Haideţi să ne punem de la bun început câteva întrebări:
Cum s-au comportat anibioticele în această „cursă” pe
care o desfăşoară de circa 50 de ani?
Care este motivul pentru care ne îmbolnăvim?
Unde se duce toată grămada asta uriaşă de bani?
De ce oare nu mai facem nici un progres remarcabil pe plan
medical? (sa ne gândim doar la cancer sau AIDS).
Ce ar trebui să se întâmple în viitor?
Întrebări la
care foarte cu greu se poate da un răspuns categoric. Întrebări care au
implicat în trecut personalităţi cunoscute: Pasteur, Bechamp, Koch,
Bernard,
Carnegie, Rockefeller, Fleming, etc.
Să dăm însă
timpul înapoi. Până în 1350A.D. Ne
aflăm în Europa. În mai puţin de 2 ani ciuma buboniocă a luat cu e
jumătate din
populaţia de la acea vreme a continentului european. Aproximativ 25 de
milioane. Unele oraşe şi-au pierdut până la 90% din cetăţeni. Cadavrele
erau
cărate cu căruţele, aruncate grămadă unele peste altele, şi erau arse în
gropi
comune. O maladie groaznică, cu răni sângerânde pe tot corpul, cu organe
interne care practic se lichefiau. Din momentul declanşării pănă la cel
am
morţii, doar o săptămână. Plaga a fost atribuită spiritelor rele sau
mâniei
divine, etc.
În tot acest
timp şi nu mai puţin de atunci până în zilele noastre, mulţi s-au
întrebat: De
ce oare nu se îmbolnăveau absolut toţi oamenii? De ce unii au
supravieţuit fără
a se îmbolnăvi, unei maladii atât de cumplite? Unde era diferenţa dintre
cei
care se infectau şi cei care nu erau atinşi de boală? Astăzi credem că
ştim
răspunsul.
Dăm acuma repede
timpul înainte şi ajungem în Franţa anilor 1870. Trei cercetători se
aflau în
fruntea celor care efectuau experimente în domeniul chimiei, cu scopul
de a
descoperi cauza maladiilor umane. Domeniile specifice în care se
desfăşurau
aceste cercetări erau fermenţi, ciupercile parazite, precum şi
nou-descoperitele fiinţe microscopice denumite bacterii. Toţi trei erau
implicaţi în cercetări similare, iar între ei se crease cu timpul un fel
de „competiţie”
a descoperirilor, în spatele căreia existau (din păcate ca mai
totdeauna) şi
înterese politice şi financiare.
Cei trei, care
se angajaseră în cursă complect independent unul de altul, erau Louis
Pasteur,
Antoine Bechamp şi Robert Koch.
Cel care
aparent a câştigat „cursa cu premii” a fost Pasteur. Astăzi studenţii de
la
medicină nu mai ştiu nimic altceva decât că Pasteur a descoperit Teoria
germenilor. Ce nu se mai ştie şi ce nici nu mai scrie astăzi în
manualele dapă
care se predă în Şcolile de medicină Dogma alopată, este că această
afirmaţie
despre Pasteur este nu numai inexactă, dar însăşi aşa-zisa Teorie a
germenilor
nu a fost nici până în ziua de astăzi confirmată, nici măcar parţial.
Pasteur
însuşi a recunoscut, pe patul de suferinţă, înaintea morţii, că rivalii
săi au
avut dreptate, şi că nu germenii erau factorul declanşator al bolii, ci
mediul
în care aceştia se aflau: „Claude Bernard a avut dreptate; terenul este
totul,
gemenii nu sunt nimic” ("Bernard acail raison; le terrain c'est tout, le
germe c'est rien."). Este de remarcat aici că nici măcar pe patul de
moarte Pasteur nu pomeneşte nimic despre Bechamp (care era adeptul şi
promotorul celeiaşi teorii ca şi Bernard), într-atât de mult îl ura pe
acesta.
Teoria germenilor
Teoria
germenilor susţine că fiercare boală este „individuală, separată, şi
provocată
de un anumit factor extern, un microorganism care atacă corpul din
exterior”.Şi deci era de datoria
ştiinţei să descopere mijloace prin care acest „agresor extern” era
înfrânt, cu
ajutorul unei armate puternice (medicamente şi vaccinuri) puse la
disoziţia
bolnavului de către aliaţii acestuia (medicii şi industria
farmaceutică). Idee
in sine este foarte frumoasă, clară, militarist-imperialistă, specifică
sfârşitului de secol XIX. Doar că natura nu lucrează niciodată în
alb-negru,
iar lucrurile sunt în realitate mult mai complexe şi mai diferenţiate.
Altfel
cum se poate explica faptul că nu toată populaţia europeană a murit de
ciumă
bubonică, că nu totţi oamenii se îmbolnăvesc („sunt invadaţi de
agresorul
extern”) de gripă, că unii medici şi unele persoane din perosonalul
sanitar
rămân indiferenţi din punct de vedere al sănătăşţii chiar şi atunci când
se
implică activ în regiuni lovite de „pandemii”. Apropos, cea mai
„simpatică
pandemie” tocmai o trüim în zilele astea, gripa porcină din Mexico.
Pandemie,
pandemie, da s-au îmbolnavit d-abea câţiva (câteva sute de cazuri la
numărul
actual al populaţiei globului este o cantitate neglijabilă), cât despre
rata
mortalităţii, ea este practicegală cu
.... zero. A existat chiar un studiu în care unui grup de persoane i s-a
injectat în membranele mucoase virusul influenţei, drept care numai 12%
din
aceste persoane s-au îmbolnăvit de gripă! (Studiul respectiv mai este
încă
ţinut închis în Safe, căci rezultatele lui nu convin multora: QUI BONO?)
Teoria
germenilor este plină de găuri ca o bucată de caşcaval Schweitzer, iar
acest
lucru era pe deplin cunoscut de către Pasteur. Cu toate acestea el nu
pierdea nici
un prilej pentru a-şi face cât mai cunoscute cercetările şi pentru a
sublinia
că el este „primul” în domeniu.
Înainte însă de
a muri, Pasteur a lăsat familiei sale instrucţiuni precise, de a nu
permite
nimănui sü consulte, şi deci de a nu da publicităţii după moartea sa
cele
10.000 de pagini cu notele de laborator scrise de el de-a lungul anilor.
Abea
în 1975, după moartea nepotului său, aceste note au fost în sfârşit
făcute
publice. Un istoric de la Universitatea Princeton, Profesorul Geison, a
scris
un studiu asupra notelor de laborator ale lui Pasteur, studiu care a
fost pus
la dispoziţia "The American Association for the Advancement of Science”
din Boston în 1993. Doctorul Geison concluziona astfel: „Pasteur a
publicate
foarte multe date frauduloase şi se face vinovat de un mare număr de
„înşelăciuni ştiinţifice”, violând regulile medicinei, ştiinţei şi
eticii
profesionale.”
La fel ca şi
Koch, Pasteur era foarte motivat finaciar. În cursa pentru vaccinul
contra
antrax, de exemplu, Pasteur nu a făcut nici un studiu pe animale,
trecând
direct la vaccinarea oamenilor; de asemenea, la ora actuală se ştie că
Pasteur
a furat formula vaccinului de la un coleg de braslă, pe nume Toussain.
Incapabil să dovedească furtul, Toussain, a făcut un şoc nervos,şi a murit câteva luni mai târziu.
În 1932 a fost
publicată o carte, care încă mai este uneori tipărită şi astăzi. Titlul
ei este
„Bechamp sau Pasteur?” şi este scrisă de E. Douglas Hume. Acesta
relatează în
amănunt despte Antoine Bechamp, contemporan cu Pasteur, care era la
vremea
respectivă cel mai apreciat şi respectat cercetător şi pedagog din
Franţa, fiind
în acelaşi timp şi şeful Universităţii din Lille.
Bechamp era prea
preocupat de cercetările sale pentru a-şi pierde timpul cu convenienţe
şi
onoruri politice. Şi într-adevăr nu şi-a pierdut timpul, făcând
cercetări
intense până aproape de moartea sa, la vârsta de 93 de ani. Bechamp este
cel
care a fost primul susţinător al teoriei conform căreia nu microbii sau
bacteriile provoacă boala, ci condiţiile favorabile lor într-un moment
dat, în
care aceste bacterii trăiesc. Bolile apar atunci când în organism există
un
dezechilibru care duce la slăbirea sistemului imun. Astăzi ni se pare o
idee
foarte logică şi simplă, dar la vremea aceea din acest punct diferit de
vedere
s-a născut o dispută celebră. Şi, spre ghinionul nostru, al celor de
azi,
disputa a fost câştigată de industria farmaceutică, pentru care Teoria
germenilor era o mină de aur. În cele din urmă totuşi, cu toţii, chiar
până şi
Pasteur, au trebuit să recunoască realitatea că bacteriile şi viruşii nu
provoacă singuri o boală.
Dar să ne mai
aruncăm o dată o scurtă privire asupra respectabilului Domn Pasteur, şi
punctual să mai spunem că:
- Pasteur nu a avut nici un fel de studii de medicină sau
psihologie; el era doar chimist.
- Pasteur mai degrabă a creat o boală pe nume
„hidrofobie” decât să fi găsit leacul pentru ea.
- Pasteur a iniţiat oribila practică a vivisecţiei cu
experienţe dezgustătoare pe animale; sute de mii de animale au fost
inutil
omorâte în experimente atroce doar în numele „ştiinţei”, nu numai la
Institutul
Pasteur dar practic în tot „Imperiul medical” care experimenta cele mai
elucubrante teorii în laboratoarele sale din întreaga lume, până în
zilele
noastre, din păcate.
- Pasteur a fost mai degrabă direct răspunzător de
moartea a sute de persoane cărora li s-au administrat vaccinuri
neverificate şi
indirect răspunzător de moartea a mii de persoane cărora li s-au aplicat
procedurile „pasteuriene”,decât să fi
fost el însuşi un„salvator al
omenirii”.
- Pasteur poate fi văzut astăzi mai degrabă ca un bun
negustor, decât ca un savant, dacă este să ne gândim numai la
nenumăratele
rapoarte şi date falsificate, care nu aveau la urma urmei decât scopul
de a
vinde cu un bun profit propriile medicamente şi vaccinuri.
- Terapia pasteuriană administrată pentru o boală pe care
de fapt nu o avea, l-a ucis pe Alexandru, regele Greciei.
- Pasteur nu a studiat şi cercetat cazuri concrete,
persoane bolnave, ci a introdus şi practicat ideea inducerii bolii prin
administrarea de material morbid (infectat) subiecţilor sănătoşi.
