Capitolul 2 – CÂMPURILE VIEŢII

 

   Multe teorii, care până acum 20 de ani erau considerate „sacre”, sunt la ora actuală complect depăşite de cercetarea ştiinţifică. Şi totuşi de abea dacă se poate găsi o altă poveste mai fascinantă decât cea a descoperirii şi cercetării câmpurilor energetice. Pe parcursul a doar câteva decenii oamenii de ştiinţă au trecut de la convigerea că astfel de câmpuri energetice nu pot exista în organismul uman sau în jurul acestuia, la convingerea absolut fermă şi susţinută de studii şi dovezi ştiinţifice, că aceste câmpuri sunt un fapt cert. Cercetătorii din domeniul biomedicinei au trecut la cercetarea metodelor terapeutice tradiţionale care folosesc energia organismelor vii. Iar aceasta va aduce foloase mai ales acelor oameni care au suferit răniri sau sunt bolnavi de afecţiuni care nu pot fi vindecate prin metodele alopate.

   Interesul medicilor se îndreaptă în prezent mai ales către câmpurile magnetice din corp şi din jurul corpului, care acuma este desemnat ca fiind câmpul biomagnetic. În cadrul comunităţii de cercetători din domeniul biomedicinei creşte permanent interesul pentru biomagnetism. Asupra altor forme energetice şi/sau a altor câmpuri energetice (electricitate, lumină, căldură, forţa gravitaţională şi cinetică, , sau sonoră) ne vom referi în capitolele ulterioare.

2.1 Activitatea electrică a inimii

   Povestea noastră începe cu cercetarea bioelectricităţii, deoarece câmpul magnetic este produs prin curentul (fluxul) electric. Dacă nu sunteţi nici fizician şi nici inginer specialist în electricitate şi nu înţelegeţi prea mult din electricitate şi magnetism, vă găsiţi într-o bună companie. Cunoaştem anumite forme de energie, ca de exemplu curentul electric, căldura, lumina, magnetismul, electromagnetismul, energia cinetică sau de mişcare, energia sonoră, gravitaţia, energia de vibraţie şi elastică (de deformare), dar totuşi trebuie să punem la baza tuturor acestora un principiu comun de funcţionare.

   Albert Einstein şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale cu căutarea „zadarnică” a ceea ce este „adânc ascuns” în spatele acestor forme energetice. În esenţă încă nu ştim exact ce anume cu adevărat sunt magnetismuul şi electricitatea. Unitatea fundamentală este electronul, care posedă calităţi cum ar fi masa, încărcătura şi forţa gravitaţională, totuşi ne lipseşte o explicaţie fundamentală şi profundă care să ne arate cum se formează toate acestea. Importante şi valororase contribuţii pe această temă puteţi găsi la Day (1989, 1996) şi Wolf (1993, 1997).

   La începutul secolului XX medicul olandez Willem Einthoven a descoperit faptul că activitatea electrică a inimii poate fi înregistrată cu un galvanometru foarte sensibil (pentru acea vreme; vezi Einthoven 1906). Pentru descoperirea sa, Einthoven a primit Premiul Nobel în 1924. La ora actuală metoda sa este atât de mult înbunătăţită, încât EKG (electrocardiograma) a devenit un instrument standard în diagnosticul medical.

   Astăzi ştim că fiecare bătaie a inimii începe cu un impuls electric. Această electricitate este produsă de particulele încărcate electric (ionii de natriu, caliu, clorid, calciu şi magneziu) care „curg” prin membrana celulelor muşchiului inimii şi care provoacă contracţii. Aceste „fluxuri” sau curenţi se răspîndesc şi în ţesuturile înconjurătoare inimii. O parte din activitatea electrică a inimii se transmite şi în circuitul sangvin. Sîngele, datorită înaltului său conţinut de sare, este un foarte bun conductor de electricitate. Prin sânge, care ajunge în fiecare ţesut al organismului, este transport şi „curentul electric” al inimii. Tocmai şi de aceea un EKG poate fi înregistrat oriunde pe piele, chiar şi pe cea de la degetele de la picioare.

    Cardiologii ştiu că modificările atipice ale EKG-ului indică o dereglare de funcţionalitate într-o anumită zonă a inimii. Toate bune şi frumoase, doar că se ridică îndreptăţita întrebare: de ce oare marea majuritate a cardiologilor consideră câmpul electric al inimii ca fiind un „produs secundar”, ba chiar aproape ca un „deşeu” al activităţii inimii, care nu are nici o relevanţă fiziologică în afară de scopul stabilirii unui diagnostic? Căci, dacă este un „deşeu sau produs secundar”, nu ar trebui să aibe o însemnătate diagnostică semnificativă, iar dacă totuşi este relevant şi edificator pentru diagnostic, atunci nu poate fi doar un produs secundar lipsit de importanţă?

2.2  Magnetism şi magnetismul inimii

    Există o lege fundamentală a fizicii care spune că orice curent electric care curge printr-un conductor electric (cablu, circuit, etc.), provoacă un câmp magnetic în spaţiul imediat înconjurător. Acest fenomen a fost descoperit întâmplător de către Hans Christian Oersted în 1820, în timpul unei conferinţe asupra electricităţii.

   În baza descoperirii făcute de Oersted, unii oameni de ştiinţă au lansat ideea că activitatea electrică a inimii trebuie să aibe acelaşi rezultat, deci generarea unui câmp magnetic. Dar a durat totuşi o vreme, până ce în 1963 acest lucru a putut şi demonstrat într-un laborator. Pentru a înregistra câmpul magnetic provocat de activitatea electrică a inimii la nivelul pieptului unui pacient, Gerhard Baule şi Richard McFee (1963) de la Secţia de inginerie electrică a Universităţii Syracuza din New York au folosit două bobine, fiecare cu câte 2 milioane de spirale.

   Ei au ales inima pentru cercetările pe care le făceau, deoarece, dintre toate ţesuturile organismului, aceasta produce cea mai puternică activitate magnetică. (Însuşi faptul că un muşchi al inimii care funcţionează corectproduce un câmp magnetic puternic, care poate fi măsurat atât în faţa cât şi în spatele corpului, chiar la o oarecare distanţă de organism, este în sine un fapt suficient de important şi vom reveni mai târziu în detaliu asupra însemnătăţii acestui câmp magnetic).

   Prin descoperirea magnetismului cardiac se naşte o întrebare teoretică deosebit de importantă, şi anume: unde este graniţa dintre corp şi mediul înconjurător, cât de mult se „extinde” corpul în spaţiul care îl înconjoară? În trecut (şi pentru foarte mulţi oameni obişnuiţi, şi astăzi) individul era definit ca ceva ce sea află în interiorul pielii şi delimitat prin aceasta de restul spaţiulu încojurător; totuşi fizica vede altfel lucrurile, considerînd că toate câmpurile energetice sunt nelimitate. Câmpul biomagnetic al inimii se extinde la infinit în spaţiu. În timp ce intensitatea sa scade o dată cu depărtarea de organism, totuşi nu se poate desemna un punct anume în care să se poată spune „aici se termină câmpul biomagnetic”. În practică, acest câmp este din ce în ce mai slab, până ce nu mai este deosebit de alte câmpuri existente în spaţiul respectiv. Totuşi oamenii de ştiinţă se străduie permanent să creeze aparaturi cât mai sensibile, pentru a putea detecta, filtra şi măsura aceste semnale, aceste câmpuri biomagnetice.

2.1 Certificarea magnetismului inimii. Cele dou

2.1 Certificarea magnetismului inimii. Cele două bobine, fiecare cu câte 2 milioane de spirale înfăşurate pe miez de ferită sunt legate la un amplificator şi la un aparat de înregistrat (Verstärker=amplificator; Rekorder=înregistrator). Forţa câmpului magnetic al inimii este de aproximativ 1 milion de ori mai mică decât forţa câmpului magnetic al pământului.

