Misterul microorganismelor pleomorfice.

Rezumat al articolului “To be or not to be? 150 Years of Hidden Knowledge” de Christopher Bird 1991  ( Nexus Magazine April 1992)

   Rândurile care urmează sunt o încercare de a arunca o privire asupra unor cercetări şi descoperiri efectuate de o serie de oameni de ştiinţă care nu s-au temut a fi calificaţi drept „eretici”, în domeniul ştiinţific care se ocupă cu studierea celor mai mici forme de viaţă, microorganismele.

   Este greu de crezut (şi poate totuşi că nu este aşa de greu, având în vedere interesele puse în joc) dar multe dintre informaţiile şi cunoştinţele care urmează au fost cunoscute deja cu peste o sută de ani în urmă. Dar au fost consecvent ignorate, reduse la tăcere, suprimate , eliminate din manualele de orice grad de către cei „ortodoxia” microbilologiei,  de către cei care sunt „formatorii de opinie” în acest domeniu şi mai ales în domeniul „relaţiilor cu publicul”.

   În loc să fie primite cu braţele deschise şi entuziasm, surprinzătoarele descoperiri au fost întâmpinate cu o ostilitate neobişnuită, destinată în mod obişnuit impostorilor sau excrocilor. Tocmai această stare de lucruri face demersul de faţă dificil, căci de foarte multe ori este extrem de dificil să obţii informaţii, rezultate ale cercetărilor referinţe în sursele biografice obişnuite. Pe de altă parte, deseori „ereticii” sunt izolaţi, ostracizaţi, excluşi din breasla respectivă, astfel încât mijloacele lor de comunicare şi cercetare să fie cât mai reduse posibil. Se lasă deseori impresia în mass-media cum că aceşti cercetători nu ar fi decât nişte „aventurieri” sau oameni „rătăciţi, dezorientaţi” psihic, care nu trebuiesc luaţi în seamă. Vechii cartografi au „hărţile” deja făcute, hărţi ce care sunt foarte mulţumiţi,  iar aceşti noi „Cristofor Columb” nu fac decât să deranjeze cu noile lor „Terra incognita”.

   De ce această atitudine? Înapoi la întrebarea fundamentală: „Qui bono?”

   Dar mai bine să ne începem călătoria în acest noi descoperit, deci încâ ne-cartografiat tărâm al pleomorfelor. Să începem cu primul pas, ştiut fiind că oricum...troate drumurile duc la Roma.

 

Primul pas : Wilhelm Reich şi Bionii.

 

Wilhelm Reich şi-a început cariera ca şi colaborator şi protejat al lui Freud. Ulterior însă el s-a despărţit de „Mişcarea Psihoanalitică Internaţională” şi a început o carieră independentă într-un domeniu care în zilele noastre poartă denumirea de biofizică. Tot cam în acelaşi timp a intrat în conflict chiar cu adepţii lui Freud. Astfel, s-a retras în Norvegia unde a început să lucreze cu un microscop echipat cu lentile speciale care-i permitea să mărească microorganismele de 2-3 mii de ori, ceea ce însemna la vremea aceea dublul standardului obişnuit.

   Printre descoperirile sale din această perioadă se numără nişte „vezicule”, un fel de pungi minuscule care conţin un fluid, vezicule ce se întâlniesc în infuziile din fân sau alte materiale, cum ar fi de exemplu ţesuturile diferitelor animale, dar şi în pământ sau cărbune. Dupü multe experimentări făcute, în care a observat printre altele că numărul de „vezicule” cultivate creştea în momentul în care „preparatul” în care se aflau era fiert, Reich a ajuns la concluzia că ciudatele vezicule descoperite de el erau o formă de „tranziţie” dintre lumea vie şi cea inertă. Drept care a botezat această treapă elementară de viaţă, încă nerecunoscută, cu numele de BIONS.

   Marea majoritate a microbiologilor, nemai vorbind de alţi oameni de ştiinţă implicaţi în studiul formelor de viaţă, au privit la noile creaturi ale lui Reich ca la ceva pogorât di „Fantasi” lui Walt Disney. În experimentele lui Reich, atunci când acesta turna din infuziile sale într-un mediu de cultură, aceste culturi formau la suprafaţă o peliculă de bacterii şi amoebe, creând, să spunem aşa, forme de viaţă deja cunoscute, sau cel puţin foarte asemăbătoare cu cele deja cunoscute.

