Atenţie, pericol de (prea multă) medicină!

 

    Articol de fond apărut sub titlul „Vorsicht, Medizin!” în revista „Der Spiegel” numărul 33 din 15 August 2011, sub semnătura lui Jörg Blech.

 

 

 

 ( Menţiune Qui bono: pe parcursul traducerii, pasajele scrise cu caractere cursive îmi aparţin, deci nu fac parte din articolul original!)

 

Pilule nefolositoare, operaţii inutile, terapii riscante – foarte multe dintre metodele medicine alopate moderne mai mult dăunează decât folosesc. Iată că acum unii medici au început să avertizeze asupra pericolelor şi să ceară o schimbare radicală a modului de gândire din medicina alopată: mai puţina medicină şi mai puţine medicamente!

 

    De câte ori Ernst König se ducea la medic, tot de atâtea ori primea noi medicamente, pe lângă cele deja primite anterior: Allopurinol, Ezetimib, Molsidomin, Repaglinid, etc. – până ce a ajuns să înghită 12 medicamente diferite zilnic. „ În curând a ajuns să nu-mi mai fie deloc clar pentru care motiv medicul meu în prescria chestiile astea” spune König (88 de ani). Domnul König, cu părul alb ca neaua, deschide sertarul de la noptiră şi scoate la iveală o listă pe care, scris frumos şi ordonat, erau trecute orele din zi şi numele pilulelor pe care avea nobila misiune de a le înghiţi cu stoicism.

   Acuma însă Domnul König nu mai lua lista în seamă. O păstra doar ca pe o amintire neplăcută, al cărei rost nu putea nici acuma să-l priceapă. Mutându-se la o fică a lui, care locuia în altă regiune a Germaniei (în Oberpfalz), Domnul König a schimbat implicit şi doctorul, acela harnic la scris reţete şi pus stampile.

   „Am rămas pur şi simplu şocat când am văzut în camera Domnului König raftul plin până la refuz de medicamente frumos ordonate” ne spune noul său doctor, generalistul Frederik Mader (40 de ani), îmbrăcat cu un polo şi încălţat cu pantofi de sport. „Jumătate dintre aceste medicamente nu-i erau de nici un folos Domnului König, ba chiar mai degrabă îi dăunau.” Pilulele contra diabetului de bătrâneţe, contra gutei, tablete contra îngustării arterelor, pentru scăderea colesterolului şi injecţiile contra cancerului de prostată (de care Domnul König desigur că nu suferea) au fost eliminate de către Doctorul Mader. Şi o dată cu ele au dispărut şi starea de greaţă, ameţelile, durerile de cap, diareea, deficienţele hepatice sau alte ameninţătoare efecte secundare.

   Şi Doamnei Evelyn Hluchy (59 de ani) din Mössingen, care s-a dus la ortoped (sau mai bine spus, a încăput pe mâinile acestuia) i s-au prescris din ce în ce mai multe terapii şi medicamentaţii. Pentru a-i atenua durerile de genunchi, ortopedul i-a „înfipt” în articulaţie un utilaj endoscopic, i-a „răzuit” cartilagiul şi i-a făcut o spălătură zdravănă cu  o soluţie de natriumclorid (apă sărată sau mai elegant şi academic spus, soluţie pentru perfuzie).

    După un astfel de „tratament”, desigur că durerile au persistat pe mai departe. Deci medicul a propus o a doua intervenţie, desigur chirurgicală (aşa ceva se plăteşte mai bine) prin care urma să-i fie introdusă Doamnei Hluchy o proteză. Doar că buna noastă Doamnă a avut fericita idee de a se duce la un alt medic.

   Chirurgul Hans Pässler (71 de ani) din Heidelberg a constatat că mai exista încă destul cartiagiu la genunchiul respectiv iar ligamentele erau intacte. Prin metode conservative el a reuşit să elimine durerile din genunchi. „Ar fi fost un non-sens ca Doamna Hluchy să fie operată”, ne spune Doctorul Pässler.

   Iar în poveştile Domnului König şi Doamnei Hluchy se pot recunoaşte foarte mulţi alţi pacienţi. Doar că mai nou a apărut o tendinţă „surprinzătoare” în rândul unui din ce în ce mai mare număr de medici, şi anume prescrierea unei „terapii” care până nu demult nu putea fi concepută în cadrul „complexului medico-industrial”: mai puţină medicină!!!

    Şi trebuie să mai subliniem aici încă o dată că nu avem de a face cu homeopaţi, medici naturişti sau suporteri ai altor forme de medicină aşa-zis „alternative”, care şi până acuma au luptat contra „supra-terapierii” pacienţilor, ci este vorba de medici alopaţi, care (aparent) nu se îndoiesc de eficacitatea tehnicii medicale şi a terapiilor farmaceutice. Dar desigur, nu aplicate cu exagerat exces de zel. (Ceva nou în rândul medicilor alopaţi, ceva ce doar cu puţini ani în urmă ar fi fost de neconceput? S-a schimbat modul de gândire al acestora? Nu cred, căci aceste lucruri le ştiau Domniile lor şi mai înainte. Cred mai degrabă că s-a schimbat „situaţia financiară globală”, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.)

    Jurnalul de specialitate „Archives of Internal Medicine” a iniţiat nu de mult o nouă rubrică, sub motto-ul „Mai puţin este mai mult”. Între timp rubrica conţine deja peste 20 de articole care se ocupă, printre altele, cu scanările tomografice prin computer, care pot cauza cancer, sau cu sondele introduse în stomacul pacienţilor în vârstă, acţiune care în cazul persoanelor bătrâne nu aduce chiar nici un folos.

   Ca urmare a acestor articole, Uniunea medicală „National Physicians Alliance” a publicat o listă cu o serie îngrijorător de mare de „acţiuni terapeutice” frecvente, care sunt mai degrabă dăunătoare decât folositoare: antibiotice prescrise contra guturaiului, tomografii computerizate în cazul durerilor de spate, analize de sânge efectuate poersoanelor sănătoase şi multe alte astfel de „atenţii”, catalogate pe trei grupe principale de medici: pediatrii, internişti şi medici de familie.