Revoluţia sau saltul quantic

   Baule şi McFee (1963) au preconizat încă înaintea desfăşurării experimentelor, că inima produce un câmp magnetic, fapt ce au putut să-l certifice prin rezultatele obţinute în laborator. Aceste experimente au reprezentat o revoluţionare radicală a înţelegerii sistemului cardiac şi a capacităţilor acestuia. Iar în perioada imediat următoare s-au mai petrecut câteva lucruri uimitoare. O descoperire făcută în fizica quantică a făcut posibilă crearea de instrumente care erau capabile să „cartografieze” câmpurile energetice umane cu o exactitate nemaiîntâlnită anterior. Aceste instrumente puteau, spre exemplu, recepta câmpul magnetic al inimii şi la o distanţă de 5 metri de corpul pacientului.

   În acelaşi an în care Baule şi McFee şi-au publicat în mai multe jurnale ştiinţifice rezultatele cercetărilor lor, mai mulţi alţi oameni de ştiinţă (Anderson & Rowell 1963, Shapiro 1963) au arătat că ceva ce se considera a fi imposibil, se petrecea totuşi în realitate. Acest „ceva imposibil” era mişcarea perechilor de electroni prin materialele izolante, fapt care conform fizicii clasice nu ar trebui să fie posibil! Acest fenomen poartă numele de „efectul Tunel” şi este în lumea fizicii clasice un lucru interzis, imposibil, dar în lumea particulelor şi quantelor este foarte uşor realizabil. Motivul pentru care există această deosebire capitală este acela că particula clasică este în fizica quantică considerată a fi în acelaşi timp şi particulă şi undă, iar undele pot face lucruri care sunt imposibile pentru particulele solide.  

   Există diferite feluri de „efect Tunel”; unele sunt desemnate ca fiind ”efectul Josephson” (după numele fizicianului Brian Josephson, care a anticipat teoretic aceste efecte în 1962; vezi Josphson 1962 şi 1965, Langenberger et al. 1966). La vremea respectivă Josephson tocmai studia fizica la Universitatea Cambridge, iar în 1973 a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru această descoperire a sa.

Magnetometrul SQUID

   Atunci când între doi supra-conductori (de exemplu două metale răcite cu heliu lichid) se interpune un strat izolator subţire, un curent format din perechi de electroni poate curge (trece) prin această izolaţie. Astfel de „efecte Josephson” sunt folosit astăzi în aparatura electronică şi în computerele ultrarapide. Dar pentru noi utilitatea cea mai însemnată a acestui fenomen o întâlnim în SQUID (prescurtare pentru „Superconducting Quantum Interference Device” sau „Aparat de măsurare al interferenţei quantice în supraconductori”).

   Un aparat Squid constă din unul sau mai multe contacte Josephson care sunt scufundate în Heliu lichid, şi a fost creat de J. E. Zimmermann şi Colegii (Zimmermann et al. 1970, Zimmermann 1972). În condiţii propice, contactele Josephson reacţionează extrem de sensibil la câmpurile magnetice aflate în apropiere. Imaginea 2.2 ne prezintă constucţia schematică a unui SQUID, aşa cum este le folosit pentru măsurarea câmpurilor biomagnetice.

2.2 Schema de construcţie a unui SQUID: flüssige Helium=Heliu lichid; Einlaitungsspule=bobina de direcţionare; Aufnahmespulen=bobine de înregistrare (captare)

   Între timp magnetometrul SQUID, sau mai multe magnetometre SQUID legate în serie, sunt utilizate în toată lumea de către laboratoarele de cercetare medicală pentru cartografierea câmpurilor biomagnetice care se formează în corpul uman ca urmare a proceselor fiziologice. De asemenea o reţea de SQUID-uri globală este folosită pentru supravegherea fluctuaţiilor câmpului magnetic terestru, fluctuaţii ce pot apare de la un moment la altul în mod neprevizibil.

Magnetocardiografia

   Prima utilizare biologică a unui SQUID a avut loc într-un spaţiu complect izolat (ecranat) de la Francis Bitter National Magnet Laboratory al Institutului de Tehnologie Massachusetts (MIT) din Cambridge, Massachusetts. Ecranarea ermetică a spaţiului respectiv era absolut necesară, deoarece aşa cum am mai spus, câmpul magnetic al inimii este de un milion de ori mai slab decât câmpul magnetic terestru, şi de o mie de ori mai slab decât diferitele câmpuri magnetice „de fundal” care apar într-o zonă populată, într-un oraş. Cu o claritate şi sensibilitate nemaiatinsă până atunci, Cohen şi Colegii (Cohen 1967, Cohen et al.1970) au înregistrat câmpgul magnetic al inimii.

   Lucrările şi studiile prezentate de Cohen au pus piatra de temelie a unui nou domeniu de diagnostic: Magnetocardiografia (MKG)

2.3 Fluxurile cerebrale şi magetismul

   La câţiva ani după de Einthoven a primit premiul Nobel pentru descoperirea fluxurilor (câmpurilor) inimii, Hans Berger a făcut cunoscut (1929) faptul că fluxuri electrice similare, dar de o intensitate mult mai mică, se răspândeau şi din creier, atunci când direct pe pielea capului erau fixaţi electrozi speciali. După mai multe îmbunătăţiri tehnologice, înregistrările (acuma denumite electroencefalograme) au devenit o tehnică standard de diagnostic în neurologie. Aceasta permite observarea activităţii funcţiilor creierului şi poate indica modificări patologice.

2.3 Electroencefalograma (EEG) unui creier uman. Sus vedeţi prima înregistrare făcută vreodată, prima EEG. În partea de jos vedeţi o înregistrare prin tehnica EEG a ritmului Alpha. În momentul în care ochii sunt închişi (Augen geschlossen) undele Alpha devin mult mai puternice (după Adrian et al.1934). Cohen a constatat că înregistrările câmpului magnetic cerebral, făcute cu un SQUID, sunt foarte asemănătoare grafic cu cele ale câmpului electric al creierului (EEG).

   În 1972 Cohen a început şi efectuarea de măsurători cu SQUID a câmpurilor biomagnetice produse de creier. Astfel s-a putut constata că acest câmp magnetic al creierului este de câteva sute de ori mai slab decât cel al inimii. Aceasta a însemnat şi o serie de modificări ce au trebuit fi aduse aparaturii SQUID. Deoarece primele măsurători erau din punct de vedere tehnic dificile, cercetările s-au concentrat asupra undelor Alpha, care sunt cea mai puternică componentă a fluxului cerebral. (Asupra undelor Alpha vom reveni mai târziu, atunci când ne vom referi la posibilul rol pe care acestea îl joacă în pocesul de vindecare.)

2.4 Înregistrarea câmpului magnetic produs de creier, într-un spaţiu închis ecranat, cu un aparat SQUID care se află plasat la foarte mică distanţă de cap, fără însă a-l atinge. Îmbrăcămintea persoanei măsurate nu are voie să conţină materiale magnetice (fermuare metalice, cuie în încălţăminte, etc.). Astfel de spaţii complect ecranate sunt produse de Takenaka Corporation (http://www.takenaka.co.jp/takenaka_e/techno/19_sldrm.htm

2.4 Câmpuri puternice şi câmpuri slabe

   Atunci când Einthoven a relevat prima oară câmpul electric al inimii, datorită aparaturii existente la acea vreme, acest câmp apărea foarte slab şi de abea măsurabil. Între timp, mai ales datorită evoluţiilor tehnologice în domeniul construirii aparturii de măsurare cât mai sensibilă, ştim că acest câmp al inimii este cel mai puternic din întreg organismul. În comparaţie cu acest câmp, creierul are o emisie mult mai slabă. Aceste câmpuri sunt consecinţa  activităţilor neurale, care auto-controlează funcţiile şi mişcările noastre, şi în consecinţă aceste câmpuri au acţiuni complexe. Atunci când vorbim de câmpuri puternice sau slabe facem referire la calitatea şi capacitatea aparatelor de măsură de a înregistra aceste câmpuri, şi nicidecum la însemnătatea biologică a acestor câmpuri analizate individual.

   Măsurarea câmpurilor biomagnetice ale inimii şi creierului a dus la o adevărată explozie în domeniul cercetării biomagnetismului. Aşa cum s-a putut certifica, aceste câmpuri biomagnetice relevă mai multe informaţii asupra proceselor ce se desfăşoară în organism decât măsurătorile valorilor electrice care se efectuează la nivelul pielii. (Important deci de ştiut că măsurătorile câmpurilor magnetice-magnetogramele - aduc informaţii mai exacte, mai complexe şi în consecinţă mai relevante asupra proceselor ce se desfăşoară în organism, şi deci şi ca factor de diagnostic în cazul unor boli, decât măsurătorile câmpurilor electrice la nivelul pielii, anume EKG şi EEG!)