    Desigur, exista posibilitatea ca aceste „animacule” (astfel le-a denumit Leuwnhock, inventator al microscopului, atunci când le-a văzut pentru prima oară) să fi invadat culturile provenind din atmosfera înconjurătoare sau ca urmare a faptului că mediul de cultură fusese impropriu sterilizat. Pentru a elimina aceste posibilităţi, Reich a supraîncălzit culturile sale de Bioni şi a observat că aceste culturi de Bioni „aparent moarte” totuşi duceau în cele din urmă la formarea de forme microbiene. Acest fapt l-a condus la concluzia că Bionii, ca treaptă preliminară de viaţă, au o forţă vitală practic indestructibilă. Această energie vitală a denumit-o „ORGONE”. Această nou descoperită „forţă vitală” a constituit sursă de inspiraţie pentru filozofi (francezul Henri Bergson cu teoria vitalistică) sau pentru biologi (germanul Hans Driesch care se referea la „entelehie” termen preluat de la Aristotel).

   Biologia era în acele vremuri sub autoritara influenţă a fizicii care condamna orice fel de noţiuni „mistice” cum ar fi cele de „creator primordial” sau de „forţă vitală” , astfel încât s-a distanţat obedient şi rapid de noile teorii ale lui Reich. (Din păcate biologia a şi rămas aşa pâna în zilele noastre, în vreme ce fizica s-a transformat sub influenţa teoriei coantelor, la fel ca şi chimia, care a urmat întotdeauna paşii făcuţi de fizică). Reich însă a condus însă „erezia” mai departe, adăugând că aceste structuri microbiene bionice puteau fu detectate şi cultivate şi în sângele uman, care la aceea vreme (ca de altfel în mare parte şi astăzi) era considerat ca fiin steril.

   Reich însă şi-a continuat cercetările, extinzându-le asupra probelor de sânge luate de la pacienţii bolnavi de cancer şi în care a găsit forme bacteriene extrem de subţiri pe care le-a pus în legătură cu această boală letală. Reich a denumit aceste forme bacili T (de la cuvântul german „Tod”, care înseamnă moarte). Lui Reich i s-a părut că ceva neexplicabil se petrece în corpul bolnavilor de cancer, un „ceva” care-i determină pe promotorii de viaţă, Bionii, să se transforme în bacili T, adică ucigaşi. Totuşi ulterior Reich a constatat că astfel de bacili-ucigaşi se puteau întâlni şi în excreţiile persoanelo sănătoase, ceea ce însemna că aceste persoane dispuneau de particule „provocatoare” de cancer, şi că această predispoziţie la cancer era în directă determinare cu un anumit nivel de rezistenţa biologică la putrefacţie.

În acest moment este foarte interesant a putea diferenţia între apariţia acestor „corpuri străine” la un pacient ca un semnal premergător (predispoziţie) al cancerului, un „semnal de alarmă” şi ceea ce unii cercetători consideră, şi anume că aceste „forme de viaţă” sunt însăşi cauza bolii (lucru pe care-l consider fals).

   În acest moment se ridică o întrebare fundamentală, care este intenţionat ignorată atât de către biologi, cât si de către medici, şi anume : „Este posibil oare ca germenii să apară în organism mai degrabă ca rezultat al unei boli, în loc să fie ei însuşi „cauzatorii” bolii, cel puţin în marea majoritate a cazurilor ?” De ce este ignorată toată această teorie, bazată pe experienţe şi dovezi certe?

   Sau să punem mai adânc întrebarea: „Qui bono?” Cine profită? Dacă nu mai avem „inamicul” germen, nu mai avem nevoie nici de medicamente sintetizate chimic sau în alt mod, şi nici de serviciile medicinei alopate, cel puţin în sensul în care ea este consacrată astăzi! Cine profită de pe urma teoriei germenilor a lui Pasteur? Qui bono?

   Cum se termină poveste lui Reich? Cam ca întotdeauna atunci când se trezeşte câte unul care se opune „sistemului”. Insultat, înjurat şi calomniat în fel şi chip, i se intentează un proces în USA, în urma căruia este condamnat şi întemniţat într-un penitenciar american, unde moare în 1964.

