pneumonie, iar unii chiar au decedat. Desigur că CDC, supremul organ epidemiologic american nu putea rămâne pasiv la toată povestea asta, aşa că a fost imediat acuzat pentru mârşava faptă de a ataca veteranii americani, un „virus ucigaş” (pe vremea aia nu apăruseră încă terorişii). Şi astfel s-a născut legenda virusului ucigaş de veterani prin pneumonie (boala legionarului).

   Dar nici la acea vreme nu exista nici un pericol epidemic real. Doar faptul că la unele persoane a fost găsită o bacterie, nu înseamnă că aceasta este şi cauza primară şi unică. O astfel de bacterie poate apare şi ca o consecinţă secundară a unei afecţiuni, adică se înmulţeşte datoriă faptului că organismul este slăbit sau datorită faptului că undeva, în organism, există ţesuturi moarte, pe care se pot dezvolta bacteriile. De exempli, bacteriile de tipul Legionella se află peste tot în lume, şi totuşi nu peste tot oamenii (sau animalele) se îmbolnăvesc din această cauză.

   În realitate „a existat o serie de factori de risc pentru boala legionarilor”, aşa cum rezultă din cercetările făcute asupra acestui eveniment de către patologul Washington Winn, care şi-a publicat concluziile în „Clinical Microbiology Reviews”. „Printre aceşti factori se numără fumatul, vârsta înaintată, problemele pulmonare cronice şi sistemul imunitar slăbit. Multe dintre persoanele ştampilate cu diagnosticul  de „boala veteranului” (sau boala legionarului) erau deja înainte de acel moment grav bolbnave: cancer, diabet, bronşite cronice, transplant de rinichi, etc) şi în consecinţă primeau terapie cu imunisobpresoare. Ceea ce era şi cazul în povestea veteranilor (legionarilor) americani de mai sus, care la cea de a 76 întâlnire a organizaţiei lor au sărbătorit mai multe zile la rând, cu alcool, nopţi nedormite, droguri şi nicotină. Şi astăzi se mai întâlnesc uneori cazuri de „boala legionarului”, care de regulă apar la persoane epuizate, care dezvoltă pneumonii.

Terapia antivirală: mai multe daune decât avantaje

   Dacă în cazul unei pneumonii ca agent patogen avem o bacterie, acest lucru se poate uşor constata în sângele pacientului. Iar o terapie cu antibiotice de regulă rezolvă problema (deşi din ce în ce mai des apar bacterii rezitente la antibiotice). Ori în cazul SARS este lansată ipoteza unei prneumonii virale. Şi ce arsenal foloseşte medicina ortodoxă contra afecţiunilor virale? De fapt, în cele din urmă doar sistemul nostru imunitar. Cu cât mai robust este acesta, cu atăt mai puţine şanse are o infecţie virală. Şi invers, desigur.

   Un exemplu foarte bun îl poate constitui aici Herpes Zoster, de care fiecare a treia persoană din ţările industrializate se îmbolnăveşte cândva, în timpul vieţii. Medicina şcolastică presupune că virusurile herpes (mai exact virusul Varicella) , care sunt în organism şi care cumva, cândva, pot fi „reactivaţi”, sunt răspunzători pentru Herpes Zoster. Astfel încât de la o vreme se presupune că, la fel ca în cazul bacteriilor care pot fi combătute cu antibiotice, se pot folosi contra herpes Zoster medicamentele virostatice.

   Unul dintre primele virostatice, Aciclovir (Zovirax), avea ca misiune combaterea virusurilor Herpes, şi deci trebuia să ajute în cazurile de Herpes Zoster, dar o dovadă clinică pentru acest lucru nu există. Multe cazuri de Herpes Zoster se „vindecă de la sine”. Dar în esenţă sunt aici în acţiune capacităţile de autovindecare ale organismului (sistemul imunitar). Studiile controlate placebo nu au putut certifica prezumţia că aceste virostatice scurtează în vreun fel perioada de boală (la fel ca şi în cazul medicamentaţiei contra gripei, cum ar fi Relenza sau Tamiflu).

