Capitolul 4 – „Matrixul viu” – cinci puncte de vedere


    Să vedem în continuare câteva dintre descoperirile care ne ajută să înţelegem felul în care circulă energia şi informaţia în Matrixul viu. Dacă vom înţelege întregul Matrix viu ca o reţea formată din electroni şi fotoni, vom putea avea o privire mult mai exactă asupra organismului. La această nouă imagine au contribuit savanţi  renumiţi, printre care dorim să amintim aici pe Albert Szent-Györgyi, Robert O. Becker, Herbert Frölich, Donald Ingber, K.J. Pienta şi Donald S. Coffey.

4.1 Alfred Pischinger: Matrixul şi sistemul regulator de bază

   În 1975 Alfred Pschinger a publicat o foarte importantă carte despre Sistemul regulator de bază înal organismului, sistem care constă din vase capilare, ţesuturi conjunctive, susbstanţa de bază (Matrix), lichid extracelulare şi fibrele terminale ale sistemului nervos autonom. Cu această carte revoluţionară Pischinger şi-a încununat lungii ani de cercetări ca Profesor pentru histologie şi embriologie în Viena. În Germania a apărut deja a zecea ediţie a acestei cărţi. Merită din plin să studiaţi mai îndeaproape teoria lui Pischinger, deoarece din aceasta rezultă consecinţe clinice complexe, cu posibilităţile de aplicare fireşti care decurg din ele.

Alfred Pischinger

    Pischinger a observat corect că Sistemul regulator de bază este răspunzător pentru toate funcţiile vitale, cum ar fi nutriţia celulară, eliminarea reziduurilor metabolice, reacţiile inflamatorii, procesele de reparare şi apărare. Cel mai mic „numitor” al vieţii vertebratelor este, aşa cum se poate vedea în Ilustraţia 4.1, triada formată din vasele capilare, Matrix şi celule.

   Această triadă (vezi Ilustraţia 4.2) posedă posedă capacităţi unice de vindecare integrală. Reţeaua de polimeri dintre celule poate memora, prelucra şi răspândi (transmite) informaţii. Substanţa de bază din ţesuturile conjunctive intercelulare împreună cu moleculele de apă legate de ea constituie cel mai vechi şi cel mai răspândit sistem de apărare şi de prelucrare a datelor din natură. Prin această reţea, energiile organizate (sau non-haotice) se pot răspândi fulgerător în organism şi de asemenea astfel pot fi controlate şi conduse diversele structuri şi funcţiuni.

4.1 Triada vieţii după Pischinger: vas capilar (Kapilargefäss)-Matrixul extracelular-Celulă (Zytoskelett) şi Matrixul nucleului (Kernmatrix). Unitatea funcţională de bază a vieţii NU este celula ci tocmai această triadă formată din celulă, Matrix extracelular (ţesut conjunctiv) şi terminaţiile sistemului nervos vegetativ şi al vaselor capilare. Matrixul extracelular, citoscheletul şi Matrixul nucleului celulei sunt legate între ele printr-o reţea continuuă de fibre.

    Concepţiile lui Pischinger se raporteză direct la mecanismele de bază, care permit Integralitatea, Cooperaţia şi Integrarea funcţională a tuturor activităţilor. Absolut totul ce vine cu şi din sânge, ia drumul interstiţiilor Matrixului pentru a putea ajunge la celule. Toate bolile sunt legate de acest drum şi tot aici îşi dezvoltă toxinele influenta lor acţiune, astfel încât se poate ajunge la afecţiuni cronice.

   Pischinger a observat corect importanţa valorilor pH ale lichidului intercelular. Polielectroliţii plurimoleculari încărcaţi negativ din Matrix „leagă” apa şi ionii şi astfel acordă întregului sistem Matrix-ţesut conjunctiv o „bază electrolitică”. Aceasta acţionează asupra elasticităţii ţesuturilor şi mijloceşte hormonilor, neurotransmiţătorilor, neuropeptidelor şi substanţelor farmacologice accesul către celule. Valoarea pH-ului interstiţial influenţează şi „ungerea” articulaţiilor precum şi libertatea de mişcare a celulelor.

   Vorbind la modul strict, conceptul celular este o abstracţie morfologică. Din punct de vedere biologic acest concept nu poate fi acceptat fără a se lua în considerare „mediul înconjurător” de viaţă al celulelor.