   Spre exemplu câmpurile biomagnetice pot trece de Liquor cerebralis, de Dura mater (membrana care înconjoară creierul), de oasele craniene şi de pielea capului fără a suferi modificări, şi astfel pot fi înregistrate exact ca magnetoencefalograme (MEG). În cazul cîmpurilor magnetice putem spune că ţesuturile  devin „transparente”. Comparativ cu aceasta, spre exemplu semnalele electrice cum  sunt cele înregistrate de EEG (electroencefalograme) pot fi estompate şi „bruiate” de către ţesuturile craniene, şi asta într-un raportde circa 10.000 de ori mai mare decât în cazul câmpurilor magnetice! Consecinţa este că un EEG nu poate reda atât de exact activitatea cerebrală ca un MEG (Magnetoencefalogramă).

   O influenţă negativă a măsurătorilor efectuate în EEG o au şi interacţiunile complexe dintre pielea capului şi electrozii folosiţi pentru receptarea semnalului electric, interacţiune care, la fel ca în cazul bateriilor, crează proprii curenţi electrici. Deci MEG reproduce cu mult mai exact şi mai în detaliu procesele ce se desfăşoară în creier, respectiv poate realiza o localizare mult mai exactă a anumitor disfuncţionalităţi.

   Oamenii de ştiinţă au stabilit că există o echivalenţă biomagnetică pentru toate procedurile clasice de diagnostic electric. Spre exemplu ochiul acţionează ca o baterie şi produce pe retină, în prezenţa luminii, un câmp electric a cărui intensitate este dependentă de cantitatea de lumină şi care poate fi înregistrat ca Electroretinogramă. O Magnetoretinogramă este în mod corespunzător înregistrarea câmpului biomagnetic retinal în spaţiu din jurul capului!

   Câmpurile electrice pot fi produse prin contracţiile musculare, deci şi alţi muşchi din apropierea inimii produc astfel de câmpuri, iar activitatea lor este măsurată printr-o Electromiogramă. Corespunzător avem şi Magnetomiograme, deoarece fiecare muşchi al corpului produce în timpul unei contractări şi pulsuri magnetice: muşchii mari produc câmpuri magnetice mari, muşchii mici (cum ar fi de ex. muşchii ochiului) produc câmpuri mici (slabe). Ori acest lucru este desigur interesant pentru terapeuţii care practică terapia prin mişcare. Aşa după cum deja ştim, la fiecare mişcare a unei părţi oarecare a corpului, „radiază” în organism şi în spaţiul imediat înconjurător o anumită „semnătură” biomagnetică (vezi Cap. 3).

   Instrumentele SQUID sunt între timp produse de mai mult de o duzină de firme, şi sunt frecvent folosite în laboratoarele de cercetări medicale în vederea măsurării cîmpurilor magentice, a căror existenţă medicina alopată o nega doar cu câteva decenii în urmă. Uneori sunt folosite mai multe SQUID pentru a se crea o interesantă imagine tridimensională a câmpurilor magnetice produse de un organism.

2.5 Efectele practice al măsurării câmpului magnetic cerebral

    Un exemplu din cercetările efectuate în ultima vreme asupra undelor magnetice ale creierului este acela al studiilor efectuate asupra muzicienilor care cântă la vioară sau la un alt instrument cu coarde (Elbert et al. 1995). Pentru a putea stăpâni perfect instrumentul, violoniştii au nevoie de mâini foarte îndemânatece şi de o mare capacitate de prelucrare cerebrală a informaţiilor senzoriale. Acest lucru este în mod deosebit valabil pentru mâna stangă (cu care se apasă corzile, deci cea care stabileşte acurateţea intonaţiei).    

   Degetele mâinii drepte, cea care conduce arcuşul, nu sunt atât de solicitate precum cele ale mâinii stângi. Ipoteza de la care s-a plecat în efectuarea studiilor respective este aceea că după mulţi ani de studiu intensiv, regiunile din creier responsabile cu mişcare şi receptarea senzorială a degetelor mâinii stângi trebuie să fie mai mari (mai bine dezvoltate) decât la ceiolalţi oameni, care nu practică această profesie. Au fost studiate 6 persoane, 2 violonişti, 2 ghitarişti şi 2 violoncelişti, iar ca grup de control au fost alese alte 6 persoane care nu practicau muzica, deci care nu cântau la nici un instrument. Cu ajutorul unui SQUID cu detectori pe care îl puteţi vedea reprezentat schematic în Ilustraţia 2.5 cercetătorii au putut cartografia arealele de pe scoarţa creierului. 

   Cercetările au arătat că arealele respective ale muzicienilor emiteau câmpuri magnetice evident mai puternice decât la ne-muzicieni. De asemenea s-a constatat o corelaţie între numărul de ani de studiu şi intensitatea acestor unde emise de arealele care erau răspunzătoare cu activitatea degetelor mâinii stângi. Numărul de celule nervoase care controlau senzorial şi motrice degetele respective era cu atât mai mare cu cât mai mulţi ani de studiu şi practică avea subiectul în cauză.

   Acesta este doar unul dintre multele studii care au fost efectuate, sau care se vor efectua cu siguranţă în viitor, şi care le vor permite oamenilor de ştiinţă că cartografieze „în direct”câmpurile biomagnetice ale corpului omenesc şi astfel să poată stabili corelaţiile dintre aceste biocâmpuri şi procesele fiziologice.

2.5 Neuromag-122 este un SQUAD ai cărui senzori sunt plasaţi pe cap. Un aparat similar a fost folosit de Elbert şi Colegii în 1995 pentru studiile sale asupra muzicienilor.

   Câmpurile biomagnetice ale inimii şi creierului nu sunt limitate la organele respective care le produc. Vorbim despre undele cerebrale ca şi cum acestea ar aparţine exclusiv creierului. Acest lucru nu este însă adevărat. Din toate organele corpului se răspândesc câmpuri în spaţiul înconjurător lor. Iar unul dintre cele mai importante canale pentru curgerea undelor electrice este sistemul sangvin.

   Astfel se poate presupune că şi „munca manuală” a mâinilor terapeutului prin câmpul biomagnetic din mâinile şi degetele lor interferează cu câmpurile biomagnetice ale pacientului. Altfel spus, toate formele de terapie prin atingere conţin cu mult mai mult decât doar o simplă presiune (apăsare) exercitată asupra pielii unei persoane.

IPOTEZĂ

   Ar fi interesant de studiat dacă folosirea repetată a mâinilor care are loc în terapii cum ar fi masajul, rolfing, acupunctura, integrarea structurală, zonele reflexe ale picioarelor, Shiatsu, Qi Gong, etc. crează de asemenea câmpuri biomagnetice puternice în zonele corespunzătoare de pe scoarţa cerebrală la fel cum se întâmplă în cazul exerciţiilor îndelungate ale muzicienilor care îşi folosesc mâinile pentru a cânta la un instrument (vioară de exemplu).

2.6 Câmpurile biomagnetice şi Sinele

    Din cercetările efectuate în ultimele decenii se poate definitiv concluziona că:

-       organismele vii sunt înconjurate de câmpuri biomagnetice

-       câmpuri care în funcţie de procesele care se desfăşoară în organism suferă modificări de la un moment la altul şi că

-       aceste modificări din câmpurile biomagnetice reflectă mult mai clar şi concludent ceea ce se petrece în organism decât procedurile de diagnostc clasice cum ar fi electrocardiograma sau electroencefalograma.

   Nu trebuie însă să înţelegem greşit că aceste „câmpuri vitale” sunt exclusiv magnetice. În mod sigur mai sunt prezente şi alte feluri de „câmpuri” (vezi Capitolul 6). Biocâmpurile reproduc exact procesele care au loc în corp, iar acest lucru este astăzi o certitudine. Efectele Josephson,în baza cărora au fost create detectoarele SQUID, sunt de asemenea o certitudine, iar faptul că aceste efecte apar în organismele vii a fost o ipoteză enunţată cu mult timp înainte ca aceste detectoare să fie tehnic realizabile, şi tot cu mult timp înainte, medicina şcolastică şi-a bătut joc şi a ironizat aceste ipoteze. Iar astăzi se face că nu vede, nu ştie, nu are habar de aceste realităţi.

