Cercetătorul Baruch Samuel Blumberg (născut
1925) care lucra la National Institutes
of Health (NIH) din USA, avea acolo misiunea de a cerceta băncile de sânge din
lumea întreagă. Lui îi erau
trimise probe de sânge prelevate din diferite populaţii. Începând cu 1963
efectua acolo o “dublă imunodifusiune” cu diferite proteine din sânge.
Procedura standard era de a a acoperi o substanţă cu Agar-Gelşi de a cufunda totul într-o altă substanţă.
Ulterior se cerceta felul în care se structurase gelul Agar. În 1964 Blumberg
împreună cu Harvey J. Alter au luat γ-imunoglobuline de la un hemofil şi serum
de la un aborigen australian, şi au constatat că se formase prea puţin
precipitat (ceea ce se putea întâmpla dacă hemofilul şi aborigenul aveau din
întâmplare sânge asemănător). Mai mult nu a reuşit să descopere.
Neliniştitul nostru Domn Blumberg a preparat un serum-precipitat din β-lipoproteine extrase din sângele aborigenului
cu care a „imunizat“ sângele unor iepuri, a filtrat anticorpii (IgG), i-a
plasat pe o lamelă de sticlă şi i-a acoperit cu Agar. A dat numele de „Isoprecipitin“
anticorpilor iepurilor, a botezat serumul aborigen cu exoticul nume
„Australia-Antigen“ iar întregul test a fost botezat “Test-B”. B de la
Blumberg. Până aici, nimic deosebit. Acuma insă urmează secţiunea
„speculativ-ipotetică“. Deoarece iepurii nu sunt potriviţi pentru producţia de
anticorpi şi pe deasupra există diferite rase „iepureşti“, testul B era
nesigur. Dar Domnul Blumberg, ca orice bun Baruch Samuel, era orientat spre
profit. Vroia să-şi vândă testul. Iniţial (reclama e sufletul comerţului,nu?) a
trimis probe gratuite de test, pe ici, pe colo. Bun, dar care bancă de sânge
cumpără un test din proteine ineficace? Era nevoie de o boală, o boală rea,
care să creeze panică şi necesitate. Necesitatea de a avea testul, de a-l
cumpăra. Asta se numeşte mai elegant marketing.
Iniţial
Blumberg s-a gândit la leucemie. Dar constatând că 5% din probe reacţionau
pozitiv la testul său (gelul Agar devenea tulbure, precipitat), s-a răzgândit
şi s-a “mutat” la hepatita post-transfuzie, sau serum-hepatită, cum era atunci
denumită. După ce, începând cu 1880 sub coordonarea Crucii Roşii, s-au format
băncile de sânge şi transfuzii, se constatase că deseori persoanele care
primeau transfuzii căpătau icter, la 1-4 luni după respectiva transfuzie, icter
care uneori sfârşea într-o ciroză. Clasificarea în grupe sangvine pe care o
făcuse Landsteiner îmbunătăţise situaţia, dar riscul nu fusese complect
eliminat. În USA se efectuau anual circa 2 milioanede transfuzii de sânge, dintre care 175.000
se soldau cu un icter (hepatită post-transfuzie), în multe cazuri apăreau daune
provocate ficatului pentru tot restul vieţii, 4.000 de persoane decedau anual
ca urmare a întregii istorii cu transfuzia. O problemă, şi în acelaşi timp o
piaţă de desfacere bună.
Deci
Blumberg a afirmat, cu tupeu, că ar fi găsit “otrava” care provoacă hepatita
post-transfuzie cu ajutorul testului său (în latină otravă înseamnă VIRUS).
Acuma, virus, virus, da de unde provenea el? Pe aborigenul respectiv nu avea de
unde să-l mai găsească, prin tufişurile din Australia. Aşa că, ce face tot omul, egal din ce ţară sau cultură
provine? Se înmulţeşte! Şi cum anume ? Deocamdată, pentru
specia umană este în general folosită calea sexuală. Dar poate că.... unii sunt
foarte prolifici în idei ciudate, aşa că în viitor, cine ştie….? În fine. Deci,
virusul se transmite pe care sexuală. Logic, nu? Deoarece una dintre
asistentele lui Blumberg se tăiase la deget, iar mai apoi sângele ei
reacţionase pozitiv la „Testul-B“, Blumberg a tras concluzia că virusul se
transmitea sexual şi parenteral (prin sânge). Chestia asta cu tăiatul la deget
a făcut carieră în medicină, căci şi Domnul Ignaz Semmelweis descoperise
streptococii care provocau febra puerperală (infecţie datorită căreia până la
sfârşitul secolului XIX mureau foarte multe femei după naştere sau în urma unui
avort) tot prin tăiatul la deget.
Deoarece însă foarte mulţi dintre colegii Domnului Blumberg clătinau
neîcrezători din cap, inventivul nostru hematolog a declarat că a „descoperit“
o nouă afecţiune sexuală (aşa că Gallo doar a „copiat“ metoda): icter infecţios
B, adică hepatita B sau HB. B de la Blumberg! Astfel 5% din populaţia globului
a fost catalogată ca bolnavă, adică „Virus-Carrier“ adică HBV-pozitiv.
Ei,
păi dacă aşa stau lucruirile, desigul că băncile de sânge s-au grăbit să
cumpere testul B (50 de milioane de bucăţi pe an) al Domnului Blumberg, şi s-au
pornit harnic la verificatul conservelor de sânge donat, fapt care ar fi
trebuit să elimine din circulaţie virusul hepatitei post-transfuzie. Iar
Blumberg a devenit multimilionar. Doar că acuma prinsese gust pentru afacerea
respectivă. Aşa că s-a apucat, împreună cu Saul Krugman (văr cu creatorul
vaccinului Polio, Albert Sabin), care se prezenta sub pseudonimul „Irving
Millman“ (din cauza conflictului de inaterese?) să creeze vaccinul contra
temutei hepatite B din LDL-ul (Low-Density-Lipoproteine) sortat din probele de
sânge pozitive la „Australia-Antigen“. (Krugman injectase ca un obsedat deja în
anii 50 copii din Willowbrook-School – şcoală specială pentru copii cu afecţiuni mentale – contra hepatitei
B, îmbolnăvind sau omorând foarte mulţi dintre aceştia – vezi mai departe
informaţiile despre febra galbenă).
Chestia asta pe care au făcut-o cei doi a fost botezată “HbsAg“, adică Hepatitisvirus-Blumberg-surface-Antigen.
Faptul că era vorba despre două proteine, nu-l deranja pe Blumberg deloc, iar
“surface” este o reminiscenţă preluată de la Landsteiner, cu al său “antigen de
suprafaţă (surface în engleză) al eritrocitelor” de la viteza de sedimentare a
sângelui, şi deci acest termen este complect fals folosit în acest context.
În 1969 şi-a patentat ideea prin firma sa Fox Chase
Cancer Center (FCCC). Ideea era ca, similar ca la vaccinul polio, proteinele să
fie «anihilate» în Formalin şi Pepsin (!!!) şi să fie folosite ca vaccin.
Deoarece însă
aborigenul respectiv nu stătea la dispoziţie pentru a fi imunizaţi milioane de
iepuri, Blumberg a fost nevoit să se folosească de alţi donatori de
BsAg-pozitiv, iar aici apare o mare problemă: Testul B se modifică în spaţiu şi timp! O persoană pozitivă în 2006 poate apare ca negativă în
2008, iar în Franţa aceaşi persoană poate fi negativă în timp ce în Mexico
pozitivă! Pentru medici este
deja un lucru cert: virusul se mutează sub limita de detectabilitate. De
remarcat faptul că de câte ori virologii nu au răspunsuri pertinente (şi în
general nu prea au) virusurile se mutează iepureşte, ba chiar cu viteza
luminii.
În
1970 D. S. Dane a găsit într-o probă de sânge “Test-B-pozitivă” o bacteriofagă
cu aceeaşi densitate ca şi “HbsAg”, de 42nm diametru, care a fost denumită
particula Dane. Abea acum Blumberg a observat
că proteina sa, pentru a fi un virus, ar fi avut nevoie de un ADN, sau măcar un
ARN. De aceea a rebotezat
particula Dane în «virusul hepatitei B» HBV, şi a declarat proteina sa ca fiind
doar “membrana goală” a virusului-ucigaş. Şi şi-a văzut mai departe de treaba lui cu vândutul testului.
