Calea către o nouă medicină

Calea către o nouă medicină

"Un doctor ce prescrie tratamente identice pentru doi indivizi si se asteapta la rezultate identice, poate fi corect clasificat drept un pericol social." - Lin Yutang.

   Deşi sistemul de sănătate are nevoie stringendă de reforme atât în prezent cât şi mai ales în viitor, totuşi aceste reforme sunt blocate în Consiliile şi Comisiile care sunt în fapt conduse de interese ce au mai puţină legătură cu SĂNĂTATEA populaţiei. Singurele măsuri care se iau sunt acelea de a stoarce şi epuiza cât mai mult bietul cetăţean, în timp ce „prestările de servicii” ale membrilor activi ai sistemului de sănătate (medici de familie, spitale, clinici universitare, etc) scad permanent în calitate!
   Tocmai de aceea numărul persoanelor bolnave cronic creşte continuu, la fel ca şi costurile (doar că acestea deja în proporţie geometrică). Este evident şi imperios necesar a se modifica fundamental ceva.   
Dar cine să o facă?
   Politicienii? Ei sunt susţinuţi şi finanţaţi de către concernele farma, şi în consecinţă dansează cum li se cântă!  
   Medicii? Ei au alte probleme pe cap. Unii trebuie să-şi plătească datoriile la bănci pentru aparatura şi cabinetele proprii, alţii trebuie să-şi consume cumva grămada de bani prin Maledive sau Canare. Cât despre concernele farma... cred că nu este cazul să ne facem vreo speranţă.
   Un vechi proverb chinezesc spune că: „Medicii excepţionali preîntâmpină bolile; medicii mediocrii vindecă o boală care nu este înca activă; iar medicii neînsemnaţi vindecă o boală care este deja prezentă.”  Domnilor medici alopat-şcolastici, în care dintre cele trei categorii vă consideraţi Domniile-Voastre incluşi?
  Tocmai în aceste vremuri, la o populaţie de circa 1,3 miliarde de locuitori, cât are în prezent China, înţelegerea profundă a proverbului de mai sus are o însemnătate deosebită. Căci o ţară cu o populaţie atât de numeroasă nu îşi poate permite sub nici o formă şi mai ales în nici un caz nu poate finanţa un sistem de sănătate ca cel american sau german.
   Astfel că în China lumea merge la medic atunci când este sănătoasă, pentru a afla ce trebuie să facă pe viitor, pentru a-şi păstra această stare de sănătate. Chiar şi astăzi există în China medici care consulta bolnavul gratuit, dar care îşi primeşte onorarul atunci când pacientul său rămâne în continuare sănătos. În timpul lui Confucius lucrurile stăteau la fel: medicul era platit atâta timp cât te „ţinea” sănătos. Dacă te îmbolnăveai, nu primea un ban şi trebuia să te consulte şi trateze gratuit. Îndeobşte însă era concediat înainte de a se ajunge aici.
   Dar nu numai asta. Şi ordinea procedurilor terapeutice este complect diferită acolo faţă de ţările europene sau nord-americane. Primul pas terapeutic este schimbarea nutriţiei, urmată de modificarea felului de viaţă dusă de bolnav. De abea după aceasta se administrează medicamente, iar abea în ultimul rând sunt aplicate procedurile teraputice complexe.
   Cunoştinţe de bază în privinţa alimentaţiei, bolilor uşoare (cum ar fi răcelile sau deranjamentele digestive) precum şi a măsurilor de menţinere a sănătăţii cum este de exemplu gimnastica, Tai Chi, Qi Gong, masajul şi meditaţia, modalităţile prin care se pot evita bolile care provin în principal dintr-un mod defectuos de viaţă, toate acestea se învaţă în China încă din grădiniţă şi şcoala primară. Iar mai târziu acest „stil de viaţă sănătoasă” este practicat în familie şi la serviciu.
   De asemenea, în China mai există încă aşa-numiţii „medici desculţi”, în sensul asemănător întrucâtva terapeuţilor europeni, care sunt în stare să recunoască la timp o boală, să ofere primul ajutor şi să aducă pacientului clarificările necesare, precum şi să-l îndrepte către un specialist.
   Prin această formă de medicină este posibil ca în China, în ciuda numărului enorm de mare de locuitori, numărul bolnavilor cronici (diabet, afecţiuni cardio-circulatorii, reumatism şi artrită, şi nu în ultimul rând cancer) să fie în scădere. Deoarece afecţiunile sunt în marea lor majoritate recunoscute la timp, în stadiile incipiente, succesele terapeutice sunt foarte multe iar cronicizările pot fi de regulă evitate.
   Este adevărat că în ultimul timp, datorită puternicii industrializări, a poluării mediului inconjurător ce rezultă din aceasta, a felului modern-orăşenesc de viaţă, apar multe boli ale „bunăstării” în China, dar „per total” acest sistem medical rămâne evident în avantaj faţă de medicina alopart-şcolastică eurpeană şi
nord-americană. China a învăţat, desigur şi datorită lungii ei istorii medicale tradiţionale, să investească în sănătate, şi nu în boală, aşa cum facem din păcate noi.
   În Europa din păcate prevenţiunea este criticată cu miopul argument că aceasta nu ar face altceva decât să crească şi mai mult costurile sistemului medical. Poate că în prima fază acest lucru se va şi întâmpla, dar pe termen lung, prevenţia va fi rentabilă şi va recupera investiţia iniţială. Astfel afecţiunile care sunt datorate unui stil de viaţă greşit se vor împuţina simţitor, nu se vor croniciza într-o măsură foarte mare (ca acum) şi nu vor necesita costuri terapeutice uriaşe. Bolile de bătrâneţe dinspre sfârşitul vieţii vor necesita mult mai puţine costuri în comparaţie cu suferinţele şi terapiile costisitoare necesare unui organism încă relativ tânăr, dar subminat şi îmbătrânit prematur printr-un stil de viaţă nesănătos. Doar că de pe urma unui astfel de sistem, cu eventual mai puţini bolnavi şi mai putine afecţiuni cronice, nu va caştiga nici corpul medicilor alopaţi, şi nici industria farmaceutică.
   Spre exemplu, costurile actuale din sistemului de sănătate german s-au mărit de circa 50 de ori faţă de cele din 1950, astfel că la ora actuală în Germania circa un sfert din produsul social se duce în Sănătate (sau mai exact spus, se duce în buzunarele concernelor farma şi a elitei medicale). Şi totuşi, în ciuda acestor uriaşe fonduri financiare, în Germania nu se constată o îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei, şi nici un succes în terapierea bolilor cum ar fi cancerul, reumatismul, diabetul, alergiile şi afecţiunile cardio-vasculare. Iar cauza se află atât în interiorul cât şi în exteriorul ştiinţei medicale.
Un sistem de sănătate materialist
   Sau mai bine am spune un sistem de „BOALĂ” materialist. Căci „BOALA” se află în interiorul sistemului. În fapt nu putem spune că în ţara noastra avem un sistem de sănătate, un Minister al Sănătăţii, ci un sistem de boală. Ministerul Sănătăţii este în fapt un Administrator de boli. Marile concerne realizează profituri uriaşe cu boala, nicidecum cu sănătatea. Ele au din punct de vedere economic şi financiar o putere atât de mare (chiar nepermis de mare), încât le este foarte uşor să manipuleze politicul şi mass-media cum doresc şi cum le dictează interesele.
   Iar această stare de lucruri este favoriză de faptul că societatea nostră a pierdut imaginea INTEGRALĂ asupra sănătăţii şi bolii. Atât medicii cât şi pacienţii îl văd pe OM prin prizma mecanicist-newtoniană şi concepţia alopată iniţiată şi finanţată în principal de medicina americana, franceză şi germană de la începutul secolului XX. Medicina şcolastică nu poate răspune la vechea întrebare, cum se face că dintr-o grămadă de molecule apare un întreg viu şi plin de sens: OMUL. Astfel bolile sunt concepute ca entităţi independente de om. Microbi, bacterii, virusuri care îl atacă pe bietul cetăţean din toate părţile, şi care are scăpare doar în braţele „drăgăstoase” ale medicului alopat şi concernului farma. Cu boala ca şi stare naturală a omului nu se mai acopă aproape nimeni. Iar dacă îndrăzneşte vreunul, este făcut de râs şi considerat nebun.
   În ultima vreme aşa-zisa Medicină alternativă” cu voia Dumneavoastră în rândurile de mai jos denumită MEDICINA INTEGRALĂ, se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare. De ce oare? Ce îi nemulţimeşte pe pacienţi, pe oamenii obişnuiţi, la medicina şcolastică? Ce îi determină pe aceştia, în ciuda progreselor tehnice „răsunătoare” ale medicinei şcolastic-alopate, să ia calea terapeutului naturist? A medicinei integrale?
   De-a lungul istoriei evoluţiei medicinei, dar mai ales în ultimiii 200 de ani, OMUL a fost din ce în ce mai mult împins în rândurile din spate, în prim plan fiind adusă BOALA. Medicina a devenit din ce în ce mai tehnocratică. Medicii alopaţi se ocupă astăzi mai mult de birocraţie decât de pacient (lăsând aici la o parte grije pentru propriul buzunar). Medicina alopată încearcă să catalogheze toate simptomele, să descopere tot mai multe boli noi şi să clasifice toate simptomele existente şi inexistente.
   Pacientul este redus la un număr statistic iar toate „valorile” corpului uman sunt dependente de analizele de laborator, atâta cât pot fi ele corecte sau valabile.
   În vechime era terapiat OMUL acuma este terapiată BOALA. Astăzi, în afara medicinei „acute” (de urgenţă şi intervenţie în cazul accidentelor), toate celelalte „ramuri medicale” s-au specializat pe suprimarea medicamentoasă a simptomelor. Ori prin aceasta alopatul nu poate vindeca, ci doar, cu ajutorul mijloacelor fizice şi chimice, poate aduce mai mult sau mai puţin sub control una sau alta dintre funcţiile organismului uman.   
   Medicii se specializează atât de strict şi de îngust încât practic unui medic alopat nu îi mai este posibil să aibe o imagine de ansamblu a persoanei care stă în faţa sa, a celui denumit în mod ciudat PACIENT. (Oare pacientul nu este tot un OM? Este altceva?). Bolile şi dereglările întregului organism nu mai interesează pe nimeni în medicina şcolastică astăzi. Organele sunt „tratate” separat, ca şi cum ceasornicarul ar demonta un ceas şi i-ar schimba o rotiţă. Dacă aşa ceva înţelege medicina şcolastic-alopată prin „vindecare”, atunci nici nu este de mirare că din ce în ce mai mulţi oameni aleg calea medicinei naturiste, integrale.
   Şi aceasta deoarece 80% dintre toate bolile au ca punct de pornire o nutriţie deficicitară sau o problemă de poluare a mediului înconjurător, aici incluzând desigur şi poluarea psihică, stressul. Ori în toate aceste cazuri vindecarea nu este posibilă decât luând în considerare ÎNTREGUL sistem.
   Pe deasupra, din ce în ce mai mulţi oameni resimt lipsa laturii empatice a medicinei şcolastice moderne. Medicina alopată înalt tehnologizată a pierdut de mult timp legătura cu OMUL. Iar acesta, ca şi pacient, resimte această pierdere din ce în ce mai puternic. Ori în medicina natruistă, tocmai acest aspect este complect răsturnat, este total diferit. Medicina naturisă utilizează mult mai puţine aparaturi şi tehnologii, are în vedere o anamneză foarte exactă şi un permanent contac cu OMUL, nu cu BOALA. Unul dintre cele mai importante capitole ale unei consultaţii efectuate de un medic naturist este discuţia cu OMUL din faţa sa.
Bătălia pentru DEFINIŢIA OMULUI
   Pentru a putea înţelege BOALA, trebuie mai întâi să răspundem la întrebarea hotărâtoare: ce este de fapt OMUL? Este OMUL un amestec haotic de reacţii chimice care se supun legilor mecaniciste, sau este el un un sistem informaţional înalt-energetic, ultrasenzitiv, flexibil, regulativ, adaptabil şi educabil. Prin modul în care se răspunde acestei întrebări se crează o dispută ce durează din antichitate şi până în ziua de astăzi. Din nefericire, după părerea mea, Aristotel a caştigat în defavoarea lui Platon, mecaniciştii au caştigat în defavoarea vitaliştilor.  Astăzi mecaniciştii sunt cei care ţin în mână frâiele sistemului oficial de sănătate, sau mai bine zis sunt astăzi „administratorii bolilor”.
OMUL = Biosistem deschis
   Astăzi se uită că OMUL, din momentul procreării sale, este un sistem biologic deschis, dinamic, în continuă modificare. Laureatul cu Premiul Nobel Prigogine (1977) ne arată că toate sistemele sunt în principiu sisteme deschise care comunică în ele şi între ele în permanenţă prin materie, informaţie şi energie. La fel ca şi acum 1.000, 5.000 sau 50.000 de ani, OMUL trăieşte într-un spaţiu dat între cer şi pământ în care el trebuie să se „ordoneze”, dacă vrea să trăiască în pace, armonie şi sănătate.
   Mentalitatea asiatică subliniază în permanenţă acest important principiu de viaţă. Până în zilele noastre acest mod de gândire duce la o profundă înţelegere a stării de sănătate şi la principii fundamentele de prevenţie. Atât în antichitate cât şi la populaţii care trăiesc liber în natură, medicina a fost întotdeauna legată direct de filozofie (deci de sistemul de gândire).
    Din nefericire populaţiile europene şi nord-americane au anulat acest sistem sănătate-filozofie, înlocuindu-l cu un altul mult mai păgubos, anume sănătate-economie de piaţă.  De aici şi starea catastrofală a sănătăţii acestor populaţii, de aici şi incapacitatea medicinei şcolastice (dominante la aceste populaţii) de a rezolva bolile cronice serioase. Heraclit, Alkmaion din Croton, Galen, Paracelsus şi chiar şi Goethe au fost permanent adepţii fundamentării filozofice a sistemului de sănătate. Din păcate de-a lungul secolelor, foarte multe dintre preceptele de gândire vechi au fost înlocuite cu rentabilitatea şi profitul meseriei de medic şi al concernului chimico-farmaceutic.
   Ştiinţa de acum nu mai este capabilă să conlucreze cu religia, filozofia, istoria şi tradiţia etică şi estetică, astfel încât în loc să aducă foloase OMULUI (şi ne referem aici nu numai la medicină), îi aduce acestuia mai degrabă prejudicii. Totul trebuieşte interpretat în relaţie cu întregul, integral. Ori integral nu se poate gândi doar analizând o valoare de laborator sau alta, referitoare la o funcţie sau un organ luat izolat, ca şi cum acesta ar exista singur, într-un borcan, şi nu ca parte componentă a unei structuri complexe.
   Doar că în cadrul unui sistem de gândire integral, o serie de domenii de cercetare, cum ar fi de exemplu tehnologia genetică, ar fi complect anulate, ca urmare a limitărilor, deficienţelor de sensibilitate sau datorită eticii şi riscului social.
Miopia medicinei şcolastic-alopate
   La ora actuală medicina şcolastic-alopată se limitează la a cerceta, prescrie şi utiliza”mijloace” CONTRA, şi nu PENTRU ceva. Aceasta face ca simptomele să fie doar atenuate, de multe ori „acunse”, dar nu duce nicidecum la anularea cauzei unei perturbări a sănătăţii OMULUI. Nemaivorbind despre efectele adverse însoţitoare, care deseori provoacă noi şi suplimentare daune. Şi astfel se şi explică de ce, în ciuda faptului că se investeşte din ce în ce mai mult în sistemul de sănătate, numărul afecţiunilor cronice şi al persoanelor afectate de boli cronice este în permanentă creştere. Medicul alopat aduce sub control anumite funcţii (sau funcţionări) deficitare ale organismului cu ajutorul mijloacelor chimice sau fizice (intervenţii invazive mecanice). Doar că acest mod de acţiune împiedică capacităţile autoregulatorii proprii ale corpului de a-şi îndeplini rolul de vindecare (autovindecare), iar acest lucru duce pe termen lung la apariţia bolilor cronice.
   Tocmai şi de aceea singurele domenii medicale întradevăr valoroase şi demne de laudă sunt medicina de intervenţie (urgenţă, accidente), chirurgia (parţial şi atâta timp cât nu este folosită ca metodă de câştig financiar) şi igiena. Şi aceasta deoarece ele sunt la ora actuală singurele ramuri medicale, care în loc să împovăreze forţele de autoapărare ale organismului, le susţin şi uşurează activitatea, prevenind în acelaşi timp un eventual pericol.
Când este un om SĂNĂTOS?
  „Un om este sănătos atunci când psihicul, ţesuturile şi digestia sunt în echilibru, iar sufletul şi spiritul său se găsesc permanent în stare de fericire interioară”.  Astfel definea starea de sănătate chirurgul Sushruta, care a trăit cu 600 de ani înainte de Christos. Iar puţinele sale cuvinte sunt valabile şi astăzi. Astăzi se mai defineşte această stare şi prin termenul de „sănătate pozitivă”, ceea ce extinde definiţia sănătăţii şi asupra fericirii şi bucuriei din viaţă de toate zilele.
   Sănătatea este şi o chestiune de concepţie şi responsabilitate, în care mijloacele medicale nu trebuie să constituie altceva decât o susţinere a capacităţii proprii corpului de a se vindeca singur. Modalitatea în care o societate priveşte sau defineşte SĂNĂTATEA este o problemă legată direct de felul cum această societate priveşte şi concepe lumea. În baza acestor concepte asupra lumii (universului înconjurător) îşi formează oamenii conceptul personale asupra sănătăţii, asupra naturii, copiilor şi oamenilor în vârstă. Atunci când într-o societate conceptul de sănătate este pus pe aceste baze, membrii societăţii respective îşi vor face serioase griji asupra lor şi a modului în care îşi menţin sănătatea.
Dar ce este BOALA?
   BOALA este un cumul de simptome, care trebuiesc percepute şi înţelese ca efortul organismului de a se autovindeca. OMUL sănătos este în permanenţă într-o stare de echilibru şi armonie. Astfel simptomele sunt semnele efortului organismului de a-şi recăpăta echilibrul şi armonia, de a se autovindeca, mai mult decât pot fi considerate semne de BOALĂ. Lipsa semnelor evidente de boală nu trebuie să ducă la concluzia automată că organismul nu se apără împotriva vreunei boli, ci indică faptul că sistemele de regulare, respectiv mai ales sistemul imunitar, sunt intacte şi îşi desfăşoară corect şi permanent misiunea de menţinere în echilibru a organismului.
Trebuie să începem să lucrăm noi cu noi înşine
    Contrar modului de gândire mecanicist, încarnat deja şi în mentalitatea medicinei şcolastic-alopate, totul este în permanentă interconexiune, toate sunt în permanentă legătură şi relaţie, atât în mare cât şi în mic (macro- şi microcosmos). Toţi oamenii se nasc într-o stare de echilibru, atât cu mediul înconjurător cât şi între organele şi sistemele care formează corpul omenesc.
   Începutul real al unei boli nu este momentul în care „ne doare ceva”, deci în care anumite simptome devin manifeste, ci momentul în care între organele şi sistemele corpului apare un dezechilibru.   
   Dezechilibru faţă de legile naturii, deoarece omul nu mai respectă ritmul natural al vieţii, dar şi datorită poluării mediului înconjurător sau al unei alimentaţii defectuoase, preponderent industriale (preparate ale industriei alimentare) sau al unui dezechilibru psihic, în zilele noastre îndeobşte denumit stress. Medicina integrală (naturistă) îl vede pe om ca întreg, nedespărţind sufletul şi spiritul de trup. Ea ia în considerare legăturile cu mediul înconjurător, situaţiile sociale şi fazele vieţii (vârstei). Sufletul şi trupul sunt un singur tot, la fel cum apa şi gheaţa sunt acelaşi lucru dar în diferite forma de agregare. Din ce în ce mai des se relevă şi se constată că nu există un trup bolnav decât atunci când sufletul este bolnav.
   OMUL şi VIAŢA sunt un proces dinamic permanent, care nu se opreşte nici măcar în momentul morţii. OMUL nu moare cu inima cu care s-a născut, la fel cum şi toate celelalte organe se reînnoiesc pe parcursul vieţii de mai multe ori. Această minutată forţă a naturii ne permite ca în anumite condiţii să îmbătrânim, şi dacă acest proces nu ar fi posibil, atunci foarte mulţi oameni ar avea o viaţă foarte scurtă datorită nutriţiei deficiente, stilului de viaţă deficitar, stressului, poluării sau altor influenţe externe. Doar şi această realitate ne dovedeşte suficient de clar că ştiinţele naturii, mai ale biologia şi medicina, au dus la „ad absurdum”  conceptul mecanicist al OMULUI văzut ca o MAŞINĂ. Deoarece întregul este cu mult mai mult decât suma părţilor sale componente.
   Starea de SĂNĂTATE nu poate fi atinsă doar prin modificări în anumite domenii ale medicinii, prin cercetări, descoperiri senzaţionale (oare nu ne-am săturat încă de atâtea descoperiri anunţate cu surle şi trompete, care nu au adus cu ele nici o rezolvare a vreunei afecţiuni cronice majore, daca ne-am gândi doar la cancer?) sau noi medicamente de sinteză chimică, prin imunizări şi campanii de vaccinare, prin tehnologii şi terapii din ce în ce mai sofisticate şi mai costisitoare....
   Starea de SĂNĂTATE poate fi atinsă doar atunci când întreaga societate, mediul înconjurător, condiţiile de viaţă, muncă şi locuit vor conlucra, respectiv vor fi luate în considerare atunci când se vorbeşte despre un sistem de sănătate eficient. Trebuie să înţelegem că sănătatea, nepoualrea, pacea, dreptatea, etica, religia, filozofia, munca, habitatul, toate acestea la un loc înseamnă VIAŢĂ, că ele nu pot fi separate şi despărţite unele de altele. Doar atunci vom fi capabili să gândim şi acţionăm integral. Iar una dintre cele mai importante chei ale unui sistem de sănătate viabil este educaţia copiilor, care constituie fundamentul unei viitoare vieţi sănătoase, lipsite de boli cronice şi suferinţe.
   Una dintre principalele cauze ale problemelor noastre de sănătate este felul noastru de a trăi, de a ne duce viaţa. Am pierdul terenul solid şi stabil de sub picioare şi alergăm nebuneşte printr-o lume creată „sintetic”, care nu are „substanţă şi valoare nutritivă”. Şi nu are nici un rost în esenţă să ne plângem de politicieni, căci ei nu sunt nimic altceva decât oglina societăţii pe care ne-am dorit-o şi creat-o singuri. (Un Gigi Becali, un Dan Diaconescu, un Traian Basescu sau Dinu Patriciu spre exemplu, nu ar exista fără dorinţa noastră de a-i avea, dorinţă care i-a creat după chipul şi asemănarea noastră.)
   Trebuie să ne devină foarte clar faptul că de abea atunci când ne vom schimba mai întâi noi înşine, când vom schimba CONŞTIENTUL nostru, de abea atunci se va schimba şi politicul şi socialul, ca oglindire a CONŞTIENTULUI nostru colectiv. Nu are nici un sens să „sperăm” că politicienii vor restructura şi îmbunătăţii viaţa noastra doar aşa, pentru că sunt ei băieţi buni şi responsabil, pentru că ne duc nouă grija.
   Politicianul este fundamental şi primar o persoană care se „hrăneşte” din şi cu conflictul de interese! Iar acesta (conflictul de interese) nu are alt scop mai important decât a împiedica luarea de decizii în favoarea cetăţeanului obişnuit. Deoarece pentru a ajunge politician ai nevoie de susţinere financiară, iar cei care pot oferi o astfel de susţinere nu o fac cu scopul de a-i merge cetăţeanului obişnuit mai bine, ci de a le merge lor înşişi mai bine, tocmai în detrimentul şi pe socoteala cetăţeanului obişnuit, a societăţii, a sistemului de educaţie sau de sănătate. Ori doar atunci când marea majoritate a cetăţenilor obişnuiţi îşi vor dori altceva, vor dispare Becalii, Diaconeştii, Băseştii sau Patricienii.