   Este oare posibil ca în corpul omenesc să existe un Sine magnetic? În orice caz, modalităţile în care biomagnetismul, terapia polarităţii şi metodele înrudite sunt utilizate astăzi le vom analiza în capitolele viitoare. Dar mai înainte de aceasta trebuie să ne aplecăm privirea asupra „energiilor” care circulă în organism. Ce circuite folosesc aceste energii şi de ce natură sunt acestea?

Urmează o listă bibliografică ce cuprinde 24 de titluri şi studii cu directă referire la cele prezentate în acest capitol (necredicioşilor Toma le pot trimite prin E-Mail acestă listă, lucru valabil şi pentru viitoarele capitole.)

Capitolul 3 – „Circuitele” corpului


    Din cele prezentate în Capitolul 1 asupra evoluţiei şi istoriei terapiilor energetice se poate înţelege de ce acestea deabea dacă au fost luate în considerare de către biomedicina din lumea vestică. Şi în zilele noastre această dispută păguboasă între mecanicişti şi vitalişti continuă. În Capitolul 2 am descris descoperirea câmpurilor biomagnetice prezente în şi în afara corpului. Am menţionat de asemenea şi legile fizice conform cărora „curgerea curentului electric” prin organism duce la crearea de câmpuri magnetice.

   Dorim în continuare să vedem unde „curg” aceşti curenţi şi cum sunt influenţaţi de diferitele dereglări sau boli. Vom vedea în cele ce urmează că întradevă în organismele vii există „circuite energetice”. Prin aceste „circuite” curge energia şi informaţia până în cele mai mici „unghere” ale corpului omenesc. Fluxurile energetice şi informaţionale pot fi influenţate de către energiile subtile din mediul înconjurător. Şi mai departe, aceste energii se modifică în cazul bolilor sau dereglărilor sistemice într-o manieră previzibilă.

   Descoperirile fundamentale care un pus bazele diferitelor forme de terapie energetică apar în multe şi diferite domenii de specialitate. Aceste constatări izolate nu permiteau însă, până nu de mult, crearea unei imagini generale, plauzibile şi plină de sens, a unei viziuni atotcuprinzătoare asupra bioenergiilor. Este meritul ştiinţei din ultimele decenii de a fi unit aceste constatări din diferite domenii de specialitzate într-o imagine unitară şi coerentă. Şi în acest sens un rol fundamental l-au jucat cele mai noi descoperiri asupra structurii şi funcţionării celulelor şi ţesuturilor. Căci aceste celule şi ţesuturi furnizează baza materială pentru curgerea fluxului de energie şi informaţie în întregul organism.

3.1 Electricitate şi electronică

   Este de la bun început necesar să facem o distincţie clară între bioelectricitate şi bioelectronică. Fenomenele bioelectrice au loc în măsură foarte mare în organism şi se bazează pe mişcarea ionilor încărcaţi electric (cum sunt cei de Natriu, Caliu, Clorid, Calciu şi Magneziu). Practic în toate cazurile electricitatea apare datorită marii polarităţi electrice din membrana celulară şi ca urmare a capacităţii acestor membrane de a se descărca (depolariza) şi reîncărca (repolarizare).

   Aceste procese oferă posibilitatea nervilor de a transmite impulsuri şi semnale dintr-o parte a organismului în alta. Unde de depolarizare-repolarizare se răspândesc şi în celulele ţesuturilor musculare şi duc la contracţii musculare. Marile câmpuri electrice şi magnetice care sunt înregistrate în inimă, creier, retină şi musculatură apar primar datorită faptului că în timpul exercitării funcţiilor fiziologice specifice în acestor organe se formează curenţi electrici.

    Un lucru poate mai puţin cunoscut este faptul că şi în cazul rănirilor se produc emisii de unde de depolarizare electrică (lente) care se transmit la nivelul pielii. Aceste aşa-numite „potenţiale de rănire” sunt un foarte important stimul pentru procesele reparatorii din ţesuturi.

   Fenomenele bioelectrice sunt permanent cercetate de oamenii de ştiinţă, printre care electrobiologii, fiziologii şi neurofiziologii. Faptul că între timp se ştiu multe lucruri în această direcţie se datorează uşurinţei cu care pot fi măsuraţi curenţii electrici.

   Spre deosebire de toate acestea bioelectronica este un domeniu de cercetare relativ nou. Acest domeniu are ca principal obiect de cercetare fluxurile (curgerea) unităţilor mult mai mici decât ionii încărcaţi electric, anume mai ales electronii, protonii şi particulele în care lipseşte un electron (aşa-numitele „găuri electronice” – foarte ineresant aici este faptul că radicalii liberi sunt astfel de molecule cărora le lipseşte un electron, iar daunele pe care le aduc organismului aceşti radicali liberi sunt deja destul de bine cunoscute).  

   Pentru a da aici un exemplu familiar: gândiţi-vă la aparatele electrice casnice, care sunt alimentate prin cablu. Cât de subtile sunt, în comparaţie cu acestea, procesele electronice care se desfăşoară de exemplu într-un televizor sau într-un computer. Mulţumită circuitelor integrate aceste aparate consumă mult mai puţină energie, în timp ce, cu mare viteză, rezolvă sarcini foarte complicate. Iar aceasta se datorează progreselor făcute în fizica corpurilor solide şi în electronică şi folosirii semiconductorilor.

   Dar să vedem acuma rafinatele ”circuite integrate” ale sistemelor vii. Să aruncăm mai întâi o privire asupra celulelor.

3.2 Structura celulară şi „matricea vie”

    Una dintre cele mai importante evoluţii în ştiinţa modernă este o mai bună înţelegere a structurii şi energiilor substratului material al corpului. Este substanţa vie care este atinsă şi influenţată în cadrul tuturor direcţiilor terapeutice. Pentru terapeuţii care lucrează cu propriile mâini, proprietăţile substanţei vii au efecte atât teoretice cât şi practice. Iar pentru a înţelege mai bine noile evoluţii în medicina energetică şi în diversele ei forme terapeutice, vom începe prin a prezenta noile cunoştinţe revoluţionare asupra celulelor.

   Doar cu puţine decenii în urmă se considera că celula este un fel de „pungă” umplută cu lichid molecular şi care este limitată de exterior printr-o membrană celulară. În Imaginea 3.1 vedem desenată schematic o celulă aşa cum încă se mai poate întâlni în multe cărţi. Celula se află plasată într-un material fibros, desemnat ca ţesut conjunctiv sau matrix extracelular, care conţine mari cantităţi dintr-o fascinantă enzimă: Colagen. În prezentarea schematică de mai jos se ăoate totuşi clar observa că interiorul celulei este practic gol. Astfel de reprezentări mai pot fi încă întâlnite prin cărţi, deşi ele omit unele dintre principalele caracteristici ale unei celule!

3.1 În stânga - a) vedem reprezentare (istoric perimată) unei celule: Bindegewebe oder extrazelluläre Matrix=ţesuturi conjunctive sau matrix extracelular; Zellmembran=membrana celulară; Kernhülle=învelişul nucleului; Zellkern=nucelul; Organellen=organele. De reţinut pentru moment este faptul că celula se află într-un ţesut conjunctiv sau matrice extracelulară, foarte bogate în Colagen. În dreapta – b) este descrisă calea enzimatică a glicolizei: 10 enzime glicolitice transformă glucoza în cadrul unui lanţ de reacţii, în piruvat.