La vremea
respectivă a existat o opoziţie activă şi susţinută de remarcabile
personalităţila adresa Teoriei
germenilor a lui Pasteur. Astfel, într-o conferinţă ţinută la Londra la
data de
25 Mai 1911, M.L. Leverson, MD susţinea următoarele : “Întreaga
maşinărie a
Teoriei germenilor ca sursă de îmbolnăvire este o prezumţie care nu
numai că nu
a fost dovedită, dar care nici nu poate fi dovedită, iar cele ce se pot
dovedi
sunt numai fapte care infirmă această teorie”.
Descoperitorul
teoriei celulare, Rudolf Virchow, comenta succint: „Germenii mai degrabă
caut
habitatul lor natural pentru a se înmulti - ţesutul bolnav –decât să
cauzeze
îmbolnăvirea ţesutului!” Virchow nu contesta prezenţa germenilor în
ţesutul
bolnav, ci afirma doar că ei apăreau acolo ca urmare a îmbolnăvirii
ţesutului,
anterioară apariţiei germenilor. Un ţesut bolnav este o ţintă pentru
germeni,
pentru microorganisme care se pot dezvolta doar pe acest fond.
Aici ar trebui
să ne oprim puţin şi să medităm asupra acestei chestiuni fundamentale,
care va
fi în continuare dezvoltată în rândurile de mai jos. Stau lucrurile oare
aşa?
Să ne gândim, în fond, când mergem la doctor? Când ne deranjează ceva.
Când
avem simptome, îndeobşte dureri. Deci când există un „ţesut bolnav”.
DEJA!
Şi ce va
constata doctorul prin analizele dogmatizate care se practică la ora
actuală?
Prezenţa unor microorganisme, fie că sunt ele microbi, bacterii,
virusuri,
fungii sau mai ştiu eu ce. Este şi normal să fie aşa . Bacteriile au în
medie
un ciclu de înmulţire extrem de rapid atunci când condiţiile şi mediul
nutrutiv
le sunt favorabile. La fiecare 20 de minute, în medie, apare o nouă
generaţie
de bacterii! Să ne reamintim că în permanenţă în corpul uman sunt sute
de
milioane de bacterii. Doar în cavitatea bucală avem în permanenţă circa
300 de
tipuri diferite de bacterii. Dar fără bacterii nu am putea trăi (flora
bacteriană din intestine este absolut decesară vieţii). Desigur însă că
ele
sunt ţinute sub control de către organism şi de către sistemul imun.
Doar că atunci
când în organism apar dereglări, indiferent de ce natură, anumit
ţesuturi se
îmbolnăvesc, şi devin astfel terenul fertil pentru dezvoltarea razantă
şi
necontrolată a microorganismelor. Prin analizele de laborator alopate nu
se
face nimic altceva decât să se constate cel mai firesc şi logic fenomen:
microorganismele au găsit un teren favorabil pe care se înmulţesc
necontrolat.
Dar ele NU SUNT CAUZA PRIMORDIALĂ A BOLII!!! Iar atunci când înghiţim
antibiotice, la înţeleptul sfat al alopatului, nu facem nimic altceva
decât,
eventual, să omorâm nişte germeni care profitau de un ţesut bolnav şi
nicidecum
să ne rezolvăm principala problemă, descoperirea şi eliminarea cauzei
primare care
a dus la apariţia acestui ţesut bolnav.
Deci pe de o
parte ne intoxicăm cu chimical (antibiotice) iar pe de altă parte cauza
bolii
rămâne mai departe în noi nedescoperită şi neeliminată. Şi iată, acum se
poate
întrevedea maleficul şi diabolicul care stă la baza industriei
farmaceutice şi
alopaţiei, a dogmei universitare medicale! Prin această Teorie a
germenilor cât
şi prin terapiile create conform ei, nu se urmăreşte vindecarea
pacientului!!!
Se urmăreşte doar eliminarea temporară a unor simptome, fără a se
elimina sursa
primară a afecţiunii. Astfel încât, peste 1-2 luni să ne facem din nou
apariţia
la uşa cabinetului medical sau a farmaciei. Devenim clienţi-plătitori pe
viaţă!
Căci un pacient care este „făcut” sănătos este un pacient şi un client
pierdut!
Acuma haideţi să
ne reântoarcem. La Bechamp.
Care a susţinut înaintea multor altora exact aceeaşi concepţie. Într-o
zi, în
laboratorul său a fost adusă o persoană care suferise o amputare
violentă în
zona cotului. Ca urmare a acestui accident, cangrena îşi făcuse deja
apariţia,
la mai puţin de 8 ore de la momentul amputării. Bechamp a luat imediat
probe de
ţesut cangrenat pe care le-a analizat la microscop. Şi? Nici urmă de
micororganiseme, de bacterii! Abea după alte câteva ore şi-au făcut
apariţia şi
„ticăloasele bacterii”. Nu pentru a provoca o cangrenă, ci tocmai pentru
că
aceasta era deja existentă. Profesorul Estor, asociatul lui Bechamp
remarca:
„Bacteria nu poate fi cauza cangrenei, ci este doar un efect al
acesteia!”
Postulaţi, vă
rugăm
Robert Koch a
fost concurentul şi
contracandidatul lui Pasteur în cursa de descoperire a cauzei
antraxului,
precum şi a găsirii unui remediu contra acestuia. La vremea respectivă
antraxul
făcea ravagii în rîndul vitelor din Europa. Koch a recoltat sânge de la o
vacă
bolnavă, a izolat bacteria din acesta după care a injectat un şoarece cu
bacteria respectivă, provocând astfel moartea acestuia. Koch a recoltat
sânge
de la şoarece şi l-a comparat cu sângele recoltat de la vaca bolnavă.
Astfel Koch
a dezvoltat o procedură care a dus la definirea celebrelor Postulate ale
lui
Koch, considerate în medicina şcolastică a fi fundamentul Teoriei
germenilor
susţin următoarele:
1.microorganismul
trebuie să fie prezent în fiecare
caz de boală
2.microorganismul
trebuie să fie iozlat
3.la trecerea
microorganismului într-un corp sănătos,
acesta trebuie la rândul său să fie infectat şi să dezvolte aceeaşi
boală
4.microorganismul
trebuieşte izolat din nou
Pustalete sau
nu, ambele vaccinuri create
atât de Pasteur cât şi de Koch contra antraxului au fost „erori
colosale” care
au costat viaţa a mii de animale din aproape toată Europa (mai ales
Italia şi
Germania), animale pe care s-au testat vaccinurile respective. Aici ar
mai
trebui spus că ambii, atât Pasteur cât şi Koch au făcut tot posibilul
pentru a
ascunde şi falsifica rezultatele acestor eşecuri.
Conform
aceloraşi Postulate, Koch a trecut
la creerea primului vaccin contra Tuberculozei, vaccin denumit
Tuberculin. Din
nefericire rata mortalităţii a fost cu mult mai mare în rândul acestor
pacienţi
vaccinaţi decât în rândul celor care nu vuseseră „fericiţi” de către
Koch cu
epocala sa descoperire. Tuberculin pur şi simplu nu funcţiona, ba chiar
se pare
că mai mult dăuna. În schimb lui Koch nu i-a dăunat deloc, ba chiar se
pare că
a funcţionat foarte bine înţelegerea pe care a făcut-o cu Guvernul
Prusiei,
care-i dădea dreptul unic de vânzare lui Koch în schimbul împărţirii pe
din
două a profitului realizat cu guvernul Prusiei. QUI BONO?
Această
înţelegere nu numai că a fost un
dezastru atât pentru Guvernul prusac cât şi pentru Koch, dar a
constituit şi o
piedică în calea cercetării ştiinţifice al cărei rezultat îl resimţim
până în
zilele noastre. De la Koch şi până astăzi, postulăm, postulăm, dar nu
vindecăm
mai nimic. Koch nu şi-a mai recăpătat renumele în timpul vieţii, iar
astăzi îl
menţionăm doar pentru Postuletele sale. Mă întreb uneori care este
sensul
botezării unuia dintre cele mai mari (dar şi mai dogmatice, un fel de
Vatican
medical) institute de cercetări din Europa, Institutul german Robert
Koch.Un mare merit însă nu i se poate nega lui
Koch. A pus bazele unei foarte rentabile simbioze dintre medicină,
politică şi
marketing, simbioză care funcţionează în zilele noastre poate mai bine
decât
oricând înainte.
Iar tuberculoza?
Din boala numărul 1 în
America la începutul secolului XX, datorită condiţiilor de igienă şi
salubritate din ce în ce mai bine puse la punct, şi a construirii de
case
moderne, cu multă lumină şi căldură, tuberculoza practic a dispărut,
nemai
reprezentând astăzi decât un pericol pentru ţările subdezvoltate. Deci
nu
vaccinul, ci igiena şi dezvoltarea tehnologică au învins tuberculoza.
O altă teorie
Antoine Bechamp,
din ale cărui cercetări a
furat Pasteur tot ce a găsit că i-ar putea fi de folos, a introdus un
punct de
vedere foarte interesant şi care nici până în ziua de azi nu a fost
infirmat. Bechamp
a observat nişte microorganisme subţiri care sunt prezente în toate cel,
animale, plante sau minerale.
Le-a denumit
„microzime”.În funcţie de „condiţiile” din
gazdă, aceste
microorganizmea puteau împrumuta diferite forme. Bacteriile patogene şi
virusurile erau, în concepţia lui Bechamp, doar forme pe care
microzimele le
luau în cazul în care existau condiţii de boală. Într-un corp bolnav
microzimele devin bacterii patogene şi/sau virusuri. În organismele
sănătoase
microzimele formează celule sănătoase. În momentul în care o plantă sau
un
anumal moare, microzimele îi supravieţuiesc. Până în ziua de astăzi,
această
teorie amicrozimelor nu a fost infirmată. Am putea spune că microzima
este
„cărămida” vieţii, materialul primar pentru viaţă.
Cercetările
ulterioare, cum ar fi cele ale
lui Naessens şi Enderlein au urmat aceeaşi direcţie iar cei doi mai au
dezvoltat propriile concepte în ceea ce priveşte modul de operare al
microzimelor. Deşi teoriile lor nu au fost nici ele infirmate, totuşi
Naessens
şi Enderlein au fost persecutaţi de către „papalitatea” medicală, lucru
ce este
de altminteri foarte firesc! Căci un inamic extern poate fi identificat
şi
distrus, iar pentru asta este nevoie să producem „arme” din ce în ce mai
perfecţionate. Medicamente! Pentru asta avem nevoie de buna noastră
mămică,
industria farmaceutică. Dar microzimele nu sunt un inamic extern, ele
sunt însăşi
... viaţa. Iar din chestia asta nu se poate scoate profit. Şi nici
patenta, aşa
că....
A câştigat Pasteur!
Politică şi
profit! Aşa a câşticat Teoria
germenilor a lui Pasteur. Şi nu pot să cred că absolut toţi doctorii
sunt atât
de dezinformaţi încât nu ştiu aceste lucruri. În fond, Domnilor Doctori,
ignoranţa nu te scuteşte de responsabilitatea pe care o ai atunci când
eşti
medic şi când ţii în mâinile tale vieţile a sute de oameni, de fraţi şi
surori
ale tale. Sau sunt doar nişte pungi cu gologani aceste fiinţe umane?