   Asta doar aşa, ca să le treacă efentualilor amatori pofta să mai tulbure apele alopaţilor şi concernelor farmaceutice. Socotelile acelora care ştiu foarte bine ....Qui bono! Iar guvernul „liberei” republici americane a ordonat ca toate scrierile lui Reich la care se putea ajunge să fie incinerate! Vă reaminteşte oare asta de acele ruguri uriaşe de cărţi arse de hitlerişti? Vă reamintesc anul şi locul: 1964, în STATELE UNITE ALE AMERICII, cea mai „înaintată „ democraţie din lume. Democraţie? La doar douzeci de ani după ce Reich-ul german areda cărţile pe străzile din Berlin!

 

Al doilea pas : Royal Raymond Rife şi „microscopul universal”

 

   În 1944 au apărut simultan în două prestigioase jurnale ( editate de The Smithsonian Institute din Washington, D.C. şi de către Franklin Institute din Philadelphia) două articole dedicate microscopului, mai exact a celui cu electroni, care fusese pus la punct nu de mult timp. În aceste articole, cam o treime era dedicată noului microscop, în timp ce restul de 2/ era dedicat unui micriscop pus la punct încă în 1920 de către autodidactul californian Royal Raymond Rife. Microscopul cu electroni putea mări de până la 500.000 de ori, dar avea un mare dezavantaj : nu putea permite cercetarea microorganismelor vii, căci acestea erau omorâte datorită radiaţiilor. În schimb, microscopul pus la punct de Rife mărea doar de 60.000 de ori ( oricum o rezoluţie excelentă) dar nu distrugea “obiectul” observaţiei.

   Cu ajutorul microscopului pus la punct de el însuşi. Rife a putut urmări o familie de microbi în sângele unui pacient bolnav, care s-au metamorfozat în diferite forme, în momentul în care condiţiile în care se aflau erau modificate. Aceşti microbi se pransformau dintr-o formă în alta precum din larvă apare fluturele, deci radical diferit faţă de forma precedentă. Rife a putut număra 16 forme (metamorfozări) diferite ale aceluiaşi microb. La acelaşi număr de 16 “trepe” conduc şi cercetările lui Gaston Naessens, despre care vom mai vorbi (ciclul somatidelor).

   Astfel Rife a ajuns la o concluzie la care, după cum ştim acum, au mai ajuns şi alţii înainte sau după cercetările lui, şi anume că germenii, în funcţie de condiţiile interne existente, se formează în corp, unde nu sunt cauza, ci rezultatul unei boli.

   Ori, această concepţie răstoarnă cu fundul în sus tot ce se învaţă în şcolile de medicină alopată!!!

   Neputând să-mi cred ochilor, după cele ce citisem despre Reich, iar acum despre Rife, m-am “mutat” pentru două luni la Biblioteca Naţională de Medicină (USA) încercând să găsesc mai multe informaţii despre Rife. Dar...atât lucrările lui Rife sau informaţiile despre el, cât şi microscopul său dispăruseră complect de pe faţa pamântului! Totuşi în cadrul acestor eforturi mi-am dat seama că o serie de microbiologi, timp de mai multe decenii, însă până în 1930 (!) au susţinut aceeaşi teorie, conform căreia bacteriile, în anumite condiţii favorabile de cultură, se pot metamorfoza în forme atât de mici încât pot trece prin fitre care nu pot fi trecute decât de microbi mai mici decât virusurile. Desigur că se ridică permanent întrebarea dacă aceste “virusuri” de care ne vorbesc alopaţii astăzi nu sunt cumva de fapt propriile noastre bacterii, care, ca urmare a unor condiţii excepţionale (de boală), se metamorfozează în aceştie minuscule aşa-zise “virusuri” ?

   Unul dintre primii reprezentanţi ai acestei şcoli (concepţii) a fost suedezul Ernst Bernhard Almquist. Acesta a făcut sute de observaţii asupra bacteriilor pleomorfice în laboratorul său. În acea vreme erau însă sute de alţi cercetători din Franţa. Germania, Italia, Rusia şi Statele Unite implicaţi în cercetări efectuate în aceeaşi direcţie. În 1922, după două decenii de cercetări susţinute a ajuns la concluzia că « nimeni nu poate afirma că cunoaşteciclul complect al vieţii precum şi toate formele şi varietăţile pe care le poate lua o singură specie de bacterii. O astfel de afirmaţie ar fi doar o supoziţie nefondată ».