    „Reacţiile cititorilor sunt foarte pozitive” spune Deborah Grady, ea însăşi medic şi redactoarea responsabilă a rubricii respective. „Marea majoritate a pacienţilor şi medicilor realizează conştient că foarte multe teste şi terapii sunt supradimensionate, exagerate, ceea ce deseori duce la neplăceri şi chiar daune pentru sănătate.”

    Deşi în trecut multor medici le era dezagreabilă lărgirea şi amplificarea permanentă a terapiilor, marea majoritate a lor accepta respectiva situaţie de frică a nu fi catalogaţi drept „disidenţi” şi „alternativi”. Între timp lucrurile încep să se schimbe, un număr din ce în ce mai mare de medici organizându-se într-un fel de „opoziţie care combate supra-medicinizarea”, fără a se lăsa împinşi în afara medicinei şcolastice, aşa cum ne relatează doctorul Thomas Kühnlein (49 de ani) de la Clinica Universităţii din Heidelberg. El împreună cu un grup semnificativ de medici din noua generaţie au prezentat un „manifest” programatic, sintetizat concis prin următoarea frază: „Noi credem că nu există o alternativă la medicina BUNĂ, care pe de o parte, atât cât este posibil, se bazează pe o cercetare robustă dar care pe de altă parte ţine cont respectuos de temerile şi dorinţele pacienţilor.”

   (Personal mi se pare destul de anemic acest enunţ în comparaţie cu câte daune a produs şi produce în continuare „supramedicinizarea”, iar pe de altă parte exprimarea „bine cântărită” a medicilor din grupul respectiv arată clar cât de mare este încă influenţa şi puterea atât a corpului tradiţionalist de „mari profesori” cât şi a concernelor farma,  de care ţin cont, temători, medicii „noii generaţii”.)

      Cu 11 ani în urmă, în „Deutsche Netzwerk Evidenzbasierte Medizin” (Reţeaua germană pentru o medicină bazată pe evidenţe) existau 29 de medici idealişti, care nu doreau să mai terapieze pacienţii cu metode şi proceduri terapeutice hazardante. Între timp numărul „idealiştilor” a crescut la peste 830 de medici membi în această grupare.

   Tendinţa este încă relativ nouă, dar nu mai poate fi trecută cu vederea, conchide medicul Jürgen Windeler, (54 de ani), care conduce Institutul pentru calitate şi eficacitate în medicină, institut care îşi are sediul în Köln. „Am senzaţia clară că există din ce în ce mai mulţi medici care îşi spun: aşa nu mai merge – trebuie să ne concentrăm asupra acţiunilor care au sens.” Iar acolo unde „vechea gardă” nu doreşte să modifice modul de gândire, apar grupuri care se opun şi promovează un nou mod de a privi lucrurile.

   Spre exemplu, membrii Societăţii germane pentru ginecologie şi asistenţă a naşterilor promovează în mod tradiţional o medicină „tehnicistă”: uterul este curăţat („răzuit”) şi se administrează hormoni. Pentru a se delimita de o astfel de formă exagerată de

„supra-terapie” a luat fiinţă Grupul de lucru „Sănătatea femeii” (Arbeitskreis Frauengesundheit) care are ca scop „de luptă”, conform doamnei ginecolog Maria Beckermann, acţiuni concrete contra supra-medicalizării femeii şi a afecţiunilor specifice acesteia.

   Medicina şcolastică devine mai... „blândă”? Dar aceasta înseamnă de fapt o catastrofă! Ani de-a rândul medicii şi „fabricanţii de pilule” au lărgit permanent influenţa medicinei. Angajaţii concernelor farmaceutice au inventat permanent noi boli şi afecţiuni, au stabilit noi „valori de risc” şi astfel au transformat oamenii normali în consumatori ai produselor fabricate şi vândute de ei. Profitul adus de pilule şi de alte preparate farmaceutice s-a dublat în ultimii 20 de ani, ajungând la peste 30 de miliarde (se are aici în vedere doar situaţia din Germania). Iar aceste sume trebuiesc plătite de Casele de asigurari de sănătate, deci în ultimă instanţă sunt suportate (plătite) de către cetăţenii obişnuiţi!

   Medicii din Germania sunt astăzi mai „harnici” decât oricând înainte: numărul procedurilor şi operaţiilor staţionare (deci care presupun internarea în spital) a crescut de la 36 de milioane de cazuri în 2005 la 45 de milioane de cazuri în 2009! Per total plăţile efectuate de Casele de asigurări de sănătate au atins un nou record: în anul 2009 au fost efectuate plăţi în valoare de peste 278 de miliarde de Euro!

    „Operează numai ceea ce ai lăsa să fie operat la tine însuţi”, aceast enunţ moral şi linie directoare pentru chirurgi, care-i aparţine marelăi chirurg Theodor Billroth (1829-1894) nu mai este cunoscut practic nici unui medic astăzi. Decizia de a opera este astăzi condiţionată de alte „linii directoare”, şi cel mai adesesa este condiţionată de managementul unei clinici sau de beneficiul pe care îl obţine prin aceasta „proprietarul” cabinetului medical. Medicii-şefi, prin contractul pe care-l au cu clinica angajatoare, trebuie să obţină anumite sume ca beneficii financiare pentru clinicile respective, şi aceasta este cel mai adesea realizabil cu bisturiul în mână.

   „Mult prea adesesa decizia asupra unui diagnostic sau a unei proceduri terapeutice este luată în funcţie de beneficiul financiar pe care îl aduce”, spune Reiner Gradinger, chirurg şi directorul clinicii „rechts der Isar” de pe lânga TU München. Datorită acestei „lărgiri cantitative”, aşa cum se spune în jargonul economiştilor din domeniul sănătăţii, profiturile pot fi crescute după dorinţă. Numărul operaţiilor de menisc în rândul persoanelor asigurate la AOK Baden-Württenberg (una dintre marile Case de asigurări de sănătate germane) a crescut doar în 3 ani cu 28 la sută, ceea ce reprezintă o creştere uriaşă dar în acelaşi timp şi absolut suspectă.