În 1973 a mai fost încă o bacteriofagă găsită,
iar Blumberg, căruia îi plăcea rolul de naş, a botezat-o Hepatita A (HAV).
Acuma dacă tot s-a început cu alfabetul, hai să-l continuăm... C, D, E, F, G,
H, I, L ......Câte litere are alfabetul, atâtea hepatite, atâtea virusuri,
deci... tot atâtea teste, vaccinuri şi terapii. Asta da afacere. Clasicul icter
care apare uneori în urma ingurgitării scoicilor proaspete, s-a transformat în
Hepatita turistică A. Acuma însă, vestea precum că din cauza încasărilor contul
bancar al lui Blumberg stătea să pocnească de plin ce era, a atras atenţia şi
altora dornici de avere. Maurice Hilleman şi colegii săi de la firma Merck au
făcut în 1976 experimente cu hemofilii şi emigranţii clandestini din Haiti,
Phillipe Maupas de la Institutul Pasteur a făcut experimente cu copii din
Senegal cărora li s-a administrat vaccinul intravenos. Iar Krugman a adunat
harnic toate protocoalele experimentelor. Dar nicăieri nu apărea vreo
eficacitate a substanţelor folosite de alţi cercetători (nici după doi ani), aşa
că Krugman a rămast până la urmă credincios vaccinului lui Blumberg.
Între timp însă mai apar şi alţi doritori de glorie
(susţinută financiar). Şi anume medici homosexuali.
(N.tr.
personal nu am nici o problemă cu persoanele homosexuale, iar cele ce se pot
citi aici nu sunt în nici un fel o instigare contra homosexualităţii; mai
degrabă problema o au chiar homosexualii, pe de o parte prin însuşi faptul că
sunt... «altfel», pe de altă parte în mod cert prin faptul că în rândul lor
este atât de răspândită moda drogurilor sexuale, Poppers, precum şi a drogurilor
în general. Iar ceea ce nu ştiam până nu de mult, când am început să citesc
cartea remarcabilului Doctor Herbert Kremer «Revoluţia tăcută a cancerului şi a
AIDS», mai există încă o problemă destul de importantă pentru sănătatea
persoanelor respective, şi anume faptul că spermatozoizii «deversaţi» în anus
pot străpunge membrana (epiderma) anusului şi astfel ajunge în sânge, fapt ce
desigur că determină o reacţie fermă a sistemului imunitar, ori această
«alertă» permanentă duce în timp la scăderea capacităţii de apărare a
organismului.)
Deci, medicii
homosexuali, cum ar fi de exemplu Carleton Gajusek (vezi despre el şi în Cap.3
din “Virus-mania”) şi Wolf Szmuness (prietenul intim al Papei Ioan Paul al
II-lea Wojtyla). Ideea lor era ca să asigure
LDL-ul pentru homosexuali (Crucea Roşie nu putea produce
atât de multe vaccinuri, riscul în rândul homosexualilor era mare, aşa că
fraţii de îndeletniciri dos-nice trebuiau ajutaţi, iar dacă de aici mai ieşea
şi un ban.. de ce nu).
La sfârşitul lui
1976 s-a reuşit marea lovitură:
Premiul Nobel pentru Baruh Blomberg şi Carleton Gajdusek (desigur pentru
lucrări diferite, primul pentru fenta cu Hepatita B, al doilea pentru minciuna
cu Lentivirus şi boala Kuru-Kuru). Gajdusek era «şeful» scenei homosexuale din
New York (se spune că aducea băieţi din Noua Guinee şi Micronezia la New York
sub pretextul că ar fi grav bolnavi şi astfel a pus bazele unui Harem de vreo
56 de adolescenţi adoptaţi, care stăteau la dispoziţia lui şi a vizitatorilor
săi «academici»). Despre marea
excrocherie cu boala Kuru-Kuru vezi “Virus-mania” Cap.3.
Înainte ca FDA (Food and Drug Administration) să aprobe vaccinul (1982),
gruparea homosexuală de la Crucea Roşie a organizat două “încercări în câmp”
sau mai bine spus, experimente. Primul între Noiembrie 1978 şi Octombrie 1979
sub conducerea lui Szmuness în New York şi un pic mai târziu în San Francisco
şi Amsterdam, ulterior în 1980 în Denver, Los Angeles şi St.Louis. Circa 2000
de homosexuali au fost “fericiţi” cu proaspăt făcutele lipoproteine.
Chestia
era că chiar se credea că vaccinul respectiv era eficace. Eroare. De asemenea
s-a început vânzarea vaccinului personalului medical (surorilor) precum şi
hemofililor, căci din din 1965 exista deja terapia cu Factorul de coagulare
VIII. Doar că în loc de vânătăi aceştia se alegeau foarte des cu icter şi
ciroză. Pentru a nu renunţa la productiva terapie (circa 30.000 de dolari pe
an/persoană) li se administra acestora, începând din 1976, celebrul vaccin care
se afla la acel moment abea în Faza a doua a studiului pentru aprobarea lui pe
piaţă. Şi astfel am avut primul german mort de AIDS, un hemofil, în anul 1982,
cu destul de mult timp înainte ca Montagnier şi Gallo să se împiedice amândoi
în acelaşi retrovirus de negăsit.
În
ceea ce proveşte surorile medicale, Blumberg vroia de fapt iniţial să arate că
“antigenul Australia” este infecţios şi deci că testul B al său era valoros
pentru medicină. De aceea a început să experimenteze într-un ospiciu pentru
bolnavii mentali. Acolo el spunea că a găsit peste 30% dintre cei cu sindromul
Down pozitiv la testul B (deci aveau antigenul Australia), dar numai la 5%
dintre ceilalţi pacienţi. Iniţial, Blumberg ştia că pacienţii cu sindromul Down
sunt o grupă de risc pentru leucemie, căci se jucase cu problema leucemiei,
înainte să-i vină ideea cu aborigenii. Ori surorile medicale constituiau o
“categorie de risc” căci lucrau cu aceşti pacienţi şi astfel Hepatita B a
devenit şi o boală profesională.
În
fine, datorită influenţei Crucii Roşii Internaţionale, aprobarea vaccinului nu
a fost o problemă prea mare. Astfel Franţa îl omologhează în 1981 (Hevac B de
la Firma Pasteur), în 1982 Anglia sub numele de Engerix-B de la Firma
Glaxo-Wellcome iar în Germania sub numele de HB-Vax (să mai spună cineva că
nemţii nu au umor; ba chair negru de tot, vax-vaccin!) de la Behring-Werke
(firmă soră a lui Hoechst). Japonezii sar şi ei în barcă şi îşi botează vaccinul
Hokken HB (bine că nu Harrakiri). Chinezii (aşa cum îi stă bine chinezului)
copiază patentul lui Blumberg (crezând că au făcut o mare afacere), iar DDR-ul
îi copiază pe chinezi. Afacerile au fost
foarte profitabile, DDR-iştii vânzând peste 200.000 de bucăţi cu 300 de dolari
“ţeapa”.
Doar că începând
cu 1980, apar şi primele cazuri de îmbolnăviri la cei care fuseseră vaccinaţi
în 1976, în primul val (şi vă reamintesc încă o dată că scena homosexuală era
foarte interesată de vaccin). Şi anume, Sarcoma Kaposi. În faza finală a
afecţiunii apăreau aşa –numitele «infecţii oportunistice», printre care mai
ales PCP (Pneumocystis carinii Pneumonie). Despre Sarcoma Kaposi şi PCP vezi şi “Virus-mania”
Cap.3. Decesul survenea cam după 6 luni. Cu toate eforturile, daunele produse
de vaccin nu mai puteau fi remediate.
Muribunzii
au fost “etichetaţi” ca având AIDS (Acquired Immune Deficiency Syndrom), deşi
Sarcoma Kaposi desigur că nu este un sindrom, ci o boală foarte concretă şi
individualizată, cunoscută de mult timp. Au apărut şi primele suspiciuni, dar
totuşi vaccinarea continua “în pas vioi pionieresc”. Treptat însă homosexualii
încep să protesteze iar surorile nu vor să se mai lase «trase în ţeapă» de Dr.