   Se poate argumenta că simtomele bolii, care acţionează asupra nervilor, sunt diminuate, dar acest mod de diagnoză este foarte subiectiv, ceea ce permite industriei un mare spaţiu de manevră. Iar astfel de substanţe antivirale au ca efecte secundare declanşarea unor simptome care de fapt se doreşte a fi combătute: de la anemie până la afectarea măduvei osoase, prin supra-sensibilizarea pielii, afecţiuni respiratorii, daune provocate rinichilor şi ficatului (hepatite). Toate aceste efecte se pot în clar citi pe instrucţiunile care se află în ambalajele acesor medicamente.

    De asemenea mai trebuie să ştim că în cazul acestor substanţe antivirale avem de a face în fapt cu substanţe aşa-numite nucleoid-analoge sau ADN-terminatori, adică cu substanţe care blochează ADN-ul (în încercarea de a bloca înmulţirea virusurilor). Ori acest tip de virostatice se bazează pe un model de gîndire „fixat viral”, care ia în considerare prea multe ipoteze şi incertitudini, şi prea puţine fapte certificate. Astfel, o condiţie esenţială pentru virostatice eficiente este aceea ca mai întâi să fie foarte exact cunoscut „inamicul”, şi pe deasupra ca acesta să fie singur în acţiune, fără „complici” suplimentari cum ar fi intoxicaţiile, stressul, nutriţia deficientă, etc. Ori şi în cazul SARS există întemeiate îndoieli cum că toate acestea s-au petrecut într-adevăr aşa.

   Şi în cazul virusului SARS este valabilă aceeaşi regulă: aducerea de dovezi clare precum că din sângele pacientului a fost izolat un anumit virus (deci complect curăţat de particule străine), şi ulterior fotografiat cu microscopul electronic. Doar o reală izolare a virusului permite crearea unor virostatice eficiente. Prezenţa particulelor străine la fel ca şi calificarea unor alt fel de particule ca fiind virusuri sunt lucruri fatale, căci toate acestea falsifică rezultatele pe care se va baza în final testul viral. Consecunţele în astfel de cazuri sunt: diagnoze false, crearea de frică şi panică inutilă în (poate) milioane de oameni, terpierea cu medicamente antivirale cu efecte secundare grave acolo unde nu este de fapt de loc necesară o astfel de terapie, etc.

   Din păcate nici una dintre publicaţiile care s-au ocupat până acum de SARS nu ia în considerare o reală izolare a virusului. Pe deaupra încă, cercetători recunoscuţi nu au putut până în prezent să găsească în culturile de celule astfel de virusuri Corona (SARS se presupune a face parte din această familie de virusuri) aşa cum se recunoaşte în „Ärzte Zeitung” (Ziarul medicilor) din Germania. De asemenea, conform teoriei virale ortodoxe, virusul SARS trebuie să fie identificat doar la persoanele bolnave, iar la cele sănătoase nu. Dar din nou, nu există nici un studiu care să certifice asceastă situaţie.

   Din contră, chiar în cazul virusurilor Corona, care imediat după izbucnirea SARS au fost luate în considerare ca fiind vinovate de declanşarea bolii, au fost foarte puţine persoane „identificate” SARS pozitiv, aşa cum s-a făcut cunoscut la Conferinţa SARS de la Torono în Aprilie 2003. Dar nici de această dată medicina şcolastică nu şi-a pus întrebarea dacă „ipoteza virală” este corectă sau nu. S-a hotărât prin consens că este, şi gata. Au fost din nou scoase din cutie „jucărelele” preferate ale molecular-biologilor, mai ales testul PCR, şi pur şi simplu s-a „presupus” că prin intermediul acestora se putea face dovada existenţei (în acţiune. Şi în organism) a virusurilor Corona.

   Ca de obicei, elita medicală s-a arătat foarte sigură pe sine şi în cazul SARS. Şi astfel la 15 Mai 2003 (în doar 3 luni de la primul caz de SARS!!!) în „Nature”, iar o lună mai târziu şi în „Lancet”, cercetătorii din Rotterdam au pretins că livrează dovada certă a virusului SARS. Pentru aceasta au fost testaţi 436 de pacienţi, care prin simptome îndeplineau condiţiile de încadrare în afecţiunea SARS, pentru a se dovedi existenţa virusului. În continuare presupusul virus Corona (recoltat de la pacienţii bolnavi şi cultivat în laborator) a fost injectat în maimuţe Makak, care însă nu au dezvoltat simptome grave de boală, ci numai o simptomatică foarte uşoară.