    Şi în cazul protezelor pentru şold sau genunchi medicii stabilesc mereu noi şi noi recorduri. Numărul operaţiilor la şold a crescut în intervalul de timp 2003-2009 cu 18%, iar al operaţiilor la genunchi chiar cu 52%. Ori o astfel de creştere nu poate fi justificată prin creşterea numărului de persoane bătrâne (prelungirea duratei medii de viaţă a unei societăţi). Din punct de vedere medical „tăierea de oase şi carne” este discutabilă. Doar 15% din totalul problemelor chirurgicale sunt clarificate ştiinţific. Pentru şase din şapte proceduri este aşadar îndoielnic faptul că pacientul are ceva de preofitat de pe urma unor astfel de intervenţii!

    Totuşi, o veste bună: unii chirurgi au început să verifice mult mai atent diferitele metode chirirgicale pe care cercul „sfinţilor profesori chirurgi” le prezintă, promovează şi recomandă cu căldură. Şi aceasta cu surprinzătoare şi în acelaşi timp dezamăgitoare rezultate, aşa cum ne arată un recent studiu asupra chirurgiei plastice a coloanei vertebrale. În cadrul acestei technici medicii injectează un fel de „ciment” în vertebrele fărâmicioase, în ideea de a le întări. Chestia asta sună destul de clar, doar că în două studii independente medicii au comparat procedura respectivă cu  operaţii inscenate (deci placebo), şi nu s-a putut constata între cele două proceduri nici o diferenţă în rezultatele obţinute.

    Tot inutilă s-a dovedit şi operaţia recomandată de un doctor „harnic” Doamnei Hluchy: aşa-numita „toaletă a genunchiului”. În cadrul ei medicii „netezesc” cartilajul genunchiului cu ajutorul unor unelte endoscopice prin care evectuează un fel de „spălare” a genunchiului. Dar şi aici alte două studii comparative au arătat că „spălătura” respectivă nu funcţionează cu nimic mai bine decât o operaţie-placebo (înscenată).

   Medicii din toată lumea au ignorat cu seninătate (sau din interes?) rezultatele primului studiu, şi de abea o dată cu apariţia celui de-al doilea studiu, medicii de la American Academy of Orthopedic Surgeons şi-au revăzut „liniile directoare” şi contra-recomandă între timp procedura respectivă. (Da, medicii americani. Dar cei români ce ştiu despe asta?). Şi în Germania procedura respectivă a început să fie dezbătută în cercurile medicale de specialitate, însă foarte mulţi ortopezi o recomandă încă cu foarte multă (şi interesată) căldură, în fiecare an efectuându-se în continuare circa o jumătate de milion de astfel de intervenţii. Marea lor majoritate sunt complect inutile, afimă chirurgul Pässler.

   Şi deoarece foarte mulţi medici ignoră pur şi simplu evidenţele, chirurgului Pässler a hotărât să se adreseze direct oamenilor, pacienţilor care stau „sub ameninţarea” unei astfel de intervenţii. Desigur că în această campanie el are nevoie de ajutorul altor specialişti. Doar că se punea întrebarea: care experţi renumiţi vor dori să ia parte la un astfel de proiect „eretic”? Jürgen Harms (66 de ani) este unul dontre cei mai experimentaţi specialişi în afecţiunile coloanei vertebrale şi spatelui. Timp de trei decenii el a condus Centrul pentru afecţiunile coloanei vertebrale de pe lângă Clinica Karlsbad-Langensteinbach. Harms terapia acolo, împreună cu colegii săi, în jur de 1.500 de cazuri (afecţiuni ale coloanei vertebrale) pe an.

    „Pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să devii mai critic” spune Harms. „Am văzut de-a lungul activităţii mele profesionale mult prea multe intervenţii care s-au transformat în eşecuri monumentale. Iar pe de altă parte am văzut foarte multe cazuri în care o hernie de disc se vindecă singură, fără operaţie.” În Germania numărul operaţiilor de hernie de disc este estimat la circa 160.000 pe an. „Între 40-45 la sută dintre toate aceste cazuri afecţiunea ar fi putut fi terapiată conservativ (fără operaţie)” spune Harms, „doar că din păcate se efectuează mereu presiuni pentru a efectua operaţii”.

   Şi este şi normal, dacă ne gândim că pentru o astfel de operaţie în Germania se plătesc 20.000 de Euro de către Casa de Asigurări de Sănătate. Tocmai de aceea este foarte important pentru pacient o a doua părere, un al doilea diagnostic.

    La fel ca şi Harms, o serie de alţi medici şefi au acceptat imediat să se alăture noii idei. Pe lângă experţii în problemele spatelui şi genunchiului s-au alăturat si experţi pentru articulaţiile umărului, mâinii, tendonului lui Achile sau chirurgiei ortopedice pentru copii. Astfel a luat fiinţă Portalul „Pericol! Operaţie” (în original „Vorsicht! Operation” portal pe care-l puteţi vedea în Internet sub adresa: http://www.vorsicht-operation.de/ - desigur în limba germană).

    Cel mai recent medic care a aderat ideii este Ulrich Steinau, de 65 de ani, cu o experienţă de 38 de ani, de la Clinica de chirurgie plastică de pe lîngă Universitatea Bergmannsheil din Bochum, clinică pe care o şi conduce. Şi diagnosticul săi este scurt şi cuprinzător: „Chirurgii din Germania operează mult prea mult”. Iar aici nu este vorba numai despre ortopedie, ci şi despre chirurgia plastică (de frumuseţe) unde se operează într-o „veselie continuuă”. Dar şi despre oncologie, unde medicii se grăbesc suspect de mult să taie mâinile şi picioarele pacienţilor cu cancer, deşi există deja multe metode prin care membrele pot fi recuperate fără amputare. Ori pentru a preîntâmpina astfel de catastrofe aceşti medici în vârstă, deci şi cu o foarte mare experienţă, s-au angajat în participarea activă la acest Portal.