Blumberg. Astfel că în 1984, pe tăcute (ceea ce încalcă legile omologării
medicamentelor) a fost înlocuită substanţa activă din vaccin cu drojdie
obişnuită. Blumberg minte susţinând că a reuşit sintetizarea celor două
proteine. Pe deasupra, nu mai era necesară efectuarea injecţiei intravenos, ci
doar muscular. Iar ca motiv pentru decesele deja petrecute, s-a căutat un virus
din Africa, botezat, de data asta nu de naşul Blumberg, ci de finul Gallo, HIV
(cum fac isteţii de americani sau europeni câte o tâmpenie, sunt de vină
africanii, nu?).
Funcţionarul NIH
Robert Gallo precum şi Luc Montagnier de la Institutul Pasteur au fost oamenii
de paie (bine plătiţi). Nu
se dorea nici plata unor despăgubiri şi nici linşarea cuiva din scena
homosexuală. Chestia cu antigenul Australia a fost îngopată, colegul de cameră
al lui Szmuness de la Cracovia (papa Ioan Paul a II-lea) a devenit Papa-AIDS,
iar datorită Crucii Roşii testul AIDS a fost “foarte sigur”, căci cei de acolo
aveau ei lista lor de clienţi. Faptul că Sarcoma Kaposi, la 12 ani după retragerea
de pe piaţă a substanţei active din vaccin, a dispărut şi ea din cazuistică, a
determinat NIH în 1993 să mai tragă o cacialma, modificând „definiţia AIDS“
(bolile care intrau în cadrul sindromului imunitar dobândit). Se pune repede de un test pe aceaşi schemă “test-B”. De acuma înainte testul definea boala şi nu
invers cum ar fi fost normal, boala să definească testul. Ca Starter (vezi
testul PCR) nu a mai fost nevoie de aborigeni (Australia era prea departe) ci
s-a apelat la un negru (erau mai la îndemână în USA). Astfel că boala a fost
mutată în sectorul “populaţie de culoare şi persoane sărace”. Iar la umbra
AIDS, industria farmaceutică şi Oranizaţia Mondială a Sănătăţii a vândut până
în anul 2000 un miliard de doze de “drojdie de copt” contra afecţiunii
contagioase cu transmitere sexuală
icter-Blumberg, a 41 de dolari bucata, mai
ales pentru cei din Africa. Dar şi pentru câini şi pisici. (Treaba asta este
chiar autentică, OMS recomandând vaccinarea câinilor şi pisicilor contra
hepatitei! Stai prostit şi te întrebi: Oare cu ce am greşit de mi s-a
îmbolnăvit câinele de Hepatită B? Oare Fiffi al meu a făcut sex cu aborigenii
înainte sau după transfuzia de sânge? Comic? Rasist? Duşmănie contra
animalelor? Nu! Virologic! Sau mai bine zis „făr-o-logică?”
Numai
că statisticile (luale-ar naiba, că mereu îi încurcă pe virologi) arătau
altceva! În ciuda vaccinului HB şi a controlării conservelor de sânge, Hepatita
post-transfuzie se încăpăţâna să rămână la fel de prezentă (în continuare circa
4.000 de decese pe an doar în USA). Era nevoie de ceva care să ne liniştească
şi să ne adoarmă (definitiv?). Aşa ca s-a inventat noua şi periculoasa hepatită
„Non-A-Non-B“ mai apoi Hepatita C, iar Blumberg şi-a declarat vaccinul prompt
ca fiind util contra “cirozei primare a ficatului“. Acuma, ce era să faci cu
“săracul Baruch”, să-i iei premiul Nobel înapoi. Nu cădea bine la Comitet (care
şi aşa s-a aflat până acum de mai multe ori în atenţia poliţiei suedeze). Pe
lângă asta, preventiv s-a mai catalogat icterul şi ca HDV, HEV, HFV, HGV, etc. etc.
Blumberg este însă deja prea înaintat în vârstă. În 2008 se acordă în sfârşit
premiul Nobel pentru medicină lui Luc Montagnier şi Françoise
Barré-Sinoussi, (dar nu şi lui Robert Gallo!) pentru descoperirea retrovirusului
HI. Acuma, de ce au acceptat americanii, respectiv Gallo, afrontul acesta? Încredere
în «eleganţa şi discreţia» savantului şi/sau guvernului american nu mai am de
mult (ştiaţi că fiecare dolar care este investit în cercetare trebuieşte
aprobat mai întâi de către Pentagon?). Oare au preferat să lase cartoful
fierbinte francezilor, într-un moment în care devine tot mai clar că HIV nu-i
nicăieri de găsit? Mai degrabă da! Pe deasupra, tot în 2008, premiul pentru
medicină îl împart cei doi (Montagnier şi Bare-Sinoussi) cu Harald zur Hausen,
cel cu HPV, virusul Papilloma, şi cu GardasilR care raportează deja primele
decese.
Şi caravana trece liniştită mai departe....
Febra galbenă
Faptul că epidemiile pot influenţa soarta războaielor nu mai este de
mult un lucru nou. Însuşi Napoleon, care rareori a pierdut un război sau o
bătălie, a fost nevoit să recunoască invicibilitatea epidemiilor (pe plan
militar, desigur), atunci când în 1802 a dorit să înnăbuşe o revoltă din Haiti.
Soldaţii săi „invincibili“ au fost înfrânţi de o epidemie de febră galbenă. De
asemenea este cunoscut faptul că febra galbenă (conform medicinei alopate,
provocată de un ţânţar din zonele tropicale şi subtropicale) lasă în urma sa o
imunitate a organismului care se menţine, pare-se, întreaga viaţă. Cu alte
cuvinte, cine a avut-o o dată (şi nu a fost răpus de boală) va deveni imun
contra afecţiunii. Medicina şcolastică propune din nou ca agent patogen un
retrovirus.
Acuma,
dacă într-adevăr astfel stau lucrurile, după experienţele şi cunoştinţele pe
care mai nou le-am căpătat în legătură cu retrovirusurile, personal mă
îndoiesc. Dar în fine, să “presupunem” că astfel stau lucrurile. Căci nu despre
afecţiunea în sine şi despre calea terapeutică contra ei doream să ne referim
aici. Ci la faptul că cercetarea medicală militară se agită de foarte mult timp
în jurul ideii de a crea vaccinuri contra afecţiunilor care ar putea influenţa
capacitatea de luptă a trupei (soldaţilor). Astfel că au fost, în ultima sută
de ani, întreprinse tot felul de experimente, care mai de care mai fanteziste,
pentru ... a vedea ce se întâmplă şi desigur pentru a trage foloase din aceste
constatări.
Prin
anii 30 se efectuau astfel de experienţe: se înjectau proteine din sânge direct
în creerul maimuţelor după care masa de creer (recoltată fie de la animalele pe
care se experimentase, fie de la persoane bolnave decedate) omogenizată într-un
fel de pastă se injecta din nou în sângele probanţilor (animale sau oameni). Deoarece maimuţele sunt relativ scumpe, se făceau
experimente pe mai tot ce ne stătea la îndemână, şoareci, cobai, iepuri, etc. La
un moment dat a apărut ideea de a se recolta proteine din sângele persoanelor
vindecate, care era injectat în creerul puilor de găină, după care respectivul
creer era din nou transformat într-o pastă şi din nou injectat în creerul embrionilor
de găină (procedura se repeta de până la 200 de ori) cu scopul de a creşte
cantitatea materialului imunitar. Virologii vorbesc în acest caz despre «agenţi
patogeni atenuaţi» (dar despre ce nu vorbesc virologii?). Teama de epidemii
care puteau transforma soldaţii într-o masă de persoane incapabile de a
desfăşura acţiuni de luptă a dus, în timpul primului război mondial, la nebunia
vaccinărilor, care a fost principala cauză a celebrei « gripe spaniole »
(vezi referiri la această temă în «Virus-mania» Cap.7)
Deja în timpul
celui de-al doilea război mondial se conturase ideea armelor «bio», astfel că
întreprinzătorii virologi din cadrul diferitelor concerne farma au reuşit să
vândă guvernului american vaccinul contra febrei galbene. În 1942 au fost
vaccinaţicu «17-D» 330.000 de soldaţi
(care luau parte la luptele din Pacific, din zonele tropicale şi subtropicale).