   Dar şi aceasta a fost îndeajuns pentru a face afirmaţia, aşa cum se poate citi şi în „Tagesspiegel”, că „cercetătorii de la Universitatea Erasmus din Rotterdam au dovedit faptul că o nouă variantă a virusului Corona este cel care provoacă SARS.”  Mai întâi trebuie spus că probele luate de la pacienţii ca teste virale sunt mai mult decât îndoielnice în puterea lor de certificare. Aşa cum OMS (Organizaţia Monială a Sănătăţii) spunea în  Comunicatul de presă din 22 Octombrie 2003,  (deci cu luni bune mai târziu!), că nu există încă stabilit , în ceea ce priveşte virusul SARS, un „standard” de testare al virusului.

   Apoi, doar în 329 din 436 de pacienţi care se încadrau în simptomatologia SARS a fost certificată prezenţa virusului Corona, aşa cum ni se spune în articolul din „Lancet”. În consecinţă logică, chiar dacă plecăm de la ideea că virusul respectiv a provocat „simptomele” SARS, rămân peste o sută de pacienţi cu diagnostic fals! Adică de persoane care au fost speriate şi ţinute în carantină, şi care, şi mai grav, au fost supuse unor terapii cu medicamentaţie antivirală, a cărei efecte secundare grave au fost enumerate mai înainte!

   În ceea ce priveşte experimentul efectuat pe maimuţele Makak, cercetătorii au folosit culturi de celule (obţinute printr-un procedeu foarte compelex dar şi greoi) pe care le-au introdus în caăile respiratorii, în nas şi în ochii maimuţelor. Animalele au fost ţinute zilnic sub supraveghere, iar în a doua, a patra şi a şasea zi au fost anesteziate cu Ketamin, pentru a le recolta cîte 10 mililitri de sânge din vene, precum şi pentru a se putea recolta material organic din nas, gură şi din căile respiratorii. Trei maimuţe au devenit după două-trei zile, letargice. O maimuţă a prezentat dificultăţi respiratorii, în timp ce trei animale prezentau în plămâni mai multe focare incipiente, dar care ulterior nu au evoluat. Toate celelalte organe nu prezentau nici o anormalitate sau urmă de îmbolnăvire.

    Dar deoarece nu exista (şi nici în prezent nu există) o standardizare, apariţia respectivelor simptome nu puteau fi cu certitudine atribuite unui anumit virus. Nedispunând de un virus izolat şi curăţat, ceea ce a fost introdus în maimuţe conţinea o serie de alte particule, de mărimea aproximativă cu cea a unui virus, de exemplu poate alte virusuri sau fragmente celulare, precum şi diferite urme de chimicale folosite în laborator în cadrul acestui întreg proces.

   Şi nu în ultimul rând, aşa cum am relatat mai sus, maimuţele au fost anesteziate cu Ketamin. Iar efectele secundare provocate la om de acest preparat sunt: mărirea presiunii arteriale (creşterea tensiunii) şi a frecvenţei inimii, ridigizarea vaselor sangvine în plămâni, edem pulmonar, creşterea sensibilităţii senzoriale şi a presiunii cerebrale, creşterea tensiunii musculare, uscarea mucoaselor, înroşirea pielii, provocarea de vise (şi coşmaruri), stări de şoc. Iar după ieşirea din satrea de narcoză: halucinaţii, greaţă, vomă, ameţeli, nelinişte motorică (agitaţie). De asemenea blocarea respiraţiei în cazul unei administrări prea rapide sau a unui dozaj necorespunzător. Aceste efecte secundare constatate la oameni, pot eventual fi şi mai drastice la maimuţe sau pot îmbrăca alte forme. Iar la maimuţe s-a constatat într-adevăr letargie, iritaţie a pielii, probleme respiratorii, ţesuturi pulmonare modificate. Toate aceste efecte ale Ketaminului nu au fost însă tematizate în studiul olandez şi nici în respectivul articol menţionat mai sus. Şi nici faptul că doar după 4 teste cercetătorii de acolo au tras concluzii nu ni se pare un lucru corect, mai ales având în vedere faptul că maimuţele nu au prezentat toate simptomele atribuite SARS, cum ar fi simptomele gripale, febra şi tusea. Dificultăţile de respiraţie au apărut numai la un singur animal dintre cele testate (a se remarca, SARS este o afecţiune a  plămânilor).