   Cine doreşte să obţină o consultaţie şi un diagnosti prin acest Portal trebuie să plătească, în funcţie de complexitatea expertizei, o sumă ce variază între 200-600 de Euro. Deseori însă această sumă este preluată de unele Case de Asigurări, cum ar fi Debeka de exemplu (Casă de Asigurări cu peste 3 milioane de asiguraţi).

    La doar circa un kilometru şi jumătate distanţă de Cabinetul doctorului Pässler din Heidelberg, pe celălalt mal al râului Neckar, un alt grup de medici luptă de asemenea pentru o chirurgie rezonabilă. În Campusul Clinicii Universitare, Societatea germană pentru chirurgie a iniţiat un Centru de cercetări remarcabil. Cei 20 de colaboratori ai centrului cercetează care anume intervenţii chirurgicale sunte de folos pacienţilor, şi care nu.

   „Multora dintre colegii noştrii nu le este neloc clar pe ce teren nesigur îşi desfăşoară activitatea” spune Christoph Seiler (41 de ani), care conduce respectivul Centru. „Trebuie să fii extrem de precaut, pentru a nu face ceva ce nu-i ajută în nici un fel pacientului.” Şi pe acest teren nesigur se mişcă chirurgii şi ortopezii începând chiar cu simplele şi frecventele fracturi de radius (antebraţ), fracturi ce constituie circa un sfert din totalul fracturilor. Medicii pot pune osul rupt din nou în poziţia corectă, după care braţul este pus în ghips. Dar ei pot alege şi o altă procedură, mult mai costisitoare şi în acelaşi timp şi mai neplăcută pentru pacient: plasarea pe os a unor şine şi fixarea lor cu şuruburi (tehnică creată de către lăcătuşi şi tractorişti alopaţi).

    Factorul decisiv în adoptarea uneia sau a alteia dintre tehnicile terapeutice în aceste cazuri de fracturi este.... aţi ghicit. BANUL! „Medicii nu câştigă mai nimic în cazul aplicării unui ghips”, ne lămureşte Seiler. „Operaţiile sunt în schimb mult mai bine remunerate. Deci, facem cât mai multe cu putinţă. Nu contează dacă ele sunt necesare sau nu. Contează doar că ele aduc profit financiar”.

    (Exact la fel au stat lucrurile în cazul meu, când cu câţiva ani în urmă, în timpul unui antrenament de tenis de masă, mi-am scrântit glezna de la piciorul drept. La radiografie, medicul ortoped de la Spitalul din localitatea unde locuiesc a constatat o fisură, şi mi-a recomandat „călduros” o operaţie prin care urma să-mi aplice o placă prinsă cu nişte şuruburi. Placă ce urma desigur ca după vreo 5-6 luni să fie din nou operată şi scoasă. Argumentaţia era că s-ar putea ca fisura să nu se vindece corect şi că voi avea permanent dureri din această cauză.

   L-am rugat pe un ton liniştit să-mi pună piciorul provizoriu într-un bandaj ghipst, şi i-am spus că dacă vrea să facă lăcătuşerie, n-are decât să o face pe ciolanele familiei lui, nu pe ale mele. A doua zi m-am dus la un specialist cunoscut de pe lângă Bremen, care printre altele terapiază şi picioarele fotbaliştilor de la echipa de fotbal Werder Bremen, care s-a uitat la radiografie, mi-a dat jos bandajul din ghips, mi-a dat un fel de gheată-corset pentru gleză şi mi-a spus că în 3 săpămâni nu mai am nici o problemă. Şi exact aşa a si fost, nemaiavând nici un fel de dureri nici astăzi, după 8 ani de zile. De atunci, de fiecare dată când vreun medic emite vrun diagnostic „eminent”, mai consult încă alti 2-3, precum şi tot Internetul pe domeniul respectiv).

 

   O altă problemă care apare frecvent este coaserea abdomenului după efectuarea unei operaţii. Marea majoritate a medicilor aplică technica de coasere (prindere a rănii) pe care au învăţat-o în Facultate în tinereţe, cu mulţi ani în urmă. Deşi noile proceduri şi tehnici sunt mult mai eficiente. Astfel se face că fiecare al cincelea pacient suferă complicaţii, i se desface rana, fapt ce duce la o nouă operaţie (în Germania anual sunt efectuate circa 48.000 de astfel de re-operaţii).

   Într-un amplu studiu efectuat la sus-numitul Centru se arată foarte clar că noile tehnici de coasere a rănii, cu fir care se dizolvă singur după un timp, sunt mult mai sigure şi nu produc un risc atât de mare de ruptură. Doar că vor mai dura câţiva ani buni până ce aceste „noi tehnici” vor ajunge şi la urechile majorităţii chirurgilor.

    Dar şi în farmacologie este necesară deja de foarte multă vreme o schimbare majoră de mentalitate. În aproape nici o altă ţară nu înghit oamenii mai multe pilule decât în Germania. Iar datorită efectelor secundare (şi deci nedorite) ale medicamentelor se estimează că mor anual în Germania circa 57.000 de persoane! (NU, nu este o greşeală de tipar!) Cel puţin jumătate dintre aceste persoane ar rămâne în viaţă, dacă medicii ar fi mai reţinuţi în a da cu pixul pe reţete şi a pune ştampile. (Da, dar atunci s-ar reduce semnificativ şi beneficiile lor şi ale concernelor farmaceutice, ori aşa ceva nu poate fi admis, nu?)

   În mod deosebit persoanele în vârstă sunt cele care primesc cea mai mare parte din acest monstruos munte de pilule. Din nou pentru Germania, deşi persoanele în vârstă (peste 65 de ani) reprezită un sfert din populaţie, această categorie „înghite” anual două-treimi din totalul medicamentelor prescrise.