Cei care refuzau vaccinarea ajungeau la tribunalul
militar (legea este valabilă şi astăzi). La o lună după vaccinarea în masă, au
apărut primele cazuri de febră galbenă, la soldaţi care nici nu ajunseseră pe
teatrul de lupte din respectivele regiuni de risc (tropicale). Un număr de peste 51.000 de soldaţi au fost spitalizaţi,
mulţi dintre ei rămânând cu daune ale ficatului pentru toată viaţa. Câţiva chiar au decedat (câţi anume nu se
ştie). O gafă monumentală pentru «virologi». La repezeală s-a „inventat“ un
virus al „clanţei şi capacului de la WC“ şi s-a recomandat spălarea pe mâini.
Lucru pe care l-au făcut în primul rând virologii ţi concernele farma. S-au
spălat pe mâini!
La
„recomandarea“ lui Sabin i-a fost acordat premiul Nobel în 1951 sud-africanului
Max Theiler pentru respectivul vaccin,
şi astfel i-a fost acestuia acordată şi vina pentru eşec. (Amintiţi-vă aici vă
rog, de premiul Nobel acordat în 2008 francezilor Luc Montagnier şi Françoise
Barré-Sinoussi, dar nu şi lui Robert Gallo, americanul, şi prin analogie ne
putem imagina asupra cui va cădea răspunderea terapiilor anti-HIV false,
într-un
viitor care deja se întrevede!). Oricum însă, „isteţii“ aveau acuma în mână o
substanţă care provoca în mod sigur hepatită (hepatita este o inflamaţie a
ficatului, şi nu presupune obligatoriu prezenţa ca agent patogen a unui virus).
Aşa că experimentele au continuat. Saul Krugman a efectuat cu această substanţă
vaccinări ale copiilor din Willowbrook-School
în 1965. El dorea să salveze vaccinul şi plecase de la ideea de a încerca introducerea
gamma-globulinei ca profilaxie contra febrei galbene. Desigur că au fost în permanenţă luate probe de sânge.
Unul dintre copii de acolo, pe nume «Mir» a
făcut de două ori consecutiv febră galbenă. Krugman a luat probe de sânge de la
acesta înainte şi după declanjarea bolii şi a produs din acestea noxe de
hepatită, pe care le-a botezat “MS-1“ (înainte) şi “MS-2” (şi după prima
declanşare a bolii, MS desmnând “Mir Student”). Respectivele noxe au fost
injectate altor copii, şi astfel s-a putut constata că MS-1 provoca, la circa o
lună după injectare, febră galbenă, în timp ce MS-2 provoca această reacţie
mult mai târziu. Existau aşadar două cauze diferite pentru hepatită! (febra
galbenă provoacă în principal daune ficatului). Krugman şi Fundaţia Rockefeller
(care stătea în spatele experimentelor) ar fi preferat desigur ca MS-2 să nu
provoace nici un fel de boală, căci astfel s-ar fi putut “salva” vaccinul. Doar
că natura are legile ei, care nu sunt aceleaşi cu legile economiei de piaţă
libere (de orice scrupul).
Acuma, în urma “remarcabilului succes” prin care se descoperiseră nu
unul, ci două virusuri hepatice, trebuia construită şi o explicaţie cât de cât
logică. În joc reapare şi celebrul Blumberg şi astfel “testul-B” devine test de
confirmare al hepatitei provocate de injecţiile cu MS-2. Se pare că toate
probele de sânge luate în 1956, s-au dovedit la testele (test-B) efectuate în
1967 pentru MS-1 negative şi pentri MS-2 pozitive. Din nou a fost scoasă din
sertar sperietoarea cu spălatul pe mâini şi dezinfectatul clanţelor de la uşi. Iar
Krugman apărea cel mai adesea sub pseudonimul de “Irving Millman”, pentru a nu
fi singurul răspunzător al campaniilor de vaccinări. Astfel că în 1971 apare în
literatura de specialitate la Krugman pentru prima oară hepatita virală tip B –
tulpina MS-2. Vaccinul 17-D a fost retras de către Fundaţia Rockefeller (uneori
se mai întâmplă şi minunea ca OSM din Geneva să facă ceva util) şi depozitat în
nişte pivniţe, pe undeva, fapt ce a salvat viaţa a milioane de oameni. Febra
galbenă s-a transformat între timp în “febră hemoragică”. Blumberg a încercat
în continuare şă “ajute natura” cu sulfat de amoniu, bromură de natriu şi alte
chimicale (de parcă natura de miliarde de ani îi ducea lipsa Domunului
Blumberg, fără el neputându-se descurca). Desigur că un «ne-chimist» poate fi impresionat de
chestiile astea. Din păcate medicii în general nu au habar nici de chimie şi
nici mai ales de biochimie, discipline care nu se predau în şcolile de medicină
(cel puţin la modul serios şi temeinic). Iar alţi «isteţi urmaşi» ai lui
Blumberg vor să învingă bateriofagele cu chimicale asemănătoare cum ar fi
«Tamiflu» sau «Ribavirin». Vechii greci numeau asta HYBRIS.
Dacă nu
ştii, nu întreba!
Comici vestiţi ai E-Mail-ului
Iniţial am fost pur şi simplu
curios. Şi nu am avut de gând să mă refer la tot acest, să-i spunem,
”experiment”, în cadrul Site-ului www.quibono.net
Desigur, Qui
bono susţine o anumită opinie asupra medicinei alopate, concernelor farma şi a
„fructuoasei” colaborări dintre acestea două. Totuşi, eram pur şi simplu curios
să aflu în ce mod vor reacţiona medicii specialişti în momentul în care sunt
confruntaţi cu nişte întrebări foarte concrete, care cer dovezi ştiinţifice,
studii şi cercetări publicate în jurnale de specialitate. Cât din ceea ce
susţine un medic specialist este ipoteză acceptată necondiţionat prin
convenţie, şi cât este cunoaştere bazată pe dovezi ştiinţifice.
Întrebările
trimise în toate cazurile au fost cele care se pot gasi şi în www.quibono.net, la rubrica
Iatrogeneza >> Hepatita C 1 >> HCV, fratele
mai mic al HIV:
1-Rezultatul
pozitiv al existenţei virusului se bazează pe o procedură de evidenţiere
directă sau indirectă?
2-În
cazul în care evidenţierea existenţei virusului se bazează pe o procedură
directă, numiţi-mi, vă rog, publicaţia (studiul ştiinţific) în care este
documentată izolarea virusului şi relevarea caracteristicilor biochimice ale
acestuia, precum şi fotografia virusului izolat, deci “curăţat” de toate
particulele străine lui.
3-În
cazul în care rezultatul analizei se bazează pe o procedură indirectă (de
exemplu metoda PCR), doresc să ştiu dacă respectiva procedură este standadizată
explicit pentru Hepatita C sau nu. În cazul în care există o standardizare
explicită pentru Hepatita C, vă rog să-mi numiţi publicaţia în care apare
dovada directă a standardizării.
4-În
cazul în care nu există o standardizare a relevării directe a virusului
Hepatitei C, numiţi-mi, vă rog, publicaţia în care se dovedeşte explicit, că
printr-o metodă de relevare indirectă şi nestandardizată este posibil un
răspuns tehnico-ştiinţific valid, în baza căruia se poate afirma că în organism
este cu certitudine relevată prezenţa respectivului virus.
5-În
cazul în care afirmaţia că în organism a fost cu certitudine relevată prezenţa
virusului Hepatitei C are la bază doar aplicarea unei proceduri indirecte de
relevare, vă rog să-mi daţi explicaţia empirică, ştiinţifică clară pe care se
bazează decizia folosirii unei astfel de proceduri indirecte. Desigur că sunt
interesat de o realitate ştiinţifică bazată pe fapte certe care să stea la baza
folosirii unei proceduri indirecte, şi nu de un consens tacit şi speculativ.
6-Numiţi-mi
vă rog numele unui laborator care poate face o cercetare ştiinţifică, exactă,
atât biochimică cât şi biofizică a virusului Hepatitei C.
Dacă aş fi
trimis astfel de întrebări direct sub semnătura www.quibono.net era de aşteptat ca astfel de
E-Mail-uri să nu fie deloc luate în considerare. Era de
ajuns să te uiţi în Internet la adresa respectivă, pentru a înţelege imediat
care este opinia promovată pe acest Site. Astfel că a trebuit să apelez la un
intermediar. Domnul Gheorghe Popescu.