Reformele necesare
   Trebuie să fim foarte conştienţi că însăşi şi cele mai mici modificări în sistemul actual de sănătate vor declanşa o reacţie isterică din partea medicinei şcolastic-alopate, a corpului profesoral universitar,a concernelor farmaceutice şi deci implicit a politicienilor care sunt subvenţionaţi de către acestea. Una dintre primele măsuri ar fi punerea la dispoziţia cetăţenilor a posibilităţii de a decide între medicina alopată şi medicina integrală. Ori Casele de sănătate din practic toate ţările fac tot posibilul pentru a nu lua în catalogul lor de „servicii” şi deci a nu plăti pentru nici o altă metodă terapeutică în afara celor şcolastice oficiale.
   Desigur, pentru aceasta ar fi imperios necesar ca terapeuţii naturişti să fie recunoscuţi, să fie instruiţi şi şcoliţi conform cunoştinţelor actuale, să fie acreditaţi cu dreptul de practică la fel ca şi medicii alopaţi. De abea atunci vor dispare toţi acei care se folosesc de medicina naturistă doar pentru „a face bani”, toţi acei şarlatani care se pretind terapeuţi naturişti. De ce oare credeţi că medicina şcolastică împiedică recunoaşterea calităţii de medic naturist? Pentru că astfel se lasă uşa deschisă multora care nu au în gând nimic altceva decât căpătuiala. Iar acest adevăr pune o armă de discreditare foarte eficace în mâna medicinei şcolastice. Ce se poate face? Spre exemplu 2-3  ani toţi, dar chair toţi cetăţenii de până la 50 de ani să refuze plata asigurărilor sociale. Acest mijloc de presiune financiară ar determina în ultimă instanţă atât politicul cât şi industrialul să restuctureze sistemul.
   Punctul de greutate al medicinei şcolastice ar trebui să se mute de la „anularea simptomelor” la celălalt pol, prevenirea lor. De ce credeţi că medicina şcolastică nu doreşte această restructurare? Pentru că atunci medicii alopaţi nu ar mai avea destui bolnavi la dispoziţie pentru a realiza câştigurin grase, şi pentru că încasările concernelor farma care vând medicamente bolnavilor, şi nu oamenilor sănătoşi, ar scădea atât de drastic încât ar da faliment. Ce se poate face? Refuzaţi 2-3 ani orice medicament de sinteză chimică, în afara cazurilor foarte grave sau a durerilor de nesuportat. Refuzaţi toate formele de terapie care nu au decât foarte mici şanse de reuşită (ceea ce practic este cazul cu aproape toate terapiile afecţiunilor cronice).
   Da, ştiu, fiecare speră că se va face bine, fiecăruia îi este frică de moarte. Dar oare a scăpat cineva de ea? Dacă cetăţeanul simplu s-ar informa suficient de amplu înainte de a începe o terapie dubioasă, dar extrem de profitabilă pentru medicul alopat şi concernul farma, aceste terapii nu se vor mai putea finanţa şi menţine în viaţă, astfel că după câţiva ani ele ar dispărea complect. Înţelegeţi, pentru numele lui Dumnezeu, că toate acestea există tocmai pentru că ei induc şi speculează FRICA noastră.
  Cu timpul spitalele şi clinicile vor trebui să cuprindă în componenţa personalului lor pe lângă medici alopaţi şi naturişti, şi psihologi, nutriţionişti, specialişiti în medicina asiatăcă, fitoterapeuţi, energeticieni, etc. Doar toţi împreună, în armonie şi conlucrare, vor putea găsi calea corectă şi eficientă pentru a reda sănătatea unui pacient. Desigur, va fi foarte greu de realizat aceast deziderat.
    Aici aş vrea să le transmit un cuvânt medicilor alopaţi. Şi anume, ce ar fi dacă, atunci când ei înşişi sau rudele lor apropiate sunt bolnave, să folosească exclusiv doar metodele medicinei şcolastic-alopate? Ce ar fi dacă atunci când alopatul este bolnav de cancer nu s-ar mai prezenta „tăcut” la uşa medicului naturist? De ce oare medicii alopaţi refuză pentru ei înşişi terapiile standard, spre exemplu în cazul cancerului, şi apelează la metodele medicinei integrale, pe care au injurat-o şi scuipat-o toată viaţa? Ştiţi ceva, domnilor medici alopaţi? Asta este o chestiune de conştiinţă. Fiecare o are aşa cum o are, mai curată sau mai jegoasă. Asta este. Dar schimbarea trebuie să vă implice şi pe Domniile Voastre. Poate că în primul rând pe Domniile Voatre.
   O altă soluţie ar fi crearea unui catalog procentual de plată a asigurării de sănătate în funcţie de modul de viaţă al asiguratului. Fumătorii ar trebui să plătească mai mult decât nefumătorii, alcoolicii mai mult decât cei cu „măsură”. Persoanele care practică forme uşoare şi medii de sport să plătească mai puţin decât cei sedentari şi inactivi. Există o serie de alţi paramatri care pot fi luaţi în considerare în acest sens. Deoarece propriul mod de viaţă poate constitui un balast financiar mai mare sau mai mic asupra întregii societăţi şi a sănătăţii acesteia.
   Toate modificările structurale nu vor fi realizate prin legi, dispoziţii sau forţă, ci prin oameni care au curajul să deschidă gura şi să spună ce gândesc. Noi cu toţii suntem chemaţi să realizăm ceva împreună, un sistem de sănătate bazat pe etică, compasiune, iubire şi înţelepciune, şi în care tehnica să joace un rol de AJUTOR şi nu de FUNDAMENT. Iar pentru aceasta trebuie în primul rând să ne eliberăm din închisoarea DOGMATISMULUI, să dărâmăm zidurile care am permis până acuma să fie ridicate (de către persoane interesate financiar)între noi şi natură. De abea atunci vom putea începe să clădim un sistem medical bazat pe „iubirea aproapelui nostru”.  
   Merită, căci nu este vorba de a face ceva pentru alţii. Este vorba de NOI ÎNŞINE.
Privire istorică asupra medicinei integrale
   Ce se înţelege de fapt prin „medicina alternativă”? In fapt este ceva paradoxal aici, atunci când termenul „alternativ” este folosit în legătură cu medicina naturistă sau integrală. Dacă luăm acest termen în sensul  sensul lui direct şi firesc, el nu poate fi în nici un caz folosit în legătura cu medicina naturistă, ci mai degrabă cu cea alopată! Căci ceva poate fi alternativ doar atunci când avem deja „altceva” mai vechi, mai de dinainte. Ori este un fapt incontestabil că medicina naturistă a existat cu sute şi mii de ani înaintea medicinei alopate. Deci, la momentul apariţiei acesteia din urmă, tocmai ea era o... alternativă la medicina tradiţională, naturistă, veche de când lumea.
    Medicina alopată s-a străduit şi în foarte mare parte a şi reuşit să impună acest termen medicinei naturiste, cu scopul evident de a o minimaliza, denigra. Dar haideţi să fim obiectivi şi corecţi, măcar din punct de vedere istoric, Domnilor! Tocmai Dumneavoastră, Domnilor medici alopaţi, practicaţi o medicină alternativă! Fie că vă place, fie că nu. Tocmai de aceea aşa cum am mai spus, eu voi folosi termenul generic de medicină integrală. Căci dacă voi folosi cel de „alternativă” vă voi da poate satisfacţie, şi în orice caz nu voi fi corect din punct de vedere obiectiv-istoric.
   Medicina alopată a început să dea din coate şi să se înghesuie „în faţă” acum circa 200 de ani. Încă din secolul XIX în Europa au început să existe două curente opuse în domeniul medical. Unul este cel care a devenit astăzi medicina şcolastic-alopată, celălat este medicina integrală cu ale ei relaţii către natură, spirit şi corp, sănătate şi boală, cu preocupările pentru relaţia pacient-medic şi cu „economia vindecării”, elemente despre care vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează.
   Treptat diferenţele şi părerile dintre cele două curente medicale au devenit, chiar de atunci din secolul XIX, ireconciliabile. Cunoscutul medic, cercetător şi politician în domeniul sănătăţii, Johann Albert Heinrich Reimarus (1729-1814) critica la vremea sa faptul că medicina a devenit o „breaslă monopolistă”. În 1925 s-a impus termenul de „criză a medicinei”, mai ales datorită lui Erwin Lieks (1878-1935). Acesta critica tehnicizarea accentuată a medicinei, specializarea exagerată precum şi „ştiinţifizarea” artei vindecării. În centrul criticii sale stătea imaginea ştiinţifică asupra naturii pe care o impunea medicina alopată, care ducea la o lipsire de „suflet” a medicinei şi la o utilizare frauduloasă a metodelor tehnologice şi ştiinţifice în practica medicală.
   Alţi proeminenţi critici ai noului drum pe care se străduia să marşeze medicina nouă, alopată şi alternativă în acelaşi timp, au fost August Bier, Bernhard Ascher, Georg Honigmann, Paul Diepgen, Ferdinand Sauerbruch precum şi Ludolf von Krehl. Toţi aceştia cereau în esenţă ca medicina să fie mai mult decât o „ştiinţă a naturii”.
   Evoluţiile şi noile descoperiri din fizică, chimie, psihologie şi alte domenii ale ştiinţelor naturii au dus la o nouă concepţie asupra BOLII, care susţinea că fiecare afecţiune are un început local, şi o localizarea anatomică în organism. Astfel „imaginea” medicală s-a îngustat simţitor, s-a concentrat exclusiv asupra „organului bolnav” iar unitatea corp-suflet-spirit nu a mai beneficiat de nici o atenţie. În acest fel, celelalte sisteme de vindecare nu au mai fost preluate în „noua paradigmă medicală”, fiind marginalizate. În paralel cu aceasta, în a doua jumătate a seolului XIX s-au dezvoltat o serie de curente naturiste, reprezentate de Ferdinand Christian Oertel (1765-1850), Vincenz Priessnitz (17991851), Johann Heinrich Rausse (1805-1848). Aceştia considerau natura ca fiind „bună”, recomandând viaţa simplă în mijlocul naturii şi utilizarea mijloacelor naturale pentru vindecarea bolilor.
   O dată cu Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1810-1850) drumurile alopaţiei şi homeaopatiei (acuma, nou concepută de către Hahnemannn) par a se despărţi definitiv. Acesta credea (şi astăzi ştim că avea dreptate) că a descoperit un nou principiu de vindecare. În 1790, el a concentrat acest principiu în cuvintele „similia similibus curentur”. După descoperirea acestui principiu, Hahnemann a terapiat numai conform acestui principiu natural. Hahnemann a folosit public pentru prima oara termenul de „Homeopatie” în 1810.
   Tocmai ca reacţie la principiile homeopatiei, adversarii lui Hahnemann au introdus termenul de „ALOPATIE”, care iniţial avea sensul de NE-HOMEOPATIC. Aşa că oricum am lua-o, Domnilor medici, ceea ce astazi se practică sub denumirea de alopţie, este o MEDICINĂ ALTERNATIVĂ. Alternativă la homeopatie. Şi asta definitiv şi irevocabil.
  Aici aş dori să fac o mică paranteză de actualitate: de curand într-un număr din Iulie 2010, revista germană „Der Spiegel” a publicat un articol de fond isteric îndreptat contra homeopatiei. Ceea ce totuşi recunoaşte revista germană este faptul că numărul persoanelor care apelează la homeopatie este în continuuă creştere. Ceea ce desigur că deranjază medicina şcolastic-alopată. Ori „Der Spiegel” s-a dovedit a fi, cel puţin în ultimii 40-50 de ani, un obedient slujitor al medicinei şcolastice, de la care primeşte substanţiale comenzi pentru articole laudativ-omagiale adresate medicinei şcolastice.
   Acuma, totul este în regula şi fiecare are dreptul să-şi aleagă calea terapeutică pe care o găseşte mai potrivită pentru el. Doar că în articolul respectiv se afirmă cum că homeopatia nu vindecă nimic. În regula, dar ce vindecă alopatia? Tot nimic! Nici cancerul, nici AIDS, nici afectiunile cronice, nici măcar cele infecţioase. Nemai vorbind de faptul că efectele adverse provocate de medicamentele chimice duc la apariţia unor noi afecţiuni, inexistente înainte de iniţierea terapiei alopate. Deci, în fond, chiar dacă homeopatia nu este bună la nimic, nu văd nici o diferenţă, căci nici alopaţia nu este bună la nimic.
   Dar să evenim la treburile noastre. Hahnemann, deşi era medic, s-a ocupat intensiv şi cu chimia şi de asemenea cu farmacologia. Un impuls important a primit, în cercetările sale, de la medicul englez William Cullen, care a descris utilizarea chininei, arătând că dacă o persoană sănătoasă ia chinină, organismul reacţionează „ca şi cum ar avea malarie” deci prin puseuri de febră alternate cu frisoane. Hahnemann a început să experimenteze cu o serie de substanţe, şi astfel în timp s-au creat cei trei piloni de bază ai homeopatiei:
- legea asemănării (similitudinii);
- verificarea preparatelor pe persoane sănătoase;
- potenţarea;
   Deci homeopatia vindecă prin similar. Dacă un produs crează anumite simptome la un subiect sănătos, înseamnă că el va elimina aceleaşi simptome la o persoană bolnavă. Cu cât potenţa unui preparat este mai mare, cu atât mai mic este dozajul şi mai rară administrarea. Şi invers, desigur. Homeopatul desfăşoară o anamneză complexă împreună cu pacientul, şi în funcţie de concluziile acesteia stabilete substanţa, potenţa şi administrarea.
   Sora mai mică a homeopatiei este spagyrica. Deşi este mai veche decât homeopatia, este încă destul de puţin cunoscută. Şi în cazul spagyricii sunt folosite substanţe din natură, care sunt complex prelucrate. Începuturile ei datează încă din Evul Mediu, Paracelsus (1493-1541) fiind unul dintre cei care s-a îndeletncit frecvent cu aceasta. Spagyrica poate fi definită ca arta „legării şi dezlegării, despărţirii şi reunirii.” Conform concepţiei spagyricii, fiecare ubstanţă conţine un principiu bun şi curat, şi unul opus acestuia. Pentru a putea folosi o substanţă cu scop curativ, este necesar a se despărţi Bunul e Rău, Curatul de Impur, Spiritul de Materie şi Curativul de Otravă. Astfel diferite substanţe sunt supuse unei game largi de proceduri, cum ar fi distilarea, fermentarea, arderea (folosirea cenuşei), extracţia şi filtrarea. Prin acestea se păstrează Bunul şi se elimină Răul, nefolositorul sau chiar otrăvitorul. Substanţele astfel obţinute se pot folosi izolat sau în combinaţii, uneori folosindu-se chiar şi potenţarea. Conform părerii spagyricienilor, aceste preparate acţionează  nu numai asupra trupului, dar şi asupra sufletului şi spiritului.
   Apa a fost folosită ca elelment terapeutic încă din antichitate. În perioada modernă, reprezentaţii cei mai de seamă ai terpiei cu şi prin apă au fost Ferdinand Christian Oertel (1765-1850), Vinczenz Priessnitz (1799-1851), Dr. Johann Siegmund Hahn (1696-1773) precum şi, probabil cel mai celebru cel puţin în spaţiul nord-european, preotul Sebastian Kneipp (1821-1897). Interesant este faptul că Sebastian Kneipp, tânăr student la teologie fiind, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, care-i atinsese deja ambii plămâni. Întâmplător a descoperit o mică cărticică în care se vorbea despre cura  (terapia) cu apă. Astfel că tânărul Kneipp, grav bolnav de tuberculoză, s-a vindecat complect făcând băi în apa îngheţată a Dunării. Deci, Domnilor? Alte curente terapeutice naturiste au fost  spre exemplu, terapiile cu aer şi lumină, cu nămoluri, cu argilă, etc.
   Într-o altă direcţie, şi anume cea a nutriţiei, au fost de asemenea dezvoltate o serie de concepte terapeutice. Unul dintre importanţii reprezentanţi ai terapiei nutriţionise a fost spre exemplu medicul Fuhrmann Johannes Schroth (1798-1856). De asemenea aici mai trebuie menţionat medicul elveţian Max Oskar Bircher-Benner (1867-1939), de la care ne-au rămas celebrele Bircher Müsli, adică fulgii de cereale.
   Un domeniu special, separat, îl constituie fitoterapia. Aceasta este în mod sigur cea mai veche formă de vindecare, cea mai veche medicină, tot atât de veche precum  umanitatea însăşi. Prima şi poate cea mai cunoscută reprezentantă a fitoperapiei (cel puţin daca ne referim la izvoarele sistematice scrise care au ajuns până la noi) este călugăriţa şi mai târziu stareţa Hildegard von Bingen (1098-1179). De la ea ni s-au păstrat  „Physica“ (studiul naturii) precum şi „Causae et Curae“ (arta vindecării). În prezent sunt cunoscute peste 1.800 de reţete (unde se foloseau mai ales plante şi minerale) care ne-au parvenit direct de la Hildegard von Bingen.
   Franz Anton Mesmer (1734-1815) era foarte preocupat şi se interesa de legătura dintre OM şi UNIVERS. După efectuarea studiilor de teologie, filozofie şi medicină, a redactat o lucrare de doctorat care purta titlul „Despreinfluenţa planetelor“. Conform concepţiei lui Mesmer, OMUL este compus din aceeaşi substanţă ca şi UNIVERSUL şi în consecinţă se supune influenţelor cosmice. El considera că fiinţele vii, Pământul şi corpurile cereşti sunt în permanentă legătură printr-un flux de natură fizică.   
   Astăzi ştim că el avea dreptate, conform fizicii quantice. Desigur că terminologia folosită de Mesmer la vremea sa nu mai corespunde cunoştinţelor noastre de astăzi, dar conceptul în sine este din punctul de vedere al fizicii quantice absolut corect. Mesmer desemna acest flux de legătură ca fiind un „magnetism“, din care fiecare om deţine o anumită cantitate (unii mai mult alţii mai puţin) şi care poate fi transmisă de la o persoană la alta. Conform părerii lui Mesmer, starea de boală apărea datorită unul flux insuficient sau unei inegale distribuţii a acestui flux.
   Foarte multe dintre conceptele moderne folosesc în esenţă aceaşi idee, doar că „fluxul“ lui Mesmer a devenit energie, biofoton sau a primit o altă denumire. Este interesant faptul că multe dintre concepţiile vechi îşi găsesc astăzi confirmarea mai ales datorită fizicii quantice. Din păcate medicina şcolastic-alopată nici nu vrea să audă de fizica quantică. Iar acest lucru nu poate duce decât la o şi mai accelerată prăbuşire a întregului eşafodaj alopat.
   Ulterior, vindecători cum ar fi de exemplu Bruno Gröning (1906-1959), au folosit magnetismul în sensul mesmerian, spre exemplu cu bile făcute din staniol, încărcate magnetic, pe care la punea în palma bolnavilor. Şi astăzi adepţii lui Bruno Gröning sunt răspândiţi pe tot globul, întâlnindu-se periodic pentru a crea „curente, fluxuri magnetice”.  Îndeosebi în Anglia există o veche tradiţie a vindecătorilor spirituali, dar din păcate există şi mulţi şarlatani care fac mult rău acestor concepte terapeutice. Dar să nu uităm că şi în medicina alopată există o grămadă de medici incapabili, interesaţi doar de câştigul material. Anumite trăsături negative ale speciei umane nu se limitează doar la medicina integrală sau la cea alopată. Din păcate!
   O altă metodă terapeutică destul de bine cunoscută este terapia cu propiul sânge. De asemenea de o largă popularitate se bucură terapia după Eduard Bach, medic englez (1886-1936). Acesta a fost ani de zile medic într-un spital şi a fost de asemenea activ în cercetarea bacteriologică. S-a ocupat îndeosebi cu studierea florei intestinale şi astfel a descoperit faptul că în funcţie de anumite stări sufleteşti (sentimente) flora intestinală a respectivelor persoane suferea modificări semnificative. Plecând de la această idee, a dezvoltat o tehnică de „vaccinare”  bazată pe proceduri homeopatice, tehnică ce s-a dovedit eficientă şi care se mai bucură încă de o largă popularitate. Interesant este aici faptul că aceste preparate după Bach sunt foarte eficiente şi în vindecarea animalelor, nu numai a oamenilor.
   O altă tehnică terapeutică este cea cu minerale, dezvoltată de doctorul Wilhelm Heinrich Schüssler (1821-1898). În anul1874 doctorul Schüssler a publicat broşura „O terapie simplificată, bazată pe histologie şi patologia celulară”, în care relata că el terapia doar cu 12 substanţe anorganice. Schüssler a constatat că cenuşa rezultată din arderea materialului organic prezenta o compoziţie care era prezentă şi în celulele vii. El a fost foarte puternic influenţat în cercetările sale de către Rudolf Virchow (1821-1905). Metoda lui Schüssler se aseamănă cu homeopatia, folosind de asemenea principiul potenţării. Prin aceasta sărurile cu care lucra Schüssler ajungea pe o treaptă energetică mai înaltă şi erau mult mai predispuse reacţiilor.
   Terapia neurală a fost descoperită de Dr. Ferdinand Huneke în 1925, absolut din întâmplare. El i-a injectat surorii sale un preparat antireumatic care conţinea suplimentar şi Procain. Doar că din greşeală în loc să facă injecţia în musculatură, a făctu-o într-o venă. După injecţie au dispărut complect durerile cronice de cap de care suferea sora lui Huneke. Din acest moment Ferdinand împreună cu fratele său Walter au început să experimenteze cu Procain. Astăzi se presupune că anestezicele locale acţionează pozitiv asupra potenţialului membranelor nervoase şi astfel este activată capacitatea de autovindecare.
   Osteopatia a fost dezvoltată în principal de către doctorul american Andrew Taylor Still (1828-1917), care a plecat de la motto-ul „Viaţa este mişcare”. Astfel acesta a dezvoltat o serie de proceduri terapeutice manuale cu care se încearcă eliminarea blocajelor energetice in organism precum şi susţinerea capacităţilor de autovindecare ale organismului. Ideea de la care a plecat Still era aceea că în organism există o permanentă mişcare de curgere şi transfer: circuitul sangvin şi cel limfatic, umorile corporale, respiraţia ritmică precum şi mişcare articulaţiilor, musculaturii şi ţesuturilor de legătură. Aceste mişcări libere pot fi perturbate de diferiţi factori cum ar fi cicatricele, rănile sau mişcările greşite, ceea ce poate duce la diferite afecţiuni, pornind de la durerile de cap şi ajungând până la afecţiunile digestive. Osteopatul acţionează prin masaje delicate în încercarea sa de a dizolva blocadele apărute în organism. În USA osteopatia este începând încă din anii 60 o disciplină academică, similară studiului medicinei alopate.