   Acuma, olandezii ori nu au avut alte anestezice (ceea ce nu prea cred), ori habar n-au avut ce efecte secundare produce anestezicul respectiv (ceea ce iarăşi nu prea cred), ori au ales intenţionat tocmai acest anestezic (ceea ce mi se pare evident). Din nou, ca în multe alte studii, nu a fost nici de această dată prezent un grup de control, căruia să i se aplice exact aceeaşi procedură, inclusiv Ketamin, dar cu material neinfestat cu virusul Corona. Doar prin comparaţia cu un grup de control tratat în exact aceleaşi condiţii s-ar fi putut trage concluzii pertinente, eventual constata faptul că simptomele relatate ar fi putut avea şi alte cauze devât virale.

   În altă ordine de idei, medicamentele antivirale nu pot fi direcţionate exact asupra unui anumit virus (cu atât mai mult cu cât nici nu i se cunosc exact caracteristicile), ci este mai degrabă ca şi cum ai trage ci flinta: poţi nimeri orice vrei şi ce nu vrei. Aceste medicamente atacă şi substanţa genetică a celulelor sănătoase, respectiv dezvoltarea lor. Ceea ce crează prejudicii evidente sistemului imunitar (imunosupresoare) precum şi pericolul declanşării cancerului (carcinogene).

   În realitate, virostaticele sunt deseori prescrise (la fel ca şi antibioticele) pentru fleacuri, fie la cererea pacientului, fie voluntar de către medici. Ceea ce umple desigur buzunarele ştim noi cui. Dar pentru pacienţi asta înseamnă, în timp, apariţia unor grave probleme de sănătate (mergând până la cancer).

Cortisonul şi celelalte steroide: eficacitate îndoielnică

   O altă categorie de medicamente des folosite în astfel de cazuri, medicamente care şi ele aduc efecte secundaregrave, sunt steroidele. Din această categorie face parte şi Cortizonul. Steroidele sunt substanţe foarte eficace care acţionează puternic antiinflamator. Astfel, simptome neplăcute cum ar fi de exemplu deficienţa respiratorie, simptom de care suferă pacienţii SARS, se reduc în acuitate, fapt ce dă speranţe atât pacientului cât şi medicului. Dar în acelaşi timp, ca urmare a efectului antiinflamator al medicamentului, este afectat sistemul imunitar, iar o afecţiune virală se poate, în astfel de condiţii, chiar înrăutăţi mergând până la consecinţe fatale.

   Această „experienţă negativă” în legătură cu terapia cu Cortizon a fost remarcată la spitalul Universităţii din Kiel, în cazurile de terapie a inflamaţiilor virale ale ficatului. În prima fază, valorile de laborator ale sângelui s-au îmbunătăţit, pentru ca ulterior să apară grave forme de Herpes Zoster.

   În Mai 2003 cunoscutul jurnal medical „Lancet” relata faptul că foarte multe dintre cazurile de SARS erau terapiate cu Cortizon şi Ribavirin (ADN-ARN inhibator). Dar descrierea cazurilor astfel tratate (se pare că în marea majoritate a cazurilor aceasta era terapia standard) ne face să tragem concluzia că decizia terapeutică era o greşeală. Prima greşală a fost că iniţial se administratu antibiotice, care însă nu aveau eficacitate, deoarece nu era vorba despre o infecţie bacteriană, ci de una eventual „virală.” Astfel nu se obţinea decât o înrăutăţire a stării de sănătate. Pasul următor a constat din efectuarea unei biopsii a plămânului (cel de-al doilea pas greşit). După operaţia respectivă însă, pacientul trebuia reanimat cu masca de oxigen. Urmarea era că i se administrau pacientului virostatice şi cortizon intravenos în dozaj mare (cel de-al treilea pas greşit). După 20 de zile de „amabilităţi” de genul acesta, pacientul deceda. Şi anume, nu în ciuda terapiei, ci tocmai din cauza acesteia!