Am ales domeniul
Hepatitei C din două motive: afecţiunea are o răspândire foarte mare în
Romania, în comparaţie du AIDS spre exemplu, iar al doilea, din punct de vedere
personal, cunosc mai bine problematica HCV decât cea HIV.
Şi un lucru vreau să fie foarte clar de la
bun început: NU contest existenţa unei afecţiuni (boli) a ficatului, respectiv
a unei inflamaţii specifice a ficatului!!!
Contest însă existenţa unui retrovirus (HC)
ca agent patogen, ca şi cauză primară a acestei boli. În consecinţă, contest şi
terapia antivirală cu Interferon şi Ribavirin. Căci dacă nu există acest virus,
atunci nici nu se poate admite o terapie antivirală!
Corespondenţa
prin E-Mail s-a desfăşurat în cadrul lunii Octombrie, şi a cuprins 50 de adrese
E-Mail ale unor medici specialişti, institute de boli infecţioase, forumuri
profilate pe afecţiunea respectivă, a unor asociaţii ale pacienţilor şi a unor firme
producătoare de medicamente. În cele ce urmează nu va apare nici un nume şi
nici o adresă, în afara unui singur caz, care a avut amabilitatea să facă
referire directă şi publică la www.quibono.netMulţumim pentru reclama neintenţionată. În
acest caz nu mă văd obligat sa pastrez anonimă sursa respectivă, deoarece ea
însaşi a făcut referire directă şi publică la Qui bono.
Din 50 de
E-Mail-uri, au fost onorate cu raspuns doar 9. Rezultat: 18%. Rezultă că 82%
dintre medicii specialişti atât în hepatologie cât şi în virologie, în general
dintre cei care pretind a avea cunoştinţe asupra afecţiunii respective, nu au
avut nici un interes în a da raspuns unui astfel de E-Mail. Dreptul lor. Acuma,
ar fi incorect din partea mea să speculez faptul că nu ştiau ce să răspundă. În
fond puteau să răspundă ce doreau. Cel mai simplu mi se pare a considera că 82%
dintre medici nu au interes în a da răspunsuri unor întrebări „mai deosebite” ale
unui solicitant, ale unui pacient.
Dintre cele 9
răspunsuri, 2 au fost date de persoane care au recunoscut sincer că
problematica respectivă le depăşeşte. Este vorba despre doi medici, D.B şi M.G.
Este în regulă. Ca medic, în esenţă, ţi se cere să aplici teoria oficială şi
linia terapeutică indicată de forumurile medicale superioare. Din partea mea,
tot respectul pentru o persoană care recunoaşte că o anumită problemă o
depăşeşte. Este corect şi cinstit.
Un alt răspuns a
fost primit din partea administratorului unui fel de forum. Propriu zis nu un
răspuns, ci de fapt o recunoaştere a faptului că „a auzit de astfel de teorii
care contrazic ipoteza HCV”, dar ca pe Forum se luptă cu problemele atâtor
oameni bolnavi şi că... în fine, problema respectivă nu-l interesează.
Atât din
experienţa mea personală cât şi din cele citite din foarte multe surse, atât în
Romania cât şi în foarte multe alte ţări, astfel de „Forum”-uri sunt
subvenţionate de către unul sau mai multe concerne farma, cu scopul de a aduna
pacienţii în jurul terapiei standard, cu medicamentaţie produsă de aceste concerne.
(Vezi de ex. Dr.Med.Gabi Hoffbauer-„Pillen, Kräuter, Heilsversprechen”- Pilule,
plante, promisiuni de vindecare, Pag. 25-26 -Editura Heyne). Şi tot astfel stau
lucrurile şi în cazul unor Asociaţii ale pacienţilor pe categorii de afecţiuni.
Marile concerne
farmaceutice sunt obligate să facă cunoscute asociaţiile şi organizaţiile pe
care le finanţează, (din cauza legilor contra conflictului de interese, nu însă
şi Forumurile din Internet, care sunt de multe ori conduse de persoane private),
astfel încât dacă veţi avea un pic de răbdare şi veţi cerceta mai atent
prezenţele în Internet ale unor astfel de mari concerne farma, veţi căsi pe
undeva, printr-un cotlon, şi o listă a acestor „organizaţii- fiice”.
Pe de altă
parte, datorită specificului acestor asociaţii (de ajutorare a pacientului) ele
sunt mai „amabile” în oferirea de răspunsuri la întrebările unor persoane
private. Astfel s-a întâmplat şi în cazul lui G. Popescu, care a avut cu o
astfel de Asociaţie un interesant schimb de E-mail pe care îl puteţi citi în
continuare:
- primul E-mail de răspuns:
Buna ziua, stimate domnule Popescu!
Am primit solicitarea dvs. si vom da curs acesteia in cel mai scurt timp, dupa
ce in prealabil ne vom consulta cu specialistii din comitetul stiintific al
asociatiei noastre.
De asemenea, ne-ar fi utile cateva informatii
suplimentare legate de contextul in care solicitati aceste raspunsuri, pentru o
informare cat mai completa.
Va multumim si asteptam raspunsul dvs.!
Cu stima,
Presedinte
XXXXXXXXXX
După un E –mail în care Dl. Popescu spunea că se
interesează ca şi pacien, şi cîteva zile de aşteptare urmează cel de-al doilea
E-Mail, cu răspunsurile mult dorite :
Stimate
domnule Popescu
Va raspund succint la intrebarile dvs:
1. Rezultatul care atesta prezenta virusului in organism poate fi dobandit prin
diagnosticul virusologic indirect : testul de confirmare RIBA sau direct
prin testul PCR care evidentiaza statutul replicarii VHC.
2. Aceasta
intrebare nu isi are rostul neavand nici un sens. VHC
nu poate fi "curatat de nimic". Testul direct este PCR- se
poate cauta pe internet utilizand cuvintele cheie: VHC,PCR viral replication.
3.PCR este un
test diagnostic direct, nu indirect
4.Intrebarea
nu este clara
5.Testul
RIBA - test de confirmare indirect specific pt VHC. Practic pozitivitatea acestui
test indirect pune diagnosticul de certitudine in infectia cronica VHC.
De ce? deoarece anticorpii anti -VHC pusi in evidenta prin acest test sunt
specific directionati fata de regiunile specifice ale
genomului VHC:c 100, c 33, Ns 5.
6.
Cercetare biochimica da, se poate.Cercetare "biofizica?"- la ce se
refera?Sunt laboratoare in centrele universitare mari Bucuresti, Cluj.
Cu stima
XXXXXXXXXX
Năbădăiosul
nostru Domn Popescu nu se declară mulţumit şi trimite un « răspuns la
răspuns » : Răspunsul Nr.1 - Rezultatul care atesta prezenta virusului in organism poate
fi dobandit prin diagnosticul virusologic indirect : testul de confirmare
RIBA sau direct prin testul PCR care evidentiaza statusul replicarii VHC.
Comentariu:În
primul rând, vă referiţi la testul de confirmare, deci aţi „omis” testul
anticorpi ELISA. Mă rog, testul de confirmare Western-Blot, sau RIBA (Recombinant
ImmunoBlot Assay) are urmatoarea definiţie:
is a blood
test that detects antibodies to the hepatitis C virus. Because it is more
specific than some hepatitis C screening tests (like the Hepatitis C ELISA
test), it is sometimes used to confirm these
tests. However, other methods (like PCR) are much more common for this
confirmation step.
Acuma, testul RIBA (ca de altfel şi ELISA) nu
are nici o relevanţă atâta timp cât nu este standardizat. Şi aici mă refer la
“standardul de aur” care poate fi realizat numai în cazul în care retrovirusul
HC este izolat, curăţat, îi sunt analizate structura ARN-ului şi a proteinelor,
este fotografiat cu ME. Ori acest lucru nu a fost niciodată realizat. Din
păcate!
William Blattner, foarte cunoscut
cercetător în domeniul AIDS spune: ”Există o mare dificultate la standardizarea
specificităţii şi sensibilităţii unor teste (assays) asupra retrovirusurilor
umane, datorită absenţei «standardului de aur». Datorită absenţei «standardului
de aur» pentru HTLV-1 şi HIV-1, corectitudinea sensibilităţii şi specificităţii
în depistarea anticorpilor virali rămâne inexactă”.