4.2 Sistemul regulator de bază după Pischinger. De sus din stânga: celule organ-parenhim, membrana bazală, substanţa de bază, axon, colagen, mastocite, vase capilare, endocrinium, bioritmuri, ZNS, axon, fibroblast, elastin celule de apărare.

4.2 Albert Szent-Györgyi: conductorii electronici

     Albert Szent-Györgyi, care a primit în 1937 premiul Nobel pentru descoperirea vitaminei C, era absolut convins că “ciocnirea întâmplătoare” a moleculelor (vezi Imaginea 3.1c) ar fi mult prea lentă pentru a putea explica rapiditatea şi subtilitatea VIEŢII. În căutările sale după “ceva” care să se mişte rapid în structurile vii, el s-a concentrate asupra electronilor, protonilor şi a câmpurilor enegetice.

Albert Szent-Györgyi

    Szent-Györgyi a făcut cercetări asupra „resturilor insolubile” ale celulelor, care conform rutinei şi mentalităţii altor biochimişti erau date la o parte (aruncate), şi a lansat în 1941 o ipoteză foarte interesantă: Proteinele din organismul nostru sunt semi-conductori. Teza sa suna astfel:

 

„Atunci când un număr mare de atomi sunt structuraţi permanent şi se află compact într-un spaţiu dat (ca de ex. într-o structură cristalină), electronii izolaţi nu mai aparţin doar la 1-2 atomi, ci aparţin întregului sistem. O mare colectivitate de molecule poate constitui un continuum energetic în cadrul căruia energia, deci electronii, se pot mişca pe o anumită distanţă.”

                                                                                                  (Albert Szent-Györgyi, 1941)

    Pentru a putea înţelege însemnătatea concepţiei lui Szent-Györgyi, este important să ştim ce este un semi-conductor. Conductori sunt de exemplu sârmele din metal, care conduc bine curentul electric. Contrar acesora, izolaţia sau straturiile de izolare blochează curgerea curentului electric. În ceea ce priveşte conductibilitatea, semi-conductorii se află pe undeva la mijloc, între conductori şi izolatori. Ceea ce este însă special la aceşti semi-conductori este faptul că conductibilitatea lor poate fi controlabilă. Tocmai de aceea semi-conductorii sunt folosiţi la confecţionarea aparatelor electrice miniaturale, ca de exemplu comutatoare, amplificatoare, detectoare, oscilatoare, transformatoare şi aparate de memorare şi înmagazinare; semi-conductorii sunt unul din materialele principale care sunt folosite în fabricarea aparaturii electronice moderne şi a computerelor. 

   Deşi teza lui Szent-Györgyi asupra semi-conductorilor în sistemele vii s-a confruntat iniţial cu vehemente respingeri, ştim astăzi că el a avut perfectă dreptate. Practic toate moleculele Matrixului viu sunt semi-conductori. Szent-Györgyi (1988) a mai susţinut pe deasupra că:

   „Moleculele nu trebuie de fapt deloc să se atingă pentru a intra în relaţie unele cu altele. Câmpul electromagnetic formează împreună cu apa substanţa de bază (Matrixul) a vieţii. Apa poate forma structuri care transmit energia.”

    Aceste clarificări sunt confirmate de cele mai noi cercetări. Şi desigur că şi terapeutic ele au o importnaţă deosebită. Însemnătatea apei nu poate fi îndeajuns de mult subliniată. Toate fibrele Matrixului viu, în şi în afara celulelor şi nucleelor celulare, sunt înconjurate de un înveliş de apă structurată, care poate fi folosită ca şi canal separat de transmitere a fluxurilor energetice şi informaţionale. În timp ce electronii „curg” prin fibre (electricitatea), protonii „curg” prin învelişul (pojghiţa) de apă. Acest fenomen este denumit în „proticitate”, în engleză „proticity”  (capacitatea sau tendinţa unei substanţe sau a unui grup chimic de  a separa un proton sau de a pune la dispoziţie o legătură chimică) şi a fost prima oară descris de Mitchell în 1976. Ho şi Knight (1998) nu numai că s-au ocupat îndeaproape de relaţia dintre acupunctură şi sistemul „apei” din organism, dar au şi oferit soluţii pentru demonstrarea experimentală a acestor relaţii.

   Din nefericire descoperirile şi ideile lui Szent-Györgyi, fiind prea „departe” de opinia dominantă din lumea ştiinţifică, nu au obţinut atenţia pe care în fapt o merită.