    Motivul principal pentru care încă mai persistă această „imagine” a celulei, care încă mai apare şi astăzi în cărţi, este faptul că biochimiştii sunt unanim de acord şi ţin morţiş să considere VIAŢA ca o serie de reacţii chimice, care se desfăşoară în „supa” lichidului celular. Dacă luăm de exemplu glicoza, vedem astfel o „reacţie în lanţ” de 10 molecule de zahăr desfăcute în 10 enzime solubile (3.1b). Pe lîngă glicoză, mai sunt încă o întreagă suită de „căi biochimice” a căror desfăşurare este stabilită de biochimişti după ce o celulă este mai întâi zdrobită iar apoi centrifugată, pentru a se separa componentele solide şi solubile. Părţile solide sunt neglijate (date la o parte, ca şi când ele nu ar face parte din întregul celular), deoarece se consideră că acestea nu sunt importante.

   (Comentariu Qui bono: De altminteri aceaşi metodă de „masacrare” a unei unităţii vii este practicată de decenii în cazul cercetării bacteriilor, microbilor, fungiilor, etc. etc. iar toate pozele frumos colorate luate cu microscopul electronic, care printre altele fie spus, nu produce decât poze alb-negru, nu ne prezintă altceva decât materie moartă, strivită, zdrobită, şi nicidecum materie vie în aspectul ei vital. Astfel de fotografii ale materiei vii pot fi luate cu un microscop cu câmp întunecat, dar din motive numai de ei ştiute, iar de noi doar „bănuite”, acest gen de microscop nu este folosit în cercetarea ştiinţifică. Poate de frică ca nu cumva să vedem ce.... nu vă convine, Domnilor?)

   Biochimiştii îşi imaginează VIAŢA cam în felul următor: într-un spaţiu, respectiv volum închis al celulei, particulele componente, enzimele, proteinele, aminoacizii, zaharul, etc. sunt înprăştiate aleator, adică la nimereală, şi plutesc în lichidul celular. Atunci când „întâmplător” se ciocnesc două molecule potrivite, ele pot interacţiona, adică pot declanşa sau opri diverse reacţii (legături) chimice. În acest mod este eliberată (chimic) energia, noi structuri vii sunt combinate împreună sau sunt separate, sunt descompuse şi eliminate toxinele şi sunt conduse toate activităţile vieţii celulare.(Aşa, ca din întâmplare, atunci când ocazional se ciocnesc vreo câteva molecule.... la un pahar de bere, nu?) În Imaginea 3.1c puteţi vedea reprezentat schematic acest concept aleatoric, plecând de la glicoză, cu cele 10 trepte ale ei.

   Cu ajutorul microscopului electronic s-a constatat mai demult că interiorul celule este destul de... gol. S-a considerat că în acest „spaţiu”particulele sunt în suspensie şi că tot aici au loc procesele metabolice. Deoarece din această imagine a „supei moleculare” din celule rezultă un întreg torent de informaţii şi posibilităţi clinice, s-a tras concluzia că după ce vor fi eliminate câteva probleme minore, vom avea la dispoziţie extraordinare posibilităţi terapeutice. Fiziologii au preluat modelul („sac umplut cu lichid”) structurii celulare şi au continuat decenii la rând plecând de la această premiză, considerând că substanţele trec prin peretele celular şi prin volumele (spaţiile) umplute cu lichid.

3.1cÎn lichidul din interiorul ”sacului” celular plutesc, confor principiului „nimerelii întâmplătoar”, cele 10 enzime glicolitice, potenţiali parteneri de reacţie, până în momentul în care se iveşte oportunitatea ca ele să se ciocneacă în seria prestabilită de biochimişti. Deoarece există mai multe „copii” ale aceleiaşi enzime, probabilitatea ca ele să se „ciocnească” corect este destul de mare.Totuşi datorită mecanismelor de „întârziere” care sunt prezente în sistem, acest proces este în realitate unul destul de lent.

Celula NU este un „sac”

    O dată cu descoperirea faptului că celula NU ESTE un „sac umplut cu lichid”, s-a modificat încet dar dramatic şi imaginea pe care o aveau biologii asupra celulei. Cu cât mai mult s-au apropiat biologii şi microscoapele de celule, cu atât mai multe structuri solide sunt găsite în acestea. Cu ajutorul unor metode perfecţionate de preparate a materialului de pe lamela microscopului, structura interioară a celulei a devenit mult mai recognoscibilă la microscopul electronic, adică exact acea parte a celulei pe care până nu de mult biologii o „aruncau la gunoi” considerând-o nefolositoare.

(Comentariu Qui bono: Oare cum poţi pretinde că ŞTII atunci când jumătate din celulă o arunci, şi când jumătate din celulă consideri a fi nefolositoare? Şi în baza unor astfel de „cunoştinţe” malformate şi incomplecte doreşte biologia medicală să ne facă să credem că este atotştiutoare? Daca jumate din celulă o arunci la gunoi, înseamnă că lucrezii cu teorii fictive, imaginare! Bun , dar atunci cu ce tupeu pretinzi medicinei non-alopate DOVEZI, când tu însuţi nu ai astfel de dovezi, datorită metodei primitive de analiză şi cercetare?)

   Acuma ştim deja că celulele sunt pline cu o reţea de tubuleţe (Tubuli), fibre şi „bare” (trabecule), care formează împreună un citoschelet sau ”substanţă citoplasmatică primară” (Matrix), structură în care rămâne mult prea puţin loc pentru supa în care moleculele se ciocnesc haotic, aşa, ca din întâmplare. Pe deasupra practic de abea dacă există apă celulară liberă în celulă, în care să poată să se mişte, să plutească ceva, şi mai ales să se dizolve enzimele! Căci practic întreaga „apă” celulară este într-o manieră specifică legată de structura (scheletul) celulei. (Vezi Cope 1967, Corongiu & Clementi 1981, Ling 1992, Damadian 1971)

   Multe enzime, despre care până nu demult se credea că se „plimbă” liber prin citoplasmă, sunt în realitate legate la nucleul şi structura celulei. (Oschman 1984, Ingber 1993) vezi şi Ilustraţia 3.2 Desigur că sunt legături şi structuri foarte delicate. Tocmai şi de aceea enzimele şi alte proteine pot fi uşor desprinse din structură, prin tehnici biochimice de omogenizare. Chiar dacă „biochimia solubilităţii” a fost instructivă, totuşi ea nu era nimic altceva decât un artefact.

   În majoritatea manualelor de biochimie metabolismul este foarte puternic simplificat ca fiind o suită liniară de paşi, procese, fără a se menţiona însă că chimia vieţii se desfăşoară în principal într-un cadru structural sau în starea de corp solid.

3.2 Matricea  vie (Matrix): celula cu legăturile ei structurale. Biologia celulară modernă a recunoscut faptul că interiorul celulei este practic plin cu fibre, tubuli şi reţele, care formează împreună citoscheletul sau substanţa fundamentală citoplasmatică. Şi nucleul celulei conţine un Matrix, care constituie cadrul şi scheletul pentru materialul genetic. Elementele de legătură sunt integrinele, care se ramifică şi trec prin membrana celulară, întinzându-se până ân Matrixul extracelular. Întregul sistem este desemnat ca fiind Matrixul viu (Matricea vie). (DNS=ADN; Kernhülle=Membrana nucleului; extrazelulläre Matrix=Matrix extracelular).

Continuum-ul

   De îndată ce citoscheletul a devenit un îndrăgit obiect de studiu şi cercetare, s-a constatat că în fapt matrucea celulară era în legătură, prin membrana celulară, cu ţesutul conjunctiv sau cu Matrix-ul extracelular. A fost descoperită o întreagă clasă de proteine de legătură transmembranică sau de „Integrine”. Între timp este recunoscut faptul că matrixul citoplasmatic este în acelaşi fel în legătură şi cu nucleul celular (membrana nucelului, matrixul şi genele).

   Pentru teoria noastră aceste descoperiri sunt deosebit de importante. Înseamnă că între mediul încojurător al celulei, interiorul celulei şi materialul genetic din nucleul celulei nu există delimitări atât de severe sau de netrecut, cum se credea până nu demult. Înseamnă că terapeuţii nu ating pur şi simplu doar pielea pacientului, ci interconexează prin energia mâinilor lor cu neîntreruptul ţesut, de-a lungul şi de-a latul organismului, şi deci şi cu matrixul celular, mergând până la materialul genetic. Şi întradevăr pielea a fost unul dintre primele ţesuturi la care s-a putut certifica această continuitate, continuum-ul (Ellison & Garrod 1984) Vezi Imaginea 3.3  

   Întregul sistem interconectat a fost denumit „citoschelet-ţesut conjunctiv” (Oschman 1994) sau „matrice-tensegrity a ţesuturilor” (Pienta & Coffey) (vezi Capitolul 4), sau pur şi simplu ca Matrix-ul viu. Un cunoscut text despre acupunctură vorbeşte chiar despre „ţesuturi fără ţesător”. (Kaptchuk 1983).