HCV
este şi el un retrovirus, şi de asemenea îi lipseşte “standardul de aur”. Nu
este aşa? Păi să vedem :
Profesorul Heinz Ludwig Sänger de
la Institutul Max Plank (informaţii asupra Domnului profesor puteti găsi în
Internet destule - oricum deţine premiul Institutului Robert Koch pentru
cercetările sale din domeniul virologiei)) oferă spre publicare în Internet
următoarea declaraţie:
Mie
nu îmi este până astăzi (Octombrie 2006) cunoscută nici o publicaţie care
să ofere certificarea şi descrierea „curată” a virusului HC, conform
principiilor virologiei clasice, deci a izolării sale, a componenţei
biochimice şi biofizicale a genomului ARN-ului precum şi a componenţei
sale proteinice.
Există
un CONSENS general asupra caracteristicilor generale ale retrovirusurilor,
şi în baza acestui consens se presupune că retrovirusul HC ar trebui să
posede aceleaşi elemente (secvenţe genetice) ca şi celelalte
retrovirusuri. (Aceleaşi „presupuneri în consens” se fac şi asupra
retrovirusului HI).
Drept
consecinţă, cu ajutorul unor secvenţe complementare folosite ca „sonde” se
„presupune” relevarea retrovirusului HC într-o probă de sânge.
Acest
lucru ar putea fi din punct de vedere logic corect, doar că în genomul
uman se găsesc circa 450.000 de secvenţe genetice asemănătoarea celor
retrovirale!!! (Nature, Band 409, Februarie 2001Paginile 860-921).
Ori
dacă ţinem cont de această realitate certificată ştiinţific, este şi
normal ca astfel de „sonde” să găsească ceea ce caută, şi anume „secvenţe
asemănătoare” celor ale retroviruşilor.
Care
este motivul pentru care virologii şi medicii ignoră aceste lucruri,
rămâne pentru mine un mister. Foarte probabil că astfel de dovezi şi
descoperiri nu se potrivesc cu „consensul” arbitrar stabilit în cadrul
îngust al meseriilor lor.
Aceasta
este definitiv poziţia mea în ceea ce priveşte întrega problematică (a
retrovirusurilor). Regret că sunt nevoit să aduc mereu aceleaşi dovezi şi
argumente şi să constat că de fapt nimeni nu vrea să le audă.
Puteţi
să publicaţi în Internet opinia (şi convinegerea) mea, şi sung gata în
orice moment să-mi schimb punctul de vedere, în momentul în care cineva
îmi poate numi publicaţiile în care se face dovada clară a faptului că
acest punct de vedere al meu este fals.
De altminteri
Stimate Domnule XXXXX, prin întrebările mele vă solicitam indicarea studiilor
ştiinţifice publicate (sursele), şi nici decum nişte păreri personale. De
acestea nu duc nici eu lipsă. Dar ele nu pot înlocui dovezile ştiinţifice.
Deci, să trecem la testul PCR, care,
conform definiţiei de mai sus (standard, medicina şcolastică americană) este
cel cu mai mare putere de relevare şi care practic înlocuieşte RIBA în ultimul
timp. Această procedură a fost creată de Kary Mullis, fapt pentru care a primit
şi Premiul Nobel pentru chimie (1993). Să vedem ce spune CREATORUL acestui test
şi LAUREATUL CU PREMIUL NOBEL, Kary Mullis:
“Viciul
testului PCR este acela că este echivalentul biochimic al căutării acului în
carul cu fân. Fragmente virale care se pot găsi doar sub formă de frânturi
minuscule pot fi găsite şi amplificate, dar aceasta nu ne spune nimic despre
care anume virus este vorba şi dacă este în cantitatea suficientă pentru a
provoca daune sănătăţii.”
Acuma, ori Mullis este un prost, nu ştie ce
vorbeşte şi nu cunoaşte procedeul PCR, ori.... ?
De ce nu se
poate măsura încărcătura virală? Deoarece:
- Testul viral detectează doar
fragmente de cod genetic, nu însă şi virusul;
- Producătorii testului avertizează că testul viral nu
poate confirma prezenţa virusului;
- Testul viral dă rezultate şi în persoanele
sănătoase care au fost testate negativ la testul anticorpi (ELISA şi RIBA);
Cu greu
am reuşit să aflu ce anume este scris în
instrucţiunile de folosire ale aparaturii PCR, care provin de la firma
Hoffmann-La Roche. Dar dacă vrei poţi afla ce te interesează (poate aveţi vreun
bun prieten şef de laborator, vă va putea el povesti mai multe). Chiar pe prima
pagină este tipărit cu litere mari şi groase următoarea frază:
TESTUL PCR NU ESTE ADECVAT CA TEST HCV
–SCREENING PENTRU CERTIFICAREA PREZENŢEI VIRUSULUI HC ÎN SÂNGE SAU PRODUSE DIN
SÂNGE, SAU CA TEST DE DIAGNOZĂ PENTRU CONFIRMAREA UNEI INFECŢII HCV!
Mi se pare absolut firesc ca La Roche să-şi ia
măsuri de siguranţă, că doar ştie foarte bine cum stă „problema”.
Condiţia minimă necesară (pentru
interpretarea precum că un semnal-PCR, sau hibridizare în general, indică o
infecţie retrovirală) este ca primerii PCR şi/sau sondele hibridizate (şabloanele
în cazul QC-PCR) să aparţină unui anumit tip de retrovirus (pe nume HCV, HIV,
etc.) pentru ca PCR şi reacţiile de hibridizare să fie specifice acestui tip de
retrovirus. V.Turner (membru marcant al Grupului Perth) spune: “Argumentaţia
bazată pe PCR asupra genomului, presupune neapărat izolarea retrovirusului!
Altfel cum poate cineva să cunoască originea acidului nucleic cercetat prin
PCR?”
Eu nu mai am comentarii. Nici nu mai este
nevoie de ele, sper. Dar poate că totuşi aveţi Dumneavoastră.
Răspunsul Nr.2 - probalil ca
nu sunteţi virolog, de aceea nu iau în serios remarca Dvs. “nu poate fi curăţat
de nimic”. Întrebaţi un virolog la ce se referă “curăţarea”
unui virus. Doar suntem oameni serioşi, sau nu? Curăţat de
particulele străine lui! Desigur că este foarte greu să cureţi ceva nu există,
dar asta-i alta poveste.
Izolarea şi curăţarea unui virus (de
particule străine lui) este o procedură standard în virologie. Un anume virus
este, spre doesebire de celule şi/sau părţi componente ale celulelor (budding),
întotdeauna la fel de mare şi unitar, posedă aceeaşi formă şi este mai stabil
decât componentele celulare, ceea ce face ca virusurile să poată fi izolate
(separate) de alte componente care nu aparţin lui, ci celulelor. Cel mai simplu
ar fi ca un nou virus, pentru a putea fi identificat cu certitudine, să fie
izolat şi să fie astfel fotografiat cu microscopul electronic. Aceste virus
fotografiat trebuie să arate identic cu virusul găsit în celule, culturi
celulare sau în diferitele lichide din corpul uman, să poată fi astfel deosebit
de alte particule celulare asemănătoare lui (dar nu identice cu el). Ulterior
proteinele virusului trebuiesc despărţite unele de altele şi fotografiate.
Toate acestea duc la crearea unui model care să fie caracteristic virusului
respectiv. O procedură similară de separare şi identificare trebuieşte
efectuată şi cu ADN-ul sau ARN-ul virusului. Abea când proteinele şi materialul
genetic din care este constituit virusul sunt astfel curăţate şi izolate, se
poate vorbi de un nou virus. Sau de un anume virus.
Toate aceste proceduri nu au fost niciodată efectuate în cazul
retrovirusurilor HI (AIDS) sau HC (hepatita C), precum şi pentru celelalte
virusuri hepatice D, E, F, G, etc.
Aşa că, vedeţi ce rost avea întrebarea, precum
şi curăţarea?
Răspunsul nr.3
– poate că PCR este pentru Dumneavoastră un test direct. Pentru virologi însă,
chiar dacă o recunosc sau nu (şi din fericire sunt destui care o recunosc), nu
poate fi un test căci nu este standardizat. Există totuşi şi în virologie
reguli clare, sau ?