4.3 Robert O. Becker: sistemul de control perineural

   Într-o serie de articole importante, Robert O. Becker a descris proprietăţile Perineuriumului [perineurium= ţesut conjuntiv (de protecţie) care înconjoară fasciculele de fibre în ansamblul nervilor (epineurium)]. Fiecare fibră nervoasă din corp este, până la cea mai mică terminaţie nervoasă, complect învelită de către celulele perineurale de un tip sau altul. Becker vorbeşte despre un sistem nervos „dual”, constituit din reţeaua clasică „digitală” ( după principiul „totul sau nimic”, adica 1 şi/sau 0) a nervilor, care stă în centrul neurofiziologiei moderne, şi de sistemul perineural.

   Sistemul perineural (mai vechi în istoria evoluţiei vieţii, decât cel „digital” al fibrelor nervoase) funcţionează cu curent continuu şi este fără îndoială un sistem de comunicare. Totodată acest sistem formează şi „curentul de rănire”, un curent de tensiune joasă, care controlează procesele reparatorii după apariţia unei răniri. Variaţiile (oscilaţiile) acestui „curent continuu”, denumite unde cerebrale, coordonează întregul sistem nervos, şi se presupune, chiar şi conştientul. Asupra acestei teme vom reveni în Cap. 7 şi 15.

Robert O. Becker

   Una dintre cele mai importante descoperiri ale lui Becker a fost aceea că sistemul perineural este sensibil (reacţionează sensibil) la câmpul magnetic. Acest fapt se bazează pe un fenomen magnetic denumit efect „ecou transversal”, care sugerea acţiunea semi-conductorilor. Astfel descoperirea lui Becker vine să confirme ideile lui Szent-Györgyi în privinţa Matrixului viu ca fiind format din semi-conductori, şi în acelaşi timp pune bazele folosirii magneţilor şi câmpurilor biomagnetice cu scop terapeutic. (Becker 1990 şi 1991, Oschman & Oschman 1995).

   Becker a ajuns la concluzia că punctele şi meridianele de acupunctură sunt canale „input” pentru sistem, care astfel coordonează procesele reparatorii. Conform părerii lui Oschman (1994) punctele de acupunctură se comportă asemănător microprocesoarelor din „nodurile” de informaţii ale reţelele (Network) de computere.

4.4 Herbert Fröhlich: coerenţa biologică

    Ideile şi munca lui Szent-Györgyi şi Becker au fost complectate prin cercetările făcute într-un alt domeniu. Biofizicienii au descoperit în Matrixul viu un „fenomen oscilatoriu”, fapt ce deschide noi căi de cercetare ştiinţifică în şi pentru acupunctură şi energoterapeuţi. Cel mai important personaj al cercetărilor în această direcţie a fost Herbert Fröhlich (1988).

Herbert Fröhlich

    Pe la sfârşitul anilor 60 Herbert Fröhlich a lansat ipoteza, în baza unor descoperiri din fizica quantică, conform căreia Matrixul viu trebuie să producă oscilaţii coerente sau de tip laser (Fröhlich 1968). Tezele preconizate de el au fost verificate şi confirmate de mai multe laboratoare. Desigur că şi înainte de aceasta, energoterapeuţi dintr-o şcoală terapeutică sau alta au recunoscut corect importanţa oscilaţiilor (vibraţiilor, inclusiv lumina) pentru procesele de vindecare, dar academicienii din domeniul molecular erau preocupaţi de alte lucruri.

   Datorită lucrărilor lui Fröhlich şi a altora, ştim astăzi că din fiecare componentă a Matrixului viu sunt emise vibraţii (oscilaţii, unde) care se răspândesc în organism, dar şi în afara acestuia, în mediul înconjurător. Aceste vibraţii sau oscilaţii au frecvenţe foarte diferite, inclusiv unele care intră în domeniul luminii vizibile şi/sau aproape vizibile. Nu este vorba aici de fenomene subtile, ci de fapte concrete care apar în măsură (cantitate) mare sau chiar foarte mare. Iar efectele acestor vibraţii nu sunt unele triviale, deoarece materia vie este deosebit de sensibilă la semnalele informaţionale coerente.

    Vibraţiile coerente nu cunosc limite cum ar fi suprafaţa unei molecule, unei celule sau a unui organ, ci sunt proprietăţi colective sau cooperative ale unei întregi fiinţe vii, şi slujesc foarte probabil proceselor de creştere şi celor reparatorii (după o rănire), precum şi funcţiilor integrative ale organelor într-un organism văzut ca un tot, integral. Fiecare moleculă, fiecare celulă, fiecare ţesut şi organ are o frecvenţă de rezonanţă ideală, care îi coordonează activitatea. Prin manipularea şi reechilibrarea acestor frecvenţe, terapeuţii medicinei incorect denumite “alternative” pot influenţa direct mecanismele reparatorii şi de apărare ale corpului.