   Dacă s-ar fi efectuat studii dublu-orb cu grup de control placebo, atunci s-ar fi putut şti exact care erau urmările terapiei descrise mai sus. Doar astfel s-ar fi putut şti dacă această terapie este eficace sau nu, ba chiar dimpotrivă, dăunătoare. Şi cum mai spuneam şi în altă parte, doar studiile pe termen lung cu grup placebo pot aduce claritate în eficaitatea precum şi efectele secundare ale unui medicament. Ori astfel de studii mai nou nu se mai fac aproape deloc. Altfel medicul nu mai poate şti dacă un pacient s-a însănătoşi datorită unui medicament, sau a murit datorită altuia.

   Doar că dacă am ştii, dovedit ştiinţific prin studii independente, aceste lucruri despre medicamentele actuale, 3/4 dintre ele ar trebui retrase de pe piaţă. Şi atunci... Qui bono? Doar pacientil!

   Dar asta nu aduce bani în casele concernelor farma şi nici în buzunarele cercetătorilor şi medicilor!

   În lipsa acestor studii cu grup de control, nu putem ştii dacă pacienţii, poate, în forme mai uşoare, nu s-ar fi vindecat şi fără astfel de „bombe medicamentoase” cum este de exemplu Ribavirin. Pe de altă parte, poate că s-ar fi însănătoşit chiar şi sub o terapie cu Ribavirin, dacă sistemul imunitar ar fi fost în bună condiţie, putând astfel să depăşească şocul respectiv. La fel de probabil este şi faptul că pacienţii cu un sistem imunitar slăbit nu au mai putut face faţă şi atacului Ribavirinei, care a dat lovitura finală acestui important sistem.

   Cât de importante pot fi astfel de studii ne arată şi un articol din acealaşi „Lancet” în care se relatează un al doilea caz de SARS. În articol se face menţiunea că simptomatica s-a „îmbunătăţit gradual, fără a fi administrate Ribavirin şi medicamentaţii pe bază de steroide”.

Dilema terapeutică a zilelor noastre

   Atingem aici o problemă de mare actualitate: este foarte greu să stai alături de un pacient serios bolnav şi să practici „nihilismul terapeutic”, adică să iei numai măsuri de susţinere, mască cu oxigen, etc. Tot mai des şi mai rapid, în societatea modernă, supra-medicamentată, se cer „mijloace eficiente”, atât de către medic cât şi de către pacient. Rezervarea şi cumpătarea nu le este caracteristică.

   Există doar foarte puţini medici care lămuresc pacienţii lor asupra felului în care sistemul imunitar poate fi întărit, ce anume se poate întreprinde pentru aceasta, importanţa florei intestinale (cel mai mare organ imunitar) asupra sănătăţii, de exemplu. (De ce nu procedează toţi medicii astfel? Pai cu atâţia pacienţi sănătoşi, şi cu prea puţini bolnavi, din ce să mai câştigi ?)

   Un alt aspect aici este cel juridic. Respectarea liniilor terapeutice standard îl feresc pe medic de neplăceri, în cazul decesului unui pacient. Pacientul moare oricum, deşi el a fost terapiat cu mijloace medicale, se spune adesea, dar niciodată nu se spune că a murit datorită terapiei medicamentoase. Că ar putea exista şi această a doua variantă, nu vrea nimeni să ia în consideraţie. În certificatele de deces nu apar referiri la daunele provocate de medicamentaţie!

   Astfel că nu ne rămâne să spunem despre SARS decât că o banală pneumonie, atunci când este nefavorabil tratată, duce la decesul multor oameni. Sau cum spunea Ludwig Weissbecker, fostul şef al Secţiei de medicină internă de la Universitatea din Kiel: „În faţa unei terapii nefericite, stă adesea un terapeut nefericit”. Doar că, am adăuga noi, mai stă şi o familie nefericită, care-l plânge pe pacientul răposat.