   Matrix-ul viu este o reţea continuuă şi dinamică, un Network supra-molecular care se întinde până în cele mai mici unghiuri şi colţuri ale corpului: un Matrix-nucelu într-o Matrix-celulă într-un Matrix-ţesut conjunctiv. În esenţă, prin atingerea unui corp uman este „atins” întregul sistem-reţea, în care practic toate moleculele sunt legate între ele în corp, formând o plasă, un Network complex şi indisolubil.

   În Matrixul viu nu există o unitate primară, nu există un aspect central şi nici o parte componentă care să fi fost „prima” sau care să fie mai importantă decât celelalte. Proprietăţile întregii reţele depind de activitatea tuturor părţilor componente. Iar printr-o acţiune asupra unei părţi a acestei reţele, sunt influenţate toate celelalte părţi.

   Această imagine a structurilor corpului viu este deosebit de importantă. Căci conform acestei imagini se cristalizează şi terapiile energetice cu succesele lor; din acestă imagine rezultă intenţiile specifice (scopurile terapiei). Modele de activitate specifice electrice şi magnetice se formează în sistemul nervos al terapeuţilor, care se transmit prin şi din corpul terapeutului în corpul pacientului. (Asupra acestei teme vom reveni în Capitolele 8 şi 15).

3.3 Continuum-ul epidermal-dermal al pielii (Ellison & Garrod 1984) descrie legăturile epidermal-dermale cu toate componentele lor. Celulele învecinate din epidermă sunt legate între ele prin Desmozomi şi ancorate prin Hemidesmozomi în ţesuturile conjunctive ale Dermei. De-a curmezişul peste acest ancorări se întind tonofilamente care formează un Matrix fibros permeabil, care uneşte toate celulele epidermei. Prin fibrilele-acoră  matrixul celular este în legătură cu ţesutul conjunctiv. Iar ţesuturile conjunctive ale pielii constituie un sistem integral şi unitar care se întinde peste tot corpul. În mod similar sunt şi citoscheletele tuturor celorlalte celule ale corpului conectate cu ţesuturile conjunctive (după Ellison & Garrod 1984)

   Deşi este util să consulţi anumite părţi şi sisteme ale corpului uman, trebuie să vedem fiecare componentă ca un „domeniu local” sau ca o sub-secţie dintr-o reţea continuuă. Aspectul, forma, mecanica, caracteristicile energetice şi funcţionale ale fiecărei celule, ţesut sau organ sunt rezultatul locale al schimbărilor şi modificărilor din această Matrix vie. Şi chiar genomul din nucleul celulei este o subunitate componentă a acestei reţele.

3.3 Fluxurile informaţionale

   O moştenire a disputei Mecanicism vs. Vitalism şi a tezelor reducţioniste era şi tendinţa de a neglija coordonarea integrală sau unitatea corpului, aşa cum spre exemplu a fost decenii de-a rândul neglijată o importantă teză a acupuncturii, aceea a „mecanismelor de control sistemice”. Conform punctului de vedere reducţionist este în sine imposibil să cercetezi fenomenele la nivelul întregului corp, deoarece acesta este pur şi simplu prea complex. Pentru a putea căpăta un sens oarecare, viaţa este lăsată la o parte şi este „luat la control” corpul bucată cu bucată. Iar „re-asamblarea” bucăţilor într-un întreg este un proces care trebuie amânat pentru un viitor îndepărtat, până când vom reuşi să înţelegem toate părţile componente. Este adevărat că a fost realizată o „teorie generală a sistemului” (de către Bertalanffy în 1971) dar foarte puţini fiziologi au arătat interes pentru aşa ceva.

   Şi cu toate acestea sistemele complexe vii au nevoie de o reţea informaţională complicată pentru a putea supravieţuii. Fiecare parte componentă trebuie să-şi adapteze activitatea rapid şi corect la activitatea celorlalte părţi componente. Edward F. Adolph a câştigat, de-a lungul experienţei sale de fiziolog excepţional, o înţelegere foarte adâncă a mecanismelor integrării fiziologice:

   „Biologia integrală analizează corpul ca sistem întreg, coordonat şi extrem de eficace. Nici o parte, nici o proprietate nu rămâne necorelată, ci toate sunt, aşa cum s-a dovedit deja, legate împreună. Iar legăturile constau nu în lanţuri izolate, ci într-un mare număr de căi care se intersectează multiplu.” (Adolph 1982).

    Atunci când oamenii de ştiinţă se gîndesc la „coordonare şi circuite regulatorii”, încep în mod reflex cu sistemul nervos. Prin descoperirea neurohormonilor s-a căpătat o înţelegere mai bună asupra modului în care interacţionează sistemul nervos şi cel hormonal. În mod obişnuit sunt văzute aici procese chimice de control, asemănător cu cele relatate mai sus asupra metabolismului celular – adică substanţele de control (hormonii) difuzează în matrixul extracelular, până când se ciocnesc în mod întâmplător cu „celulele ţel”  asupra cărora îşi exercită influenţa. (Comentariu Qui bono: Nu vi se pare că există mult prea mult „întâmplător” în biologie şi medicină, ştiinţe care ţin moţiş a fidesemnate ca „foarte exacte”?)

   Simplificând teoria, se spune că unii hormoni reacţionează puternic deja cu membrana celulară, în timp ce alţii îşi încep acţiunea deabea după ce trec în interiorul celulei. Ştim că mulţi hormoni acţionează ca şi „substanţe-mesager” la suprafaţa celulei stimulând astfel producţia de „mesageri secundari” în interiorul celulei, care stimulează diferite activităţi celulare. (vezi de ex. Rasmussen 1981). În consecinţă comunicarea între sisteme cunoaşte două limbaje principale: unul chimic şi celălalt energetic. Coordonarea chimică este realizată prin hormoni, prin diferiţi „factori” (factorul de creştere, epidermal growth factor) şi prin diferiţi „mesageri secundari” care sunt preluaţi de celule. Activitatea de comunicare electrică (deci energetică) este îndeobşte destul de bine cunoscută prin sistemul nervos şi cel muscular. Dar mai există şi alte semnale sistemice energetice. Iar unele dintre acestea aşteaptă încă să fie descoperite.

   Astfel că treptat ajungem la o înţelegere mult mai profundă: întregul Matrix viu este în acelaşi timp o reţea de comunicaţii mecanice, vibratorii (vibraţii şi/sau oscilaţii), energetice, eletronice şi informaţionale (Pienta & Coffey 1991, Oschman 1994). Astfel avem în vedere „starea de viu”, atunci când ne referim la ÎNTREGUL proceselor fiziologice şi regulatorii, care se desfăşoară permanent în cadrul Matrixului viu.

   Un sistem viu sensibil trebuie să fie astfel construit, încât fiecare celulă să poată fi informată asupra activităţilor care se desfăşoară în alte părţi ale corpului:

   „Corpul uman este în întregul său suma a mii de proprietăţi şi procese fiziologice (în originalul englez – traits – adică trăsături), care conlucrează şi interacţionează. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie a inimii cuprinde în sine activitatea de cooperare a nenumărate procese. Un număr enorm de funcţii poate fi desfăşurat simultan. Părţile şi procesele dintr-un organism sunt extrem de complex încastrate unele în altele. În mii de locuri se petrec coordonări simultane. Dacă nu ar exista această unitate a activităţilor, viaţa nu ar fi constituită decît din procese fizice şi chimice care se desfăşoară întîmplător, aleatoriu, şi care nu ar fi niciodată duse până la capăt (în maniera deja nouă cunoascută). În realitate, fiecare proces are consecinţe importante pentru ÎNTREG.” Adolph 1982

   O integralitate fiziologică este posibilă deoarece celulele şi moleculele îşi pot acorda fin activitatea  comună. În timp ce difundarea (difuziunea) chimică a substanţelor dintr-un loc într-altul este un mijloc de comunicare important, este în acelaşi timp însă şi un proces mult prea lent pentru a putea explica rapidele şi subtilele aspecte ale proceselor vieţii. Vedem acuma că Marixul viu este el însuşi o reţea de comunicaţii (Network), care lucrează cu o foarte mare rapiditate şi în care toate părţile componente sunt legate, conectate între ele.