Suspect de
timpuriu, Pasteur a fost decorat
de către împăratul Franţei. Prin aceasta poziţia sa ca om de ştiinţă a
fost
puternic consolidată, deşi era doar un simplu chimist, şi nicidecum
biolog,
medic sau psiholog.
Desigur că la
vremea respectivă existau
foarte multe întrebări care-şi aşteptau răspunsu: ce este viaţa şi
moartea, din
ce cauză se alterează, fermentează sau intră în putrefacţie materiile
organice,
este ceva în aer sau în organism care produce aceste efecte, ce efecte
pot avea
substanţele chimice?
Pentru prima
oară în istorie, aceste
întrebări erau în centru atenţiei şi se căuta răspunsul la ele. Iar
oportunişii
şi indivizii lipsiţi de scrupule care vroiau să facă avere, au sezizat
momentul
prielnic, desigur. Unul dintre ei se numea Louis Pasteur! Iar politica
nu se
schimbă. Dacă se întrezăreşte posibilitatea unui câştig, atunci Pasteur
este
genial. Iar dacă cineva încearcă să ne strice socotelile ..... îl ardem pe rug pe Galileo (era cât pe ce
chair să se întâmple, nu?).
Cum se face oare
că „descoperirile” nu se
produc decât atunci când este un interes financiar în spate? Şi cum se
face că
atunci când o descoperire poate pune în pericol anumite interese, ea nu
se
mai.... descoperă. Nicola Tesla? Motorul cu apă? Energia gratuită (Zero
Point
Energy)? Există de mult , dar ......
Howard Hencke
nota în 1995 în cartea sa „The
Germ Theory: A Deliberate Aberration” (Teoria germenilor- o aberaţie
deliberată) următoarele: „... îndoctrinarea publicului în lumea vestică
cu
credinţa că afecţiunile fizice sunt cauzate ce factori ce se află în
afara
corpului şi responsabilităţii individului, deci cauzate de factori
externi.... iar remediile chimice
(medicamentele)
îi vor ajuta să rămână sănătoşi sau să se însănătoşească, independent de
responsabilitatea pe care fiecare ar trebui să o aibă asupra lui
însuşi.”
Mi se pare mie,
sau este aici vorba
despre.... marketing?„Dacă vaccinurile
nu s-ar fi putut vinde în masă cu un foarte bun profit, teoria lui
Pasteur ar fi
căzut de mult în obscuritate şi uitare!” – E. Douglas Hume
17 ani înaite de
a face Pasteur „epocalele”
sale descoperiri, cea mai faimoasă soră medicală din istorie, Florence
Nightengale, spunea următoareleîn 1860 : „Nu există boli specifice, ci
doar condiţii
specifice de boală!”Se pare că pe
măsură ce trece timpul, în loc să devenim mai inţelepţi, devenim
.....invers.
Câteva greşeli
De fapt nu sunt
doar câteva, ci destul de
multe, aşa cum demonstrează investigaţia asupra vaccinurilor. Din capul
locului,
ideea de a găuri pielea cu un ac pentru a introduce câţiva agenţi şi
proteine
noi într-un sistem ce ar trebui să fie inviolabil este suspectă. Este
vorba
despre sistemul circulator. Injecţia în sine este o violare totală a
naturii. Nimic
nu poate fi introdus în sânge fără a trece prin intreg sistemul
digestiv.
Acesta este modul în care natura protejează lichidul sangvin de
imixiunile
externe. Iată câteva dintre sutele de cercetări care concluzionează
dezavantajele inoculaţiilor:
„Cele mai grave
daune pot fi provocate de
injectarea în sângele unui organism viu, într-un mediu în care invazia
externă
poate provoca cele mai morbide fenomene.” – Bechamp
Un raport
medical făcut de un doctor care a
participat la luptele din timpul războiului burilor din Africa de Sud
menţiona
că pe câmpurile de luptă au căzut 86.000 de soldaţi, în timp ce ca
urmare a
injecţiilor (aparent cu scop preventiv) au murit 96.000 de persoane.
În 1915 Dr.
Montais publica un articol în
reputata revisă engleză „Lancet” în care se raportau 21 de cazuri de
tetanos,
la persoane care fuseseră vaccinate cu „invenţia” lui Pasteur. Concluzia
articolului era că tetanosul fusese provocat de vaccin! Dr. Montais
spunea că
„Pasteur a reuşit să creeze o nouă boală!”
Pasteur a
iniţiat practica vivisecţiei pe
animale, practică ce nu s-a dovedit niciodată a avea vreo valoare. De
ce? Pentru
că în mod normal, în natură, animalele au alte afecţiuni decât oamenii.
Această
eroare a condus medicina pe o pistă complect falsă. Cum ne putem
închipui că
vom reuşi să vindecăm oamenii, provocând în animale afecţiuni de care
acestea
în mod natural nu suferă niciodată? Simpla afirmaţie că aceste boli sunt
identice cu cele de care sufeim noi este absurdă, la fel ca şi pretenţia
că
anumite medicamente, cu ajutorul cărora animalele (aparent) s-au
însănătoşit,
vor fi la fel de eficace si în cazul oamenilor. Oricât de idioată este
această
idee, ea a fost totuşi pusă la baza cercetărilor medicale din acele
vremuri (şi
nu numai). Cu toate acestea, de atunci şi până astăzi se obţin profituri
uriaşe
ca urmare a vânzării unor astfel de preparate.
Nu vom parcurge
toate dovezile, dacă mai
este nevoie de ele, care dovedesc inepţia Teoriei germenilor, căci
despre ele
vom face o discuţie mai largă în sub-rubrica specială dedicată
vaccinărilor de
pe site-ul nostru www.quibono.net
Dar dacă marea
majoritate a cercetărilor
independente (de industria farmaceutică) ajung la aceeaşi concluzie,
atunci cum
se face că încă şi astăzi în secolul XXI medicina şcolastică se bazează
încă pe
Teoria germenilor lui Pasteur şi pe premizele dezvoltate de aceasta? Şi
încă şi
mai rău, marea majoritate a oamenilor cred în ea? Dar când este vorba de
un
profit gras...... Să vedem un pic mai de aproape cum se poate ca totuşi
după o sută
de ani, omenirea să mei creadă în Teoria gogoşilor... pardon,a germenilor lui Pasteur.
Anii 1880-1890 !
Revoluţia industrială,
epoca cărbunelui, petrolului, electricităţii, maşinilor, căilor ferate
şi
automobilului. Două figuri marcante dominau în acest peisaj, exercitând
înfluenţe semnificative asupra stiinţei, industriei, finanţelor. Două
persoane
cu puteri mai mari poate ca nimeni până atunci înaintea lor. Desigur că
vorbim
despre Andrew Carnegie şi J.D.Rockefeller. Controlul pe care îl
exercitau
Canegie şi Rockefeller asupra societăţii şi vieţii americane uimeşte
până în
ziua de azi. Fără a intra aici în amănunte istorice sau
economico-politice,
trebuie spus clar că industria farmaceutică, conceptul concernului
farmaceutic
s-a născut atunci, din minţile acestor doi oameni de afaceri.
Înainte de 1880
medicina se baza pe
remediile tradiţionale, populare, pe plante medicinale, po o oarecare
chirurgie
şi pe cunoştinţe acceptabile în stomatologie. Desigur, destul de puţin.
Era
aici un teren pe care se putea construi şi dezvolta mult în continuare.
Dar şi
un teren care putea aduce profituri fabuloase, lucru inteligent
întrevăzut de
cei doi. Nenorocirea a fost ca la trecerea în secolul XX, medicina să
înceapă
să evolueze nu pe baze umanistice ci pe baze economice, de profit.
Desigur că
era nevoie de investiţii, de o anumită putere financiară care să susţină
ascensiunea evolutivă a medicinei. Din păcate aceste resurse financiare
au fost
puse la dispoziţie de doi oameni de afaceri. Ori se ştie că un afacerist
bun
(şi cei doi erau foarte buni) investeşte doar acolo unde se întrevede un
profit
sigur şi substanţial. Carnegie şi Rockefeller controlau la acea vreme
industriile petrolului şi cărbunelui. Iar acestea două produceau un
munte uriaş
de deşeuri. Ideea era deci: cum s-ar putea obţine profit şi din acest
„gunoi”?
Cu ajutorul industriei chimice. Trebuie să recunpaştem că cei doi tipi
nu erau
deloc proşti. Bun, industia chimică. Dar cum, ce să producă? Păi cum
ce...
medicamente! Medicamente cum lumea nu mai văzuse încă. Făcute din
chimicale!
Vezi Partea
a doua
Era
post-antibiotică
de Tim
O’Shea
Partea a doua
Crearea credibilităţii
Ideea era
strălucitoare. Dar cum să-i
convingi pe oameni să renunţe la ceaiul de sunătoare şi să dea bani
(bani grei)
pe boabe chimice? Ei, aici era problema. Idei strălucitoare poate că mai
aveau
şi alţii, dar ele trebuiau să „prindă” la mase, să-i convingă pe oameni
să
cumpere produselerespective. Deci...
marketing! Înainte de a-i vaccina pe oameni în braţ sau în pardea de
dinapoi,
trebuia să-i „vaccinezi” în cap.
Să le inoculezi
convingerea..... că doar cu
ajutorul produselor tale mai poate exista în viitor viaţă pe Pământ. Şi
din nou
cei doi s-au dovedit inteligenţi. Standardizarea educaţiei, şcolirea
corpului
medical pe anumite baze şi creerea unui statut economic de excepţie care
să-i
determine să urmeze „politica” celor doi.
Pe la 1904,
Andrew Carnegie nota că
muncitorii din fabricile sale câştigau financiar mai bine decât marea
majoritate a medicilor din acele timpuri. Consultându-se cu preşedintele
MIT,
Henry Pritchett, ei au pus bazele Fundaţiei Carnegie cu un capital de 10
milioande de dolari. Scopul iniţial era de a promova pensii pentru
profesorii în
vârstă. Probabil de aceea medicii profesori universitari sunt atât de
ataşaţi
de concernele farmaceutice în ziua de azi. În curând însă a mai apărut
un
obiectiv mai important: controlul educaţiei. Numele a fost şi el
schimbat in
Fundaţia Carnegie pentru dezvoltarea educaţiei, iar Pritchett se referea
la
această Fundaţie denumind-o : „o mare agenţie destinată să întărească
educaţia
americană prin studii ştiinţifice şi politice”. Cei doi erau deci doi
mecena
binefăcători! Simpatic. Dintotdeauna miliardarii îţi vor spune că se
dedică, ei
şi banii lor, scopului nobil de a-ţi fi ţie de folos. Ei bine, când mai
auzi
data viitoare afirmaţia asta, pipăe-te să vazi dacă mai ai portofelul la
tine.