   Această stare de lucruri este îngrijorătoare pentru unii (încă prea puţini, din păcate) medici, cum ar fi de exemplu doctorul Ulrich Thiem şi colegii săi de la Marienhospital din Herne. În cadrul unui studiu efectuat cu 2.100 de pacienţi în vârstă de peste 70 de ani, persoanele au fost chestionate asupra medicamentelor pe care le iau. Rezultatul: aproape fiecare persoană chestionată lua zilnic cel puţin un medicament; mai mult de 60 la sută dintre persoanele chestionate luau zilnic cinci sau mai multe medicamente diferite. Iar recordul a fost deţinut de o persoană care ingurgita zilnic.... 26 de medicamente diferite!!! (Aşa se întâmplă când se întâlnesc un medic criminal cu un pacient inconştient).

    Doctorul Thiem avertizează: „Aşa ceva nu poate fi sănătos” (Sincer vorbind, nu-i nevoie să fii medic ca să enunţi o frază atît de ... profundă.) „Pacienţii sunt terapiaţi cu combinaţii de medicamente aventuroase, care interconectează în acţiunile lor fie anulându-se reciproc, fie cumulându-se într-o direcţie periculoasă, iar despre efectele secundare, de multe ori insuficient cercetare şi cunoscute, nu mai este cazul să vorbim” adaugă doctorul Thiem.    

    Medicii pot întradevăr îmbolnăvii persoanele în vârstă. Farmacologa Petra Thürmann de la Clinica Helios din Wuppertal este de aceaşi părere şi dă ca exemplu „zăpăceala cu diureticele”. Diureticele sunt acele medicamente care contribuie la eliminarea urinei din organism. Doar că o dată cu această eliminare forţată (medicamentoasă) se elimină din organism şi electroliţi foarte importanţi, cum ar fi caliul, natriul şi cloridul. Iar în cazul unui deficit de electroliţi, celulele creierului nu mai pot funcţiona coerct, spune Thürmann. Foarte multe dintre persoanele în vârstă care iau regulat diuretice suferă de dezorientare şi incoerenţă în gândire. Şi drept urmare sunt diagnosticate ca fiind afectate de demenţă, trimise în spital şi îndopate cu încă o serie zdravănă de medicamente.

   „Nu este deci de mirare că medicii din spitale ajung la suspiciuni şi concluzii precum că un astfel de pacient are un început de Alzheimer”, spune Thürmann. „Ca urmare, respectivilor pacienţi li se mai administrează şi 20 de picături de Melperon zilnic, pentru calmare şi liniştire, şi astfel situaţia este şi mai mult agravată.”

   Excesul de medicamente este doar unul dintre pericolele la care sunt expuse persoanele în vârstă. Petra Thürmann şi farmacista Stefanie Holt au cercetat, în cadrul unui studiu, întreaga literatură medicală şi s-au confruntat cu 131 de substanţe active (substanţele principale conţinute într-un medicament sau altul) care s-au dovedit a fi „suspecte”. Studiul a fost continuat în etapa a doua de un grup de 25 de medici de diferite specialităţi, în intenţia de a evalua gradul potenţial de pericol al acestor substanţe. Concluziile acestui al doilea studiu au fost că 83 de substanţe NU sunt adecvate pentru administrare persoanelor în vârstă.

    Totuşi, foarte mulţi medici nu cunosc aceste lucruri, constată Thürmann şi Holt. În practica de zi cu zi tocmai aceste substanţe care se află pe „lista neagră” sunt prescrise cu precădere persoanelor în vârstă. Aproape 20 la sută dintre persoanele de peste 65 de ani care sunt consultate în cabinete şi clinici, primesc una sau mai multe astfel de substanţe. În azilele de bătrâni procentul se ridică la chiar peste 35 la sută. Dar şi un lucru pozitiv, Thürmann şi Holt au reuşit să obţină publicarea listei cu respectivele substanţe în „Deutschen Ärtzteblatt” – Jurnalul medicilor germani.

   Şi în privinţa chemoterapiilor inutile începe să crească rezistenţa din partea unor medici. Mulţi oncologi terapiază prin chemoterapie până în ultima zi de viaţă a unui pacient. În cazul unui eşec la o primă chemoterapie, se intervine cu o a doua, o a treia, o a patra, etc. etc. Regimentul „medicilor agresivi” îşi argumentează practica chemoterapeutică prin studii care arată chipurile că aceste terapii prelungesc cu câteva săptămâni sau luni viaţa pacientului (cu alte cuvinte îl „torturează” încă cîteva săptămâni sau luni). Concernele farma şi farmaciile fac câştiguri strălucitoare din această practică (de fapt termenul corect ar fi AFACERE), având în vedere că unele medicamente costă pe lună câteva mii de Euro.

   Iar cine îşi ridica glasul contra acestor terapii dubioase, era pus la punct prin afirmaţia că... „nu ai dreptul să-i răpeşti pacientului ultima speranţă” (şi concernului farma câteva mii de Euro, nu?). Totuşi şi aici în ultima vreme mulţi medici încep să se distanţeze de chemoterapie şi să o privească cu scepticism. Multe dintre datele şi studiile care confirmă eficacitatea chemoterapiilor provin de la grupuri de persoane testate care sunt în medie cu mult mai tinere decât pacienţii bolnavi de cancer din realitatea de zi cu zi. O evaluare a 164 de studii asupra chemoterapiilor pentru cele mai frecvente 15 tipuri de cancer, arată că printre probanţi persoanele în vârstă sunt clar sub-reprezentate (în minoritate) .

   Spre exemplu, cancerul de colon, care este estimat la 70.000 de noi îmbolnăviri pe an în Germania (şi deci tipul de cancer cel mai frecvent). Din numărul total de cazuri reale (îmbolnăviri) 74 la sută sunt persoane de peste 65 de ani. Dar în studiile efectuate (de cine altcineva decât de către concernele farma) în rândul participanţilor testaţi, persoanele de peste 65 de ani reprezentau doau ceva sub 40 la sută dintre probanţi.