   Trebuie să ne reîntoarcem din nou puţin la întrebarea noastră: “Qui bono?”. Începând cu anii treizei ai secolului trecut, se produc o serie de evenimente, ciudate sau catastrofale, dureroase dar în mare parte şi suspecte. În 1933 Hitler ajunge la putere. Concernele americane, dar mai ales Carnagie şi Rockefeller, încep o « ciudată şi macabră » cooperare în domeniul medical cu firma I.C. Faber, firmă de tristă amintire, nu numai pentru evreii internaţi în lagărele de concentrare. Ulterior, deşi Germania pierduse războiul, cooperarea a continuat, de data aceasta de pe poziţia învingătorului. Specialişti în manipulare şi intoxicare cu dez-informaţii, specialişi în spionaj şi Gestapo, specialişti în cercetarea ştiinţifică, în fine, tot felul de specialişti germani au fost “transferaţi” în SUA (vezi Proiectul Agrafa). Simultan, au dispărut documentele, cărţile, studiile celor care contraziceau teoria germenilor, iar o serie de concerne chimice au devenit mari concerne farmaceutice. Despre partea financiară, câştigurile fabuloase (concernele farmaceutice au un profit mai mare decât companiile petroliere! ) nu cred că mai este cazuzl să vorbim. Un mare număr de savanţi au fost târâţi prin tribunale, (să amintesc doar de Reich, Hoxley sau Gerd Hammer !) au fost terorizaţi şi «desfiinţaţi”  pur şi simplu.

    O altă problemă foarte interesantă care se ridică aici este aceea a celor două tipuri de microscoape: eletronic şi cel “universal”. Deşi puterea de rezoluţie a celui cu electroni este mult mai mare, consider că dezavantajele pe care le aduce cu sine folosirea acestuia sunt mult prea mari, şi lasă loc la speculaţii şi interpretări complect arbitrare. Faptul în sine că prin acest microscop studiem o “lume moartă” care nu mai poate evolua, nu se mai poate transforma, toate acestea fac ca teoria de mai sus pur şi simplu să nu  poată fi....văzută, observată, studiată. Deci, multe dintre cercetările care au la bază micriscopul electronic se bazează de un material doveditor fals, pervertit. În fond eu credeam că biologia moleculară se ocupă cu studiul vieţii, nu al morţii, al “cadavrelor”. Şi încă o întrebare la care se poate cu greu găsi un răspuns acceptabil: Ce fel de “politică a ştiinţei” este practicată de vreo 80 de ani încoace, astfel că figuri remarcabile, savanţi de marcă, sunt tîrîţi prin tribunale ca nişte răufăcători? Reich. Rife. Hammer. Hoxley. Şi, da, şi Gaston Naessens, expert în microscopie, oncologie, cercetător de calibru, savant de mare valoare! Cum este oare posibil ca descoperirile celor trei (Reich, Rife, Naessens) să fie puse la “Index” la fel ca pe vremea Inchiziţiei. Să fie etichetaţi ca şi şarlatani în USA, Franţa şi încă în multe alte ţări?

   În locul unui răspuns.....tăcere. Doar că după 11 Septembrie  nu ne mai miră nimic, iar răspunsul la întrebarea “Qui bono?” îl ştim deja.

 

Al treilea pas : Gaston Naessens şi Somatidele

 

   Pentru prima oară am aflat de existenţa lui Gaston Naessens de la Dr. Eva Reich, fiicalui Wilhelm Reich. Cercetările pe care le-am pornit asupra operei lui Reich mi-au deschis un arc de cerc care m-au condusîn mod firesc, prin Rife, la Maessens. Iar ceea ce am aflat despre studiile şi cercetările, teoriile şi descoperirile lui Naessen au închis cercul deschizând în acelaşi timp întreaga panorama a pleomorfismului.  