Oricum, Fundaţia
desigur că s-a bucurat de
un succes imens. Repede au mai sărit în barcă încă o grămadă de indivizi
plini
de bani, care mirosiseră şmecheria. Controlul educaţiei funcţiona cam
aşa: în
dorinţa de a se califica pentru noul sistem de pensii (pensii pentru
profesori,
vă reamintiţi, nu?) o instituţie participantă (adică o universitate sau
Şcoală
înaltă) trebuia să îndeplinească standardele impuse de Fundaţie. În
primul an
s-au confirmat baremului 52 di 421 de instituţii de învăţământ. Şi
astfel în
relativ scurt timp Fundaţia a început să aibă propria ei viaţă. O viaţă
frumoasă.
Abraham Flexner,
persoană care nu avea
studii medicale, a fost desemnat de Fundaţie să călătorească prin
America şi să
„observe” educaţia medicală a viitorilor jurători pe Hippocrat. Sau
Ipocrit? În
fine.
Rezultatul
„observaţiilor” făcute de Flexner
a fost publicat în Raportul Flexner, publicat în 1910. Ca urmare a
recomandărilor făcute în acest raport, Fundaţia s-a transformat dintr-un
organ
ce urma să asigure pensii profesorilor, într-o instituţie care
subvenţiona
cercetarea. Anumite şcoli care îndeplineau standardele impuse de
Fundaţie,
primeau subvenţii. Celelalte nu. În felul acesta un gigant industrial a
început
să „dicteze” tipul de medicină care urma să „înfloreasă” în America.
Metodele
tradiţionale, naturale de terapie au fost date la o parte în favoarea
noilor
metode, mai „ştiinţifice”. De ce? Pentru că produsele naturale nu pot fi
patentate, şi implicit nu se pot obţine profituri de pe urma lor.
Marile
universităţi din ierarhia medicală
care guvernează astăzi ştiinţa medicală au fost cele care s-au aliniat
primele
la cerinţele Fundaţiei Carnegie: Case Western Reserve, Johns Hopkins,
Carnegie
Institute of Chicago,
University of Chicago, Harvard
School of Medicine, University of North Carolina.
Rockefeller a
pus repede şi el de o
Fundaţie. Direcţia era aceeaşi însă Fundaţia Rockefeller a trasat
standarde
şcolilor care căutau susţinere „filantropică”. Astfel dacă în 1904
existau 5747
de medici după 15 ani (1919) numărul lor s-a redus la 2658. Iar în
aceiaşi
perioadă de timp numărul şcolilor medicale a scăzut de la 162 la 81. Ce,
doar
nu v-aţi fi aşteptat ca numărul lor să crească ca urmare a actelor
filatropice
ale celor două Fundaţii. Desigur că numărul lor a scăzut, rămânând pe
„piaţă”
doar cele care „s-a supus” condiţiilor impuse de Fundaţii. Căci doar aşa
au
putut supraviţiu, „filantropăite” de Carnegie şi Rockefeller.
Şcolile de
medicină au fost conectate în
universităţi. Universităţile au fost conectate la departamente clinice
cu
laboratoare şi spitale universitare. Folosind fondurile Fundaţiei
Rockefeller,
Flexner a fost capabil să dezvolte un mic grup de şcoli medicale de
elită care
erau orientate clinic. Acestea au pus bazele viitoarelor generaţii de
medicamente.
Infrastructura
educaţiei, descoperirilor şi
cercetărilor precum şi a organizării medicinei care persistă până astăzi
a fost
creată doar în câţiva ani. Toate cunoştinţele legate de sănătate şi
boală,
acumulate tradiţional de sute de ani, au fost aruncate pe fereastră. La
gunoi.
Iar ceea ce concepuseră şi organizaseră Carnegie şi Rockefeller s-a
transformat
în industrie. Industria farmaceutică! Focusată pe creşterea pieţi şi
implicit a
profitului. Iar o industrie bazată pe boală nu se va ruina singură
vindecând
bolile, ci tocmai va lucra permanent pentru permanentizarea lor. Pentru a
avea
în permanenţă clienţi-plătitori! Tocma acesta este şi unul dintre
motivele
pentru care în toate aceste decenii remediile eficace, necostisitoare şi
ne-farmaceutice au fost sistematic denigrate şi înlăturate de pe piaţă.
Tocmai
acesta este motivul pentru care nici până azi nu prea stim multe despre
cancer,
nemai vorbind de un leac împotriva lui. SIDA? Vaccinul contra acestei
boli?
Puteţi să uitaţi! Nu va fi descoperit niciodată, căci asta ar însemna
eradicarea bolii, vindecarea bolnavilor şi pierderea clientelei.
INDUSTRIA
FARMACEUTICĂ SE OCUPĂ DE
AFACERI,DE PROFIT, ŞI NU DE VINDECAREA
DVS.
Şi astfel, marea
aiureală a Teoriei
germenilor, deşi contestată de aproape toţi contemporanii lui Pasteur,
deşi
negată chiar de Pasteur însuşi pe patul de moarte, s-a născut pentru a
doua
oară, a fost pusă pe piedestal în faţă, iar toate celelalte teori au
fost
calificate ca şarlatanii. Aşa se scrie istoria medicinei!
Deja din anii
20 ai secolului trecut
industria medicală se fortificase suficient de puternic. A profitat
inteligent
de dispariţia unor boli datorită ridicării nivelului de trai şi al celui
sanitar, inventând vaccinuri atunci când afecţiunile contagioase
respective nu
mai constituiau practic nici un pericol, tocmai pentru a se bate cu
pumnii în
piept că a „salvat omenirea de la dispariţie”.
Politica
medicală a devenit din ce în ce mai
puternică cu fiecare an. Opoziţia a fost terminată rapid prin denigrare,
prin
interzicerea publicării ideilor noi care nu se potriveau în conceptul de
piaţă
al concernelor, cercetătorilor prea „isteţi” li s-au tăiat subvenţiile,
iar
mass-media (care aparţine de fapt tot lor) a publicat doar ce avea voie
să
publice. Acesta este motivul pentru care în ultimii 50-60 de ani
medicina nu a
mai făcut semnificativi paşi înainte.
Iar noi? Nici
noi nu am făcut. Am stat şi
ne-a uitat cum suntem prostiţi în faţă, cum ni se bagă mâna în buzunar
şi cum
suntem ajutaţi să ajungem mai repede la graopă.
Penicilina
În
1928
Teoria germenilor a primit un impuls nou, care se simte încă foarte
clar
până în zilele noastre. Doctorul Alexander Fleming, un cercetător
englez, a
descoperit accidental că în laboratorul său, culturile pe care el
experimenta
au fost distruse de o anumită ciupercă (mucegai). În următorii 14 ani
cercetători din Anglia şi America au reuşit să izoleze şi să testeze
penicilina. Cercetările au fost însă ţinute secret.
Oricum, în 1942
un incendiu a devastat „The
Coconut Grove”, cel mai vechi bar de noapte din Boston, incendiu în care
au
fost răniţi sau au murit mulţi oameni. Penicilina a fost în aceste
cazuri
aplicată pentru a preveni infecţiile cauzate de arsuri. Vestea a ajuns
în presă
unde a „explodat” pur şi simplu. Astfel s-a declanşat cursa pentru
producerea
în masă a penicilinei, a „medicamentului minune”. Deja în 1944 toate
necesităţile de aprovizionare cu penicilină ale armatei americane erau
satisfăcute. De către Merck.
Această
descoperire a conferit o nouă
credibilitate Teoriei germenilor şi sistemului medical conceput de
industria
farmaceutică şi de universităţile americane. Mii şi mii de oameni au
murit ca
urmare a infecţiilor provocate de bacterii, iar acuma, iată, am reuşit
să
descoperim o armă cu care învingem acest redutabil duşman extern. Doar
că, ceea
ce descoperiseră savanţii dogmatizaţi, se ştia de mii de ani în multe
culturi
tradiţionale, în care diferite remedii naturale obţinute din plante
aveau exact
acelaşi rol ca şi mucegaiul folosit pentru fabricarea penicilinei. Rol
antiseptic şi antibiotic. Deci redescoperiseră „mama natură”.
Desigur că
într-un ţesut bolnav apar
bacterii care pot duce la infecţii, dar aceasta doar acolo unde exista
DEJA un
ţesut bolnav. În cazul arsurilor este vorba despre accidente violente,
în care
o parte din ţesuturi sunt distruse, afectate, din exterior, ca urmare a
unui
accident fizic. Ştim încă de la Bechamp că bacteriile apar pe acest
fond, se
hrănesc cu aceste „ţesuturi moarte sau bolnave” , şi deci este normal ca
acolo
să fie nevoie de folosirea unui contra-remediu extern, pe care de sute
şi mii
de ani culturile vechi îl obţineau prin diferite căi din diferite
plante. Nimic
nou.
Depinde însă cum
prezinţi lucrurile. Iar
marketingul industriei farmaceutice este întradevăr foarte bine pus la
punct.
De fapt, Mama natură triumfă
întotdeauna
În cercetările
sale timpurii asupra
penicilinei, Sir Alexander Fleming a putut observa şi ştia deja foarte
bine că
în prezenţa unui factor de stress, a unei substanţe, organismele vii se
modifică sau se adaptează. El ştia, poate mai bine ca oricare altul, că
există
un pericol prin formarea „rezistenţei” microorganismelor, în cazul unei
supradozări
cu penicilină. Într-un inerviu acordat publicaţiei „New Yoek Times” în
1945,
Fleming spunea: „Marele risc al autoadministrării este acela de a se
folosi un
dozaj prea mic, care în loc să diistrugă microbii, să le ofere şansa
(adică să
îi educe ) pentru a deveni reezistenţi la penicilină....”
Să ne gândim un
pic: cele mai vechi
organisme vii de pe planeta noastră sunt bacteriile. Ele există de
miliarde de
ani. Ele au fost capabile să reziste, să supravieţuiască de-a lungul
istoriei
pământului, practic tuturor schimbărilor care au avut loc pe această
planetă:
căldură, frig, secetă, umiditate excesivă, cu oxigen, fără oxigen, în
cutermure, gheţari sau vulcani. Bacteriile sunt încă absolut peste tot.
Sute şi
mii de specii au venit şi au plecat definitiv de pe această planetă
pentru că
nu s-au putu adapta. Bacteriile sunt de la început şi până în zilele
noastre
aici. Bacteriile sunt „maeştii adaptării”.
Şi deodată
venim noi, mai isteţi şi mai
fuduli, introducem noi substanţe (sintetizate chimic) în organismele
noastre.