4.5 Donald Ingber: Tensegrity

   Prin lucrările sale Donald Ingber a contribuit substanţial la o mai bună înţelegere a biochimiei corpurilor solide. Lui i se datorează descrierea arhitecturii ţesuturilor, celulelor şi nucleului celular ca sisteme „Tensigrity” (vezi Imaginea 4.4). Împreună cu alţi cercetători, Ingber a condus experimentul (vezi Imaginea 4.5) prin care s-a putut arăta că scheletul celular se comportă ca o structură „Tensegrity”.

    „Tensegrity” este un concept arhitectonic şi în acelaşi timp energetic foarte util, formulat de R. Buckminster Fuller (Pugh 1976).

Donald Ingber

4.4 Tensegrity este sistemul prin care o celulă îşi menţine structura

    În baza conceptului „Tensegrity” sunt spre exemplu construite cupolele geodezice, corturile, vasele cu pânze, diferitele sculpturi formate din cabluri şi bârne, diferitele modele de jucărie sau macaralele (vezi Ilustraţia 4.6b). Astfel încât „Tensegrity” poate deschide noi şi utile perspective terapeuţilor care lucrează cu corpul pacientului sub aspectul structurii, mişcării, biomecanicii sau biochmiei corpurilor solide. Asupra acestor aspecte vom reveni în Capitolul 14.

4.5 Experiment care dovedeşte că scheletul celular (citoscheletul) se comportă ca o structură „Tensegrity”. Magneţii cuplaţi la Integrine supun suprafaţa celulei la tensiune, atunci când câmpul magnetic se roteşte. Din raportul dintre forţa de rotaţie şi amplitutinea rotaţiei se poate vedea că citoscheletul se comportă ca o Structură „Tensegrity” (Heidemann 1993) [Drehkraft=forţă de rotaţie]

   Specifice pentru sistemele „Tensegrity” sunt reţelele continuue de elemente tensionate („tendoane”) pe de o parte, iar pe de altă parte din elemente de susţinere comprimabile care sunt independente unele de altele. S-ar părea că oasele sunt rigide, totuşi această impresie este falsă. Deoarece oasele sunt formate atât din fibre „comprimabile” cât şi din fibre „elastice” şi deci sunt ele înşişi un sistem „Tensegrity” (vezi Ilustraţia 4.6a) Împreună cu tendoanele şi terminaţiile muşchilor (care aderă la oase) oasele formează un reţea-sistem „Tensegrity” tridimensională, care serveşte corpului ca suport şi aparat de mişcare (vezi Ilustraţia 4.7).

4.6 a) capul unui femur; b) braţ de macara. Ambele susţin şi suportă greutăţi şi sunt sisteme „Tensegrity”.

   Datorită lui Ingber şi colegilor săi au fost introduse în biomedicină atît conceptul de „Tensegrity” cât şi concepte legate de biochimia corpurilor solide. Deoarece aceştia au arătat felul în care forţele fizice care se dezvoltă în structura moleculară sunt implicate în coordonarea biochimică a modelelor biologice, adică tocmai acea „Blueprint”, acel şablon în căutarea căruia se implicase atât de intens Harold Saxton Burr (Ingber 1993, Wang et al.1993)

4.7 Sistemul „Tensegrity” al unui iepure. Fiecare linie dreaptă reprezintă o unitate muşchi-tendon (după un desen de E.R. Turlington şi J.I.D. de Vere (Young 1957).

    Toate acestea sunt importante pentru terapeuţi, deoarece rezultă de aici că diferitele tehnici de manipulare pot fi hotărâtoare în ceea ce priveşte procesele biochimice. Conceptul „Tensegrity” al lui Ingber stabileşte o legătură între structurile corpului şi cele discutate până acuma asupra sistemelor energetice şi informaţionale. Putem descrie întregul corp precum şi părţile lui componente (inclusiv interiorul celulei şi nucleul acesteia) ca sisteme „Tensegrity” (Oschman 1996 şi 1998, Ingber 1998).