Răspunsul Nr.4-
nu este clară întrebarea ? Păi să încerc să o reformulez: doresc să citesc
cu ochii mei studiul sau lucrarea ştiinţifică prin care se dovedeşte că o
metodă (sau test) indirectă şi nestandardizată poate certifica prezenţa
unui ANUMIT virus în organismul uman. Probabil că şi acuma întrebarea nu este
clară, pentru că nu are... răspuns. Un astfel de studiu nu există. Există o
grămadă de studii care vorbes despre “markeri “ dar aceştia nu reprezintă o
metodă directă, ci indirectă. Şi totuşi, dacă există un astfel de studiu, şi eu
nu ştiu, vă rog respectuos să mă informaţi şi pe mine, dacă sunteţi amabil.
Răspunsul Nr.5 –
citez din întrebare :«Desigur că sunt interesat de o realitate ştiinţifică
bazată pe fapte certe care să stea la baza folosirii unei proceduri indirecte,
şi nu de un consens tacit şi speculativ.» Asta pe de o parte, eu solicitasem
studii ştiinţifice, nu opinii personale. Şi măcar dacă el ar fi serioase. Vă
rog să recitiţi definiţia RIBA de mai sus în lb.engleză. Testul PCR este cel
hotărâtor, nu Western-Blot (RIBA). Cel puţin aşa spune teoria standard,
şcolastică. Deci, am presupunerea că vă contraziceţi, nemai vorbind că astfel
se ia decizia în baza unui test INDIRECT, nu?
Iar continuarea este şi mai frumoasă: “regiunile
specifice ale genomului VHC :c 100,c 33,Ns 5.”
Dacă cunoaşteţi regiunile specifice ale unui genom,
înseamnă că, desigur, cunoaşteţi tot genomul! Altfel cum aţi putea cunoaşte
regiunile lui? Uau! Daţi-mi vă rog frumos şi mie sursa, adresa, numele
publicaţiei, orice, unde pot citi cu ochii mei acest lucru. Mai mult nici nu
doream de fapt să aflu. Aştept cu răbdare şi gratitudine.
Raspunsul 6 – de data asta
aveţi dreptate, doar ca din greşeală am scris „cercetare” în loc de
„descriere”. În regulă, este vina mea. Dar acuma daca m-am corectat poate mă
ajutaţi, puteţi să-mi trimiteţi adresa acelui laborator care poate face o
astfel de cercetare şi descriere atât biochimică
cât şi biofizică a retrovirusului Hepatitei C.
Acuma, absolut sincer, stimate Domnule xxxx xxxxx, nu mă
aşteptam să primesc răspuns la întrebările mele din partea xxxxx, din moment ce
nici cei de la firma xxxxx nu au putut (sau mai degrabă nu au vrut) să-mi
răspundă. Sper că ştiţi despre cine vorbesc, nu? Despre cei cu sponsorizarea
(extras de pe Site-ul xxxxx, cu voia Dumneavoastră):
Ţara: Romania
Domeniul: Pharma
Numele beneficiarului: xxxxx
Scopul subvenţionării:
Educational Campaign - disease awareness materials; Educational Campaign:
patients' guide, helpline (info for patients); Media relations
Nu am dorit să
fac aici o argumentaţie exhaustivă, căci ar fi luat prea mult spaţiu. Nu sper
în mod deosebit a primi răspuns la acest E-Mail. Dacă doriţi, şi este decizia
Dumneavoastră, uşa mea este deschisă.
Doresc încă o
dată să vă mulţumesc în mod deosebit pentru răspunsurile Dumneavoastră (şi
respectiv timpul pe care vi l-am răpit). Ele (ca şi altele de genul lor primite
în ultima vreme) mi-au fost de mare ajutor în a putea contura mai clar imaginea
asupra stării de lucruri din virologia contemporană (nu numai HCV), şi au
reuşit o dată în plus să mă convingă de faptul că oamenii de ştiinţă critici la
adresa retrovirologiei (şi Slavă Domnului sunt destui) au dreptate.
Marea miză este de fapt următoarea: dacă
hepatita C sau AIDS nu sunt provocate de un virus, nu are logică terapia cu
medicamentaţie antivirală. Ori în acest caz s-ar pierde importante sume de bani
de către industria farmaceutică! Greşesc?
Cu toată stima, al Dumneavoastră
G. Popescu
Am reprodus aici
întreaga argumentaţie, pentru ca pe viitor, în cazul celorlalte răspunsuri, să
nu mai revin cu aceste elemente.
Spre surpriza
mea, trebuie să recunosc, totuşi am mai primit un ultim E-Mail din partea
respectivei Asociaţii:
Domnule Popescu
Va multumesc pentru interesul acordat problematicii hepatitelor virale si
totodata pentru raspunsul documentat.Apreciez studiul facut de dvs. in domeniul virusologiei si impreuna cu
colegii mei vom analiza cu mare responsabilitate toate cele mentionate de dvs
si speram ca in scurt timp sa avem o intalnire cu specialistii din Comitetul
stiintific(virusologi,gastroenterologi si hepatologi) care sa analizeze cele
sustinute de dvs. Avand in vedere ca reprezentam
interesul pacientului cu afectiuni hepatice,suntem deschisi unei colaborari in
acest sens. Va multumesc Cu stima
XXXXXXXXXX -Presedinte Serios? Bineânţeles că nu a mai urmat
nici un alt E-Mail din partea specialiştilor din Comitetul ştiinţific. Nici
nu mă aşteptam aşa ceva. Oricum, interesant schimbare de “direcţie”, nu?.
Mulţumesc.
Un alt
răspuns am primit din partea reprezentantei în Romania a unui cunoscut concern
farma:
Stimate Domnule Popescu,
Va multumim pentru mesajul transmis.
Referitor la intrebarile Dvs, va recomandam sa
luati legatura cu medicul Dvs curant, singurul in masura sa raspunda acestora
si sa va ofere informatiile stiintifice solicitate.
Cu deosebita stima,
XXXXXXXX
Romania
La
insistenţele Domnului Popescu, care menţionează că nu este bolnav şi deci nu
are de ce să meargă la un consult medical, dar că, datorită faptului că
respectiva firmă este implicată în producerea de teste şi medicamentaţie, ar
trebui să cunoască publicaţiile ştiinţifice în care sunt prezentate dovezile
existenţei HCV, respectiva firmă binevoieşte să dea următorul răspuns
“monumental” (evit a folosi alţi termeni ce ar putea fi interperetaţi
nepotrivit):
Stimate Domnule Popescu,
Va multumim pentru aprecierea activitatii
noastre.
Legislatia romana in vigoare nu
permite oferirea informatiilor solicitate de Dvs. catre pacienti, ci numai
catre medici, pentru ca este vorba de medicamente etice, adica acele
medicamente care se elibereaza numai pe baza unei prescptieii eliberate de
medicul specialist.
Ca urmare, singura noastra recomandare ramane in
continuare sa va adresati medicului specialisti curant. Poate nu am fost
suficient de explicita, este vorba despre un medic specialist infectionist sau
gastroenterolog, nu medic de familie.
Dumnealor au toate informatiile legate de intrebarile
Dvs, informatii puse la dispozitie atat de compania noastra cat si acces la
toate datele stiintifice de actualitate.
Va multumim inca o data pentru intelegere!
Cu cele mai bune urari,
XXXXXXXXX
Romania
Adică, deşi nu
eşti bolnav, eu tot nu-ţi pot da informaţii despre medicamente, despre care
oricum nu ai întrebat nimic. Nu îmi permite «legislaţia română» !!!
Lămurit buştean.
Un alt medic
virolog îi răspunde Domnului Popescu să se adreseze medicului său, sau să
poftească la clinica respectivă pentru consult. Deşi Dl.
Popescu nu este bolnav, totuşi într-un al doilea E-Mail i se face clar
pisălogului Domn Popescu că:
Totusi, pentru informatii de specialitate, daca
va intereseaza, nu va poate ajuta decat un medic virusolog, care poate sa
stea de vorba cu dvs. la Institutul nostru. Aceasta discutie nu va costa
bani!
Rezultă deci
că nu se pot obţine informaţii prin E-Mail, ci numai „ochi în ochi“. In regulă,
cu prima ocazie o să facem şi aşa ceva.