Penicilina, care distruge bacteriile. Cam ce vă închipuiţi că vor face
bacteriile? O vor lua la fugă, vor dispare de pe pământ? Nicidecum. Se
vor
ADAPTA, aşa cum au mai făcut-o de milioane de ori înainte. Vor deveni
rezistente faţă de noul factor de stress. Biologii spun că ele vor
„muta”
genetic. Căci doar cel care foloseşte „mutaţia” genetică poate
supravieţui. Iar
bacteria este maestru în aşa ceva.
Chiar de la bun
început atunci când au
apărut antibioticele, cercetătorii au remarcat şi semnalat fenomenul de
„mutaţie” în bacterii. Adică ele devin rezistente faţă de unul sau altul
dintre
factorii de stress (medicamente, antibiotice). Până în prezent au fost
create
circa 160 de tipuri de antibiotice. Desigur, o mare problemă este că
multe
dintre acestea nu sunt decât mici variaţii ale altora care au existat
mai
înainte (concurenţa pentru patentarea produselor). Şi ce am obţinut?
Bacteriile
au devenit mereu rezistente contra antibioticelor, iar noi ne-am căznit
mereu
să facem noi şi noi antibiotice, care mai de care mai puternice. Până ce
am
reuşit să ne distrugem pe noi înşine cu aceste super-chimicale, dar
nicidecum
să eliminăm bacteriile.
Antibioticele au
pierdut lupta contra
bacteriilor. Lupta era de fapt din capul locului pierdută, doar că în
aroganţa
noastră, şi în dorinţa lor de profit, ne-am făcut că nu observăm lucrul
acesta.
Rezistenţa la
medicamentaţie este astăzi
una dintre principalele cauze ale mortalităţii în USA. Mai mult de
70.000 de
pacienţi mor în fiecare an, conform statisticilor National Institutes of
Health.(Garrett), ca urmare a rezistenţei bacteriilor la medicamentaţia
actuală. Aceşti pacienţi capătă infecţii în timpul şederii lor în
spitale,
aflându-se sub tratament medicamentos. Nici un fel de antibiotic
cunoscut până
în prezent nu-i poate ajuta. Este şi de presupus că, poate un pic cinic
aici,
bacteriile din spitale sunt cele care sunt cel mai bine „antrenate”
pentru a
rezista factorilor de stress externi lor. Un studiu din 1992 efectuet de
CDC's
Institute of Medicine a arătat că procentul mortalităţii cauzate de
infecţii a
crescut cu 22% în perioada 1980-1992 (Slavkin, p108).
Iată câteva
exemple de rezistenţă la
medicamente:
-în 1946, aproape 88% din infecţiile cu
Staphylococcus
puteau fi vindecate cu ajutorul penicilinei
-în 1950, doar 61%
-în 1982, doar puţin peste 10%
-în zilele noastre mai puţin de 5%
dintre infecţii pot fi vindecate cu ajutorul penicilinel.
Pentru aşa o
„epocală” descoperire, vă
mulţumim frumos!
Făcătorii de boli
În 1960 apare pe
piaţă un nou antibiotic,
Metacilin. Chestia asta funcţionează o vreme, dar nu prea mult. În 1962,
40%
din infecţiile provocate de Staphylococcus erau deja rezistente la
Metacilin, conform « New England Journal of Medicine”, din
28 Aprilie 1994.
În fine, în
1993 singurul antibiotic sigur
contra Staphylococcus rămăsese Vancomycin. Oricum astăzi
acest lucru nu mai este valabil. Există în prezent mai multe tulpini de
Staphylococcus care sunt rezistente şi la Vancomycin. Ce ne-a mai
rămas ? NIMIC. Antibioticele sunt înfrânte, iar Mama natură a
triumfat din nou!
Există o grupă
de Staphylococcus (Grupa A)
care este rezistentă la absolut toate antibioticele cunoscute. Această
grupă
este deosebit de agresivă, atacând carnea, muşchii şi organele. Uneori
apar în
presă relatări despre o boală cu urmări groaznice o aşa-zisă „Mâncătoare
de
carne”, infecţie provocată de Staphylococcus extrem de rezistent din
grupa
sus-numită. Pancienţii mor în chinuri groaznice. Acuma este drept că
ziarele au
tendinţa generală de a prezenta lucrurile cât mai teribil cu putinţă,
pentru a
se vinde cât mai bine cu putinţă. Totuşi, despre povestea din filmul
„Outbreak”
cu Dustin Hoffmann mulţi cercetători şi oameni de ştiinţă de marcă sunt
de
părere că în fapt, nu va mai dura mult până o astfel de epidemie tip
„Ebola” va
apare în realitate. Singura întrebare rămasă fără răspuns este doar
CÎND?
În zilele noastre 30% din cazurile de
gonoree sunt rezistente atât la Penicilină cât şi la Tetraciclină,
medicamente
care în trecut aveau eficacitate de 100%. Între timp aceste medicamente
nici nu
mai sunt prescrise contra gonoreei.
Fred Tenocer, medic de la Centers for
Disease Control din Atlanta spunea: “ În prezent avem câteva tulpini de
Streptococcus care sunt rezistente la absolut toate antibioticele
axistente.”
Supermicrobul
Cât de serioasă este problema bacteriilor
rezistente? Cred că cifra pe care ne-o dau statisticile este serioasă
îndeajuns. 70.000 de americani mor anual în spitalele americane ca
urmare a
infecţiilor bacteriene care nu pot fi vindecate cu antibiotice. Conform
sursei
citate mai înainte (New England Journal of Medicine, Aprilie 94) din 40
de
milioane de pacienţi spitalizaţi anual, 2 milioane se aleg cu infecţii
după ce
părăsesc spitalul. Adică unul din 20 de cazuri! Nu este un pic cam prea
mult,
domnilor? Iar la mai mult de 60% din aceste 2 milioane în infecţii sunt
implicate bacterii rezistente la antibiotice. În unele documente
americane se
vorbeşte chiar de un procent de 70% pentru probabulitatea de a căpăta o
infecţie nosocomială. Nosocomial înseamnă o boală căpătată în spital!
Tuberculoza
Haideţi
să ne concentrăm un pic atenţia şi
asupra tuberculozei. La începutul secolului XX aceasta era principala
cauză a
deceselor în USA. Ulterior au fost create medicamente contra acestei
afecţiuni,
iar tuberciuloza a fost ţinută sub control mai multe decenii la rând.
Între
timp însă a apărut tuberculoza rezistentă la medicamente. Atunci când
sistemul
imun este subpresat ca urmare a nutriţiei deficitare, abuzului
medicamentos,
unui stil de viaţă greşit, etc. mutaţiile din tulpinile TB sunt
încurajate.
Devin rezistente la medicamentaţia standard. Două dintre principalele
medicamente
contra tuberculozei sunt Isoniazid şi Rifampin. Într-un studiu efectuat
în New
York City în 1991, 42% dintre pacienţii TB erau rezistenţi la unul
dintre
aceste două medicamente, iar 60% dintre pacienţii care au recidivat în
tuberciloză
erau rezistenţi la ambele medicamente. Multe tulpini TB sunt rezistente
deja la
toate cele 5 medicamente consacrate în terapia tuberculozei. În mod
normal,
astfel de cazuri au urmări fatale. WHO (Organizaţia mondială a
sănătăţii)
preconizează că în următoarea decadă, mortalitatea datorată tuberculozei
la
nivel mondial va creşte de la 3 milioane la 30 de milioane! (Slavkin, p
111)
Dar WHO ne-a mai pricopsit de curînd şi cu o pandemie (gripa porcină,
despre
care nu se mai aude nimic.
Tb este o microbacterie. Microbacteriile pot
supravieţui în ţesuturi ani de zile, în aşteptarea unui oportunităţi cum
ar fi
o slăbire a sistemului imun (să ne mai mirăm oare că mulţi pacienţi cu
cancer
care urmează chemoterapii, deci tratamente imunosupresoare, mor din
cauza
afecţiunilor infecţioase pulmonare?).
Pe de altă parte trebuie să spunem şi acest
lucru. Datorită campaniilor şi direcţiilor grşite în educaţie şi presă
din
ultimii 40-50 de ani, extrem de multe persoane cred orbeşte în
atibiotice. Iar
dacă un medic care are ceva mai multă conştiinţă decât se întâmplă de
obicei,
nu prescrie unui pacient antibiotice, acesta se duce la alt medic care-i
prescrie aşa ceva. Din păcate, din ignoranţă şi educaţie manipulată de
marketingul industriei farmaceutice, foarte mulţi medici care ar vrea să
facă
ceva bun, nu mai pot face asta în ziua de azi. Iar aici nu medicii sunt
în
totalitate de vină, ci o foarte mare parte din responsabilitate o purtăm
noi,
simplii pacienţi ignoranţi. Doar că, deşi ignoranţa poate fi mortală, pe
actul
de deces nu se poate scrie „Mort din ignoranţă”!
Totuşi multe studii arată că există muilţi doctori
care contribuie mai departe cu bună ştiinţă la ignoranţa pacientului.
Cum vi se
pare ideea de a prescrie un antibioti unui pacient care a contractat o
simplă
răceală, şi deci în care nu există o infecţie bacteriană? Ceea ce se va
obţine
va fi o atenuare! Adică o atenuare a numărului de bacterii posibil
patogene, la
circa 50%, în timp ce cealaltă jumătate a bacteriilor va supravieţui
antrenându-şi sistemele proprii în dobândirea rezistenţei faţă de
antibiotice.Acest fenomen este
încurajat de încă două aspecte la care se face referire mai punţi, şi
anume:
mulţi pacienţi întrerup administrarea de antibiotice de îndată ce se
simt un
pic mai bine. Ei cred că sunt sănătoşi, dar in fapt ei dau răgazul
necesar
bacteriilor de a-şi câştiga rezistenţa contra medicamentaţiei. Iar data
viitoare,
antibioticul respectiv nu va mai avea eficacitate contra tipului
respectiv de
bacteri, căci acestea s-au autoimunizat deja contra acestei
medicamentaţii.
Iar al doilea aspect care trebuie să-l
menţionăm este un termen interesant: profilactic! A, nu, nu este
intenţia
noastră de a vorbi despre controlul natalităţii. Ne referim la altceva.
Dacă ai
o gripă, înseamnă că în acţiune este un virus (spune medicina
dogmatică). Bun,
dar atunci de ce ţi se prescrie un antibiotic care este contra
bacteriilor?
Cuvântul magic este PROFILACTIC. Vă dăm o doză de antibiotic cu scop
profilactic, pentru a evita o eventuală suplimentară complicaţie
datorată unei
eventuale infecţii bacteriene (complicaţie). Ori antibioticele în
general nu au
spirit de discernământ. Ele ucid toate bacteriile din organismul nostru,
nu
numai pe cele rele, dar şi pe cele bune. Astfel, în fond, se produce o
slăbire
a organismului (efect secundar) tocmai în momentul în care organismul
este
atacat de un cu totul alt soi de duşman, de un virus. Are logică acest
mod de
gândire? Poate pentru domnii de la concernele farmaceutice. Pentru mine
unul,
nu? Dar pentru Dumneavoastră?