Medicina tradiţională chineză
   Am lăsat intenţional la urmă medicina tradiţională asiatică, reprezentată mai ales prin medicina tradiţională chineză (TCM) şi Ayurveda, medicina tradiţională indiană. Aceasta deoarece medicina asiatică are la bază un mod relativ diferit de abordare a raportului sănătate-boală.
   Medicina tradiţională chineză are o vechime documentată de mai bine de 4000 de ani. Cercetatorii chinezi dezvoltă si astăzi, mai departe, formulele tradiţionale, pe care le complectează cu noi cercetări şi descoperiri. Datorită noilor metode de cercetare şi tehnologiei moderne, medicina traditională chineză (pe viitor in acest text TCM) este astăzi mai evoluată şi prezintă rezultate mai bune decât medicina şcolastic-alopată. Foarte multe studii comparate arată că pacienţii trataţi după metodele TCM beneficiază de o prelungire a duratei de viaţă de cel putin 2 ori mai mare in cazul cancerelor, decât cei trataţi prin chemoterapii. Nemai vorbind de efectele secundare, care sunt substanţial mai reduse in cazul TCM.
    TCM pleacă de la cu totul alte principii de bază in tratatrea şi vindecarea bolilor, in comparaţie cu medicina şcolastică. În timp ce în aceasta din urma o boala este cauzata de un „invadator” extern (bacteri, microb, virus, ciupercă, parazit, etc.) pe care trebuieşte să-l distrugem cu ajutorul unor chimicale sau tehnici medicale, în TCM se urmăreşte restabilirea echilibrului dintre Yin şi Yang, dintre pozitiv şi negativ, dintre masculin şi feminin, etc. Şi aici înca o data trebuieşte subliniat că Yin, “negativul”, spre deosebire de mentalitatea europeana, nu este ceva rău, malefic, ci din contra ceva absolut necesar, la fel cum umbra este inerentă luminii. Perechea lumina-umbra, de exemplu, nu poate fi desparţită, la fel cum nu pot fi separate Yang de Yin.
   Pe de alta parte, simptomatologia în TCM se concentrează asupra semnelor externe care apar pe (la) un organism: mai ales limba (aspectul ei), pulsul, culoarea pielii, ochii, mucoasele, mersul şi ţinuta corporală, etc.
     Daca nu vom încerca să înţelegem principiile filozofice, modul de concepere al vieţii aplicat de chinezi, nu vom putea înţelege nici principiile TCM.  Dar să vedem in continuare câteva dintre regulile de baza ale TCM în ceea ce priveşte o viaţă sănătoasă. Unul dintre cele mai importante elemente este nutriţia. Ce mâncăm şi cum mâncăm ne face ceea ce suntem. Se consideră de către însăşi medicina şcolastică, şi în baza a mai multor studii detaliate, ca 30-40% dintre formele de cancer la bărbaţi şi 60% dintre cele de la femei sunt provocate de o nutriţie deficitară. Viaţa noastră depinde de o hrănire corectă, astfel încât corpul să poată creşte şi funcţiona corect. Chinezii susţin că alimentaţia are trei scopuri: păstrarea sănătăţii, prevenirea bolilor şi eliminarea acestora, în cazul în care aceasta s-au declanşat. O credinţa veche chineză spune că a mânca atunci când îţi este foame este un leac, tot la fel cu a nu mânca atunci când nu îţi este foame.
   Dar nu este important numai ce mâncăm, ci şi cum mâncăm. Mâncarea trebuieşte mestecată încet şi temeinic. Persoanele care mănâncă repede sunt predispuse obezităţii. Un studiu efectuat sub supravegherea savanţilor americani şi chinezi arată ca persoanele obeze, care timp de 20 de săptămâni au mâncat mai încet decât erau în mod normal obişnuite, au slăbit în medie 5 kilograme. La fel de important este şi faptul că mâncând încet, producem mai multa salivă. Iar aceasta conţine enzime esenţiale digestiei.
   In privinţa proteinelor, se ştie că persoanele care mănâcă mâncare bogată în proteine sunt mult mai expuse cancerului mamar, bolilor cardiace, cancerului de colon, diabetului şi multor altor boli.
   O importanţă deosebită o mai are şi apa, care, în accepţiunea TCM, trebuieşte consumată între mese, dar nu imediat după masă, căci diluează sucul gastric, şi astfel putem provoca indigestii. De asemenea, se recomandă ca dimineaţa, imediat dupa sculare, sa se bea 1-2 pahare cu apă.
    Somnul este şi el foarte imoprtant. Se recomandă ca orele de somn să fie respectate strict şi cu regularitate (ritmicitate). Dar pe de altă parte, durata somnului este diferita de la persoană la persoana. A te forţa să dormi este uneori la fel de rău ca a nu dormi.
    In privinţa tratamentelor împotriva diferitelor  afecţiuni, mentalitatea chineză este într-un fel mult mai complicată decât cea europeana. În TCM găsim aproape în exclusivitate reţete, compuse din diferiţi ingredienţi de origine naturală (plante, ciuperci, ba chiar şi anumite soiuri de gândaci).
   Medicul chinez va proceda în cazul unui pacient bolnav, în mod exact invers decât cel european, alopat. Medicul chinez va începe prin a schimba modul de viaţă al pacientului (fizic cât şi psihic), după care va modifica corespunzător nutriţia acestuia, iar abea la urma va trece la terapia specifică bolii, iar aceasta în principal cu ajutorul plantelor.  În esenţă medicina tradiţională chineză pune accentul pe prevenţie, fapt ce o face deosebit de atractivă pentru din ce în ce mai mulţi pacienţi.
   De la bun trebuie sa spunem că TCM-ul de astazi (yhongzi – medicina chineza), a apărut in această formă abea prin anii 50, și se poate spune că este creația lui Mao Zedong, controversatul lider al comuniștilor chinezi. De la începutul sec. XX medicina chineză devenise din ce în ce mai dependenta de cea americană și vest-europeană. Ori Mao cauta un sistem medical care sa fie potrivit unei țari sărace și cu o populație foarte mare, și care în același timp să nu-l constrângă la o ”dependeță” de sistemele medicale din lumea capitalistă. Mao a fost acela care a readus în prim plan medicina tradițională chineză, care înaintea celui de-al doilea război  mondial fusese considerată ca veche și nefolositoare.
   Desigur că specialiștii lui Mao au eliminat din vechile texte și cărți medicale toate elementele astrologice, numerologice, de practică taoistă, de alchimie și șamanism, așa cum se cuvine unei gândiri materialist-științifice tipic comuniste. În locul acestora a fost introdus principiul materialismului dialectic. Ceea ce a rezultat a fost un produs artificial format din teorii vechi chineze: Yin-Yang, cele cinci faze ale transformării, meridianele, cele patru proceduri de diagnostic (inspectarea, interogarea, anamneza și palparea). Doar o privire aruncată în vechile cărți de medicină chineză clasică ne poate ajuta să ne formăm o părere mai exactă asupra a ceea ce era întradevăr medicina chieză tradițională în secolele trecute.
   Baza tuturor teoriilor cuprinse în medicina chineză tradițională este Yijing, sau ”Cartea transformărilor”. În Yijing, care este considerată și o carte-oracol, predomină ideea fundamentală a unității dintre Cer, Pământ și Om. Concepția taoistă a Creației vede Cerul ca fiind Creatorul Primordial, care a creat Pământul ca și pandant (imagine) a sa, iar Omul este făptura centrală a Pământului, produsul conlucrării dintre Cer și Pământ, formând astfel o ”imagine reflectată” a macrocosmosului. Omul este un microcosmos care conține și reflectă macrocosmosul. De aici rezultă conceptul că ceea ce este Lege în Cer și pe Pământ, este Lege și în Om. Se poate observa ca medicina veche chineză se bazează pe un sistem filozofic naturist, un sistem care se orienta după legile Naturii, nu un sistem științific așa cum este el în medicina europeană și americană.
Principiul fundamental al TCM – Yin și Yang
   Inițial reprezentanți ai Soarelui și Lunii, Yin și Yang au devenit ulterior simbolul polarității, principiul universal al polarității fiind în prezent din ce în ce mai des luat în discuție, în diverse ramuri atât filozofice cât și științifice. Astfel a rezultat în timp concepția precum că în tot ceea ce există trebuie să fie prezenți cei doi Poli, care se află unul cu celălat într-o legătură inseparabilă, care se complectează reciproc și care conțin, fiecare separat, o parte din celălalt. Întreaga medicină chineză este fundamentată pe acest pricipiu Yin/Yang, principiul polarității. Acest lucru este valabil și pentru părțile organismului sau pentru organele interne, și astfel are o importanță deosebită pentru diagnostic.(Foarte interesante aspecte asupra polarității  sunt relevate de Ruediger Dahlke în cărțile sale, două dintre acestea fiind traduse și în română: ”Puterea vindecătoare a bolii” și ”Boala ca șansă”).
   Cum, și conform căror principii lucrează organele împreună? Și aici natura ne oferă un Model: Cele Cinci Faze ale Transformării, sau altfel spus, Cele Cinci Elemente. Numele acestor Faze sau Elemente sunt: Lemn, Foc, Pământ, Metal și Apă, și sunt la origine simboluri ce desemnau corpurile cerești Saturn (Pământ), Venus (Metal), Marte (Foc), Jupiter (Lemn) și Mercur (Apa). Aceste Faze sau Elemente sunt ordonate și reflectate în perechile de organe. Fiecare diagnostic se bazează și astăzi pe foarte complexa relație și conlucrare dintre aceste Faze sau Elemente.
   Aici ar trebui sa atragem atenția asupra unei greșeli fundamentale pe care mulți oameni obișnuiți o fac astăzi. În esență nu este vorba de Metal sau Lemn ca o bucată concretă de metal sau de lemn, ci de un principiu anume. În vechime, limbajul și cunoștințele tehnice ale anticilor chinezi nu erau atât de evoluate ca și astăzi, astfel că ei au ales niște denumiri general cunoscute cu care au desemnat (prin analogie) anumite principii și procese.
   Terapeutul chinez nu caută în primul rând soluția contra simptomelor, ci cauza generatoare a aceastora. Iar acest lucru se produce prin permanenta corelare și analiză a acestor Elemente, mai ales în ceea ce privește domeniul medical. Terapeutul chinz nu-i va administra medicamente pentru neutralizarea acidității unui pacient stresat care prezintă aciditate stomacală, ci va acționa în primul pas spre ”calmarea, liniștirea  ficatului” (cauza primordială), precum și pentru diminuarea ”căldurii stomacului” prin înărirea Yin, care aici trebuie înțeles ca fiind Parasimpaticul. CAUZA TREBUIE TRATATĂ PENTRU A FACE SĂ DISPARĂ SIMPTOMUL!!! Ori acest principiu fundamenta și perfect logic este aplicat astăzi în Europa și USA mai degrabă în atelerele de reparații auto decât în sistemul de sănătate. Trist!
   Un alt principiu fundamental al medicinei antice chineze este cel al Meridianelor. Se vorbește în general de 12 Meridiane, deseori prin analogie cu cele 12 luni ale anului, sau cu cele două jumătăți ale unei zile, deci lumină și întuneric, veghe și somn(12+12=24 de ore), și deci și despre 6 perechi de Yin/Yang. O descoperire extrem de importantă a medicinei vechi chineze sunt punctele (centrii) sensibili aflați atât pe aceste Meridiane cât și în afara lor (punctele de acupunctură). Este un adevăr comun,acceptat general și dovedit științific, faptul că prin presarea sau ”înțeparea” acestor puncte se declanșează reacții chimice la nivelul corpului care au ca principal efect eliberarea de endorfine.
   Foarte interesant este faptul că cercetările științifice din ultimele decenii, deși s-a încercat în permanență a fi denigrate, ignorate și chiar luate în derâdere de către medicina școlastică, nu fac decât să confirme aceste principii ale medicinei chineze trediționale,
   Pentru documentarea unui diagnostic, terapeutului chinez îi stau la dispoziție doar 8 termeni cuplați în patru perechi: Yin-Yang; interior-exterior, plin-gol și rece-fierbinte. Se remarcă astfel, comparativ cu medicina alopată, pe de o parte o generalizare a terminologiei, pe de altă parte însă pacientul este individual analizat și terapiat, și aceasta la modul integral, al întregului organism.
   Medicina chineză tradiţional caută cauzele bolilor şi legăturile dintre acestea, tratând fiecare pacient individual şi integral. Metodele (acupunctura, plantele medicinale, masajul, Qigong) sunt blânde. Prin aceasta TCM constituie un pol opus medicinei şcolastic-alopate, care terapiază doar simptomele, care se specializează mereu pe domenii din ce in ce mai restranse şi izolate, şi care foloseşte cu precădere metode terapeutice invazive sau chimice.
Medicina tradiționala indiana - Ayurveda
   Ayurveda are în India o tradiţie de peste 5000 de ani. Cele mai vechi izvoare scrise asupra Ayurvedei le găsim în Atharva-Veda, una dintre cele mai vechi cărţi de înţelepciune. Ayurveda este un cuvânt sanscrit, compus din Ayus = viaţă, şi Veda = ştiinţă, înţelepciune. Unul dintre cele mai importante elemente premergătoare unei terapii este în Ayurveda curăţarea şi detoxifierea corpului. Un alt element foarte important este nutriţia, care conform conceţiei indiene trebuie să contribuie la reechilibrarea bioenergiilor.
   În Europa, Ayurveda a pătruns o data cu Maharashi Mahesh Yoga, fapt care a oferit ocazia şcolasticilor să atace metodele terapeutice Ayurveda. Cu toate acestea, în ultimele deceni, o serie de studii, mai ales americane, efectuate asupra culturilor de celule canceroase precum şi pe animale, au relevat valoarea medicinei tradiţionale indiene, iar plantele folosite în Ayurveda au dovedit efecte promiţătoare. Cele mai bune formule sunt Maharashi-4 si Maharashi-5.  Ambele au dovedit în multe studii bune calităţi în prevenirea cancerului de sân (remisie în 88% din cazuri). La animale s-a administrat Maharashi-4 sau 5 dupa declanşarea unor tumori, iar rezultatele au fost de până la 60% remisie totală a tumorii. Cu Maharashi-4 s-a obţinut de asemenea protecţie de 60% împotriva metastazei în cancerul pulmonar, iar formula Maharashi-5 a transformat în proporţie de 75% celulele canceroase de neuroblastrom în celule normale. Din păcate reţetele acestor formule sunt greu de procurat.
 Medicina traditionala indonesiana - Jamu
    Botaniştii definesc Jamu ca fiind un complex de plante care conţin o mare cantitate de apă şi care sunt valoroase prin acţiunea lor terapeutica. Indonezia, cel mai mare archipelag din lume, este extrem de bogată în plante (peste 30.000 de specii diferite, dintre care 1375 sunt catalogate ca plante medicinale). Din păcate până acum nu sunt nici măcar 10 dintre acestea temeinic studiate! Jamu a fost treptat dezvoltată, începând încă din antichitate. Încă din sec.8, în scrierile buddiste se fac multe referiri la plantele vindecătoarea şi la utilitatea acestora. Producerea de Jamu este o artă în sine. Numai persoanele cu vaste cunoştinte şi mare experienţă pot crea amestecuri eficiante din cele peste 25 de plante care intră în componenţa reţetelor Jamu. De la diferite plante sunt diferite părti componente folosite. Cercetările au arătat că Jamu nu este numai un medicament, ci şi un tonic energizant foarte eficace. Medicii alopaţi nu au voie să prescrie Jamu, deoarece nu există teste clinice asupra lui. Cu toate acestea foarte mulţi bolnavi caută în Jamu o soluţie mai buna decât cea oferită de şcolastică, pentru a diminua efectele suferinţelor lor. În general, se poate spune că Jamu, precum şi medicina traditionala indoneziana, în totalitate, se bucură în prezent de un larg interes. Componentele principale ale Jamu sunt rădăcina de ghimbir, precum şi galgantul, lemn dulce, coriandru şi curcuma.
Kampo – medicina tradiţională japoneză
  Kampo este numele tradiţional al medicinei japoneze, în mare parte derivată din TCM.  Din păcate metodele şi formulele Kempo sunt puţin studiate. In Kampo exista peste 140 de formule terapeutice de baza. Cele mai cunoscute sunt Shi-un-kou, Juzen-taiho-to si Sho-saiko-to.
    Shi-un-kou a dat rezultate bune în cazurile de cancer al pielii şi în infecţiile cu virusul Epstein-Bar. Juzen-taiho-to a ajutat în cazurile de cancer al vezicii urinare şi a diminuat puternic efectele Platiului (din Cisplatin, folosit în chemoterapie) asupra ficatului si rinichilor. În cazul pacienţilor trataţi standard pentru ciroza ficatului, administrarea suplimentară de Sho-saiko-to a dus la creşterea duratei de viaţă cu 78% (cinci ani). La fel de bune rezultate s-au obtinut cu Sho-saiko-to şi în tratatrea Hep. B precum şi a inflamaţiilor ficatului.