   În 1979 m-am întâlnit pentru prima oară cu Gaston Naessens. În următorii cinci ani am petrecut mult timp în compania acestuia şi a soţiei sale, având ocazia să cunosc o mulţime de lucruri despre descoperirile sale, despre cercetările sale fascinante. Şi de asemenea să aflu şi despre vicisitudinile şi neplăcerile pe care o mare pare a dintre « colegii de breaslă » i le-au cauzat, incapabili fiind să accepte sau să înţeleagă ceea ce vedeau cu proprii lor ochi prin microscopul lui Naessens. Vorbesc de microscopul său, căci Maessens foloseste un microscop « universal » conceput şi realizat de el însuşi, denumit de el « somatoscop ». ( Un scurt dar foarte interesant film despre somatoscop puteţi vedea în Google –Video la urmatoarea adresa :

 http://video.google.de/videoplay?docid=-2124381128602218844&ei=OLvqSdGIFJr22wKBttDQCw&q=Gaston+Naessens&hl=de.

Aici veţi putea vedea printre altele, « în direct »,  metamorfozarea bacteriilor. În limba engleză!)

   Este de-a dreptul fascinant să vezi cum savanţi recunoscuţi în domeniul microbiologiei sau medicinei, educaţi în spiritul “autoritar şi dictatorial” al ştiinţei “oficiale”, deşi pot vedea cu proprii lor ochi acest fenomen de metamorfozare al bacteriilor, inventează tot felul de argumente, care mai de care mai infantile dar în acelaşi timp pe un ton foarte agresiv, numai datorită faptului că nu pot, sau mai degrabă nu vor să accepte un alt punct de vedere, chiar atunci când este fundamentat de fapte certe. Despre somatide s-a schris chiar că sunt “un artefact, ceva ne-natural introdus prin eroare”.

   Reich a spus o dată, şi desigur că şi aceste cuvinte ale sale au fost “şterse” din memorie : “Nu crede automat în nimic, mai ales în ceea ce ţi se spune. Convingete singur, cu proprii tăi ochi, prin propriile tale observaţii. Iar când ai descoperit ceva nou, nu te opri până nu reuşeşti explicarea lui complectă !”  

   Desigur, Naessens a avut norocul să trăiască un pic mai târziu, aşa că în anii 80 el nu  a mai fost “aruncat în închisoare”. Dar tot ce înseamnă mass-media se pare că nici nu a auzit vreodată de numele său! (Vă reamintesc în acest context că practic toată mass-media se află concentrată în mâinile a şase concerne. Că există de fapt doar două (2!!!) agenţii de ştiri (Reuter şi Associated Press) astfel încât eliminarea unei idei sau persoane este în zilele noastre efectuată prin manipulare, şi nu ca în trecut prin arderea scrierilor respective.)

   În timpul unei călătorii efectuate în Europa împreună cu Maessens am avut ocazia să mă întâlnesc cu un fizician suedez, Erik Enby MD, de la care am aflat despre unul dintre primii şi poate cei mai talentaţi pionieri ai pleomorfismului. Un zoolog german despre care vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează: Guenther Enderlein. Datorită însă faptului că engleza vorbită de Enby era destul de “greu” de înţeles, iar lucrările lui Enderlein erau scrise în germană, limbă care mie nu îmi este accesibilă, abea mai tîrziu am putut afla mai multe despre acest remarcabil savant (în 1990).

   Dar înapoi la Naessens. Cercetările sale au relevat aspecte foarte interesante asupra acestor somatide. Nu numai faptul că somatidele par a fi indestructibile (în condiţii normale de viaţă) dar şi faptul, poate şi mai interesant, că aceste somatide par a fi un fel de “precursori” ai ADN-ului!  Toate acestea la un loc ne conduc încet, dar sigur, spre o regândire a “misterului originii vieţii”, care în concepţia stiinţifică şcolastică este (deja se ştie) atât de departe de dovezile certe pe care ni le oferă realitatea.

   Iar toate aceste “noi descoperiri şi interpretări” m-au condus mai departe la următorul pas. La un savant de geniu, care încă cu o sută de ani inaintea lui Naessens, descoperise şu cetficase prin studiile sale existenţa acestor microorganisme : Antoine Bechamp! (vezi articolul “Istoria pierdută a medicinei”).

 

Al patrulea pas : Bechamp şi microzimele

 

   În 1984 în Franţa am avut ocazia să mă întâlnesc cu o farmacistă,  Merie Nonclerq, care după ce şi-a dedicat aproape toată viaţa profesiei ei, s-a hotarât să-şi facă doctoratul, scop în care a scris o disertaţie cu titlul : Antoine Bechamp (1816-1908) Omul şi Savantul, Originile şi Rezultatele muncii sale”.