Lăsaţi copii în
pace
Infecţia aparatului auditiv. Otită medie
este denumirea oficială. Orice mămică grijulie, la primele simptome va
apela la
un medic, nu-i aşa? Şi ce va prescrie acesta? Antibiotice! Dar, aşa cum
constată şi NEJM din 28 Ianuarie 1999, 41% dintre cazurile de otită sunt
provocate de un virus! Iar medicii prescriu antibiotice, de foarte multe
ori şi
pentru că mămicile grijulii solicită asta. Acuma, dacă cineva care are
cancer
în fază finală şi vă roagă să-l omorâţi cu o injecţie, ca să-l scăpaţi
de
dureri, o veţi face? Dacă aveţi ştiinţă de faptul că otita aproape în
jumătate
dintre cazuri este provocată viral, pentru ce să prescrieţi antibiotice?
Pe
deasupra, este cunoscut faptul că de foarte multe ori nici nu este vorba
de
otitis media, ci de alergii, traume minore sau alte afecţiuni uşoare
care
foarte des sunt diagnosticate ca fiind otita. Încă din 1991 se ştie cp
Amoxicillin, care des era prescris pentru otită, are o foarte
„interesantă”
calitate în legătură de exemplu cu otita: copii care sunt trataţi cu
acest
antibiotic au de 2 până la 6 ori mai mari şanse să recidiveze, decât
copii care
nu au fost trataţi cu acest antibiotic. (JAMA, 18 Dec
1991) Oare grijuliile mămici ale acestor
copii chiar aşa ceva îşi doresc?
Întreaga poveste este de fapt scăpată de sub
control iar perdanţii sunt... copii. Copilăria este şansa unică pe care o
avem
pentru a ne pregăti şi întări propriile forţe de autoapărare. De fiecare
dată
când un copil ia antibiotice se petrec trei lucruri:
-
starea generală de moment se îmbunătăţeşte
-
sistemul lui imun devine mai slab, ceea ce inseamnă că infecţiile pot
mai uşor
deveni recurente
-
antibioticul respectiv nu va mai funcţiona data viitoare, deoarece
bacteriile
care i-au supravieţuit devin rezistente.
În aproape 100% din cazuri, copilul se va
“recupera” singur, fără medicamente, la fel cum au făcut-o toţii copii
de pe
acest pământ şi până în 1940! Astăzi se ştie destul de bine că toate
aşa-zisele
boli ale copilăriei au un rol foarte important, sunt necesare de fapt
pentru
antrenarea şi fortificarea sistemului imun. Supraadministrarea de
medicamente,
supraprevenţia sau supraprotecţia nu fac decât rău. Copii
respectiv vor fi mult mai slabi
şi mult mai des bolnavi, mai sensibili la alergii, astmă, obezitate,
etc.
Sistemul imun al copiilor este în mod total
inutil slăbit prin administrarea de antibiotice neadecvate, deseori
datorită
prea grijuliilor mămici, prea „harnicilor” medici sau prea lacomelor
concerne
farmaceutice.
Acuma altceva. Cunoaştem cu toţii deja cât
de periculoasă poate şi meningita spinală. Dar să privim un pic
incidenţa
naturală a meningitei la populaţia nevaccinată şi nedopată cu
medicamente.
Procentul de probabilitate este minuscul în comparaţie cu marele procent
de
incidenţă al copiilor a căror sistem imun nu a fost slăbit prin
folosirea
neadecvată a antibioticelor.
Ce este rău în ideea deseori vehiculată că
o cură preventivă de antibiotice de câteva ori pe an (chiar şi dacă nu
suntem
bolnavi) ne poate fi de folos? Păi cum ce? Bacteriile probiotice.
Bacteriile
BUNE. Sunt doar în colon circa 300 de tipuri de bacterii bune care sunt
necesare bunei desfăşurări a multor funcţii vitale cum ar fi digestia,
absorbţia de vitamine şi nutrienţi precum şi ţinerea „în şah” unui mare
număr
de bacterii potenţial patogene. Ori antibioticele omoară bacteriile.
Fără
discernământ şi fără a putea face deosebire între cele bune şi cele
rele. Poate
dura săptămâni şi luni de zile până organismul îşi va recăpăta
echilibrul
normal bacterian. Sau mai simplu, ceea ce cunoaştem sub numele de flora
intestinală.
Pe de altă parte este practic imposibil a
fi distruse toate bacteriile, pentru că mare parte dintre ele au devenit
între
timp rezistente. Culmea este că mai recent cercetătorii au descoperit
bacterii
rezistente chiar şi în corpul populaţiilor din triburile africane care
nu au
luat în viaţa lor vreun antibiotic. Deci bacteriile „întărite” de
antibioticele
noastre inteligente au ajuns şi la ei. Iar lor, datorită lipsei de
antrenament
şi experienţă a propriului sistem imun în astfel de situaţii, aceste
bacterii
rezistente le pot produce daune cu mult mai mari decât celor din lumea
aşa-zis
civilizată. Chestia asta s-a mai întâmplat o dată în trecut când
indienii
sud-americani au fost decimaţi de bolile contagioase aduse de
civilizaţii
conquistadori spanioli.
În aceşti 50 de ani de când se folosesc
antibioticele practic fiecare dintre noi a dezvoltat un anumit grad de
imunitate la antibiotice, direct sau indirect. Tulpinile bacteriene
mutante
sunt acuma deja flora noastră normală. Deci cu cât luam acuma mai multe
antibiotice cu spectru larg, cu atât mai rapid distrugem doar vechile
tulpini
ne-rezistente. Şi cu ce rămânem? Cu mutanţii! Organizaţiile mondiale
sunt deja
de acord cu faptul că rezistenţa la antibiotice a bacteriilor va
modifica
aspectul bolilor în secolul XXI. Infecţii fără posibilităţi terapeutice!
Cam la
aşa ceva ne putem aştepta după ce jumătate de secol am fost îndoctrinaţi
să
credem că antibioticele sunt medicamentul minune. Minunea este poate
doar
faptul că încă nu ne confruntăm cu astfel de infecţii noi şi fără
posibilităţi
terapeutice, infecţii declanşate de bacterii super-rezistente.
Bun deci, nu mai prescriem şi nu ne mai
tratam cu antibiotice. Deci în câteva decenii vom aduce situaţia la
normal.
FALS !!! Nimic mai fals. Căci antibioticele ne sunt fără ştiinţa noastră
administrate prin alimentaţie. Antibioticele sunt sistematic
administrate
animalelor din supra-fermele de creştere a animalelşor pentru carne.
Găini,
curcani, etc. 80% dintre antibioticele destinate animalelor promovează
creşterea masei corporale şi nicidecum sănătatea animalului. (Levy,
p140) Antibioticele
sunt de asemenea folosite în culturile de pomi fructiferi sau de alte
plante de
cultură şi chiar în crescătoriile de peşti , şi anume în bazinele unde
se află
icrele fecundate din care vor apare viitoarele generaţii de peşti. Şi
atenţie,
prepararea mâncărilor nu distruge antibioticele. Atunci când mîncăm
chiar şi
gătite astfel de produse, antibioticele se află de cele mai multe ori
într-o
stare foarte bună, sunt active şi pot influenţa cu aceleaşi rezultate
flora
intestinală ca şi antibioticele prescrise de medic. În zilele noastre
mulţi
oameni sunt imuni la antibiotice cu toate că nu au luat în viaţa lor
antibiotice. În conformitate cu Journal of the South American Veterinary
Association, 1996, un nou tip de antibiotic pe nume Salinomycin a fost
administrat unei turme de vaci. 10% dintre animale au decedat ca urmare a
căderii funcţiilor inimii!
Chiar şi FDA (organizaţia guvernamentală
americană care reglează statutul alimentelor şi medicamentelor) ştia
încă din
1976 că administrarea de antibiotice animalelor şi prezenţa
antibioticelor în
alimente sunt pericole majore la adresa sănătăţii populaţiei din USA
(Studiu
efectuat de Donald Kennedy care solicita îndepărtarea antibioticelor din
industria alimentară - New Eng J Med, 9 Sep 1976). Totuşi lobby-iştii
din
industria farmaceutică şi-au impus punctul de vedere, şi chiar şi astăzi
mari
cantităţi de antibiotice pot fi găsite în alimentele noastre.
Industria antibioticelor aduce un profit de
23 de miliarde de dolari anual doar în USA. Scopul ei nu este de a
proteja
sănătatea, şi de a creşte profitul financiar. O să spuneţi poate că
industria
farmaceutică se va orienta probabil în curând spre alte tipuri de
medicamente.
Corect! Se şi orientează deja. Dar nu spre alte tipuri ci spre noi
antibiotice,
şi mai puternice. Deci versiuni noi, ceva mai perfecţionate, ale
antibioticelor
deja folosite până acum. De ce? Pentru că creerea de noi medicamente ar
fi prea
costisitoare, ceea ce ar duce la o diminuare a profitului direct. Şi
pentru că
tot veni vorba despre profit, iată sumele plătite de spitalele americane
pentru
antibiotice: 1962 – 94.000.000 dolari; 1971 – 218.000.000 dolari; 1991 –
3.000.000.000 şi 1997 – 8.000.000.000 dolari.
Vezi Partea a treia
Era
post-antibiotică
de Tim
O’Shea
Partea a treia
A cui este vina?
În 1981 Mark
Lappe a publicat o carte sub
titlul „Germs that won’t die“ (Germenii nemuritori) din care am să vă
rog să
citiţi cu atenţie următorul pasaj:
„Din nefericire,
am încercat să păcălim
natura cu ajutorul chimicalelor, pe care le-am făcut tot mai perfecte,
dar
într-un mod care a dus la schimbarea aproape complectă a configuraţiei
microbiene în ţările dezvoltate. Avem acum organisme noi care
proliferează şi
care nu au existat niciodată înainte în natură. Nu am făcut în fond
nimic
altceva decât să selelctăm aceste organisme. În trecut aceste organisme
produceau circa 10% din boli, acuma ele produc (cauzează) 20-30%. Am
schimbat
faţa pământului prin folosirea antibioticelor!”
Se pot găsi
scuze sau motivaţii de tot
felul, dar un lucru rămâne cert: Omenirea a luat acest „cadou”-
antibioticele –
şi a făcut cum a tăiat-o capul că-i mai bine: supradozaj, abuz,
administrare
inutilă, etc. Şi toate astea doar pentru.... profit. Pentru BANI. Iar
acum nu
mai putem ieşi din fundătura asta.
Petrecerea se apropie de sfârşit
A existat o vreme la început când antibioticele au salvat vieţi
omeneşi
, oameni pentru care ele au fost o binecuvântare. Dar aceste vremuri
s-au
sfârşit. Anii 90 ai secolului trecut au adus cu ei o recrudescenţă a
infecţiilor, fapt care se poate pune clar pe seama a 50 de ani de
folosire a
antibioticelor.