Concluzii
   Din păcate este foarte greu astăzi să cuprinzi toate metodele terapeutice naturiste. Am încercat aici să prezentăm doar relativ succint cele mai importante dintre ele. Pe de altă parte, o serie de concepte terapeutice integrale foarte recente le voi prezenta mai târziu, separat şi detaliat. Şi aici mă refer mai ales la terapia ortomoleculară a Dr. Heinrich Kremer, la terapia detoxificării şi la terapia biorezonanţei care a certificat foarte bune rezultate în privinţa afecţiunilor alergice şi a daunelor provocate de vaccinuri.
   În cele din urmă, indiferent care cale terapeutică va fi aleasă de un pacient, un lucru nu trebuieşte uitat niciodată. Şi anume că credinţa şi convingerea în eficacitatea metodei terapeutice este esenţială pentru pacient. Toate metodele terapeutice prezentate mai sus au un element comun fundamental. Ele se referă la vindecarea întregului, a corpului, spiritului şi a sufletului OMULUI. Iar în această privinţă dorinţa şi poziţia spirituală a pacientului joacă un rol fundamental, fără de care nici un succes nu este de aşteptat.
   În 1998 a fost desfăşurat în Germania un mare studiu asupra medicinei naturiste, care a relevat eficacitatea enormă a acesteia. În colaborare cu diferite Case de asigurare de sănătate, Centrul de  Documentare pentru metodele terapeutice naturiste e.V. (ZDN) şi Institutul de biometrie al Universităţii din Essen au cuprins în acest studiu-mamut un foarte mare număr de pacienţi (persoane bolnave) care urmau terapii naturiste. Printre altele a fost vorba de afecţiuni cum ar fi alergiile, astma, reumatismul, bolile autoimunitare, etc. Adică tocmai acele afecţiuni cronice în care medicina şcolastic-alopată şi-a dovedit impotenţa. Toţi pacienţii cuprinşi în acest studiu erau consideraţi de către medicina alopată ca fiind „incurabili”, şi deci nu aveau, conform acesteia, nici o şansă de vindecare.
   După ce însă aceşti pacienţi au fost terapiaţi prin diferite metode naturiste (electroacupunctură, homeopatie, acupunctură, terapie cu oxigen şi altele) timp de 4 luni, în 40% dintre cazuri afecţiunile au fost eliminate. După 18 luni rata de vindecare crescuse la 65%, iar incapacitatea de muncă fusese redusă cu 35%, precum şi costurile sociale şi medicale provocate de aceste afecţiuni, care scăzuseră cu 46%. Astfel de studii, din păcate, se realizează foarte rar, deoarece concernele farma şi medicina şcolastică nu are nici un interes de a investi în „săparea propriei gropi”.  Dar oricum, începutul a fost deja de mult făcut, groapa este practic terminată şi îşi aşteaptă clienta, Doamna Alopatia.
Sistemul medical al viitorului - terapia holistică
   Pacienţi nemulţumiţi, medici dezamăgiţi, taxe supradimensionate. Sistemul medical este o catastrofă pentru toţi participanţii, în ciuda repetatelor încercări de a-l reforma. De mult timp s-a conturat clar ideea că sistemul medical nu mai poate fi în fapt reformat. El trebuie revoluţinat. Aşezat pe cu totul alte baze, noi. Necesităţile şi problemele de sănătate actuale nu se mai pot soluţiona prin „progresul medical” şi prin „armele minune” ale concernelor farmaceutice. Nebunia şi zăpăceala din sistemul de sănătate provoacă de cele mai multe ori teamă. Politicienii se ceartă, medicii fac greve, pacienţii se chinuie prin spitale care nu mai pot de mult timp face faţă necesităţilor, iar birocraţii Caselor de asigurări de sănătate sunt corupţi şi incompetenţi.
   Între timp multe reviste, posturi de televiziune şi radio, cărţi, în general mass-media relatează despre medicina naturistă, minunile placeboului sau puterea autovindecării. Însăşi scorţoşii şi aroganţii mari specialişti oncologi cuplează chemoterapia cu preparatele obţinute din vâsc sau terapia prin radiaţii cu tehnicile de autoajutorare. Cercetările moderne asupra creierului precum şi psihoneuroimunologia arată modul în care gândul şi sentimentul influenţează psihologia. Iar medicina holistică, integrală, nu mai este de mult un cuvânt de ocară. Din ce în ce mai mulţi medici alopaţi se orientează către tehnicile terapeutice aşa-zis alternative: acumpunctură, biorezonanţă, terapia ortomoleculară, osteopatie, etc.
   În procesul de trecere de la societatea industrială la cea ştiinţifică s-a modificat optica asupra sănătăţii individuale şi colective. Economia, statul şi societatea civilă au început să vadă Sănătatea ca pe o resursă globală. Comportamentele sociale şi ecologice sunt hotărâtoare pentru OM, pentru starea lui, pentru cât de gras sau slab va fi, cât de dependent, depresiv sau împovărat de „dureri”. Nutriţia eronată şi lipsa de suficientă mişcare modelează OMUL şi starea lui de sănătate.
   Sănătatea cetăţeanului, conform cercetărilor şi constatărilor experţilor, este influenţată în primul rând prin următorii factori:
- un sentiment stabil al propriei valori şi o bună educaţie
- o relaţie pozitivă şi activă cu propriul corp
- capacitatea de integrare, de creare a relaţiilor sociale (prietenie) într-o societate normală
- un mediu înconjurător intact şi ecologic
- condiţii de muncă bune şi o activitate eficientă
- un prezent demn de a fi trăit şi perspectiva unui viitor demn de a fi experimentat.
   Organizaţia Mondială a Sănătăţii a enunţat de mult timp în a sa Cartă Ottawa acest program politic:
„Sănătatea este realizată de oameni în mediul lor înconjurător zilnic în care lucrează şi trăiesc: acolo unde muncesc, se joacă, învaţă şi iubesc. Sănătatea constă din aceea că OMULse preocupă de el însişi şi de semenii săi, că este în stare să ia singur decizii şi că poate controla condiţiile de viaţă precum şi prin aceea că poate crea condiţii, în societatea în care trăieşte, care să permită tuturor membrilor acestora să aibe acces la sănătate. Responsabilitatea comună, modul de gândire ecologic şi integral sunt elementele esenţialeîn dezvoltarea strategiilor de susţinere şi promovare a SĂNĂTĂŢII.”
   Cuvinte foarte adevărate şi frumoase. Dar cum se împacă ele cu pandemiile mincinoase (aviară sau porcină ca să le numim doar pe cele mai recente) create doar cu scopul de a băga frica în cetăţeni şi de a spori câştigurile financiare ale concernelor farma şi ale anumitor reprezentanţi ai corpului medical alopat, asta este o altă poveste.
   Boala şi Sănătatea sunt proprietăţi sistemice, care sunt dependente de întreaga omenire cu mediul ei natural şi social înconjurător: aspectele sufleteşti, corporale, spirituale, sociale, ecologice. Sănătatea psihosocială descrie elocvent modul în care oamenii pot trăi bine împreună şi cum îşi pot crea împreună un Cămin.
   De aceea tocmai nu mă miră faptul că în România există atât de mulţi oameni bolnavi cronic, la vârste din ce în ce mai tinere. Cu stilul de viață în care societatea este ruptă în mici fragmente întărâtate unul contra celuilalt, intoxicată cu tot felul de otrăvuri şi noxe trâmbiţate pe mai toate canalele de televiziune sau în presă, nici nu este de mirare că atât de mulţi oameni sunt bolnavi. Căci se ştie doar, bolile încep din cap.
   De curând am fost în concediu în România şi întâmplător am ajuns (căci în general nu ma uit la televizor nici în Germania) pe un program de televiziune care se numeşte OTV. Vă spun sincer că după 5 minute am început să mă simt rău, cu o clară senzaţie de vomă. Cred că dacă nu închideam televizorul, mă îmbolnăveam. Atâta tensiune negativă, atâta mizerie sufletească mi-a fost rar dat să văd, şi am clara senzaţie că nu este singurul post mass-media de acest gen. Trist, dar şi foarte periculos.
   Jurnalistul Erik Händeler este convins de faptul că a sosit vremea să reprofilăm, restucturăm sistemul de sănătate dintr-unul orientat către boală, pe unul orientat spre sănătate. De multe ori mi-am pus întrebarea de ce se numeşte Ministerul Sănătăţii, din moment ce acolo se lucreză numai cu boli. Ar trebui să poate denumirea de Ministerul Bolilor (şi chiar şi în sens figurativ, numele i se potriveşte de minune). Dar pentru aceasta sunt necesare noi concepte, strategii şi proiecte care în loc să se axeze pe “repararea bolilor“,  să se orienteze către crearea şi menţinerea sănătăţii care să fie luate foarte în serios de către oameni.
   Începutul unei medicini care să gândească şi acţioneze integral a fost făcut deja de mult timp. Din păcate forţe interesate şi conflicte de interese depun eforturi permanente pentru a împiedica conştientizarea cât mai largă a acestei realităţi. Dar oricât s-au străduit sau o vor face în viitor, schimbarea este inevitabilă. Iar în acest sens un rol major îl au medicii, cei adevăraţi şi conştienţi. Ei trebuie să fie primii care să pornească de acest drum şi tot ei trebuie să fie cei care să rupă primii legăturile meschin-interesate cu concernele farmaceutice. Iar dacă ei nu o vor face, vor trebui să plece împreună cu aceste concerne, căci schimbarea va fi făcut oricum, dar de către oamenii obişnuiţi, şi va fi pentru corpul medical mult mai dureroasă.
   „Medicul  este o persoană plătită pentru a te considera o sumă de simptome sau boli, care, potrivit unui cod strict profesional de comportament, trebuie enumerate, descrise şi diagnosticate, pentru a aplica teste şi proceduri medicale asupra problemelor cele mai grave, care pot pune în periol viaţa pacientului. Conceptul oficial de diagnostic presupune automat că medicul „trebuie să facă ceva”. El trebuie să conceapă un plan de acţiune, să îi dea pacientului o reţetă, să îi recomande o anumită terapie sau chiar o operaţie chirurgicală pentru a corecta astfel simptomele pe care medicul le-a definit într-un mod atât de precis prin diagnosticarea uneia sau mai multor afecţiuni. Diagnosticul pus ţine cont de dovezile puse la dispoziţia industriei medicale de către doctorul respectiv, în funcţie de cunoaşterea medicală standard şi unanim acceptată, descrisă de manualele şi revistele de specialitate. Pe scurt, descrierea parametrilor medicali acceptaţi, şi implicit a tratamentelor suportate de sistemul de asigurări de sămătate este guvernată de interesele marilor corporaţii farmaceutice, una dintre cele mai rentabile şi mai mari afaceri de pe glob la ora actuală.”
                                                            Dr. Richard Bartlett  „Matricea energetică”