   Ceea ce Nonclerq a reuşit să adune ca material informativ în această lucrare, pare a fi regăsirea unei “cărţi pierdute”. În esenţă este vorba despre controversa dintre doi oameni de ştiinţă despre care în zilele noastre nu se mai ştie nimic. Unul este Bechamp, celălalt Pasteur. Divergenţa lor era axată pe felul în care fiecare dintre cei doi concepea teoria bolilor. Este cunoscut astăzi (datorită unor cărţi de istoria medicinei scrise înainte de 1940) că Pasteur, pe patul de moarte, ar fi spus :Claude Bernard avea dreptate......  microbul nu este nimic, totul este terenul (propice pentru acesta)”. În acest fel, părintele teoriei germenilor - care încă mai este „Evanghelia” medicinei alopate – recunoştea faptul că rolul primordial în apariţia unei boli nu-l au germenii (care invadează din exterior corpul sărmanului cetăţean) ci evoluţia internă a organismului uman, car, datorită unor factori naturali perturbaţi, declanşează dezvoltarea germenilor din interior. Ca a omis, chiar şi acolo, pe patul de moarte, Pasteru să spună, a fost că nu Bernard ( reputat fiziolog ) ci Bechamp a fost cel care a stabilit bazele acestei teorii a „terenului, a micuzimelor. Dar Pasteur îl ura prea mult pe Bechamp pentru a-i pomeni numele, chiar şi în acest ultim moment de sinceritate. Pasteur a luat cu el în mormânt ura pentru Bechamp. Iar restul de muncă, în desfiinţarea definitivă şi ştergerea din istori a lui Bechamp au efectuat-o ulterior alopaţii intersaţi mai mult de propriul statut şi venit, decât de pacient şi adevăr.

   Pasteur, deşi din punct de vedere ştiinţific era net inferior lui Bechamp, avea un bun talent de manager, precum şi un sistem bine pus la puct de „relaţii cu publicul”, lucruri care pentru Bechamp erau total nesemnificative. Astfel s-a scris, şi se mai scrie încă, istoria medicinei din ultima sută de ani, desigur nu în avantajul bolnavului. Dar al cui? Qui bono?

   Dar parcă era vorba despre Antoine Bechamp, nu? Descoperirile sale au  pornit din momentul în care Bechamp a atacat problema fermentaţiei - reacţie chimică în urma căreia compuşi complexi sunt „desfăcuţi” în substanţe simple – şi a izolat din organiosmele vii o serie de fermenţi pe care i-a denumit zimaze.

   Lucrând cu o categorie de organisme denumite generic mucegaiuri, adică un fel de excrescenţe fungice care dezintegrează mediul organic, Bechamp considera aceste mucegaiuri ca fiind formate dintr-o colecţie de „granuloide subţiri”, pe care, datorită legăturii lor strinse cu zimatelel, le-a denumit microzime, sau „fermenţi subţiri”, care mai târziu aveau să primească la Naessens numele de simatide (în traducere – corpuri subţiri).

  Un lucru foarte important este şi faptul că Bechamp a constatat că aceste granulaţii, în anumite condiţii, evoluau într-o bacterie monocelulară, şi deci, ATENŢIE!, celula nu mai putea ficonsiderată ca fiind unitatea de bază a vieţii, deoarece exista ceva mai mic decât celula şi care se putea în anumite situaţii transforma (metamorfoza, însă nu „evolua” în sens darwinist) în celulă. 

    Un alt element foarte important este faptul că aceste microzime par a fi extrem de rezistente, practic indestructibile, Bechamp puntându-le găsi în straturi geologige care datau de circa 60 de milioane de ani, deci din vremea în acre evoluţioniştii consideră că ar fi apărut primele mamifere pe pământ. El a mai fost foarte surprins să constate că toate eforturile sale de a „ucide”, distruge aceste microzime au dat greş!

   Astfel că Bechamp a făcut în cea de a treia sa carte, „Sângele” următoarea afirmaţie : „Pot afirma că microzima este începutul tuturor formelor de organizare”. ( Aici aş dori să reamintesc, deşi poate reupt din contextul în care tocmai ne aflăm, că Bechamp susţinea despre sânge că este un „ţesut fluid”, concept şi teorie care îmi sunt foarte dragi şi în acelaşi timp foarte originale.) Şi, deoarece microzimele din bacteriile moarte trăiau în continuare, Bechamp a aluns la concluzia că microzimele erau „sfârşitu” viu al orcărei forme organice, o categorie vie fără precedent.