   Datorită „Tensegrity” putem înţelege de ce „loviturile” sunt absorbite şi nu aduc daune corpului. Deoarece prin Matrixul viu cu al său „Tensegrity” energia mecanică se poate practic „scurge” din locul contactului mecanic (lovirii). Cu cât mai flexibilă este o astfel de reţea „Tensegrity” şi cu cât mai echilibrate sunt rapoartele de forţe (respectiv cu cît mai bună este integritatea forţelor de tensiune=Tensegrity), cu atât mai uşor „loviturile vor fi absorbite şi vor fi transformate în Informaţii, în loc să devină Daune. Conceptul este foarte util şi în activitatea şi lucrul cu sportivi şi atleţi (mai ales atletism uşor). Cu fascii elastice şi în bună stare de funcţionare, sportivii sunt rezistenţi la răniri şi pot da un mai bun randament.  „Tensegrity” poate de asemenea explica şi de ce un ţesut ne-elastic sau atrofiat influenţează structura şi mobilitatea altor părţi ale corpului. Chiar şi dacă terapeuţii se vor concentra doar asupra îmbunătăţirii mobilităţii şi flexibilităţii anumitor părţi ale corpului, această acţiune se va reflectaşi va acţiona în alte părţi ale corpului. Acest lucru este posibil datorită „integrităţii de tensiune” a sistemului („Tensegrity”) dar şi datorită faptului că relaţiile de forţe formează un oscilator continuum.

   Tocmai datorită faptului că reţeaua „Tensegrity” este simultan o structură mecanică şi în acelaşi timp un continuum oscilator, limitările care pot apare într-o parte a organismului (întregului) acţionează întotdeauna structural şi energetic asupra întregului organism. Integritatea structurală merge mână în mână cu integritatea oscilaţiilor şi a energiei, respectiv a comunicării. Structura nu poate fi influenţată fără ca acest lucru să nu aibe repercursiuni asupra sistemului „energie-informaţie”, şi invers. Lucrările şi studiile lui Ingber ne arată şi limitările la care aceste sisteme pot fi supuse de către procesele biochimice.

4.6  K. J. Pionta şi D. S. Coffey: Matrixul oscilatoriu

   Din ideile prezentate aici rezultă o nouă perspectivă asupra funcţionabilităţii corpului în starea de sănătate sau boală. În rezumatul unui articol al lui Pionta şi Coffey (vezi mai jos cu litere cursive) apărut sub titlul „Cellular harmonic information transfer through a tissue tensegrity-matrix sistem” (Transferul de informaţie armonică celulară printr-un sistem Matrix-ţesut) apar diferite concepte  (Matrix viu, efectele secundare ale oscilaţiilor şi rezonanţei, continuitatea celulelor şi ţesuturilor, piezoelectricitate, biochimia corpurilor solide, coerenţă şi „Tensigrity”) care contribuie la formarea unei imagini a sistemelor de coordinare vii. Conceptul lui Pienta şi Coffey este ilustrat şi în Imaginea 4.8.

4.8 Descrierea sistemului „Matrix-ţesut” la Pienta şi Coffey (1991) (Zytoskelett=citoschelet; Kernmatrix=Matrixul nucleului celular;)

   Rezumatul articolului menţionat mai sus:

„Celulele şi elementele intracelulare sunt capabile să oscileze (vibreze) în mod dinamic şi într-o armonie complexă; frecvenţa oscilatorie poate fi stabilită cantitativ prin „analiza Fourier” (precum şi prin alte metode) şi poate astfel fi analizată. Faptul că la nivelul celular au loc procese în spaţiu şi timp, cum ar fi modificarea formei, depolarizarea membranei,motilitate sau transducţia semnalelor, înseamnă foarte probabil că toate acestea au însemnătate pentru procesele de regulare şi coordonare. Sub influenţa factorilor de creştere şi a carcinogenezei aceste oscilaţii se pot modifica. Este important să înţelegem mecanismele de transmitere a acestor informaţii vibratorii (oscilatorii) în celule (şi în întregul organism). În baza observaţiilor făcute de noi, considerăm că aceste informaţii oscilatorii se transmit printr-un sistem ţesut-Tensegrity-Matrix. Informaţiile oscilatorii pot acţiona ca un sistem cuplat, care oscilează armonic şi induce excitaţii de la periferia celulei către nucleul acesteia, deci în cele din urmă către ADN (Signaltransduction).