Bolile copilăriei – procesele de autovindecare ale corpului  
     Care sunt motivele pentru care sistemul de sănătate existent până în prezent, medicina
şcolastic-alopată, politica de sănătate trebuiesc definitiv înlăturate şi înlocuite cu un sistem de gândire şi acţiune integral, care să se ocupe de sănătatea, şi nu de boala OMULUI. În paginile ce urmează am să încerc formularea unor critici concrete, pe domenii medicale clare, pentru a demonstra încă o dată în plus (dacă mai era nevoie) că ceea ce „ni s-a făcut” până acuma de către aşa-zisa alopaţie, a fost BOALA, iar ceea ce trebuie să facem pe viitor este să ne desprindem de acest sistem de economie de piaţă (de „făcut avere” cu bolile) şi să ne recâştigăm SĂNĂTATEA.
    Rujeola, varicela sau scarlatina ne scot uneori copii din mersul normal al vieţii lor. Pentru o perioadă relativ scurtă, sunt bolnavi. Doar că, în timpul acestei perioade se declanşează procese care duc la maturizarea organismului şi care au ca efect final întărirea sănătăţii acestuia. Astfel că programele de vaccinare radicale (şi obligatorii) îşi pierd orice logică şi justificare.
   „Un om sănătos nu se va îmbolnăvi” spunea medicul homeopat Dr. med. Otto Eichelberger, lucru care este evident tuturor oamenilor. Dar cine poate pretinde despre el însuşi că este întradevăr complect sănătos? Mai ales după ce de aproape 200 de ani medicina şcolastic-alopată ne-a băgat în cap tot felul de bacterii, virusuri, funghii, paraziţi, etc. etc.
   Din punct de vedere homeopatic un om sănătos este un om lipsit de „Miasme”. Asta ar însemna o viaţă fără boli, spre exemplu fără dureri reumatismale atunci când domenşte anotimpul ploios, fără alergii, fără migrene, fără depresii, chiar şi fără răceli demne de semnalat. Cine se poate considera atât de sănătos şi poate vorbi în cazul lui despre Sănătate în acest sens? Marea majoritate dintre noi are totuşi o oarecare boală cronică sistemică (Miasmă) fie moştenită fie dobândită, poate chiar combinaţii dintre cele două.
   Termenul homeopatic de „Miasmă” provine din limba greacă şi semnifică impuritate sau infecţiozitate (molipsitoare, contagioasă) și semnifică ceea ce se află în spatele unei suferinţe. Astfel termenul capătă caracterul unei boli sistemice cronice. Miasmele se află în spatele bolilor care se declanşează, spre exemplu atunci când un copil se îmbolnăveşte de 10 ori pe an de amigdalită sau otită. Spre deosebire de bolile acute, afecţiunile cronice au acces liber în organism, iar acesta nu se poate elibera de ele prin propriile-i forţe. Deci o autovindecare nu este posibilă. Ceea ce înseamnă că este necesară o terapie homeopatică orientată miasmatic.
   Afecţiunea cronică se desfăşoară intotdeauna în etape (faze) sau în puseuri acute cu perioade de latenţă între ele, perioade care lasă senzaţia unei vindecări şi care induce în eroare asupra unei (aparente) stări de sănătate. Deseori afecţiunea cronică se face din nou simţită după luni sau ani, şi de asemenea deseori se re-manifestă prin cu totul alte simptome, care de multe ori nu ne fac să ne gândim la perioada precedentă cu simptomatica ei.
   În homeopatie se face distincţia între 4 Miasme care pot fi moştenite sau câştigate pe parcursul vieţii: Psora, Sykosis, Syphilin şi Tuberculin. Toate afecţiunile cronice au ca origine una dintre aceste Miasme. Pe lângă acestea patru, mai există şi o a cincea Miasmă, care este de natură pur artificială, şi care poartă numele de Miasma medicamentoasă, ca să spunem aşa un fel de intoxicare sau otrăvire cauzată de folosirea intensivă şi îndelungată a preparatelor medicamentoase (chimice).
   De mulţi ani încoace se poate observa că „Miasmizarea” populaţiei ia o amploare dramatică. Acest lucru se datorează pe de o parte eredităţii Miasmelor (moştenirii lor), iar pe de altă parte se datorează programelor de imunizare şi vaccinare din ce în ce mai agresive şi mai complexe, şi pe deasupra la vârste din ce în ce mai fragede, care deseori sykotizeasă sau tuberculinizează, astfel încât organismul este împovărat cu mai multe miasme simultan.
   O terapie homeopatică eficientă a afecţiunilor cronice poate fi realizată doar atunci când se ţine cont de aceste Miasme. Dacă spre exemplu este eliminată Tuberculinia, dispare înclinaţia spre inflamaţii ale amigdalelor şi/sau ale urechii medii (otitei). Tot astfel febra fânului sau afecţiunile reumatismale pot fi eliminate, dacă este eliminată Syikosis.
   La drept vorbind, bolile copilăriei sunt întotdeauna un „corectiv”. Ele reprezintă pentru individ o uriaşă şansă de a „auzi” libajul organismului şi de a primi un feed-back din partea centrului energetic, care semnalează că în zona subtilă ceva nu este în ordine. Bolile copilăriei nu sunt în nici un caz ceva ce are de a face cu soarta sau destinul, cu fatalitatea căreia un copil sau altul îi cade victimă. Bolile au întotdeauna o logică, şi în acest sens cărţile lui Ruediger Dahlke sunt absolut edificatoare. În spatele fiecărei boli există o „idee”, o logică ce poate fi recunoscută şi înţeleasă şi astfel şi un punct de plecare pentru o vindecare adevărată. Ideea ce stă în spatele bolilor copilăriei constă în liniştirea miasmelor cronice. Iată mai jos o clasificare a bolilor copilăriei în funcţie de Miasme:
-sycotic: oreion, varicelă, Roseola infantum
-syphilitic: scarlatină, difterie
-tuberculinic: tuse convulsivă, pojar, rubeolă
   Atunci când un copil se îmbolnăveşte de o boală a copilăriei, acest lucru trebuie văzut ca o încercare pozitivă a naturii de a se elibera cel puţin temporar de una dintre aceste miasme cronice moştenite sau „altoite”, de exemplu prin vaccinare. Aceasta autovindecare de miasme este descrisă de către John Henry Allen, cu o sută de ani în urmă, în lucrarea sa „Afecţiunile cronice – Miasmele”, în modul următor: „Atunci când bolile copilăriei sunt terapiate corect cu mijloace homeopatice, acestea dispar fără a lăsa urme în timp ce întregul sistem se eliberează de respectiva miasmă şi se reînoieşte. Atunci însă când aceste afecţiuni sunt greşit terapiate, se poate produce un miasmatic cronic (complicaţii) care ori se permanentizează, ori în timp distrug viaţa.”
    Astfel văzute lucrurile putem înţelege că nu fiecare copil are nevoie de orice boală a copilăriei. Organismul are nevoie de o anumită boală pentru evoluţia şi dezvoltarea sa (şi pentru antrenarea sistemului imunitar), şi aceasta nu numai la nivel organic. Mulţi părinţi au putut constata faptul că copii lor, după o astfel de boală nu devin numai corporal stabili, dar evoluează şi se stabilizează şi spiritual.
   Deseori apar relatări despre un copil sau altul care înainte de o boală a copilăriei nu rostea decat fraza din cel mult 2-3 cuvinte, şi care după boală formulează fraze întregi şi complexe. Alţii nu mai au brusc  nevoie de scutece deoarece ţin noaptea şi încep sa folosească oliţa. Sau îşi pierd brusc obiceiul de a se împiedica şi cădea mereu „în faţă” (se rănesc la faţă). Astfel că bolile copilăriei nu trebuiesc în nici un caz „blestemate” şi nu trebuie să ne fie teamă de ele. Ba chiar din contră, copilul are nevoie de ele. Ele realizează solul fertil pentru o mai bună dezvoltare a organismului copilului.
   Aşadar cu fiecare boală a copilăriei făcută are loc o maturizare atât fizică cât şi psihică, foarte importantă pentru dezvoltarea umană a tânărului organism. Dar acest lucru este valabil doar atunci când boala este „lăsată în pace”. O terapiere a ei cu antibiotice, cortizon, antifebrile sau alte mijloace medicamentoase trebuie strict respinsă. Căci prin acestea corpul este împiedicat masiv în funcţiile sale de vindecare, ceea ce duce şi la o torpilare a rolului miasmatic al acestor boli. Chiar şi în cazul oricăror forme de terapie locală (aplicaţii pe piele) se impune precauţie, deoarece pocesele bolii sunt de natură energetică şi nicidecum materială. Nu erupţia pe corp este boala, ci doar acest lucru arată boala şi este necesară pentru procesele de curăţare și detoxifiere.
    În principu desigur că o boală poate îmbunătăţi sau înrăutăţii sănătatea unui copil. În ce direcţie va evolua ea, depinde de:
- Miasmele moştenite sau dobândite, de intensitatea acestora şi eventual de prezenţa simultană a mai multor miasme;
- vitalitatea copilului; în acest sens este important de ştiut dacă copilul a fost deseori terapiat local;
- terapia actuală a unei boli acute; importan este de a şti dacă copilul a fost terapiat imunosubpresiva sau prin procedee naturale;
   Dacă vitalitatea organismului copilului nu este suficientă pentru a obţine o stare mai bună de sănătate, mai „curată”, se poate întâmpla ca să apară afecţiuni posterioare (complicaţii), cum ar fi inflamaţii ale plămânilor, rinichilor, inimii, meningelui, etc. Astfel de situaţii însă apar numai dacă copilul a fost deseori vaccinat, a fost frecvent terapiat cu antibiotice, cortizon sau alte medicamente similare. Deoarece prin acestea este dezechilibrată şi puternic afectată capacitatea organizmului de autoregulare. Un indiciu foarte evident care indică această direcţie este faptul că majoritatea copiilor de astăzi (şi desigur la fel şi adulţii) de-abea dacă mai pot dezvolta o febră normală!
   Temperaturi de 38 de grade Celsius sunt din păcate frecvente, ceea ce trebuie interpretat ca un semnal de alarmă natural. Normal fiziologic ar fi o temperatură de 40 de grade, deci scută, puternică şi curăţitoare, care va „fierbe” boala, ca sa spunem aşa, şi nu o temperatură „călduţă” şi de durată.
   Dacă o boală „de făcut” (necesară) pentru un anume organism este blocată printr-un vaccin, atunci nu mai există nici o posibilitate de eliberare de Miasma activă. De obicei în astfel de situaţii se produce un proces inflamatoriu care se cronicizează. Pe deasupra în ultimul timp apar din ce în ce mai multe dovezi precum că un vaccin nu conferă protecţie contra unei boli, ci doar în cel mai fericit caz că respectiva boală se va desfăşura „înnăbuşit”.
   Ce anume se înţelege prin „înnăbuşit” privind prin prizma homeopatică, este ceva foarte problematic şi incert. Bolile se lungesc în timp, organismul nu mai este capabil să dezvolte o febră „sănătoasă”, eraupţia de pe piele nu se manifestă efectiv şi clar. Pe scurt spus, organismului îi este răpită capacitatea de autoregulare. În multe cazuri pot apare şi infecţii grave (ca fenomen de hipersensibilitate) cum ar fi de exemplu, după un vaccin contre gripei sau pojarului, un aşa-zis pojar de vaccinare. Acesta nu trebuie confundat cu adevăratul, naturalul pojar. Pojarul de vaccinare are o evoluţie atipică, cu o erupţie cutanată moderată şi un pic de febră. Doar că rata de apariţie a complicaţiilor este cu mult mai mare decât în cazul pojarului natural: aprinderi de plămâni cu afectarea pleurei, inflamaţii ale urechii medii, encefalite mergând până la SSPE (panencefalită sclerotică subacută), o gravă boală a creierului care lasă în urma ei handicapuri. Şi pe deasupra trebuie să ştim că vaccinul contra pojarului nu conferă o protecţie „pe viaţă” aşa cum o face pojarul experimentat natural. Iar acest fapt este valabil şi pentru alte vaccinuri!
   Virologa americană Dorothy Harmann, una dintre cele mai cunoscute specialiste în rubeolă şi vaccinaul contra rubeolei, a constatat doar o rată de 3% de îmbolnăviri pentru a doua oară, în cazul în care boala fusese făcută în mod natural, dar o rată de 80% în cazul în care se efectuase o vaccinare. Mai mult de jumătate dintre copiii vaccinaţi se îmbolnăvesc în ciuda vaccinării. Astfel că vaccinul contra rubeolei nu exclude în nici un caz posibilitatea unei îmbolnăviri ulterioare în timpul unei sarcini, spre exemplu, şi implicit nici pericolul unui handicap al copilului ca urmare a îmbolnăvirii mamei (ebriopatie rubeolică).  Dorothy Hartmann recomandă: „Pe cât posibil mai multe fete trebuiesc lăsate să facă boala în mod natural în copilărie.”
   Mentalitatea multor pediatrii, conform căreia neefectuarea unui vaccin pune în pericol nu numai propriul copil, dar şi alţi copii sau femei insărcinate, astfel încât ar însemna să ai dintr-o dată mai multe persoane pe conştiinţă, se sustrage oricărei realităţi factice. Cunosc personal cazul unei fete de 13 ani, vaccinată fără asentimentul ei sau al părinţilor ei, care a suferit imediat după un vaccin contra rubeolei un atac de Chorea, cu contracţii aritmice-afizologice ale muschilor izolaţi sau a unor grupe de muşchi în aproape toate regiunile corpului. Prin aceasta s-a format o imagine de nelinişte musculară generalizată cu mişcări permanente, necontrolate şi neintenţionate ale extremităţilor legate cu grimase, cu influenţarea capacităţii de vorbire, cu diminuarea tonusului muscular şi a reflexelor, etc.
   Care medic doreşte să-şi asume răspunderea şi să ofere garanţia că aşa ceva nu se poate întâmpla? Daca sunt amatori în acest sens, care pot oferi garanţia că astfel de lucruri nu se pot întâmpla (un fel de ruletă rusească, nu?) am dori să-i ştim şi noi, pentru a le trimite pacienţi, copii sănătoşi care să fie vaccinaţi de către aceşti medici care sunt dispuşi să preia o astfel de răspundere pe umerii lor.
   Virusurile introduse în vaccinuri nu pot activa sistemul imunitar în aceaşi măsură ca şi „virusurile sălbatice”.  Acest lucru este demonstrat şi de faptul că anticorpii nu sun prezenţi în aceaşi concentraţia după o vaccinare ca în cazul trăirii (experimentării) bolii pe care naturală. Drept consecinţă, şi sugarii mamelor vaccinate sunt slab protejaţi, oricum dacă sunt în vreun fel protejaţi. Doar că bazându-ne pe faptul că a fost efectuală vaccinarea, deseori se renunţă la o serie de alte măsuri preventive, sporindu-se astfel doza de risc.
   Pe lângă aceasta, la o mare parte a celor vaccinaţi nu apare nici un fel de „protecţie prin vaccin”, atunci când se pune semnul egal între titterul de anticorpi (cantitatea de anticorpi relevată la vaccinat) şi imunitatea respectivei persoane, aşa cum vrea să ne facă să credem medicina şcolastic-alopată. Ba chiar dimpotrivă: statisticile şi tabelele care documentează evoluţia epidemiilor certifică faptul că vaccinaţii se îmbolnăvesc mai des şi în forme mai grave decât nevaccinaţii. Un vaccin nu poate echivala cu o boală trăită!
   Desigur, homeopatia poate, prin măsuri bine alese, ajuta şi susţine copilul în timpul unei boli a copilăriei, astfel ca aceasta să se desfăşoare blând şi fără complicaţii. Acest lucru este valabil şi pentru afecţiunile virale, contra cărora medicina şcolastică nu prea are ce să ofere. Un preparat homeopatic va susţine organismul în procesul său natural de vindecare precum şi în evoluţia corectă a exantemelor (atâta timp cât avem de a face cu o afecţiune care se manifestă şi cu erupţii cutanate).
   Prin această capacitate de susţinere a funcţiilor biologice de „urgenţă” ale organismului, nu vom fi confruntaţi cu fenomene de subpresiune a bolilor. Ceea ce în mod firesc trebuie şi este eliminat prin piele (toxinele respective provocate de agentul patogen) vor fi lăsate să urmeze calea firească de eliminare, astfel încât procesul de vindecare se va desfăşura mult mai rapid şi complect, afecţiunea nemai fiind o „povară” pentru pacient, în orice caz nu una aşa de mare precum poate constitui vaccinarea.
   O scarlatină făcută în mod natural şi susţinută prin mijloace homeopatice durează în general o săptămână, timp în care micul pacient se va simţi destul de bine, în comparaţie cu circa 3 săptămâni în cazul unei evoluţii evident mai grave. Complicaţii pot apare doar atunci când datorită unei vitalităţi reduse a copilului, erupţia cutanată nu se manifestă suficient de puternic şi este subpresată prin medicamentaţie cu antibiotice sau boala are o evoluţie atipică datorită unei vaccinări anterioare.
   Deoarece avem de a face cu o boală exantematică (o boală cu erupţii pe piele), deci în care organismul se detoxifică prin piele, există un foarte mare pericol ca, în cazul în care acest „ventil” natural de eliminare este închis, toxinele care trebuiesc eliminate să fie trimise înapoi în organism şi acolo, în funcţie de unul sau altul dintre punctele slabe ale organismului, să provoace complicaţii. Astfel stau lucrurile nu numai în cazul scarlatinei, dar şi al pojarului, varicelei, etc. Această realitate este confirmată şi de către cunoscutul medic pediatru Dr. Stellmann: „Poate părea aproape o erezie, dar eu consider că un copil va deveni mai sănătos datorită unei boli a copilăriei.”