   Microzimele lui Bechamp apăreau în faza de început a procesului vieţii - de exemplu în ovulul care devine ou – şi erau de asemenea găsite, complect active, în formele de desompunere ale vieţii.

   Astfel, făcând o paralelă cu celebra lege chimică a lui Lavoisier (Nimic nu se pierde, nimic nu se crează, totul se transformă), Bechamp spunea : „Nimic nu este victima morţii.... totul este victima vieţii” ! Superb, nu numai în concentrarea exprimării din punct de vedere biologic, dar şi din punct de vedere filozofic (creştinism-înviere, budism-karma). În Biblie stă scris :”Cenuşe în cenuşe, praf în praf....” Pe ultima pagină a carţii sale „Sângele”, Bechamp se exprimă şi mai explicit : „După moarte, este esenţial ca materia să fie înapoiată în condiţia ei primitivă, în ace a existat înainte de a fi „împrumutată” unei făpturi vii......  Organismele fii, conţinând microzime, poartă în ele elementele esenţiale ale vieţii, bolii, distrugerii sau morţii. Celulele noastre sunt în permanenţă distruse – proces ce se poate observa continuu – prin procese foarte asemănătoare fermentaţiei, după care urmează moartea. Dacă pătrundem mai adânc în miezul acestei probleme putem întradevăr spune, deşi poate părea puţin macabru, că din momentul naşterii  organismele se deteriorează („putrezesc”) permanent ! ”

 

Al cincilea pas : Günther Enderlein şi ciclul de viaţă al bacteriei

 

   Cum am spus mai înainte, abea în 1990 am avut ocazia să mă familiarizez cu opera unui alt cercetător, care prin lucrările sale mi-a întregit tabloul deja în formare asupra bacteriilor. Abea în 1990 am putut deci citi în engleză o carte despte Günther Enderlein, zoolog german care a efectuat o serie de cercetări în timpul primului război mondial, şi căruia i se datorează astfel „unele dintre cele mai importante descoperiri în domeniu făcute vreodată” aşa cum subliniază autorul acestei cărţi.

   Lucrând ca bacteriolog într-un spital militar aflat la Marea Baltică, Enderlein a finalizat în 1917 un manuscris care a fost catalogat de o serie de colegi de breaslă ca fiind „deschizător de noi şi complect diferite perspective asupra lumii microbilor”. Enderlein relevă mai multe faze în dezvoltarea pleomorfică a bacteriilor şi ajunge la concluzia că bolile precum şi procesul de vindecare al acestora este în strânsă legătură cu anumite legi morfologice şi ciclice.

   Manuscrisul a fost ulterior publicat sub titlul „Bakterien Cyclogenie” (The Life Cycle of Bacteria) în 1925, la scurt timp după ce Enderlein a fost numit ca şi curator al Muzeului de zoologie din Berlin.

   Punctul de plecare al cercetărilor lui Enderlein a fost atât Antoine Bechamp cât şi o serie de alţi cercetători germani care continuaseră cercetările acestuia din punctul unde Bechamp le lăsase. Printre aceştia se numără Robert Leuckart, fondatorul parazitologiei, precum şi Otto Schmidt, care a fost primul cercetător ce a raportat prezenza anumitor paraziţi în sângele pacienţilor bolnavi de cancer, încă înainte de 1901. Focusându-şi interesul asupra acestui domeniu şi lucrând nemijlocit cu microscopul timp îndelungat, Enderlei a ajuns la concluzia că bacteriile se pot metamorfoza într-un numar foarte mare de forme, denumind astfel bacteriile ca „monstrul cu o mie de capete”.

   Conform convingerilor lui Enderlein, diferite tipuri de microorganisme trăiesc în corpul nostru într-o reaţie de simbioză recuproc-benerifă. În momentul în care însă în organism se produce o deteriorare severă a condiţiilor aceste microorganisme se transformă în „factori patogeni”, formându-se astfel o disbioză. Această metamorfozare este pusă de Enderlein pe seama „instinctului de conservare” al microorganismelor, care se metamorfozează în scopul de a supravieţui unor condiţii improprii nou create.