Dacă problema
antibioticelor ar fi fost de
la început pusă în mâna oamenilor de ştiinţă oneşti, în loc să fie dată
pe mâna
medicilor şi concernelor farmaceutice, poate că nu se ajungea aici. În
orice
caz, sigur nu se ajungea atât de repede. Mă refer la acei oameni de
ştiinţă
onesşti care ştiu ce ştia şi Fleming în anii 30, care ştiu ce spunea
Bechamp
sau chiar Pasteur însuşi pe patul de moarte: că microorganismele nu
crează
boli iar medicamentele chimice nu vindecă boli. Dacă administrarea
antibioticelor ar fi fost controlată responsbil şi anume doar împotriva
infecţiilor active şi care pot pune viaţa în pericol, deci doar în
cazuri de
forţă majoră, atunci lucrurile ar fi stat astăzi cu totul altfel.
Desigur însă
că concernele farmaceutice n-ar mai fi făcut uriaşele profituri pe care
le-au
raportat toţi aceşti ani. Astfel că s-a ajuns a se prescrie antibiotice
şi în
cazurile de simple răceli!
BANUL . QUI BONO!
Unii s-au
îmbogăţit, iar acum va urma să
plătim cu toţii nota de plata pe care ne-o dă natura.
Nu este nimic
rău în a avea din când în când
câte o răceală, nu este nimic rău în bolile copilăriei. Astfel
organismul are
şansa de a-şi exersa puterea de apărare, armele care-i stau în mod
natural la
dispoziţie: febra, inflamaţia, răcea, tusea sau transpiraţia. Aceste
simptome
nu sunt boala, aceste simptome sunt doar semne îmbucurătoare că propriul
nostru
organism este capabil să rezolve singur problemele şi să-şi recapete
starea de
normalitate, sănătatea. Atacarea din exterior a simptomelor este ca şi
cum ai
lupta împotriva propriului tău corp şi i-ai face mult mai dificilă
acţiunea de
restabilire a echilibrului firesc. Un corp care este lăsat să se vindece
singur
devine mult mai rezistent în viitor. Ceea ce numim îndeobşte boală este
de fapt
reacţia naturală şi firească a organismului de a se curăţa singur de
otrăvuri
şi toxine.
Să luăm de
exemplu febra. Ea este în aproape
toate cazurile ceva bun. Creerul comandă ridicarea temperaturii corpului
pentru
că există un motiv anume – se crează astfel un mediu neprielnic pentru
un
factor iritant care a provocat o inflamaţie. Medicamentele pot însă
interfera
cu această primă linie de apărare a corpului, şi o pot bloca. Nu este
oare
culmea aroganţei să crezi că tu, din afară, poţi ştii mai bine decât
propiul
corp al pacientului când este cazul să se crească teperatura şi când să
se
scadă? Iar riscul ca după o stare febrilă un pacient să capete meningită
este
de 1 la 5 milioane. Domilor, încă o dat 1 LA 5 MILIOANE! Dacă există
într-adevăr cazuri (foarte rare) în care un pacient rămâne în stare
febrilă
ridicată mai multe zile la rând, atunci da, este cazul să intervenim cu
antibiotice. Este un caz de forţă majoră, este vorba de salvarea unei
vieţi. Dar
cât de des se poate întâmpla aşa ceva. Rareori, la doar puţine persoane,
iar la
acestea poate doar o dată în viaţă. Hallooo, păi cu aşa ceva nu se pot
face
profituri grase, nu se pot câştiga miliarde!
Ei bine, dacă ne
îndopăm cu antibiotice
pentru fiecare fleac de răceala, atunci ce o să ne mai ajute într-o
situaţie
întradevăr gravă, serioasă? Nimic. Şi nu se va întâmpla decât ceea ce
îşi
doresc concernele farmaceutice! Vom fi mereu bolnavi şi vom înghiţi
mereu
medicamente. Vom fi o specie care va răci de câteva ori pe an, care va
suferi
cronic de dureri de cap şi de afecţiuni digestive şi care la fiecare
câţiva ani
se va îmbolnăvi la modul foarte grav de o boală cronică. Care va duce la
un
profit „cronic” pentru industria farmaceutică. Iar finalul va fi aproape
inevitabil : cancer, dacă nu cumva mai înainte de asta vom muri din
cauza unui
infarct.
Sau răceala. Ce
este răceala în primul rând?
Este un proces reflex de curăţare a propriului sistem respirator. Este
un lucru
bun, nicidecum rău. Un factor iritant cum ar fi praful sau un chimical
sau o
inflamaţie poate declanşa acest proces. Răspunsul firesc, natural şi
logic al
organismului este de a forţa curăţarea căilor respiratorii prin
expectorare.
Tusea nu este problema, ci soluţia. Problema era factorul iritant. Dar
medicamente nu ni se prescriu contra factorului iritant, ci contra
soluţiei
naturale propii corpului nostru. Contra nouă înşine. Deci mergem la
doctor care
ne prescrie un inhibator al tusei. Oprim astfel fenomenul natural de
curăţare a
căilor respiratorii, rămânem cu factorul iritant în organism şi ne mai
alegem
şi cu efectele secundare ale medicamentului respectiv, în general o
afectare a
aparatului digestiv şi implicit a florei intestinale. Şi astea toate,
oameni
buni, pe BANII DUMNEAVOASTRĂ. Nu este garaghios?
Implicit, o
parte de vină ne revine nouă,
pacienţilor, o alta revine sistemului educaţional care a otrăvit minţile
oamenilor cu Teoria germenilor, iar o altă parte de vină revine
medicilor care
ştiu toate aceste lucruri, dar nu le fac clare pacienţilor. Desigur că
dacă
pacientul nu ştie toate aceste lucruri iar medicul va refuza să-i
prescrie
antibiotice fără a-i da bietului om şi motivaţia clară a acestui refuz,
bolnavul se va duce la alt medic care-i va prescrie tot ce vrea el,
numai să-l
poată taxa de bani. Trist dar adevărat.
Dr. Tilden
spunea undeva că „... fiecare
aşa-zisă boală este de fapt o criză de toxemie (intoxicaţie); ceea ce
înseamnă
că o anumită cantitate de toxine s-a acumulat în sânge, depăşind punctul
de
toleranţă şi creând astfel o criză, pe care o numim fie răceală, gripă,
penumonie, durere de cap sau febră tifoidă. Natura se îngrijeşte
întotdeauna de
eliminarea toxinelor din corp. Orice tratament extern care
obstrucţionează procesul
natural de eliminare a toxinelor este o agresiune asupra efortului
natural al
organismului de a se autocurăţa şi autovindeca.”Este
o agresare a sistemului imun.
Deci, ce este de fapt sistemul
imun?
Toată lumea
vorbeşte despre el, dar puţini sunt
în stare să spună cât de cât exact ce anume este el. Oricum sistemul
imun este
un lucru complicat. Deci haideţi să încercăm o explicaţie prescurtată,
simplă.
În general sistemul imun este compus din trei lucruri care circulă în
permanenţă prin organism (cu ajutorul sângelui) şi care monitorizează
celulele
organismului. Aceste trei lucruri sunt:
1.celulele de
sânge specializate, denumite limfocite
sau celulele albe
2.proteine
specializate denumite anticorpi
3.comunicare
nervoasă
Sistemul imun
monitorizeaază astfel în mod
constant celulele corpului, secundă cu secundă, 24 de ore pe zi. Într-un
sistem
imun sănătos orice element sau corp străin este imediat observat şi
atacat.
Atacul îndeobşte ia forma unei inflamaţii, umflături sau unei încălziri
zonale.
Dacă atacul se transformă într-o bătălie, aven de a face cu o infecţie.
Acestea
toate sunt răspunsurile naturale şi fireşti ale corpului fizic şi lucrul
cel
mai inţelept este să le lăsăm să se desfăşoare pe cât posibil în mod
natural,
de la sine. De asemenena aceste mecanisme proprii corpului nostru nu
necesită
susţinere medicamentoasă externă, chirurgie sau alte lucruri de genul
acesta.
Dacă apărarea naturală a organismului este lăsată să îşi facă treaba şi
câştigă
lupta, nu numai că pacientul se vindecă fără efecte secundare, dar, şi
poate
mult mai important, el va deveni mai puternic şi mai rezistent în
viitor.
Ce anume poate
ajuta sistemului imun ? Doar
două lucruri: protejarea lui şi antrenarea lui. Nu stimularea lui! Şi în
nici
un caz stimularea lui prin mijloace chimice sintetice, căci acestea au
acţiune
limitată în timp şi sunt practic întotdeauna însoţite de efecte
secundare. Ceea
ce trebuie să avem în vedere este eliminarea oricăror factori care ar
putea să
distrugă sistemul imun. Aceşti factori sunt: fumatul, alcoolul,
medicamentele,
mâncarea procesată, produsele din lapte, zahărul, radiaţiile de orice
natură,
toxinele şi stressul. În afară de aceşti factor nocivi pentru sistemul
imun
este de asemenea de folos detoxifierea colonului şi a sângelui.Simplu, nu?
Terapia contra AIDS
La Conferinţa
Internaţională AIDS care a
avut loc la Berlin în 1993 au fost prezentate concluziile unui studiu
efectuat
în Africa cu un grup de prostituate: „Fiecare prostituată a avut
numeroase
contacte cu bărbaţi care aveau AIDS. Dar nici una dintre prostituatele
aflate
în acest studiu nu a contractat AIDS. Studiul a arătat că aceste femei
aveau un
sistem imun excepţional de puternic. Aceasta este diferenţa dintre
aceste
prostituate şi alte prostituate care au contractat AIDS”. Atunci când am
citit
prima oară această scurtă relatare am crezut că mă aflu într-un film
greşit.
M-am frecat la ochi şi am mai citit de încă şapte ori.
Ce este însă
cert este că toate
medicamentelesubpresează sistemul imun;
nu numai antibioticele, ci absolut TOATE medicamentele sintetizate
chimic.
Tocmai de aceea nu se va descoperi în acest fel niciodată leacul contra
AIDS.
Această boală este „o deficienţă dobândită a sistemului imun”. Ori după
ce că
sistemul imun este deficient, mai fenim şi noi să-i mai dăm un şut în
fund cu
medicamente. Vă reamintesc aici că AZT, cel mai des medicament folosit
contra
AIDS este un ... IMUNOSUPRESOR! Adică cum, la un sistem imun deja făcut
varză,
eu îi prescriu medicamente care ....INHIBĂ SISTEMUL IMUN? Poate
pricepăeţi Dumneavoastră
ceva, căci eu sunt prea prost pentru o astfel de „filozofie”. Poate
tocmai de
aceea toată cercetarea desfăşurată până acuma nu a dat nici un rezultat.