Sindromul deficitului de atenţie şi hiperactivitatea sunt consecinţe ale vaccinărilor?
   Tot mai mulţi copii se comportă agresiv, sunt neliniştiţi, nu se pot concentra şi sunt de neîmblânzit. Problema se alfă la noi, adulţii? Sau la copii? Creşte întradevăr număr copiilor hiperactivi? Şi dacă da, din ce cauză?
   Aceste dereglări comportamentale sunt considerate astăzi ca fiind o boală. Se vorbeşte despre „sindromul atenţiei deficitare” cu sau fără hiperactivitate, prescurtat ADS. Principalele simptome sunt deficitul de concentrare, hiperactivitate (sau hipoactivitate) şi impulsivitate. Dacă sunt luate în considerare cazurile „uşoare”, se consideră astăzi că între 30-50%  dintre copii sunt afectaţi de aceste „sindrom”.
   Mulţi consideră o deficientă educaţie prestată de către părinţi ca fiind cauză primară a acestui sindrom. Alţii, medici şi psihologi acuză modificările de metabolism la nivelul creierului. Deoarece acestea sunt  condiţionate genetic, copii afectaţi sunt terapiaţi cu Ritalin sau cu alte preparate psiho/farmacecutice, dar care toate manipulează (îndepărtează) doar simptomele, iar pe deasupra aduc o serie de efecte adverse periculoase.
   Alţi specialişti consideră vinovat pentru ADS modul modern de alimentaţie, care de abea dacă mai conţine substanţe hrănitoare şi vitamine, sau vaccinarea supradimensionată recomandată, şi din păcate uneori chiar impusă de către sistemele de sănătate (în fapt, sistemele de administrare a bolilor) din diferite ţări. Aceşti din urmă specialişti pledează pentru folosirea terapiilor naturiste.
   În cele ce urmează va voi prezenta câteva cazuri de ADS provocate de vaccinare (imunizare), cazuri relatate de către medici şi terapeuţi din Germania.
Jann (vârsta: 8 ani) – suferea de masive dereglări de concentrare. Avea mari greutăţi la şcoală, în procesul de învăţare. La matematică era destul de bun, dar scrisul îi provoca mari probleme. Era foarte gelos pe fraţii săi şi agresiv faţă de familia sa, mai ales faţă de mama sa. Îi era frică în întuneric şi venea în fiecare noapte în patul părinţilor. Era irascibil şi nu putea respecta regulile. Îşi rodea unghiile şi era foarte fixat pe dulciuri. În testul de biorezonanţă a fost relevat un prejudiciu cauzat de vaccinul combinat din şase vaccinuri. În discuţia cu mama sa aceasta a confirmat faptul că Jann a suferit o evidentă modificare de comportament imediat după efectuarea acestui vaccin („parcă a înnebunit”).
   I-a fost aplicată terapia homeopatică, în urma căreia s-a obţinut o evidentă îmbunătăţire a comportamentului general. A devenit mult mai liniştit, accesele de furie s-au rărit simţitor. Nu mai reacţinează violent şi nu se mai simte atât de uşor jignit, putând suporta mult mai bine critica. (Caz relatat de Dr- Thomas Fein, medic din Greetsiel, Ostfriesland)
Hannes (circa 11 ani) – până la vârsta de doi ani Hannes nu avea nici o problemă, fiind un copil absolut normal. Puţin după ce a împlinit această vârstă au aparut accesele de încăpăţânare, crizele de furie şi reticenţa la ora de somn şi la somnul regulat. Mai târziu în şcoală profesoara îl descrie ca un copil neliniştit şi permanent agitat, neascultător, nerespectuos şi cu tendinţa de a se maimuţări. În familie provoacă deseori certuri cu fraţii săi. Mai târziu în şcoală încearcă permanent să devină lieder, dar se supraapreciează. Uneori are crize depresive şi i-a spus mamei sale chiar, cu glas tare, că nu mai vrea să trăiască.
   Până la data la care s-a prezentat în cabinetul medicului, a efectuat 34 de vaccinări!!! În urma terapiei homeopatice, a fost obţinut un succes de durată. Mama lui Hannes a constatat după terapie: „Hannes a deveni mult mai liniştit. Totul este în ordine, super! Înainte eram într-un stress permanent. Sunt aşa de fericită!” (Dr-Ing. Joachim-F. Grätz, homeopat în Oberhausen,  Oberbayern)
Rob (4 ani şi jumătate) -  avea dificultăţi de vorbire şi se comporta agresiv. Fusese un copil normal până în momentul administrării vaccinului ROR (rujeolă-oreion-rubeolă) care-i fusese administrat la vârsta de 16 luni. Chiar în prima săptămână de după vaccin dezvoltarea corporală şi sufletească a început să se deprecieze rapid. Comportamentul său s-a modificat dramatic: a devenit agresiv iar în grădiniţă a devenit de nesuportat. Arunca tot timpul cu jucariile în jurul lui, urla foarte des iar în prezenţa străinilor se ascundea. Au apărut dificultăţile de vorbire şi evita în permanenţă contactul vizual (nu privea interlocutorul în ochi). Nu mai putea fi controlat iar starea generală de sănătate s-a depreciat mult. După primele 5 şedinţe homeopatice a putut fi restabilit din nou un contact normal cu el. A început să vorbească, folosint iniţial fraze scurte (2-3 cuvinte). Agitaţia a început să dispară şi reuşea să urmeze indicaţiile care i se dădeau. Acuma este un băieţel normal, ca şi cum un văl întunecat a fost dat la o parte. (Dr. Tinus Smits, medic specialist homeopat în Eindhoven, Olanda. Smits descrie în cartea sa „Sindromul post-vaccinal” peste 60 de cazuri de copii cu daune provocate de vaccinări, pe care i-a tratat cu succes în clinica sa.)
Ajutorul oferit de biorezonanţă
   În următoarele trei cazuri diagnosticul şi terapia au fost stabilite prin procedurile biorezonanţei. Un aparat special măsoară frecvenţele electromagnetice ale organismului, le re-formează şi le transmite înapoi organismului.
Băiat de 6 ani – hiperactiv
   Conform afirmaţiei părinţilor, băiatul era foarte nervos, veşnic agitat şi mai tot timpul răcit. Testarea a arătat o deficienţă datorată vaccinurilor, mai ales datorită vaccinului contra rujeolei. După redirecționarea prin biorezonanţă băiatul a devenit brusc un cu totul alt copil. Au fost necesare în total şase şedinţe de terapie. (Karin Reisgries, terapeută din Augsburg)
Băiat de 5 ani – puternic sindrom ADS  
   Băiatul a fost adus de mama sa la mine în cabinet. În timp ce mama sa îmi relata simptomatologia copilului, acesta făcea tumbe prin sala de aşteptare, punea mâna pe toate obiectele de acolo şi de pe masa mea, şi se amesteca în permanenţă în discuţia mea cu mama lui. Mama copilului mi-a spus că acesta pur şi simplu nu mai era primit în grădiniţă, educatoarele refuzând să îl mai primească. După testarea cu biorezonanţă (care a constituit pentru mine un efort de răbdare datorită agitaţiei copilului) am putut constata prejudicii provocate de vaccinuri precum şi o intoleranţă alimentară. Asistenta mea mi s-a plâns ulterior, spunând că băieţelul a scuipat-o şi ia spus că este scorafă, vită, cur şi încă altele şi mai urâte. Deja după 2 şedinţe terapeutice s-a putut constata o îmbunătăţire a stării copilului. După 6 şedinţe am reuşit să îndepărtez deficienţele provocate de vaccinuri, iar copilul se comporta deja mult mai liniştit. Ulterior am reuşiut să elimin cu succes şi intoleranţa alimentară. Astăzi copilul este de nerecunoscut, în grădiniţă nu mai sunt reclamaţii la adresa lui iar în familie s-a reîntors liniştea. (Anita Klammrodt, terapeută din Strackholz, Ostfriesland)
   Dacă în 1972 se administra doar un singur vaccin în primul an de viaţă, în 2006 s-a ajuns la absurda situaţie în care în primele 12 luni se administrează (teoretic, sau ca recomandare) nu mai puţin de 32 de vaccinuri în Germania!

 
Anul          Primul an de viaţă                   Al doilea an de viaţă              Al treilea an de viaţă       
1972    1 (antituberculoza)                       1 (variolă)                   3 (tuse conv. difterie, polio)    1976   6  (din care 2 duble)                      2 (din care unul dublu)                  0       

1995   9 (din care 1 triplu şi 1 quadruplu)  9 (1 triplu şi 1 quadruplu)               0

2006  32 (din care 1 triplu şi 4 sexduple)   5 (din care unul triplu)                   0    

   Mai sus aveţi recomandările de vaccinare facute de Institutul Robert Koch din Germania. Daca ar fi să ne luăm după aceste recomandări, în primii doi ani de viaţă orice copil german ar trebui să primească 37 (!!!) de vaccinuri (dar numai 13 injecţii datorită faptului că se folosesc din ce în ce mai mult vaccinurile combinate).