O altă
doctoriţă specialistă, se plânge că întrebările trimise conţin diacritice, şi
mă roagă să le trimit din nou fără acestea. Zis şi făcut, după care respectiva
doctoriţă a dispărut cu întrebări şi fără răspunsuri, în ceaţa medicinei
alopate.
În
fine, un Domn Profesor Doctor de data aceasta, şef la un important institut din
Romania, răspunde în linia cunoscută deja de mai sus, doar la întrebările
impare, din doi în doi:
Buna ziua,
Raspunsurile la intrebarile dumneavoastra:
1. Directa (determinarea viremiei = ARN-VHC,
prin metoda PCR) si indirecta (prin determinarea anticorpilor anti VHC).
3. Procedura este standardizata.
5. Peste 90% din persoanele care poseda
anticorpi anti VHC au virusul prezent in organism.
Multa sanatate,
Cu stima,
Prof. Dr. XXXX XXXXX
M-am frecat
la ochi şi am mai citit eu însumi încă o dată întrebările. Căci nu pricepeam la
ce sunt date aceste răspunsuri? În fine, am revenit cu un E-Mail, care a rămas,
desigur, fără răspuns, şi tot la fel de sigur, aşa va şi rămâne.
Observând, în
timp, tendinţa de a nu răspunde pur şi simplu, la întrebări, în ultimele
E-Mail-uri trimise am adăugat în final următoarea frază: În cazul în care nu
primesc nici un răspuns, pot considera că nu sunteţi competent pentru a da
astfel de răspunsuri ?
Chestia asta
l-a mâniat foarte tare pe un anume doctor I.C. de pe un anume Site care oferă
răspunsuri persoanelor cu probleme hepatice :
Popescu
Gheorghe - daca dumneavoastra considerati ca e normal sa formulati o interbare
in acest stil, atunci considerati-ne incompetenti.
În regulă, îmi zic, poate am formulat
nu tocmai clar fraza, şi omul s-a supărat, aşa ca să încerc să-i explic rostul
acestei fraze. Deci:
Stimate
Domnule Doctor I.C. va rog sa nu confundati competenta cu incapacitatea.
Intrebarile mele se refera la studii de specialitate (virologie) si la
competenta in efectuarea testelor de laborator. Nu este obligatoriu ca un
hepatolog sau medic internist sa aibe competenta de a raspunde la aceste
intrebari. Eu nu am spus ca cineva ar fi incapabil. Cred ca va suparati prea
repede sau nu ati citit exact intrebarile mele. Le-am mai pus si altor
hepatologi, care mi-au raspuns, fara sa se supere, ca "nu sunt
competenti" pentru a raspunde acestor intrebari, caci ele apartin de
competenta unui virolog. Iar eu nu am de unde stii ce specializare aveti
Dumneavoastra. Sper ca neintelegerea sa se fi lamurit. Deci, daca aveti competenta de a ma ajuta cu indicarea
surselor (studiilor) respective, va voi ramane indatorat. Daca nu, nu-i nici o
problema, voi incerca sa ma adresez altor persoane. Cu stima.
Şi astăzi, după
aproapeo luna de zile, deşi întrebarea poate fi în continuare citită pe
respectivul Site, I.C. nu a dat nici un răspuns. Este dreptul Domniei Sale.
Iar ultimul şi
cel mai „simpatic” răspuns (nu însă primit în ordine cronologică) l-am primit
din parea „Hepatita virală C”:
Trimis de camy la Lun, 10/05/2009 - 18:37.
1.
Diagnosticul pozitiv de hepatita virala C se face atat pe baza metodelor
indirecte ( tehnica RIBA de evidentiere a anticorpilor), cat si pe baza
metodelor directe (detectarea ARN viral).
2. Metodele
directe inclusiv PCR (reactia de polimerizare in lant) are capacitatea de a
depista materialul genetic (ARN-ul ) al virusului hepatitei C, deci
intrebarea dumneavoastra nu are nici o logica?!
3. Metodele
indirecte se refera la metodele care determina anticorpii impotriva virusului
hepatitei C si sunt reprezentate de ELISA si RIBA, deci iar ati formulat o
intrebare fara logica si incorecta.
Sincer ar
trebui sa va adunati cu mai multa grija informatiile, apoi sa puneti intrebari
coerente si corecte pentru a primi raspunsuri la fel si apoi sa aruncati cu
noroi in medici asa cum faceti pe quibono.net.
Si inca o problema: ceea ce dumneavoastra cereti sunt lucruri cu aplicabilitate
practica foarte mica , care intereseaza mai mult cercetarea.
Este dreptul
pacientului sa aleaga unde sa mearga , dar cred ca timpul va lamuri cel mai
bine aceasta problema.
Acuma, asupra
celor trei răspunsuri primite nu vreau să mă refer, căci ele îşi primesc
replica în răspunsul larg trimis mai sus menţionatei Asociaţii. Nu
vreau să mă refer nici la faptul că un lucru se întreabă şi complect altceva se
răspunde. Medicina bazată pe dovezi, camy! (Scuze, nu ştiu dacă sub acest camy
se ascunde un Domn sau o Doamnă, aşa ca fără voie sunt nepoliticos).
Doar
că, asta este deja o metodă în sine, să-l faci prost pe cel care pune o
întrebare, fără însă a-l lămuri «de ce este prost». Dacă tot menţionezi www.quibono.net, n-ar fi rău să te asiguri
dacă nu cumva acolo se află destule informaţii adunate cu grijă, şi prezentate
coerent. Faptul că acolo concluziile sunt altele decât le-aţi dori Dvs. asta-i
alta poveste.
Cât despre
noroi, nu are nimeni nevoie să-l arunce, căci o anumită parte a medicinei
şcolastice se împroaşcă singură cu noroi. Stimat/Stimată camy, credeţi că este
nevoie să vorbim aici despre corupţia din medicina românească ? Este de
ajuns să răsfoiţi presa din ţară. Credeţi că este nevoie să ne referim aici la
conflictele de interese ce rezultă din strânsa legătură dintre industria farma
şi corpul medical? Nu cred că v-ar avantaja o astfel de dezbatere. Credeţi că
este necesar să facem o trecere în revistă a enormelor erori ale medicinei
alopate în ultimii 100 de ani?
Vorbiţi de
spre “timpul care va decide”? Păi din 1987 (anul declărarii hepatitei C ca
şiafecţiune cauzată de retrovirusdul HC)
şi până acuma au trecut 22 de ani. Şi cu ce rezultate? Măreţe! Nu se mai
dau trei interferoane pe săptămână, ci doar unul, da de trei ori mai scump.
Mulţumim din inimă concernului !
Iar ca şi cireaşă pe tort, citez “ceea ce
dumneavoastra cereti sunt lucruri cu aplicabilitate practica foarte mica, care intereseaza
mai mult cercetarea”.
Acuma,
serios, chiar nu înţelegeţi nimic, sau doar vă prefaceţi. Păi dacă dovezile de
certificare a existenţei virusului HC, stabilirea “standardului de aur” conform
legilor virologiei, nu se pot aduce în cazul retorovirusului HC, asta înseamnă
că această calea terapeutică antivirală nu are nici o logică. Cum poţi decide
să terapiezi cu medicamentaţie antivirală un agent patogen (retrovirus) care nu
există?
Dar terapia pe 48 de săptămâni costă binişor
peste 20.000 de Euro. Ori fără virus HC nu mai există terapie antivirală! Tot
mai sunteţi de părere că sunt lucruri cu aplicabilitate foarte mică? Care nu
interesează decât cercetarea? Nu cumva interesează în primul rând industria
farmaceutică? Nu cumva interesează de asemenea şi medicul care îşi leagă cel
puţin pentru un an pacientul de cabinetul său prin analize, injecţii, vizite,
controale, etc? Mulţumesc, camy!
În fine, cam asta ar fi de povestit despre
felul “foarte solicitant” prin care medicii specialişti consideră că este cazul
să răspundă unor întrebări şi solicitări din partea omului obişnuit.
Cine aruncă aici cu noroi? Cel care
pune o întrebare pentru a-şi clarifica nişte probleme, sau cel care ori nu dă
nici un răspuns din turnul său de fildeş,ori dă un răspuns din categoria «hai să batem câmpii».
Stimaţimedici, vă mulţumesc respectuos pentru colaborare,