Guangdong: secretul murdar al revoluţiei High-Tech

   Dacă în loc să ne lăsăm cuprinşi de o panică oarbă, bine indusă de mass-media şi bine condusă de concernele farma, ne-am uita un pic mai departe de „marginea farfuriei”, am găsi destule motive pentru care o „nouă afecţiune” nu este decât ceva cunoscut de mult timp, dar sub alt num, şi nici pe departe o catastrofă mondială provocată de un virus criminal. Să ne aducem aminte, în acest context, că primul pacient SARS, care a decedat, era un medic din provincia chineză Guangdong. Iar locul în care la acesta s-a declanşat boala a fost Hongkong, un oraş cu o populaţie extrem de densă (75 de milioane de locuitori şi sediul a mii de firme).

 Ziarul „Die Zeit” trage concluzii de aici: „Mediul din care a provenit maladia, este unul nebun: sudul Chinei, o zonă ideală de incubare a molimelor de tot soiul. Aici se mănâncă orice are muşchi şi mucoase. Microbii de tot felul se mută de colo-colo cu o mare uşurinţă. Ceea ce crează baza pentru o adaptare la noi organisme gazdă. Astfel apar virusuri mutante şi noi epidemii.” „Die Zeit” se acoperă (de furia chinezilor) spunând că este doar un posibil scenariu. În fapt, este chiar adevărul curat. Căci se ştie, chinezii trăiesc de „o veşnicie” foarte aproape de animalele lor. Inconştient de aproape, practic trăiesc împreună cu animalele lor!

   Guangdong este una dintre cele mai industrializate regiuni ale Chinei (industriile textilă, de jucării, de chip-uri pentru computere, etc). Aici se pot face afaceri foarte bune. Dar mai există şi o altă faţă a medaliei, ca întotdeauna. Regiunea este extrem de murdară, adică de poluată. Peste tot se găsesc munţi de deşeuri şi resturi industriale.

   Şi nu numai atât. Peste 80% din gunoiul electroni america (computere aruncate la gunoi, de exemplu, circa 10 milioane de bucăţi pe an), nu rămâne în „ţara tuturor posibilităţilor” (se pare că USA nici nu mai e, acuma e China), ci ajunge, prin intermediul unor firme specializate, în mare parte în Asia (India, Pakistan şi China, mai ales în provincia Guangdong). Pentru 1,5 dolari pe zi, oamenii de acolo demontează cu mâinile goale computere, monitoare şi imprimante, punând în pericol atât mediul înconjurător cât şi propria lor sănătate. „Exportul de gunoi electronic este secretul murdar al industriei High-Tech” spune Jim Puckett de la Basel Action Network. „Nu de multă vreme a fost oficial interzis importul de gunoi electronic. Dar gunoiul ajunge mai departe în China, căci organele de control sunt depăşite de volumul de muncă dar şi de volumul mitei primite.”

   Una dintre localităţile vizitate în cadrul unui studiu asupra gunoiului electronic este Guiyu, din provincia Guangdong, care prin anii 90 s-a transformat dintr-o regiune agricolă într-un centru de prelucrare a gunoiului electronic. Prelucrarea acestui gunoi (deşeuri) se face de către cei de acolo fără nici cele mai mici măsuri de protecţie (nici măcar măşti de protecţie a respiraţiei). Tonerele din imprimante (substanţe extrem de toxice şi chiar cancerigene), scufundarea platinelor de contact în băi de plumb lichid, pentru a desprinde chipurile şi procesoarele de pe plăci, în fine, tot felul de astfel de operaţii fără cea mai mică măsură de protecţie.

   Gaze otrvitoare se înalţă peste localitate, ca urmare a arderii capsulelor de plastic, băi de acizi pentru chipuri şi procesoare, cu scopul de a obţine aurul cu care acestea sunt prelucrate. Iar ce mai rămâne, este pur şi simplu aruncat în râul care trece prin regiune. Pânzele de apă freatică din Guiyu sunt între timp atât de toxice încât localitatea este aprovizionată cu apă potabilă adusă din alte regiuni.

   Multe dintre metalele grele precum şi alte substanţe foarte toxice sunt responsabile pentru grave daune aduse sănătăţii, printre care cancer şi afecţiuni ale sistemului nervos. „Nivelul ridicat de contaminare din Guangdong, unde se prelucrează deşeurile electronice,  pun în mare pericol sănătatea oamenilor de acolo” spune Arnold Schecter, Profesor pentru Mediul Înconjurător de la Universitya of Texas, Dallas, într-un interviu acordat Associated Press.


Vezi în continuare Capitolul 7