Efectele negative ale vaccinurilor
   Un motiv de mare îngrijorare este faptul că vaccinurile provoacă deseori deficinţe de concentrare, vorbire şi învăţare. Relatarea unei învăţătoare din sudul Germaniei este în acest sens semnificativă. În mica localitate unde predă aceasta este puternic răspândită o sectă religioasă care respinge vaccinarea. Învățătoarea avea experienţa unei alte şcoli unde fusese profesoară înainte, într-o localitate mai mare, şi unde avusese zilnic de a face cu copii hiperactivi, cu deficienţe de vorbire şi de învăţare. Tocmai de aceea a fost foarte surprinsă să constate că toţi aceşti copii din noua şcoală aveau un comportament absolut normal.
   Să fim bine înţeleşi, această relatare nu este o pledoarie pentru aderarea la vreo sectă religioasă, ci din contră, o pledoarie contra sectei... vacciniştilor. Povestea de mai sus lasă clar să se vadă faptul că una dintre cele mai frecvente cauze, chiar principala cauză a comportamentului anormal al copiilor este tocmai agresiunea care se exercită asupra lor, în primii ani de viaţă, prin intermediul isteriei vaccnărilor.
   Desigur că medicina şcolastică respinge cateoric o astfel de legătură. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce una dintre cele mai trâmbiţate victorii ale acestei forme ciudate de medicină este tocmai imunizarea şi vaccinarea. Cum ar putea oare un medic alopat să recunoască faptul că prin vaccinurile administrate de el a adus daune de sănătate unor copii? Este ca şi cum l-ai pune pe hoţ să judece propriul său caz de furt! De regulă părinţii care, în urma unor daune provocate copilului lor prin vaccinare, întreabă medicul asupra legăturii dintre vaccin şi schimbarea ulterioară inexplicabilă a comportamentului copilului lor, primesc un răspuns de genul: „Hiperactivitatea nu are nimic de a face cu vaccinarea. Este vorba doar de o pură coincidenţă temporală între vaccinare şi apariţia unei boli care oricum ar fi apărut, şi fără a fi fost administrat vreun vaccin”. Cu alte cuvinte, cinic vorbind, întotdeauna mortul e de vină.
   Tocmai de aceea sfătuim părinţii ai căror copii manifestă astfel de simptome să consulte un medic care nu practica medicina alopat-şcolastică (de exemplu homeopat sau specialist în biorezonanţă), pentru a verifica eventualitatea conexiunilor dintre simptomele copilului şi vaccinări. De asemenea este absolut necesară modificarea modului de nutriţie, mai ales prin eliminarea zahărului (dulciurilor) şi a alimentelor cu foarte mulţi conservanţi şi aditivi.
   Sintetizând însă, principalele trei cauze ale faptului că în ultimii ani avem de a face cu din ce în ce mai mulţi copii hiperactivi şi cu dificultăţi de învăţare sunt:
1. Creşterea în ultimele decenii ale vaccinărilor în primul an de viaţă (vezi tabelul de mai sus);
2. Administrarea din ce în ce mai frecventă a vaccinurilor multiple (de regulă simultan între 3-6 tipuri de vaccinuri, deci agenţi patogeni, şi aici trebuie să mă întreb cum poate cineva concepe o astfel de agresiune criminală asupra unui organism încă plăpând, introducând în acesta concomitent până la 6 agenţi patogeni, deci iboli diferite; cunoaşteţi vreun caz în care cineva s-a îmbolnăvit simultan de 6 boli invecţioase?; Toate acestea doar pentru a câştiga mai mulţi bani? Sau mai sunt urmărite şi alte scopuri? Şi dacă da, care anume?)
3. Plasarea celor mai multe vaccinuri în primul an de viaţă (ştiut fiind că nou-născuţii nu au încă un sistem imunitar bazat pe anticorpi proprii, ci doar pe cei preluaţi de la mamă, proprii lor anticorpi începând să se formeze de abea în jurul vârstei de 6 luni, mă întreb din nou, oare ce anticorpi doresc domnii alopaţi să stimuleze prin vaccinurile administrate în primele 4-5 luni de viaţă? Pe cei pe care copilul încă nu îi poate produce?
   În concluzie, singura măsură eficientă de a vă proteja copilul este de a face tot posibilul pentru a evita vaccinarea acestui, prin toate căile legale care vă stau la dispoziţie, mai ales având în vedere faptul că în Comunitatea Europenă nu există încă, Slavă Domnului, obligativitatea vaccinării. Iar dacă totuşi vă vaccinaţi copilul, atuncea doar împotriva bolilor care întradevăr mai există încă şi care pot fi un pericol, şi în nici un caz în doze combinate de vaccinuri.
Intoxicare şi dezintoxicare – tema centrală în cazurile afecţiunilor cronice
   Afecțiunile cronice, printre care se numără și cancerul, au doar în foarte rare cazuri o cauzalitate unică și  lineară. De regulă este vorba de o evoluție multidimensională atât în ceea ce privește apariția bolii cât și în ceea ce privește terapia. Fapt de altminteri foarte logic, deoarece sistemele biologice nu au o evoluție lineară, sunt conectate foarte complex unele cu altele și se supun unui echilibru biologic fluent.
   Sistemul regulatoriu este practic fundamentul pe care o boală poate apare și se poate dezvolta, sau care, în cazul restabilirii funcționării sale corecte poate duce la recuperarea sănătiții și eliminarea bolii cronice.  În cadrul medicinei integrale, respectiv medicina biologică anti-cancer, terapia antitumorală spre exemplu are ca element fundamental detoxifierea, fapt ce stă în directă legătură cu stare de funcționalitate a sistemului regulatoriu al pacientului. Însuși Sebastia Kneipp (care din păcate este încă prea puțin cunoscut în România, iar faptul că el era de profesie preot nu justifică în nici un fel această realitate) răspundea la întrebarea asupra celor mai importante trei proceduri terapeutice prin cuvintele: ”În primul rând detoxifierea, apoi detoxifierea, și în ultimul rând, detoxifierea.” Cu alte cuvinte: otrăvirile și intoxicările sunt o suprasolicitare permanentă a sistemului regulatoriu de bază și sunt în fapt cauza primară pentru marea majoritate a afecțiunilor cronice degenerative, cum este și cancerul.
   O otrăvire insidioasă a organismului poate apare de exemplu prin procesele normale ale metabolismului, și în aceste cazuri avem de a face cu autointoxicații sau autootrăviri. Însă toxinele endogene, adică cele care sunt produse în organism, vor duce la apariția unei boli doar atunci când organele de filtrare și eliminare proprii corpului sunt suprasolicitate, respectiv când procesele de eliminare nu mai funcționează corect sau suficient. Dar nu numai în cadrul metabolismului pot apare toxine, care conduc la apariția unor afecțiuni, ci și în cadrul procedurilor imunologice.
   Pe lângă aceste ”devieri” ale metabolismului, care nu sunt deloc ușor de remediat, în zilele noastre mai apar o serie, din păcate mult prea mare, de otrăvuri și toxine cu care corpul noastu are de luptat permanent. Poluarea mediului inconjurător a căpătat dimensiuni alarmante în ultimele decenii, astfel că terapiile de detoxifiere au devenit mai mult decât oricând o temă centrală în terapiile contra cancerului.
   Pesticidele, metalele grele, nămolurile de epurare, elementele radioactive sau resturile din medicamente infectează din ce în ce mai mult apa potabilă precum și alimentele noastre. Amalgamul, granulomele, inflamațiile cronice, otrăvurile din camerele in care locuim precum și toxinele din vaccinuri împovărează în mod semnificativ sistemul imunitar. Iar manipularea genetică a produselor alimentare duce în mod sigur la dereglări imprevizibile ale fragilului echilibru biologic. Gazele de eșapament și ozonul împovărează respirația noastră, în timp ce zgomotul și electrosmogul provocat de folosirea continuă a telefoanelor mobile duce la o măcinare lentă a sistemului nervos.
   Desigur, industria respectă normele maxime de poluare stabilite, însă acestea sunt astfel prestabilita doar ca nu cumva consumatorul să cadă pe loc mort ca urmare a consumului zilnic din acest cocktail otrăvitor. Este întradevăr uimitor faptul că, în ciuda unei acumulări atât de masive de otrăvuri, încă mai  trăim! Doar că acest lucru îl datorăm capacității de detoxifiere și autoregulare a organismului nostru. Doar că, dacă la un anumit moment dat se ”umple paharul”... atunci apare boala cronică.
   Dacă o persoană suferă de unele dintre simptomele enumerate mai jos, atunci trebuie să devenim foarte atenți ,căci aceste simptome sunt caracteristice pentru o intoxicare ridicată a corpului:
-sensibilitate la boli și infecții (de exemplu febra fânului cronică și herpes recidivat frecvent, inflamații ale vezicii urinare, etc.)
-probleme ale gingiilor, cum ar fi paradontoza și predispoziția la carii
-ochi iritați și umflați (cearcăne)
-piele uscata și comatoasă, tendință de vindecare lentă a pielii
-acnee, eczeme, cum ar fi neurodermita, alergiile pielii precum și micozele
-tendința de transpirație abundentă și urât mirositoare
-căderea părului
-amețeli și dureri de cap frecvente
-spasme musculare nervoase, sensibilitate generală la durere, neuralgii rezistente la terapie
-afecțiuni autoimunitare, alegii, cum ar fi febra fânului, astma și afecțiunile reumatice
-modificări ale aspectului urinei (puternic mirositoare, de culoare închisă, tulbure, iritații la urinare, deseori și fără simptome inflamatorii, scurgeri)
-infertilitate în cazul ambelor sexe
-modificări ale aspectului scaunului și frecvente dereglări de digestie
-formarea de tumori și cancer
   Formele de intoxicare datorate mai ales otrăvurilor și toxinelor civilizației moderne se desfășoară îndeobște insidios și deseori nespecific. De multe ori nici nu ne gândim la aceste toxine ca putând fiind cauza unor afecțiuni, și nu rareori unii pacienți sunt considerați de către medici ca fiind ipohondri, isterici  sau prefăcuți, deoarece în ciuda analizelor atente, nu se poate stabili o cauza a afecțiunii. Pe lângă simptomele enumerate mai sus, deseori pacienții se mai plâng și de:
-epuizare
-nervozitate
-iritabilitate
-lipsă de apetit
-apatie și deficiență de concentrare
   Semnificativă este de asemenea alternarea insomniilor cu somnolența, a depresiilor cu hiperactivitatea. Semnificativ este și faptul că simptomele sunt cronice și apar la intervale din ce în ce mai scurte sau/și din ce în ce mai intense. Nu de multe ori o schimbare de loc aduce cu sine o ușurare a simptomelor, și prin aceasta un indiciu asupra unei toxicități ridicate a spațiului locuit. De asemenea specifice sunt aici și intoleranțele medicamentoase.
   Mecanismele autoregulatorii ale organismului pot fi blocate de către aceste toxine și otrăvuri, astfel încât să nu mai aibă loc reacțiile necesare. Toxinele pot perturba metabolismul la nivel celular precum și comunicația intercelulară. În astfel de cazuri forțele de autovindecare nu mai sunt decât parțial active, ceea ce poate constitui o foarte mare problemă pentru o terapie biologică. O terapie de detoxifiere constă dintr-o serie de substanțe cum ar fi vitaminele, mineralele, microelementele și fitochimicalele.
    Deseori apar reacții de blocaj datorate medicamentelor alopate. Iar faptul că foarte multe dintre medicamentele alopate provoacă reacții modificate este un lucru deja bine cunoscut și certificat. Antibioticele, cortizonul și antireumaticele nici nu sunt măcare remedii vindecătoare, ci doar medicamente simptomatice, în sensul că ele subpresează și ascund simptomele, dar in nici un caz nu îndepărtează cauza bolilor. Acest lucru poate fi recunoscut și prin faptul că simptomele sau bolile, ca urmare a unor astfel de terapii, caută alte căi de manifestare (sau ”atac”), fapt ce îndeobște este cunoscut și recunoscut ca ”efecte secundare sau adverse” ale medicamentelor alopate. Și astfel apar afecțiuni noi, cum ar fi de ex. acneea, osteoporoza sau ulcerul stomacal.
   Nu întotdeauna este necesară o intervenție externă pentru a ajuta organismul în funcția sa de detoxifiere. Atâta timp cât organele responsabile cu detoxifierea sunt funcționale, nu sunt afectate, organismul își rezolvă destul de eficient problemele. Însă atunci când aceste organe sunt săbite ca urmare a unor infecții,  a proceselor firești de îmbătrânire sau a formării unor tumori cancerigene, capacitatea acestor organe de a detoxifia organismul scade simțitor.
   Detoxifierea se efectuează mai ales prin zonele de ”graniță” ale corpului, și deseori tocmai acolo apar simptome de boală, ca urmare a unei mari concentrări de otrăvuri în corp: vezica urinară, rinichii, prostata, etc. În sensul medicinei umorale, transpirația, voma, diareea, inflamațiile și modificările care pot fi observate pe piele sunt în esență încercări ale corpului de a se elibera de otrăvurile acumulate în el. Durerile apar mai ales atunci când se ajunge la o hiperaciditate a țesutului respectiv.
   Încercările de îndepărtare, de eliminare și subpresare a acestor mecanisme de autovindecare ale organismului sunt de cele mai multe ori daunătoare, împiedicând organismul să-și desfășoare sarcinile firești de detoxifiere. Astfel de încercări în care excelează medicina alopată prin medicamentele chimice, unguenții cu cortizon sau alte procedee de acest gen, pot duce în timp la apariția unor serioase probleme de sănătate, mult mai grave decât cele inițiale, împotriva cărora s-au administrat respectivele medicamente.
   Altfel spus, în loc să ”atacam” (cu scopul de a anihila simptomele) zonele de graniță ale organismului, zone prin care organismul expulzează toxinele din el, ar fi mult mai inteligent să se acționeze în sensul modificării nutriției și eliminării surselor de intoxicare datorită căruia organismul este nevoit să trimită o mare cantitate de toxine în acele zone. Dar desigur o astfel de terapie este mai îndelungată, necesită o mai mare atenție și preocupare din partea medicului pentru pacientul respectiv ca persoană integrală, și în acest fel medicina alopată nu mai este nici rentabilă și nici utilă concenelor farma pentru care vânzarea de medicamente este importantă, și nicidecmu cauza reala a unei boli.
   Dar cum poate fi ajutat organismul, atunci când acest lucru este necesar, pentru a putea efectua detoxifierea mai eficient? Sistemele autoregulatorii ale organismului pot fi susținute prin procedeele de detoxifiere pe care natura le-a conceput și pus la dispoziția noastră. Eliminarea toxinelor se face din interior către exterior, de la organele așa-numite ”nobile” către cele numite ”obișnuite”, ne-nobile. Acest concept stă la baza medicinei umorale. Organele ”nobile” sunt creierul, ficatul, pancreasul, plămânii, rinichii și inima. Organele ne-nobile sunt mucoasele, intestinul, vezica urinară și pielea, adică tocmai zonele de ”graniță” ale organismului. Ori tocmai acolo apar, ca urmare a acumulărilor de toxine din mediul înconjurător, o mulțime de afecțiuni cronice, ca de exemplu micozele, alergiile sau cancerul. Otrăvurile sunt tocmai în aceste zone în mod deosebit acumulate și nu intotdeauna se reușește și eliminarea lor eficientă.
   În practică s-a dovedit că printr-o susținere eficientă a proceselor de eliminare, mai ales a celor efectuate de ficat, pancreas, intestin și rinichi, poate fi foarte eficient susținută eliminarea toxinelor endogene. În mod tradițional sunt folosite în acest scop plantele medicinale, diureticele, laxativele, mineralele, vitaminele și antioxidanții.
   Aceste principii și proceduri cunoscute de sute de ani sunt adesea ignorate de medicina alopată, în aroganța ei infantilă (căci medicina alopată este „foarte tânără„ în comparație cu celelalte forme de medicină, tradiționale). A susține mereu că ceea ce se știe deja de două sute de ani este ”învechit” așa cum spune medicina alopată, se poate deja aplica în cazul medicinei alopate, ale cărei principii fundamentale sunt și ele deja vechi de peste 150 de ani. Iar cercetările și studiile mai recente confirmă și dau dreptate aproape întotdeauna vechilor, tradiționalelor puncte de vedere.
Metalele grele dereglează sistemele regulatorii
   Un factor perturbator deosebit de grav îl constituie cumularea în organism a așa-numitelor ”metale grele”, sau a metalelor care sunt depozitate ”greșit”, cum ar fi cazul fierului sau cuprului. Acestea produc radicali liberi, care la rândul lor povoacă reacții în lanț și declanșează procese patologice. Radicalii liberi sunt una dintre principalele cauze ale îmbătrânirii și ale bolilor degenerative cronice. Durata vieții unui om poate fi mărită atunci gând se reușește diminuarea formării radicalilor liberi sau mărirea capacității antioxidative a proceselor de apărare ale organismului. Dacă însă capacitatea antioxidativă a organismului este epuizată, atunci metalele grele provoacă un important dezechilibru, iar consecința acestuia sunt bolile cronice.
   Acțiunea metalelor grele și a radicalilor liberi poate provoca daune sistemelor organice și deci întregului organism. În funcție de care anume metale grele în care anume sisteme organice sunt depozitate și în funcție de cât de repede procesele antioxidative locale si sistemice sunt ”depășite de evenimente”, rezultă anumite simptome și respectiv boli. Astfel:
-depozitarea de fier în creier poate duce la o îmbătrânire prematură a sistemului nervos central și, prin daune produse ”substatia nigra” din creier, la apariția Morbus Parkinson;
-și depozitarea de ioni de fier în țesuturile sânului duce la formarea de radicali liberi care provoacă daune ADN-ului și astfel crește riscul de cancer;
-plumbul, mercurul, nichelul, cromul, cobaltul, cuprul și zincul stimulează creșterea celulelor cancerigene din sân;
-mercurul metalic reduce numărul de celule ”ucigașe” și influențează chemotaxia leucocitelor, ceea ce influențează negativ imunitatea celulară;
-și o intoxicație cronică cu plumb conduce la diminuarea linfocitelor B și T precum și a celulelor ucigașe. Iar în aortă, inimă și rinichi plumbul dereglează beta-receptorii iar prin aceasta sistemul renin-angiotensin-aldosteron ceea ce duce la hipertensiune;
-mercurul anorganic poate conduce, prin formarea de radicali liberi, la hipertensiune și afecțiuni ale inimii, plămânilor și rinichilor;
-o cantitate cronic prea mică de cupru are ca rezultat o formare mai accentuată a radicalilor liberi în intestin și este astfel considerată ca unul din factorii de risc pentru formarea cancerului de intestin și colon;
-o concentrație prea mare de cadmiu, mercur și plumb a fost relevată în cazul a 21 de tipuri de tumori benigne și 23 de tipuri de tumori maligne ale creierului;
-și prostata este transformată într-un ”depozit de gunoi”, în ea găsindu-se deseori valori mărite de cadmiu și mercur;
-procesele reparatorii ale daunelor produse ADN-ului pot fi inhibate chiar și în cazul unor cantități mici de nichel solubil, oxid de nichel și cadmiu.
   Din aceste câteva exemple se poate foarte clar înțelege cât de dăunătoare pentru sănătate pot fi metalele grele. Din nefericire este foarte greu de spus la care afecțiune care anume metal greu este direct vinovat. Aceasta și deoarece astăzi suntem confruntați cu o cantitate enorm de mare de substanțe chimice, și pe deasupra multe dintre acestea interacționează. Însăși Organizația Mondială a Sănătății recunoaște că metalele grele sunt răspunzătoare de nenumărate afecțiuni circulatorii, cancerigene, ale sistemului nervos, autoimunitare precum și ale afecțiuni copiilor incă ne-născuți.
   În medicina integrală unul dintre principalele ”puncte de atac” ale terapiilor este eliminarea metalelor grele și a altor toxine și otrăvuri din organism. (Vezi aici și articolele Domnului Doctor Klinghardt asupra eliminării metalelor grele cu ajutorul algei Chlorella). În medicina integrală sunt folosite diferite substanțe pentru a se obține detoxificarea principalelor organe: armurariu, solidago, urzică, thuia-lachesis (spag.). Pentru detoxifierea intestinelor, pe lângă pre-biotice și pro-biotice, mai este folosit pentru curățarea intestinelor și zeolitul vulcanic (chabasit și klinoptilolith).
    Zeolitul are capacitatea de a absorbi ionii de amoniu, gazele de fermentare și digestie, diferitele toxine și metale grele precum și nucleotidele radioactive (cesiu și stronțiu). Dar și capacitatea acestuia de a neutraliza radicalii liberi este demnă de luat în considerare. O curățare a intestinului cu Zeolit este practicată în cazurile de deficiență imunitară, în afecțiunile acute, cancer, intoxicațiile chimice, chemoterapii, în bolile cronice, în artrită, artroză și reumatism, în alergii și intoxicații cu amalgam, în perioada de sarcină și de alăptare sau în cazul fumătorilor.
    În privința importanței unui intestin sănătos și a unei flore bacteriene sănătoase recomandăm și articolele pe această temă din Site-ul nostru. În cazurile în care sindromul ”Leaky Gut” s-a instaurat deja, afecțiunile cronice și degenerative nu întârzie să-și facă apariția. Din nefericire medicina alopată terapiază simptomele și nu cauzele bolilor, astfel încât foarte adesea intoxicările și otrăvirile cu diferite substanțe printre care un loc principal îl ocupă metalele grele, sunt trecute cu vederea. Un echilibru corect bază-acid și o floră intestinală sănătoasă sunt doi dintre pilonii de bază ai sănătății noastre.
   În privința hiperacidității, din nefericire o mare parte a acesteia este datorată nutriției moderne. Mineralele (deci bazele) sunt din păcate în nutriția modernă mai degrabă deficitare. Deseori este necesară suplimentarea mineralelor cu ajutorul preparatelor speciale, dar desigur și legumele și fructele. Produsele animale din contră, provoacă aciditate. Poate că acuma veți înțelege câtă înțelepciune și ”înaltă știință medicală” este în obiceiul țăranului român de a posti, de a nu consuma o anumită perioadă nici un fel de produse de origine animală.
   Dacă dorim să vindecăm cu succes bolile, și nu doar să atenuăm simptomele, așa cum face medicina școlastic-alopată, trebuie să avem de la bun început în obiectiv regenerarea sistemelor regulatorii ale organismului. În acest sens sunt necesari șase pași:
1- mobilizarea și neutralizarea depozitelor acide cu ajutorul substanțelor minerale bazice;
2- eliminarea acestor acizi;
3- stabilizarea metabolismului și sustținerea neutralizării și eliminării cu ajutorul zeolitului
4- remanierea și întărirea florei intestinale cu ajurtorul culturilor bacteriene pre-bioticelor și pro-bioticelor
5- suplimentarea nutriției cu vitamine, minerale, microelemente și fitochimicale secundare
6- eliminarea otrăvurilor cauzate de mediul înconjurător, cu ajutorul chelatenului