3.4 Dinamica Matrixului – semnale şi celule „târâtoare”

   Recent comunitatea cercetătorilor s-a entuziasmat puternic asupra proprietăţilor Matrixului viu. La baza acestui entuziasm stătea rolul-cheie pe care Matrixul îl joacă în sistemul imunitar precum şi în procesele reparatorii. Pe deasupra se părea că elementele nutritive, hormonii şi alte substanţe-mesager, toxinele şi deşeurile circulau în şi din celule tot datorită, sau mai bine zis, cu ajutorul Matrixului. Proprietăţile acestui sistem, „deschiderea” lui pentru fluxurile diferitelor materiale, sunt capitale pentru VIAŢĂ.

    Dacă diferitele terapii aşa-zis „complementare” sunt puse în relaţie cu medicina convenţională, se ajunge la concluzia că aceasta din urmă se concentrează asupra organelor şi sistemelor corpului, dar ignoră complect felul cum acestea comunică unele cu altele în cadrul Matrixului viu. În opoziţie cu aceasta, terapeuţii practicanţi ai tehniocilor „complementare” pot deseori rezolva problemele de sănătate ale unui pacient prin aceea că dau atenţie în primul rând calităţii Matrixului, a felului cum arată şi se simte corpul (sau este resimţit corpul unui pacient de către terapeut).  

   Moleculele care leagă interiorul celule cu Matrixul extracelular sunt denumite „Integrine”.

„Integrinele sunt o clasă de molecule „adezive”, care fixează celulele în/la locul lor. În mod uimitor aceste molecule reglează la un nivel profund şi majoritatea funcţiilor organismului. Autorul relevă rolul pe care Integrinele îl joacă „în fundal” în cazurile de afecţiuni cum ar fi artrita, bolile cardiace, apoplexiile, osteoporoza sau răspândirea celulelor canceroase.” (Introducere la Horwitz 1997)

   Matrixul viu este mai degrabă un sistem dinamic decât unul static. Între celulele învecinate precum şi între celule şi substratul lor au loc legături mai degrabă labile decât permanente. Astfel de legături se formează, sunt întrerupte şi se re-formează, atunci când celulele îşi modifică forma. Toate elementele de legătură specifice (tonofilamente, desomzomi, hemidesmozomi, integrine, connexine, fibrili-ancoră) sunt structuri labile care se rup, se atrofiază, se dizolvă şi se formează din nou. (Gabbiani et al. 1978, Krawczyk & Wilgram 1973).

    Datorită acestor „adezivi” reversibili, celulele epidermale, fibroblastele, osteoblastele, mioblastele şi alte celule „generative”  se pot deplasa (în original  - se târăsc) acolo unde pielea este rănită (afectată – regenerarea epiteliului) sau unde alte ţesuturi trebuiesc reparate. Mişcări „amoebeide” (asemănătoare celor făcute de amoebe) înlesnesc deplasarea leucocitelor către locurile infectate sau inflamate sau resorbirea materialului străin în tumori.

3.5 Biochimia stărilor solide (solid-state biochemistry)

   Aşa cum am menţionat mai sus, biochimia se bazează pe cercetarea reacţiilor chimice care au loc în lichide sau „soluţii”. Însă o dată cu descoperirea citoscheletului cu legături dinamice între nucleul celular şi matrixul ţesutului conjunctiv, începem să înţelegem şi biochimia „solidă”.

   Prin dezvoltarea în această direcţie nu înseamnă că importanta muncă a biochimiştilor şi biologiei moleculare asupra enzimelor „solubile” şi a acţiunilor acestora devine inutilă. Dar ni se deschide, o dată cu biochimia stărilor solide, posibilitatea suplimentară de a cerceta procesele care au loc în fibrele şi filamentele celulele şi ţesuturile vii. Aceasta permite şi adâncirea înţelegerii eficacităţii pe care o au formele terapeutice biomecanice, manuale, structurale şi energetice practicate de terapeuţi asupra proceselor corpului.

   Pentru biochimia lichidelor (soluţiilor) este un lucru bine stabilit, „sfânt”, că moleculele sunt împrăştiate mai mult sau mai puţin aleatoric în interiorul celulei, până când întâlnesc enzimele potrivite pentru a reacţiona. Biochimia stărilor solide confirmă faptul că reacţiile chimice se desfăşoară mult mai rapid şi mai structurat atunci când se desfăşoară într-un cadru solid. Pe deasupra o dată cu conceptul de Matrix viu se deschid posibilităţile unui control complex: pentru coordonarea şi ajustarea fină a enzimelor Matrixului în întregul organism pot fi folosite semnale care se reproduc/retransmit în întregul Matrix. În această privinţă facem distincţia dintre „mesajele” care pot traversa întregul Matrix (de exemplu difuziunea prin lichidul interstiţial dintre fibre) sau care se răspândesc de la sine în Matrix, cum este cazul cu conductorii electronici de-a lungul structurii proteinice sau prin „sărirea” protonilor în straturile lichide (apoase) de la suprafaţa proteinelor (Ho & Knight 1998). Despre comunicarea în cadrul Matrixului ne vom ocupa în detaliu în Capitolul viitor (Cap.4).

   Dar să începem cu cercetarea cristalinităţii celulelor şi ţesuturilor, pentru a putea mai bine înţelege însemnătatea terapeutică a biochimiei stărilor solide şi a coordonării Matrixului.

3.6 Structura cristalină din celule şi ţesuturi – Piezoelectricitatea

   „O Formă se deosebeşte de o structură aleatorie printr-o ordonare definită, cu caracteristici repetabile, structurate spaţial. Forma apare din felul ordonat/ordonabil în care elementele sunt aranjate şi combinate. În consecinţă întro conjunctură ordonată apar elemente formale simple, care atunci când se potrivesc unele cu altele, crează o Formă de o înaltă complexitate.” (Weiss 1956)

   În mod intuitiv nu considerăm materialul biologic ca fiind cristalin, deoarece îndeobşte considerăm cristalul ca fiind ceva de natură minerală, rigidă (diamantul sau agatul). Cristalele vii constau din molecule lungi, subţiri, împăturite şi sunt moi şi elastice. Ele sunt, mai bine spus, cristale lichide (Vezi de ex. Bouligard 1978).

   O structură cristalină într-un sistem viu este mai degrabă regula, şi nicidecum excepţia. În Imaginile 3.4 (a, b, c, de şi separat e, f, g) sunt reprezentate schematic câteva exemple importante. Fizicienii ştiu deja o grămadă de lucruri despre calităţile acestor cristale lichide. Informaţiile acumulate au o însemnătate deosebită şi pentru medicină. Anumite cristale sunt spre exemplu piezoelectrice, astfel că atunci când sunt comprimate (apăsate) sau întinse, ele se încarcă electric şi astfel apar câmpurile electrice (cu magnetismul lor inerent).

3.4 (a, b, c şi d) Exemple de circuite cristaline în organismele vii; a) fosfolipide-membrana celulară; b) ţesut conjunctiv (Bindegewebe) şi Colagen; c)clorofila din plantele verzi; d) teaca mielinică a nervilor (Fawcett 1994)

3.5 (e, f şi g) e) muşchi, cu myosin şi Aktin; f) terminaţiile nervoase din piele (Stäbche=bare şi Zapfen=împletituri); g) microtubuli, microfilamente şi alte părţi componente din citoscheletul celolelor nervoase dar şi al altor tipuri de celule. În mod concret în ilustraţie sunt reprezentate filamentele (cilii) din organele de simţ cum este nasul sau urechea.