   Şi şmecheria asta se practică sistematic de către fabricanţii de medicamente: concernele farma exclud sistematic persoanele în vârstă din rândul probanţilor participanţi la studii pentru chemoterapii, şi aceasta deoarece acestor persoane chemoterapiile (medicamentele respective) practic nu le ajută deloc. În testele pentru medicamente, în general, sunt selectate de regulă persoane tinere, deoarece acestea, după un diagnostic de cancer, supravieţuiesc mult mai mult timp decît o persoană în vârstă.

    Prin acest (neruşinat) tric substanţele respectiv apar în studii ca fiind cu mult mai valoroase decât sunt ele în practica clinică de zi cu zi. Şi neruşinarea cea mai mare este aceea că de îndată ce o astfel de substanţă este aprobată şi apare pe piaţă, producătorul recomandă cu „căldură” folosirea ei mai ales pentru persoanele în vârstă. (Oare nu vi se par de-a dreptul criminale aceste metode de... „marketing”?) Mulţi medici joacă acest „joc” în cârdăşie cu concernele farma. Mulţi, dar este adevărat, nu toţi!

   Thürmann, într-un articol de specialitate, ridică eretica întrebare: oare în ce măsură profită pacienţii în vârstă de pe urma acestor chemoterapii? Şi tot ea dă şi răspunsul: practic, nu profită absolut deloc! Grave efecte secundare apar întotdeauna în cazul acestor chemoterapii. Numărul globulelor albe din sânge scade dramatic, ceea ce arată evident că o astfel de terapie mai mult dăunează decât ajută cuiva, şi în mod deosebit nu ajută deloc persoanelor în vârstă, care ca urmare a sabotării sistemului imunitar de către chemoterapeutice (sistem imunitar care şi aşa nu mai este robust la o persoană în vârstă) ajungă să decedeze nu de cancer, ci din cauza unor infecţii sau agenţi patogeni altminteri puţin periculoşi.

   Până nu demult majoritatea oncologilor nu dorea să ia în considerare aceste adevăruri (păi altfel cum ar mai fi fost ei „oncologi”, dacă nu aveau un domeniu specific cu terapii specifice pentru acestă nouă şi profitabilă specialitate medicală), aşa că prescriau cu hărnicie scumpele medicamente spre bucuria farmaciilor şi concernelor farma. Mai nou însă şi aici se produce o „schimbare de ton”. Noile linii directoare terapeutice recomandă prudenţă în folosirea chemoterapiilor. În privinţa anumitor terapii combinate, medicii trebuie să arate reţinere deoarece „în cazul persoanelor în vârstă, studiile arată o rată mare de mortalitate”.

    Şi în domeniul prevenirii cancerului linia dură a „conservatorilor” începe să dea înapoi. Direcţia pentru medicină preventivă al Ministerului pentru sănătate din USA (U.S. Preventive Services Task Force) recomanda până nu de mult cu severitate, ca femeile care atingeau vârsta de 40 de ani să efectueze controale periodice în cadrul cărora erau efectuate radiografii Röntgen a sânului, în ideea de a se depista cât mai timpuriu un eventual focar tumoral. Acuma însă membrii respectivei Comisii sunt nevoiţi să accepte noile constatări ştiinţifice. Şi anume că deabea după vârsta de 50 de ani are sens un control Röntgen periodic. (Au mai lăsat şi ei ceva acolo, vreo 10 ani, un compromis....)

    Iar pe aceeaşi linie se înscriu şi ultimele evoluţii din domeniul cancerului de prostata. În „New England Journal of Medicine” au fost publicate nu de mult două studii care ridică serioase semne de întrebare asupra aşa-numitului test PSA (testul de depistare a markerilor pentru cancerul de prostata). Conform unuia dintre aceste studii testele PSA nu au absolut nici o influenţă asupra ratei mortalităţii ca urmare a unui cancer de prostata. Cu alte cuvinte, testele de depistare timpurie nu au dus la o diminuare a numărului de decese cauzate de cancerul de prostata!

   Cel de-al doilea studiu evidenţiază un mic avantaj, dare care nu se justifică în realitatea de zi cu zi. Din 1410 cazuri cercetate, 48 de bărbaţi au fi trebuit să fie operaţi pentru a se salva viaţa unuia singur dintre ei. Celorlalţi 47 nu le-ar fi folosit operaţia deloc. Ba chiar dimpotrivă, ar fi suferit cunoscutele consecinţe ale unei astfel de intevenţii invasive: impotenţă şi incontinuitate. În consecinţă susţinătorii testului PSA au început să bată în retragere. Iar printre criticii testului respectiv se numără astăzi chiar şi părintele acestui test, care cu 40 de ani în urmă a descoperit respectiva proteină PSA: imunologul american Richard Ablin! Luând în considerare ultimele cercetări şi studii, Ablin ar dori ca mai degrabă să nu fi descoperit niciodată respectiva proteină. Conform spuselor lui testul PSA nu este cu nimic mai exact decât „a juca alba-neagra”.

   Cu toate acestea Societatea germană pentru urologie nu vrea să renunţe la testul PSA. Dar în noile linii directoare emise pentru procedura respectivă se adaugă (cu litere mici desigur) că această procedură este nesigură: „nu este pe deplin confirmat faptul că screening-ul cu ajutorul PSA şi în consecinţă şi urmările diagnostice şi terapeutice ale acestui test duc la o prelungire a duratei de viaţă a unui pacient.” (Pe limba mea mai simplă, se recunoaşte că testul PSA ajută tot atît cât o frecţie la un picior de lemn). Dar să fim bine înţeleşi , aceasta este doar o singură frază dintr-o linie terapeutică ce cuprinde 658 de pagini!!! (Până să ajungi la a o citi, renunţi obosit să mai citeşti ceva. Dacă spun ei aşa, eu ca medic nu mai cercetez, ci fac cum mi se spune, nu?)