Hrană vinecătoare pentru celule – medicina ortomoleculară
   Pentru a putea vindeca o boală atât de complexă precum cancerul, este necesar să susţinem capacitatea de autovindecare a pacienţilor prin toate mijloacele posibile. Un rol important în aceasta întreprindere îl joacă terapia ortomoleculară, al cărei scop este aprovizionarea cât mai bună a celulelor şi ţesuturilor pentru a putea permite organismului să găsească drumul înapoi către starea de sănătate.
   La nivelul ortomolecular, practic în toate cazurile se constată o situaţie evident deficitară la pacienţii bolnavi de cancer. Iar aceste deficienţe sunt relativ uşor de compensat şi eliminat. Una dintre cele mai frecvente cauze ale unui astfel de deficit este alimentaţia modernă, cu preferinţele cunoscute spre zahăr, carne, cereale şi uleiuri rafinate şi produsele alimentare prelucrate industrial. Pe lângă acestea, se mai adaugă desigur poluarea chimică şi electrică a mediului înconjurător, precum şi starea permanentă de stress, fie la serviciu, fie în familie.
   Fondatorul medicinei ortomoleculare a fost Linus Pauling, dublu Laureat al Premiului Nobel, care definea medicina ortomoleculară astfel: „Medicina ortomoleculară este păstrarea sănătăţii şi combaterea bolilor prin modificarea concentraţiei de substanţe care se află în în mod normal în organism şi care sunt responsabile pentru starea de sănătate.”
   Linus Pauling a remarcat foarte corect că multe afecţiuni apar doar atunci când biochimia organismului este paralizată în rezervele ei energetic-nutritive fie prin deficit fie prin dezechilibru alimentar. Şi procesele de îmbătrânire precum şi cele care duc la apariţia afecţiunilor degenerative se relevă la rândul lor ca probleme ortomoleculare.
   Termenul „ortomolecular” este compus din cuvântul grecesc „orthos” adică corect, bun, şi din termenul latin „molecula”, ceva foarte mic. Prin aceasta terapia ortomoleculară înseamnă folosirea moleculelor corecte în cantitate corectă. Pentru ca celulele şi ţesuturile să poată conlucra eficient la păstrarea sănătăţii optimale, este nevoie ca în organism să se afle toate microelementele în cantitate corespunzătoare, corectă. Substanţele avute în vedere de medicina ortomoleculară sunt vitaminele, mineralele, microelementele, aminoacizii, acizii graşi şi enzimele. Marea majoritate a acestora trebuiesc introduse în organism prin intermediul nutriţiei, iar în cazul în care prin aceasta nu se poate asigura necesarul optim, aceste substanţe pot fi introduce în organism cu ajutorul suplimenţilor nutritivi. Există circa 45 de astfel de substanţe pe care organismul nu le poate produce singur.
   Aceste microsubstanţe au rol de „mesageri” în transmiterea informaţiilor la nivel celular, au rol de „cărămizi” de construcţie pentru celulele şi ţesuturile noastre sau de enzime implicate într-un mare număr de procese şi reacţii chimice esenţiale pentru organism. O serie dintre aceste substanţe sunt folosite eficient în terapiile cancerului sau post cancerigene, precum şi în cazul pacienţilor care sunt supuşi chemoterapiilor sau terapiilor prin radiaţii.
   Deoarece fiecare om este un individ unic, cantităţile şi dozajele acestor substanţe sunt şi ele individuale. Tocmai în aceasta constă şi dificultatea terapie ortomoleculare, deoarece fiecare terapeut trebuie să decidă pentru fiecare caz individual, cantitatea şi natura substanţelor care trebuiesc administrate. Nici nu este de mirare că terapiile ortomoleculare nu sund îndrăgite de medicii alopaţi, deoarece ele sunt mult mai complexe, cer mai mult timp şi angajament profesional din partea medicului, şi nu sunt atât de bine remunerate de către Casele de Sănătate care depind în ultimă instanţă de politic şi de concernele farma.
   Foarte importană este aprovizionarea organismului cu vitamine, printre care vitaminele C şi E sunt cele mai importante. O serie de alte substanţe deosebit de importante sunt mai puţin cunoscute oamenilor obişnuiţi, şi de aceea ne vom ocupa tocmai de acestea mai pe larg în cele ce urmeaza.
   O substanţă foarte importantă şi care şi-a dovedit eficacitatea îndeosebi în terapiile contra cancerului, este Curcumin. Această substanţă se găseşte in principal în rădăcina plantei Curcuma longa, dar acolo constituie doar 7% din totalul fitochimicalelor. Astăzi există preparate probiotice care conţin Curcuminîntr-un procent mult mai ridicat. Personal, deşi nu sufar de nici o boală cronică şi Slavă Domnului, nici de cancer, totuşi iau în fiecare zi două linguriţe pline  cu vârf (dimineaţa şi seara inainte de masă) din pulbere de Curcuma longa. Desigur, cantitatea de Curcumin nu este aşa de mare, dar pentru necesarul zilnic de „întreţinere” este (după părerea mea) suficient. Cea mai bună Curcuma longa creşte în Insula Java, Indonezia, unde de altfel aproape toate reţetele tradiţionale din plante medicinale au în compoziţie şi Curcuma longa.  
    L-Arginin este un aminoacid care în mod normal este produs de organism prin procesul de sinteză şi este de asemenea introdus prin alimentaţie în corp. L-Argininul se găseşte cu precădere în alune (în arahide cât şi în alunele de pădure) şi boabele de soia. L-Argininul este treapta de sinteză premergătoare singurei substanţe-mesager sub formă gazoasă din organism, monoxidul de azot (NO). Acesta joacă un rol central în elasticitatea vaselor sangvine şi deci, în cazul în care este deficitar în organism, poate influenţa apariţia bolilor cardiovasculare precum şi aprovizionarea cu oxigen ce se efectuează prin vasele de sânge capilare şi prin sistemul circulator periferic. Ba chiar mai mult, monoxidul de azot este principala armă a celuleor ajutătoare Th1, care cu ajutorul acestui gaz elimină agenţii patogeni intracelulari. Aici trebuie spus că anticorpii (în principal celulele ajutătoare Th2) nu joacă nici un rol contra acestui gen de agenţi patogeni. Vă recomand să citiţi articolele bazate pe teoria simbiozei celulare a Domnului Doctor Herbert Kremer, cuprinse în rubrica „Medicina integrală” din acest Site. De asemenea vom mai face referire la această problematică în rândurile de mai jos, atunci când vă vom prezenta traducerea unui foarte interesant interviu cu Dr. Herbert Kramer asupra cancerului şi AIDS=HIV.
   L-Arginin mai contribuie la creşterea producţiei de limfocite, acţionează contra formării de cheaguri sangvine (trombocitele) care duc la perturbarea circulaţiei sangvine. De asemenea L-Arginin reduce tendinţa grăsimilor de a reacţiona cu oxigenul şi astfel de a crea radicali liberi. L-Argininul mai are şi eficacitate în cazurile de cancer datorită faptului că încetineşte creşterea tumorilor şi a formării de metastaze. Stimulează şi formarea de colagene şi ajută în procesele de vindecare a rănilor (se recomandă deseori înainte şi după efectuarea unei operaţii o administrare de până la 30 de grame pe zi). În cazul unor dereglări ale funcţiilor ficatului, L-Argininul împreună cu L-Ornitin normalizează un nivel prea mare de amoniac în sânge şi susţine regenerarea celulelor hepatice. Se recomandă administrarea L-Argininului în mai multe doze peste zi, deci nu toată cantitatea pe o zi într-o singură administrare. În cazurile de cancer se recomandă ca linie generală de administrare 30 de grame de L-Arginin zilnic, mai ales în cazul unei existente cahexii. Trebuie avut în vedere faptul că L-Arginin nu trebuieşte administrat simultan cu L-Lysin, deoarece aceste două substanţe se blochează reciproc în procesul de absorbţie.
   Înainte de a trece mai departe, mă simt aici obligat să încerc o explicaţie simplă a ceea ce înseamnă „radicalii liberi”, deoarece am făcut până în prezent deseori referire la aceştia.
   Radicalii liberi sunt atomi, respectiv molecule, din interiorul şi din exteriorul celulelor noastre care deţin doar un singur electron. În mod normal moleculele, respectiv atomii au doi electroni. Această situaţie duce la o agresivitate sporită a acestor atomi cu un singur electron, care încearcă în permanent să „fure” un electron de la o altă moleculă (învecinată, să zicem). Prin aceasta „vecinul” este transformat la rândul lui într-o moleculă cu un singur electron, deci un „radical liber”. Rezultă o reacţie în lanţ, care duce în cele din urmă la distrugerea celulei, respectiv celulelor, în funcţie de cantitatea mai mică sau mai mare de antioxidanţi din corp, antioxidanţi care au capacitatea de a „lega” radicalii liberi.
   L-Carnitin este important pentru metabolismul energetic şi pentru detoxifiere. Până în prezent există peste 9.000 de cercetări academice care au ca erou principal L-Carnitinul. Şi în fiecare an mai apar în jur de 300 de astfel de studii şi cercetări. Este o substanţă naturală ce poate fi întâlnită mai ales în musculatură. Carnea de miel şi de oaie au un înalt conţinut de L-Carnitin, laptele şi vegetalele dinpotrivă, un conţinut relativ scăzut. L-Carnitin nu este o vitamină veritabilă, ci mai degrabă o substanţă asemănătoare vitaminelor (un vitaminoid), care se înrudeşte însă cu vitamina B.
   Necesarul zilnic normal pentru organism este de 200-500 de miligrame. În cazuri speciale, cum ar fi stressul, efortul datorat activităţii sportive spre exemplu sau în cazurile de boală, necesarul zilnic poate creşte până la 1.200 mg sau chiar mai mult. Doar 10% din acest necesar poate fi produs de organism, iar pentru fiecare gram de L-Carnitin sunt necesare 30 de grame de proteine. Sinteza proprie a L-Carnitinului se efectuează în ficat şi rinichi, şi este dependentă de vitaminele A, B3, B6, B12 şi C, de fier, acid folic, L-Lysin, L-Methionin şi de diferite alte enzime.
   Mai ales în cazul unui deficit de vitamina C se ajunge repede şi la un deficit de L-Carnitin în musculatură, şi prin aceasta la un deficit energetic. L-Carnitinul este deci esenţial pentru producţia proprie de energie şi susţine formarea sângelui şi eliberarea de oxigen din globulele roşii către celule. L-Carnitin efectuează în primul rând o activitate de câştigare de energie din grăsimi, jucând rolul de „cărăuş” care transportă lanţurile lungi de acizi graşi în mitocondrii şi care o dată ajunse acolo, prin ardere se transformă în energie (ATP). Ori tocmai aceasta este una dintre principalele condiţii pentru evitarea unei cahexii în cazurile de cancer. În cazul unui deficit de L-Carnitin oxidarea lanţurilor lungi de acizi graşi (unul dintre principalele procedee de câştigare de energie din organism) este dereglată. Şi aici nu este vorba numai de câştigarea de energie, ci şi de capacitatea de detoxifiere a mitocondriilor. Deoarece L-Carnitin este capabil să resoarbă şi elimine din mitocondrii resturile rămase în urma arderilor energetice.
   De asemenea L-Carnitinul detoxifică şi globulele roşii  ale sângelui, mărindu-le astfel durata de viaţă şi contribuind la fluiditatea sângelui. Contribuie şi la susţinerea producţiei de globule albe (limfocite), care joacă un însemnat rol în sistemul imunitar, respectiv în producerea de anticorpi. L-Carnitin mai joacă un însemnat rol şi în protejarea şi „repararea”celulelor nervoase.
   Nu se recomandă administrarea de L-Carnitin după ora 16, deoarece la circa 2-4 ore după administrare se obţine o degajare de energie şi deci o creştere a activităţii corporale. De asemenea nu trebuieşte administrat împreună cu cantităţi prea mari de aminoacizi, deoarece acestea pot bloca acţiunea L-Carnitin în organism. În cazurile de cancer se recomandă în general 6 grame pe zi, oral, pe timp de 14 zile, după care dozajul trebuieşte redus la 2 grame zilnic.
   L-Cistein şi L-Glutation au acţiune antioxidativă, detoxifiantă, susţin sistemul imunitar şi sinteza grăsimilor. L-Glutation este, din punct de vedere cantitativ, cel mai important tripeptid cu conţinut de sulf (L-Gamma-Glutamil/Cistein/Glicin) din organism. Cu ajutorul acidului glutaminic şi al Glicinului, L-Cistein formează cel mai important antioxidant solubil (substanţă ce oxidează uşor, deci reacţionează cu oxidenul şi prin aceasta protejează alte substanţe contra oxidării nedorite), pe nume L-Glutation, care are activitate atât intra- cât şi extra-celulară.
   Datorită conţinutului de sulf, L-Glutation împreună cu enzima Glutationperoxidază care conţine Selen au acţiune antioxidantă asupra radicalilor liberi şi a oxidării vitaminelor C şi E. Producţia de Glutation în organsim depinde printre altele de prezenţa L-Cistein. Acesta se găseşte în cantitate mare în brânza de vaci. Deoarece însă acolo oxidează rapid, în procedurile terapeutice este folosită forma stabilă chimic de N-acetil-cistein (NAC).
   L-Glutationul oxidat este citotoxic şi trebuieşte din nou redus în GSH, cu ajutorul vitaminei B2. Pentru ca un organism să rămână sănătos este necesar un raport de 400:1 între Glutationul redus şi Glutationul oxidat.  
   L-Glutation are cea mai mare eficacitate terapeutică împreună cu Cistein, Glutamin şi Selen. L-Glutation protejează celulele, lipidele, proteinele şi acizii nucleinici contra oxidării prin radicalii liberi. Deoarece o cantitate prea mare de Cistein se poate transforma în Cistin, este indicat ca în administrare să fie introdusă vitamina C într-o cantitate de trei ori mai  mare decât Cistein, pentru a se împiedica această transformare.
   Administrarea de N-Acetil-Cistein poate stabiliza statutul electronilor (reducţie-oxidare, deci Redox) şi astfel celulele corpului se pot reface. În cazurile de cancer se recomandă în general un dozaj de circa 2 grame de Glutation redus, 400 mg de L-Cistein şi 3-10 grame de N-Acetil-Cistein, timp de 14 zile, după care se administrează timp de circa 6 săptămâni zilnic un gram de Glutation redus, 200 mg de L-Cistein şi pentru circa 6 luni, 3-10 grame de N-Acetil-Cistein.
   L-Glutamin are acţiune antioxidantă, susţine schimbul energetic şi are efect calmant. Dintre toţi aminoacizii, L-Glutamin are cea mai mare concentrare în sânge şi în musculatură. În cazurile de mare consum energetic, cum sunt de exemplu eforturile fizice mari, poate apare un deficit de Glutamin.
   L-Glutamin, împreună cu L-Cistein, este o substanţă foarte importantă pentru formarea în organism a Glutationului. De asemenea Glutaminul este activ în reglarea echilibrului acid-bază.
   Celulele mucoasei intestinale precum şi macrofagele şi limfocitele sunt dependente de aprovizionarea cu L-Glutamin. În cazul unui deficit funcţinabilitatea naturală a intestinului este sensibil dereglată, deoarece 70% din Glutamin este folosit ca furnizor energetic pentru celulele mucoasei intestinale. În cazul unui deficit de Glutamin, permeabilitatea mucoasei intestinale este sensibil mărită, fapt ce aduce cu sine o serie de probleme grave (vezi şi articolul „Intestinele sunt de vină”), cum ar fi pătrunderea în sânge a macromoleculelor din intestin, fapt ce duce la inflamaţii și intoxicații.
   Glutaminul stimulează:
-producţia de Interleukin-2 (substanţă-mesager pentru regularea imunitară) prin activarea celulelor ajutătoare T (stimularea creşterii numărului de celule de apărare prin aportul de citokine);
-producerea de globule albe (limfocite);
-diferenţierea celulelor B în celule producătoare de anticorpi;
-activitatea macrofagelor;
-sinteza Interleukin-1 (de asemenea substanţă-mesager a regulării imunitare);
-metabolismul musculaturii.
   Glutaminul împiedică şi de-construcţia musculară, întârziind şi epiuzarea musculară. De asemenea stimulează eliberarea de hormoni de creştere din glanda hipofiză.
   În cazurile de cancer, cu scop preventiv se administrează circa 6 grame de trei ori pe zi, iar pentru combaterea cahexiei, circa 30 de grame zilnic.
   Coenzima Q10 (Ubichinon) este antioxidantă, contribuie la metabolism şi ajută la remedierea daunelor provocate inimii de chemoterapie. Există un studiu cu 32 de paciente cu cancer de sân cu atacare a ganglionilor limfatici, care au primit zilnic 90 de mg Q10, vitamina C, E, Beta-Carotin şi Selen pentru o perioadă de 18 luni. La 6 dintre paciente s-a obîinut o regresie locală. La alte 2 paciente care au primit 390 mg de Q10 plus celelalte substanţe enumerate mai sus, după 3 luni nu a mai fost constatată nici o tumoare. Q10 este o substanţă proprie organismului, care se găseşte în membrana internă a mitocondriilor, şi care până în jurul vârstei de 40 de ani este sintetizată în corp din fenilalanin, tirosin şi metionin, în prezenţa acidului folic, a vitaminei B12 şi a altor vitamine. După vârsta de 40 de ani concentraţia de Q10 în organism începe să scadă sensibil. Complexul enzimatic al mitocondriilor însă are o necesitate esenţială  de Q10 în vederea producerii de energie (ATP) în lanţul respirator celular. Q10 este „transportorul” de electroni între flavoproteine şi citocrome (enzime). Dacă Q10 lipseşte, stresul oxidativ pentru mitocondrii este mărit şi întregul schimb energetic influenţat negativ.
   În cazurile de cancer se recomandă circa 200-500 mg zilnic pentru o perioadă de 6 luni, iar după aceasta 100 mg zilnic ca şi doză de întreţinere.
   Selenul este antioxidant, participă la imunitatea organismului şi la metabolismul hormonilor tiroidieni. Este unul dintre cele mai importante microelemente (dintre cele circa 20) necesare omului. Există un număr relativ mare de enzime care sunt „dependente” de Selen, cum ar fi de exemplu enzima Glutation-peroxid. Dacă Selenul lipseşte Glutationperoxidaza este sensibil deregrlată, iar daunele cauzate de această situaţie afectează printre altele ADN-ul şi membrana celulară. Glutationperoxidaza aparţie celor mai importante sisteme protective endogene antioxidante şi inhibă formarea Prostaglandinului şi Leucotrienului (substanţe similare hormonilor) care stimulează apariţia inflamaţiilor.
   Proteinele dependente de Selen au importante funcţii în protecţia celulară contra radicalilor liberi, în diferenţierea celulară inclusiv în apoptoză şi în metabolismul hormonilor tiroidieni. La administrarea orală trebuie avut în vedere ca Selenul să fie administrat sub formă de Selenmetionin, deoarece Selenul este în organism legat cu aminoacizii Metionin şi Cistein, şi astfel se va mări disponibilitatea biologică.
   În diferitele studii efectuate s-a putut releva faptul că pacienţii cu tumori prezentau un nivel al Seleniului în plasma sangvină semnificativ scăzut, şi astfel impicit o activitate scăzută a Glutationperoxidazei. Selenul de asemenea ajută la o mai bună tolerare a chemoterapiilor şi terapiilor cu radiaţii, prin reducerea balastului oxidativ provocat de aceste terapii. Cercetările au mai relevat şi faptul că Selenul conlucrează deosebit de bine cu vitaminaE (zilnic circa 500-1.000 de Unităţi Internaţionale) iar această sinergie depăşeşte evident o simplă administrare doar a Selenului. În cazurile de cancer se recomandă o doză zilnică de până la 1.000 de micrograme cu 800 de Unităţi Internaţionale de vitamina E.
   În orice caz, plecând de la ideea că organismul este o structură înalt-inteligentă, este foarte indicat ca în cazurile de cancer, să-i punem acestuia la dispoziţie un sotiment cât mai mare de substanţe esenţiale, din care sistemele regulatorii ale corpului îşi vor lua ceea ce au nevoie. Substanţele produse prin procedee chimice este însă bine să fie evitate.
   Desigur că o afecţiune cum este cancerul nu poate fi eliminată doar prin aceste substanţe, şi sunt extrem de necesare ca o serie de alte metode şi procedee care să conlucreze cu terapia ortomoleculară, cum ar fi de exemplu terapie prin mişcare, coaching, training mental, homeopatie şi altele. Terapeutul trebuie să reaşeze nutriţia pacientului pe baze care să permită susţinerea terapiei ortomoleculare. De asemenea este absolut necesar a se controla şi eventual re-echilibra raportul acid-bază din organismul pacientului.
   Pentru necesităţile unui organism aflat în luptă cu cancerul sunt de asemenea de mare ajutor dietele ulei-proteine ale Doamnei Doctor Budwig (Omega 3 şi 6). (Vezi aici cartea Doamnei Dr. Budwig „Cancerul  – cauza şi soluţia lui” apărută în 1990 la Editura Kernen).

                                                                                             Qui bono

va continua  -  vezi în curand   „Medicina energetică”

Bibliografie:
- Peter Elster, HP (Heilpraktiker = terapeut), articole din revista „raum&zeit” Octombrie 2008
- Robert Jütte, „Geschichte der alternaiven Medizin“, München 1996
- Isolde Richter, „Therapieverfahren des Heilpraktikers“, München/Jena 2000
- Nefjodow, L.A., „Der sechste Kontratieff“ Rhein-Sieg Verlag, 2006
- Hündeler, E. Die Geschichte der Zukunft“ Brendow&Sohn Verlag, 2005
- Kickbusch, I. „Die Gesundheitsgesellschaft zwischen Markt und Staat“ Conferinţă susţinută la  
 Technischen Universität Berlin, 24 Iunie 2003
- Prognos AG pentru AOK Bundesverband: studiu „Machbarkeitsstudie einer populationsbezogenen  
  Integrierten Vollversorgung“ Basel, 12.11.2005
-Ellis Huber, „Die Gesundheitsrevolution“ Aufbauverlag, Berlin, 2004, precum şi articole din
 „raum&zeit“ Octombrie 2008
- Dr. Ing. Joachim-F. Grätz, terapeut, Oberhausen articole în „raum&zeit” Octombrie 2008
- Klammrodt, Friedrich, „ADS – eine Impffolge? Heilerfoge mit Homöopatie und Bioresonanz”Verlag  
  Grundlagen und Praxis
- Grätz Joachim-F. „Sind Impfungen sinnvoll?“ Hirthammer Verlag, München
- Smits, Tinus, „Das Impfschaden-Syndrom“ Narayana Verlag, Kandern
- Dr. Andrea-Mercedes Riegel, „TCM – ein Mysterium” inRaum&Zeit 2008
- Zarkovic, N. - ”Anticancer und Antioidative Effects of Micronized Zeolite”, Anticancer Research, 2003, Vol.    
    23
-Ivkovic, S. Müller/Schubert, A. – ”Oxidatives Stress, Risikofactor Nr. 1 fuer die Gesundeit”, Astra H&D GmbH 2004
-Rocher, P. – ”Les zeolithes naturelles”, Geachroniques, 1990, 34, Pag. 13-17