Virusul HIV nu
există nicăieri în lumea asta
izolat în laborator şi nici nu poate fi selectiv distrus, fără a
distruge
întregul sistem.
HIV nu cauzează
AIDS ci mai degrabă este un
simptom al AIDS.
AZT nu a
prelungit până acum nici măcar cu o
singură zi viaţa vreunui bolnav de AIDS.
Ba mai mult în
prezent există nenumărate
cazuri de persoane care au refuzat terapia cu AZT şi sunt încă în viaţă,
ca să
zicem aşa „sănătoşi , bine merci”.
Ce se va
întâmpla cu AIDS? Exact ceea ce s-a
mai întâmplat de multe ori în istoria omenirii în cazul altor boli. Va
circula
o vreme printre noi, îi va ucide pe cei cu un sistem imun slăbit sau
compromis,
şi după aceea va dispare tot aşa cum a apărut. Diferenţa este doar că în
timpurile moderne, nişte băieţi şmecheri, folosind dezinformarea cu
ajutorul
mass-media şi frica firească a omului în faţa morţii, îşi umplu
buzunarele cu
miliarde de dolari. O afacere profitabilă. Foarte profitabilă. Şi
politică în
acelaşi timp. Negrii şi homosexualii, ei sunt de vină, nu?
Despre AIDS însă
mult mai pe larg puteţi
citi în sub-rubrica dedicată acestei „maladii”, sub-rubrică ce o puteţi
găsi pe
site-ul nostru www.quibono.net .
Aici însă aş
vrea să vă reamintesc doar,
apropos de politică, povestea poştaşului Pierre Rascol. Dacă săracul om
n-ar fi
murit, aşi fi zis că-i o poveste hazlie de tot.
Perre împreună
cu un prieten de-al său, au
fost atacaţi de un câine. Prietenul lui Perre a fost muşcat de câteva
ori de
câine. Pe Pierre însă nu l-a muşcat, colţii animalului nestrăpungând
pielea
poştaşului. Ce a urmat? Ei bine, prietenul lui Pierre a rămas în
continuare
sănătos bine merci. La fel şi câinele. Doar că autorităţile poştale,
aflând de
întreaga poveste, l-au obligat pe Pierre Rascol, fără voia acestuia, să
se
trateze la Domnul Doctor Louis Pasteur. După o săptămână, bunul nostru
poştaş
Pierre a decedat, ca urmare a inoculării făcute de celebritatea mondială
pe
nume Pasteur.
Să trăiască
medicina modernă cu Teoria
germenilor cu tot.
Deci, există germeni care crează
boli , sau nu?
În
mod
cert se pot identifica anumite bacterii în anumite forme de boală. Şi de
asemenea nu se poate nega faptul că astfel de organisme se găsesc în
cantitate
foarte mare la indivizii din populaţiile care suferă de boli contagioase
sau
epidemice. Dar să privim problema dintr-un alt punct de vedere: dacă de
fapt am
putea constata că mult mai mulţi oameni au în organism bacterii despre
care se
crede că provoacă boli, decât numărul real al oamenilor întradevăr
bolnavi? În
prezent nu sunt făcute astfel de analize decât persoanelor bolnave. Ceea
ce
crează impresia că bacteriile sunt prezente doar în organismele bolnave,
în
timp ce în cele sănătoase ele nu sunt prezent. Personal mă îndoiesc că
lucrurile stau astfel.
De la Pasteur şi
până în prezent de
nenumărate ori a fost prezentat un alt punct de vedere, şi anume că
aceste
bacterii sunt prezente de fapt la toţi oamenii, dar numărul lor creşte
razant,
şi astfel pot deveni un factor patogen, doar în acele corpuri în care
bacteriile găsesc mediul nutritiv şi condiţiile propice necesare unei
dezvoltării accelerate, iar aceste condiţii pot apare doar în cazul în
care
sistemul imun, din varia motive, nu-şi mai duce la bun sfârşit
atribuţiile.
În acest
context, concepţia militarist-imperialistă
conform căreia „o boală-un factor patogen” (adică un război-un duşman)
este
complect eronată şi istoric de mult timp depăşită. M
Lucrurile încep
să capete o cu totul altă
formă dacă vom regîndi peisajul: corpul este otrăvit an de an, ceea ce
duce la
o intoxicare a sângelui. Acestă stare de lucruri poate avea multe
motive.
Chimicalizarea alimentelor, administrarea de diferite medicamente,
stressul şi
stilul de viaţă „toxic”. Organismul încearcă să se detoxifice singur
prin
procesele ce îi stau la îndemână: digestia şi sistemul imun. Dar uneori
misiunea este foarte dificilă. Sunt prea multe toxine chimice. Digestia
este
blocată. Sângele stagnează, şi deci celulele albe şi anticorpii nu pot
circula
liber. Colonul este şi el slăbit şi nu mai face faţă sarcinilor. Ficatul
şi
rinichii au şi ei dificultăţi. Astfel se crează condiţii favorabile
dezvoltării
abundente, anormale a unor anumite tipuri de bacterii. Rezultatul:
boala.
Aceasta este o
paradigmă complect diferită
faţă de ceea ce ni s-a spus sau am fost învăţaţi până acum. Iar această
paradigmă ar avea ca şi logică consecinţă colabarea întregii industrii
farmaceutice.
Şi acum?
Ce să facem în
viitor?În primul rând să
începen să ne re-educăm corect, să utăm toate minciunile şi informaţiile
false
primite în şcoli şi citite prin jurnale. Să pricepem că rezistenţa
microorganismelor la antibiotice creşte cu fiecare an. Foarte probabil
că în
următorii 20 de ani antibioticele vor dispărea complect de pe piaţă.
În regulă, deci :
bacteriile crează boli? În
mod definiti nu întotdeauna, mai degrabă rar decât prea des. Atunci,
care este
elementul comun tuturor bolilor? Răspuns: Sistemul imun deficitar.
Într-un corp
cu un sistem imun sănătos, boala este rejectată, indiferent cât de
serioasă
este ea considerată de dogma medicală.
J.H. Tilden MD
spunea undeva foarte frumos:
Persoana normală
(cu un sistem imun
puternic) este mortală pentru toţi germenii şi paraziţii care pot fi
întâlniţi
în habitatul uman!” (citat din „Toxemia explained”).
Dintr-un buget anual de un trilion de
dolari, doar 1,45% sunt alocaţe medicinei alternative! Nu este mult. Dar
este
în creştere. Şi dacă ne gândim la celălalt procent, de peste 30% de
pacienţi
care adoptă soluţiile medicinei alternative, tendinţa şi calea de viitor
este
deja clară. Industria farmaceutică va sucomba de la sine atunci când
pacienţii
îi vor refuza produsele şi nu vor mai cumpăra sau folosi medicamentele
chimice.
Medicina alternativă propune intărirea
sistemului imun prin folosirea mijloacelor naturale. Enzimele din
alimentele
complecte, antioxidanţii, plantele medicinale, probioticele, apa pură,
dietele
de detoxifiere, masajul şi exerciţiile fizice şi-au dovedit toate
acţiunile
benefice asupra organismului uman. Iar oamenii descoperă treptat, şi din
ce în
ce mai mulţi, beneficiile pe care le au ca urmare a întăririi sistemului
imun.
Rezistenţa la îmbolnăvire.
Atâta timp cât pacientul se va mai lăsa
transformat într-o piaţă de desfacere pentru lacoma şi dornica de profit
industrie farmaceutică, sistmul imun nu va beneficia de nici un ajutor,
ba
dimpotrivă.
Poate că totuşi,
cândva, ne vom putea
reîntoarce la epoca lui Confucius. În China acelor vremuri, medicul era
plătit
de pacient atâta timp cât pacientul rămânea sănătos. Misiunea medicului
chinez era
în acea vreme păstrarea sănătăţii pacientului. Dacă pacientul se
îmbolnăvea,
medicul era concediat. Dat afară. Şi nu mai primea nici un ban. Lucru
care mi
se pare de o logică absolută.
Sincer, Domnilor
Doctori, vă puteţi imagina
ca fiind în continuare medici într-un astfel de sistem? Medici devotaţi
şi
interesaţi de sănătatea pacientului, şi nu de boala pacientului? Căci
aşa ar
trebui să fie un medic normal, într-o viaţă normală.
O viaţă normală
Dar şi noi
pacienţii, la rândul nostru, ar
trebui să ne ingrijim, mai bine zis să înţelegem şi să fim conştienţi de
responsabilităţile pe care le avem faţă de noi înşişi, şi astfel
implicit faţă
de generaţiile viitoare. Să ducem o viaţă normală. Cred că mult prea
mulţi
dintre noi au uitat cum ar trebui să arate o viaţă normală.
Te naşti. Nu
consumi medicamente şi nici nu
te vaccinezi. În timpul copilăriei treci prin bolile fireşti acestei
etape de
viaţă, iar ca sprijin în aceste cazuri apelezi doar la terapiile
consevative,
fără antibiotice şi medicamente, costruindu-ţi astfel un sistem imun
robist.
Excluzi din
alimentaţie zahărul rafinat,
făina albă, excesul de carne sau brânză, laptele şi băuturile soft. Te
concentrezi în alimentaţie asupra cerealelor integrale, fructelor,
vegetalelor
şi asupra unei diete de curăţare, detoxifiere. Nu bei cafea, alcool şi
nu
fumezi. Singurele pilule pe care eventual, la nevoie le iei sunt
vitaminele şi
mineralele, ca şi complectare a alimentaţiei normale. Bei cel puţin un
litru de
apă zilnic, cel mai bine 2 litri.
În
consecinţă,
ca şi persoană adultă nu te mai îmbolnăveşti: fără răceli, gripă,
dureri de cap, diabet, probleme de tiroidă, atacuri de panică, dureri
oboseală
dereglări digestive, hipertensiune şi colesterol mărit. Singurele
neplăceri sau
dureri pot interveni doar în cazul unor accidente. Exerciţiile fizice
moderate
trebie să te însoţească permanent.
La bătrâneţe nu
ai probleme cu Domnii Parkinson
şi Alzheimer. Nu vă cunoaşteţi. De asemenea artita şi osteoporoza rămân
evenimente
necunoscute. În fine, pe la 90 sau 100 de ani, într-o zi, te stingi uşor
ca o
luminiţă de candelă. Te reîntorci acolo de unde ai plecat cu atâta timp
în
urmă.
Referinţe:
Guyton,
Arthur - The Textbook of Medical Physiology Saunders 1996
Chopra, Deepak MD - Quantum
Healing Bantam 1989
James,
Walene - Immunizations: The Reality behind the Myth
Bergin&Garvey 1995
CDC
- "Emerging Infections: Microbial Threats to Health in the
U.S." 1992
Garrett,
Laurie - The Coming Plague Penguin Books 1994
Turner Broadcasting Network - The Coming Plague May
1997