     Internistul Michael de Ridder (64 de ani) este şeful Clinicii Vivantes din Berlin-Kreuzber, clinică ce este profilată pe urgenţe şi în care sunt internaţi zilnic circa o sută de pacienţi, fiind astfel una dintre cele mai mari din Germania. Desigurl că de Ridder şi colegii săi luptă pentru viaţa fiecărui pacient – dar atunci când nu se mai poate face nimic, medicii de acolo acceptă şi simplul fapt că uneori un om trebuie şi să fie lăsat să moară, oricât de dureros este acest lucru. „De la un anumit punct încolo încercările terapeutice nu fac nimic altceva decât să prelungească o viaţă cu preţul unori chinuri insuportabile”, spune de Ridder. Profesorul de Ridder era până nu demult considerat a fi un tip aparte (aproape un excentric). Totuşi, după publicarea cărţii sale „Wie wollen Sie sterben?” (Cum aţi vrea să muriţi?) în care solicită şi motivează argumentat o nouă concepţie asupra morţii pacienţilor incurabili, renumele său a început să crească permanent.

   La Spitalul evanghelic Hattingen (spital ce aparţine bisericii evangelic-luterane) medicul anestezist Ulrich Kampa (54 de ani) delimitează mult mai precaut decât în trecut limitele medicinei contemporane. El povesteşte cum a început să lucreze ca anestezist în staţiunea intensivă a spitalului, la vîrsta de 32 de ani. „Venisem proaspăt de pe băncile universităţii şi mă gândeam că acuma o să le arăt tuturor de ce este în stare medicina intensivă.” Mulţi dintre pacienţii săi erau oameni în vârstă, care provenenau, printre altele, din azile de bătrâni. „Le vedeam chinurile şi într-o bună zi mi-am spus: nu cred că este misiunea noastră aceea de a „zgândări” viaţa şi sănătatea oamenilor, atâta cît o mai au încă în ei.” Pe măsură ce treceau anii, Kampa îşi făcea tot mai multe probleme şi îşi punea tot mai multe întrebări.

   Şi astfel Kampa a ajuns la ideea de „înfrânare a medicinei”, concept în baza căruia a creat un Consiliu etic în sus-numitul spital. Medici, personalul sanitar şi rudele apropiate ale pacienţilor pot solicita întrunirea Consiliului şi îşi pot pune serios întrebarea: De fapt, ce facem noi în acest cazul acestui pacient? Kapma stă de vorbă personal cu pacienţii care se află înaintea unei intervenţii chirurgicale mari, complicate, şi înceacă să afle ce vrea de fapt pacientul respectiv. Ce anume urmează să fie făcut, în cazul în care operaţia nu reuşeşte şi pacientul ajunge în staţiunea intensivă?

   Cu câteva săptămâni în urmă Kampa a stat de vorbă cu o doamnă în vîrstă de 89 de ani, care urma să fie operată la şold. Aceasta i-a spus: „Domnule Doctor, vă rog să pregătiţi două narcoze: una pentru operaţie şi una pentru a muri.” „Aşa ceva nu voi face”, i-a răspuns Kampa, „dar dacă inima Dumneavoastră va înceta să bată, vă promit că nu voi interveni.” Conferinţele pe care Kampa le ţine pentru seniori (persoanele în vârstă) sunt atent urmărite şi bine primite de către aceştia.

    „Marea majoritate a pacienţilor nu doresc o terapie maximală” spune şi Wolf-Dieter Ludwig (59 de ani). Profesorul Ludwig conduce Clinica oncologică Helios din Berlin-Buch. În 30 de ani de meserie Ludwig a învăţat cât de mult apreciază pacienţii atunci când îi ascultă atent şi discută deschis cu ei. „Primesc mai multe mulţumiri de la pacienţii mei atunci când stau de vorbă cu ei deschis, decât atunci când încerc să-i conving să facă o a cincea rundă de chemoterapie.”

   Ori tocmai acest lucru  (a cincea, a şasea,a...etc. rundă) fac marea majoritate a oncologilor. Pentru că aşa ceva este mult mai lucrativ. Ori aşa ceva este inconştient, consideră Ludwig şi adaugă: „Ei câştigă bani prin faptul că prescriu o chemoterapie inutilă, care însă costă 30.000-40.000 de Euro. Şi desigur că nu câştigă nici un ban dacă stau de vorbă sincer cu pacientul, descriindu-i acestuia deschis şansele reduse ale unei eventuale noi runde de chemoterapeutice.” În clinica condusă de el, Ludwig, ceilalţi medici, surorile şi îngrijitorii şi-au dezvoltat o filozofie proprie. În cazurile incurabile, ţelul principal nu este acela de a prelungi viaţa cu orice preţ. Mult mai mult contează pentru ei să face ceea ce doreşte pacientul. Ceea ce înseamnă deseori o declanşare a terapiei cu analgezice (medicamente contra durerilor).

    În fiecare săptămână membrii Clinicii discută asupra problemelor curente şi a modului în care pot rămâne credincioşi principiilor lor. Atunci când un pacient decedează se ridică în rândul lor întrebarea dacă nu cumva acest trist fapt se datorează efectelor secundare ale medicamentaţiei administrate. Şi mai ales cum poţi da cuiva o veste proastă, cum îi poţi cuiva face curaj fără a-i crea speranţe false. Wolf-Dieter Ludwig spune: „Noi avem o răspundere pentru timpul care i-a mai rămas unui pacient grav bolnav, astfel încât acesta să-şi petreacă puţinul timp rămas la dispoziţie într-un mediu cât mai plăcut.”

    Mulţi profesori din medicină, atât în oncologie cât şi în alte specialităţi, activează ca şi consilieri pe lângă concernele farma şi primesc pentru aceasta onorarii grase. Ludwig dimpotrivă, aparţine micului grup (din păcate mic) care nu vrea să se implice în astfel de practici, care nu frea să „joace” împreună cu industria farmaceutică. El spune: „Ne aflăm în faţa unei maşinării publicitare enorme, care încearcă permanent sa aducă pe piaţă medicamente noi şi foarte scumpe şi astfel să creeze iluzii şi să dea speranţe pacienţilor, speranţe care nu sunt în nici un fel îndreptăţite sau justificate.”