 

   Şi fiziologilor le este cunoscut acest lucru şi au cercetat formarea electricităţii în oase (schelet). La fiecare pas, oasele din picioare şi din alte părţi ale corpului sunt „presate” împreună, iar ca urmare se formează un anume câmp electric caracteristic. Dar efectul piezoelectric nu se limitează doar la oase. Practic în oricare ţesut al corpului, prin comprimare şi întindere, apar câmpuri electrice (Oschman 1981). Dar pentru aceste câmpuri electrice, efectul piezoelectric este doar în parte răspunzător. O altă sursă ce contribuie la formarea acestor câmpuri sunt „potenţialele de curent (flux)”. În ce raport stau aceste două „surse” la baza producerii câmpurilor electrice, este un lucru care se află încă în faza de cercetare (de ex. MacGianitie 1995). În Imaginea 3.5 sunt ambele fenomene prezentate prin comparaţie.

3.6 Prin mişcare se pot produce câmpuri electrice în două feluri: deasupra vedem efectul piezoelectric (electricitatea de elasticitate) care se obţine prin deformarea unei structuri cristaline (Mechanische Kraft=forţă mecanică; Strukturelle Deformierung=deformare structurală, cu polarizare plus-minus deasupra si dedesubtul elementului comprimat; efect piezoelectric). Dedesubt vedem potenţialele de curent (de curgere) care apar între încărcăturile mobile şi cele fixe din ţesuturi. Astfel de potenţiale de curent apar atât în circuitul sangvin cât şi prin mişcarea corpului, în lichidul extracelular. Potenţialele de curent (flux, curegere) şi cele piezoelectrice se pot complecta sau anula reciproc (Bassett 1978)

   Cel mai important aspect este acela că minuscule pulsaţii electrice apar atunci când oasele sau cartilagiile sunt comprimate, când tendoanele sund întinse, sau când piele de pe o articulaţi este comprimată sau se destinde în cazul mişcării articulaţiei respective. Aceste oscilaţii arată cu exactitate, prin armoniile lor (frecvenţe măsurabile), ce forţe anume acţionează asupra ţesutului respectiv. Cu alte cuvinte, ele conţin informaţii exacte asupra mişcărilor care tocmai se desfăşoară. Aceste informaţii sunt transmise electric şi electronic prin Matrixul viu şi joacă un important rol în controlul asupra Formei.

Controlul structurii corpului

   Însemnătatea terapeutică şi fiziologică a proprietăţilor piezoelectrice şi a altor forme electronice ale ţesuturilor constă în aceea că astfel ni se oferă un suport pentru o mai bună înţelegere a felului în care corpul se adaptează cel mai bine la necesităţi (Oschman 1989). Este deja de mult timp recunoscut faptul că oasele, scheletul şi elementele de legătură ale acestuia îşi de-tensionează singur tensiunile acumulate prin mişcare. Din punct de vedere biochimic acest fenomen este denumit „regenerare metabolică”, un proces pe care deja Schoenheimer şi colegii lui l-au descoperit cu mai mult de jumătate de secol înainte (Schoenheimer 1942, Ratner 1979).

   Faptul că în timpul mişcării se formează câmpuri electrice care furnizează informaţii care controlează şi cooordonează activitatea celulelor „generative” este un lucru general acceptat (Bassett 1971, Bassett et ak.1964). Celulele „generative” sunt osteoblastele, mioblastele, celulele perivasculare, fibroblastele şi alte „celule stem”, care formează sau resorb colagenul şi prin aceasta pot astfel modela cartilagiile, încât acestea să se poată adapta la necesităţile corpului. Acest proces regulatoriu, sau de comandă-control este deja menţionat de Wolff (1892, citat în Bassett 1968): „ La forma dată a oaselor (sau a altui ţesut conjunctiv) elementele de Colagen (cartilagiile în general) se orientează în direcţia presiunii funcţionale, iar în creşterea (mărirea) sau descreşterea (micşorarea) lor se reflectă intensitatea şi calitatea presiunii funcţionale.”

   Aceste concepte sunt de cel mai mare interes pentru terapeuţii activi în terapiile de mişcare, energie sau pentru cei care lucrează cu mâinile (terapia prin atingere). Căci în baza acestor concepte se justifică şi capătă sens modificările ce au loc permanent în structura corpului, felul în care indivizii îşi folosesc corpul, sub acţiunea forţei gravitaţionale, felul în care ei reacţionează în cazul unor răniri sau obiceiurile pe care şi le stabilesc în ţinuta corpului. (detaliat vom vorbi despre toate acestea în Capitolul 11).

3.7 Proprietăţile Matrixului viu

   În baza informaţiilor prezentate până acum începe treptat să se formeze o imagine a sistemelor energetice din corpul omenesc. În acest continuum al Matrixului viu intră toate ţesuturile conjunctive şi toate citoscheletele din ortganism. Proprietăţile lor pot fi astfel rezumate:

-       Toate sistemele mari ale corpului – cum ar fi sistemul sangvin/circulator, sistemul nervos, tractul digestiv, diferitele organe şi glande – sunt învelite într-un material care reprezintă doar o parte a unei structuri conjunctive ( Matrix) continuue.

-       Ţesuturile conjunctive formează un continuum mecanic care se întinde în tot corpul, până în interiorul celulelor

-       Ţesuturile conjunctive stabilesc forma exterioară a corpului precum şi arhitectura fiecărei părţi separat

-       Fiecare mişcare a corpului sau a unei părţi (fie chiar şi mici) a acestuia apare ca urmare a unor tensiuni sau forţe, care sunt conduse (transmise) mai departe structurii Matrix a ţesuturilor conjunctive

-       Fiecare tensiune, fiecare compresie (apăsare), fiecare mişcare produce semnale bioelectrice în structura cristalină a ţesutului conjunctiv în care se reflectă exact aceste tensiuni, compresii sau mişcări

-       Structura Matrix a ţesuturilor conjunctive este o reţea de comunicaţii formată din semiconductori (cristalele lichide), care intermediază semnale bioelectrice între absolut toate părţile componente ale corpului.

3.8 Circuite electrice şi meridiane

   Faptul că în corpul omenesc (şi nu numai, ci practiv în toată lumea VIE) există circuite electrice, nu este un lucru general acceptat, şi acest fapt are un anume motiv: fenomenele descoperite de medicina „alternativă” sunt greu tangibile. (Comentaru Qui bono: Dr. Oschman este foarte delicat în această afirmaţie. În realitate acceptarea acestor realitaţi ar duce la complecta restructurare, chiar anulare a principiilor fundamentale ale medicinei alopate, respectiv aducerea în faliment a indrustriei farmaceutice! Deci mai degrabă aceste fenomene sunt greu... palpabile din punct de vedere financiar!)

    Circuitele electronice pot fi astfel formate/modelate, încât ele să îndeplinească anumite sarcini. Lucru ce ar fi perfect posibil la nivelul tehnologic actual. Faptul că VIAŢA a probat de foarte mult timp toate tricurile şi combinaţiile electronicii quantice şi faptul că acestă electronică quantică este folosită în şi de către VIAŢĂ, este însă un lucru care rareori este înţeles (ori nu se poate, ori mai degrabă nu se vrea a fi înţeles). În capitolul următor (4) ne vom ocupa de descoperirile proprietăţilor electronice ale materiei vii.

    Informaţii asupra bioelectronicii deţinem deja de mult timp, fără ca acest lucru să obţină şi acceptarea şi/sau recunoaşterea generală. În Imaginea 3-6 vedeţi reprodus un circuit integrat desenat pe corpul unei salamandre, animalul preferat al cercetătorilor din domeniul regenerativ. Acest desen a fost folosit ca Logo al unei conferinţe ştiinţifice asupra „Mecanismelor controlului creşterii şi utilitatea lor clinică”, conferinţă ce a avut loc în 1979 la Upstate Medical Center al State University of New York.

3.6 Logo-ul Conferinţei mai sus amintite

   Cea mai bună introducere în circuitele integrate electronice ale corpului omenesc ne-o oferă acupunctura. Asupra acesteia ne vom opri în Capitolul 5, după ce în capitolul următor ne vom apleca asupra descoperirilor care pot clarifica modul în care energia şi informaţiile circulă în Matrixul viu.

(Urmează o listă bibliografică ce cuprinde 31 de titluri)

 

vezi în continuare Capitolul 4 

(în curând)