   „În faza iniţială microorganismele traiesc în sânge prestând funcţii benefice organismului, dar ulterior, în condiţii modificate, ele îşi abandonează funcţia iniţială pentru a-şi putea asigura propria supravieţuire”, spune Enderlein.

   Astăzi „Bakterien Cyclogenie” (Ciclogenia bacteriilor) este practic necunoscută. Interesant este totuşi că pâna în preajma celui de al doilea război mondial, (adică până când relaţiile de afaceri dintre companiile americane şi I.C Faber au fost puse în mişcare) Enderlein se bucura de o oarecare recunoaştere internaţională. Lucrările sale au fost bine primite atât la Congresul internaţional de biologie din 1930 care a afut loc la Pittsburgh în Pennsylvania precum şi la Congresul de microbiologie din 1939 din New York City. În ciuda unor atacuri virulente venite din artea membrilor „ortodoxiei” medicale germane, Enderlein a fost puternic susţinut de o serie de colegi curajoşi, cum ar fi de exemplu fizicianul şi cercetătorul în domeniul microbian, Dr. Wilhelm von Brehmer, care considera ciclul bacterian conceput astfel de Enderlein ca fiind agentul cauzal al dezvoltării maligne în celulele canceroase.

 Cartea despre care am amintit mai sus, despre Enderlein, scrisă de suedezl Enby, mi-a lămurit câteva dintre aspectele mie încă neclare ca urmare a studierii cercetărilor lui Rife. Pe de altă parte, predominanţa ce care a căpătat-o în timp teoria microbiană şcolastică nu se datorează numai lui Pasteur, ci şi lui Robert Koch, ale cărui principii stau la baza celor „zece postulate” din cercetarea microbiană, precum şi lui Ferdinand Julius Cohn, naturalist şi botanis de asemenea german, care a insistat asupra constanţei tipurilor bacteriene şi a clasificării lor rigide, în seturi de grupuri şi familii, având ca bază forma şi structura lor. Impunerea ca dogmă a conceţiilor Koch-Cohn s-a datorat şi faptului că la începutul secolului XX marea majoritate a biologilor şi microbiologilor americani îşi făceau studiile în  Europa, mai ales în Germania, după care, la întoarcerea in State, ipuneau ca dogmă ceea ce învăţaseră în şcolile europene, respectiv germane.

 

În loc de concluzii

 

   Ceea ce v-am prezentat aici este doar o succintă recenzie a cercetărilor făcute în “misterioasa ţară” a organismelor pleomorfice.

    Primul capitol al cărţii lui Enby poartă titlul : „Originile unei revoluţii medicale”. Revoluţia este încă în desfăşurare, ea nu a luat sfârşit. De când a apărut cartea lui Enderlein, cu 65 de ani în urmă, constatările făcute acolo, precum şi cele anterioare ale lui Bechamp, continuă să rămână nerecunoscute de către comunitatea stiinţifică în ansamblulş ei. Şi aceasta nu pentru că nu ar fi existat mulţi alţi cercetători care au depus eforturi pentru a scoate adevărul la lumină, pentru a duce „revoluţia” la capăt. Spre exemplu, în 1927, un microbiolog american, Dr. Philip Hadley, care aprecia lucrările lui Enderlein, a publicat în „Journal of Infectious Diseases” un aticol ce se întindea pe 312 pagini, intitulat „Disociaţia microbiană”, care avea la bază cercetările făcute în Laboratorul de higienă al Universităţii din Michigan. În acest articol Hadley nota:

   „Vor dura cu siguranţă încă mulţi ani până se va putea o decizie definitivă asupra contrubuţiei lui Enderlein. Până atunci nu putem decât să recunoaştem cu admiraţie eforturile depuse de Enderlein în a clarifica şi ordona starea de haos care care domneşte în domeniul studierii bacteriilor. Sper ca începutul şi direcţiile schiţate de Enderlein să fie urmate şi continuate de mulţi alţi microbiologi, care cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, vor păşi pe urmele lui Enderlein.”  Aceste cuvinte au fost scrise cu 64 de ani în urmă, dar din păcate prea puţini au acceptat provocarea lansată de Hadley.

   Unul dintre puţinii care au acceptat provocare este născut la trei ani ducă ce Hadley scrisese rândurile de mai sus. Gaston Naessens.
                                                                            Qui bono