     Numărul referenţilor farmaceutici (cred că pe vremuri li se spunea comis-voiajori,nu?) este în Germania estimat la circa 16.000. Ei nu sunt altceva decât manipulatori şcoliţi: fac cadouri medicilor, îi invită la mese costisitoare, discută cu ei despre starea vremii şi despre copii de acasă, orice altă temă, doar-doar vor reuşi să-i influenţeze în direcţia prescrierii unui medicament sau a altuia. Însă în ultimul timp din ce în ce mai mulţi medici interzic accesul acestor manipulatori în cabinetele lor.

   „Referenţii farma ne-au invadat cabinetul”, spune Reiner Stern, care practică împreună cu soţia sa, tot medic, în Geiersthal, localitate din Bavaria. „La început am considerat că ei îşi fac doar meseria, de aceea i-am primit şi ascultat cu răbdare, atunci când veneau mereu cu noi şi noi medicamente şi aparate medicale. Doar ca în timp am constatat din ce în ce mai des că mult-lăudatele produse nu se dovedeau a fi altceva decât nişte păcăleli. De exemplu, a existat un nou şi aparent foarte eficace inhalator, care a dispărut brusc de pe piaţă după ce s-a constatat că provoca cancer pulmonar. Aşa că nu am mai prescris pacienţilor mei produse noi. Este mult prea periculos! Iar acest lucru îl spunem şi pacienţilor noştrii, care găsesc aceasta ca fiind foarte corect.” Aşa că Stern se informează din surse independente asupra noilor terapii, schimbă idei şi cunoştinţe din propria experienţă cu alţi colegi medici care au ca şi el o părere critică faţă de politica industriei farmaceutice.

    Cu timpul, Stern şi soţia sa au fondat, împreună cu alţi câţiva medici din zonă un „Grup pentru calitate” care se întâlneşte periodic şi discută asupra noilor medicamente şi terapii. Un alt coleg din acest grup, doctorul Haberer, povesteşte cazul unei doamne care s-a prezentat la el cu dureri de spate şi a solicitat o tomografie computerizată. Haberer însă nu a dat curs cererii, iar după câteva zile durerile au încetat. După alte câteva săptămâni doamna respectivă s-a prezentat la un ortoped, pentru o altă afecţiune, ortoped care i-a prescris o tomografie computerizată, care a relevat faptul că discurile dintre vertebre erau uzate. Doar că pacienta nu mai avea nici un fel de durere sau simptom neplăcut. În prezent doamna respectivă este fericită că nu s-a cunoscut mai devreme starea în care se aflau vertebrele ei, căci în mod sigur ar fi ajuns pe masa de operaţie. Desigur, doamna respectivă a povestit păţania ei în tot satul, şi de atunci nimeni de acolo nu-şi mai doreşte o tomografie computerizată.

   Wolfgang Blank (46 de ani), un alt medic membru al sus-numitului grup îşi are cabinetul medical în Kirchenberg im Wald, o localitate aflată la 20 de kilometri de graniţa cu Cehia. Astel că poate observa că şi acolo, în Cehia, supraterapierea ia proporţii din ce în ce mai mari. Franziska Fischer, o ţărancă de 77 de ani din localitate, a primit de la un ortoped recomandare pentru două terapii, pe care ar fi trebuit să le plătească din propriul buzunar, terapii care ar fi costat 169,56 Euro, asta la o pensie a doamnei Fischer de 912 Euro lunar. Astfel că ţăranca noastră s-a dus la doctorul de familie Blank. Iar acesta i-a explicat că ambele terapii sunt absolut inutile, şi tocmai de aceea pe bună dreptate, nu erau preluate şi plătite de Casa de Sănătate. „Este o porcărie să-i aplici cuiva o terapie pe bani, terapie care nu-i va aduce absolut nici un folos” spune Blank.

   Prea multă medicină nu este bună, iar acest lucru încep din ce în ce mai mulţi medici să-l explice pacienţilor lor. Iar acestă stare de lucruri este întradevăr ceva nou, ceva ce până nu de mult era de neconceput în rândul corpului medical. Corp medical care însă şi în trecut folosea pentru el însuşi doar „remediile blânde” din medicina şcolastică, aşa cum relevă cercetătorii din domeniul sănătăţii. Şi este un fapt bine cunoscut acela că medicii sunt categoria socio-profesională cu cel mai mic număr de operaţii, în comparaţie cu tot resutul populaţiei. Nu se lasă tăiaţi, şi ştiu ei prea bine de ce!


    Concluzii? Nu ştiu dacă medicii s-au infectat cu vreun nou virus care le trezeşte simţul conştiinţei şi responsabilităţii. Mai degrabă cred că mulţi dintre ei, cei mai inteligenţi şi mai puţin lacomi, au observat că aşa cum s-a procedat până acum cu „clientul denumit pacient” nu se va mai putea proceda în viitor. Din ce în ce mai mulţi oameni se îndreaptă către medicina jignitor numită „alternativă”. De altmineri medicii înşişi, atunci când au vreo problemă, tot către aceasta se îndreaptă spre a primi ajutor. Coabitarea dintre corpul medical şi concernele farma este evident că este sortită divorţului. Căci nu poţi să-i minţi pe toţi, şi asta tot timpul.

    A sosit vremea (şi a sosit deja cam de multişor) când corpul medical trebuie să decidă cu cine vrea să rămână împreună: cu concernele farma, care nu vor decât să facă cât mai mulţi bani, sau cu oamenii care au nevoie cu adevărat nevoie de ajutor. Cu amândouă nu se poate, căci asta ar însemna bigamie, şi deci constituie un delict penal.

    Se pare că avenit vremea ca şi medicii să se întrebe la modul foarte serios: QUI BONO?

 

                                                                                                                                                   Traducere: Qui bono