    Interacţiunile dintre oscilaţii se pot desfăşura într-un sistem ţesut-Matrix, care constă din substanţa de bază a nucleului, din citoschelet şi din Matrixul extracelular, şi a cărui structură Matrix-Tensegrity slujeşte transmiterii de oscilaţii celular-biologice din afara membranei celulei pînă în ADN-ul din nucleul celulei. Tensegrity este definit ca sistem structual în care elementele compresibile discontinue sunt legate prin „cabluri tensionate” continue şi care împreună stau într-un raport dinamic. Un sistem Tensegrity-ţesut-Matrix favorizează transferul specific de informaţii prin celule (şi prin întregul organism) sub forma unei transmisii directe de energie chemo-mecanică vibratorie prin mişcările armonice de unde.” (Pienta & Coffey 1991).

 

Urmează o listă bibliografică ce cuprinde 22 de titluri.

Capitolul 5 – Acupunctura şi terapiile înrudite

 

       În Capitolul 1 am menţionat munca de pionierat a lui Harold Saxton Burr, care era convins de faptul că aceste câmpuri energetice joacă un rol vital în coordonarea structurii şi funcţiilor corpului. Multe lucrări care se ocupă de meridianele acupuncturii au arătat că aici avem de a face cu „canale” cu rezistenţă mică la fluxul  electric (Reichmanis et al. 1975). Plecând de la concepţia că Meridianele sunt circuite electrice, au fost dezvoltate o serie de metode clinice (de ex. Morton & Dlouhy 1989).

5.1 Sistemul de semnalizare X al lui Manaka

    O briliantă privire de ansamblu o datorăm unui om de ştiinţă şi acupunctor remarcabil, Yoshio Manaka (Manaka et al. 1995), ale cărui lucrări sunt deosebit de importante pentru abordarea terapeutică. Manaka s-a angajat prin al său „Sistem de semnalizare X” în aducerea la un consens a cercetării ştiinţifice moderne cu teoriile medicale clasice ale estului Asiei şi ale Orientului Îndepărtat. Sistemul de semnalizare X  este un concept care ţine cont de faptul că încă mai există aspecte necunoscute ale fluxului energetic şi informaţional. (În matematică şi fizică, X este o valoare necunoscută, respectiv variabilă, a cărei valoare absolută poate fi găsită prin rezolvarea unei ecuaţii cu X). Multe circuite de comunicaţie şi unităţi informaţionale care se găsesc în „Sistemul de semnalizare X” al lui Manaka, pot fi reproduse matematic astfel: x1, x2, x3, x4, x5, ......xn.

   Manaka înţelegea „Sistemul de semnalizare X” ca fiind un sistem de control „primitiv”, care se deosebeşte de circuitele regulatorii clasice (de ex. sistemul nervos sau sistemul hormonal). Sensul de „primitiv” are în vedere faptul că „Sistemul de semnalizare X” a apărut în istoria evoluţiei cu mult înaintea sistemului nervos. El este prezent la organismele unicelulare, care nu posedă în sine nervi, dar care totuşi reacţionează la stimulii externi, şi astfel pot evita pericole sau pot găsi (şi fi atrase de) hrană.

   Penrtu a putea arăta că „Sistemul de semnalizare X” şi sistemul nervos sunt complect separate unul de celălalt, Manaka descrie diferite forme terapeutice est-asiatice, a căror putenică şi adâncă influenţă asupra organismului nu are acţiune şi asupra sistemului nervos. Deşi în comparaţie cu sistemul nervos sau cel hormonal al omului, sistemul lui Manaka poate părea „primitiv”, totuşi acest „Sistem de semnalizare X” este foarte important şi deosebit de eficace, deoarece regulează comunicaţia şi migraţia celulelor care sunt activ participante la apărarea contra bolilor şi a proceselor reparatorii în caz de rănire.

   Manaka prezintă în lucrările sale „Sistemul de semnalizare X” ca fiind un sistem al medicinei asiatice bine cunoscut din punct de vedere clinic, dar căruia îi lipseşte fundamentarea ştiinţifică. Şi totuşi devine din ce în ce mai evident că toate sistemele energetice ale organismelor vii descrise în cartea de faţă sunt în fapt componente ale acestui „Sistem de semnalizare X”. Câmpurile energetice ale corpului, perineurum-ul şi Matrixul viu sunt doar câteva din substraturile prin care „Sistemul de semnalizare X” îşi exercită acţiunea sa asupra celulelor şi ţesuturilor. Matrixul viu, câmpurile energetice, Meridianele acupuncturii şi nenumăratele circuite integrate biologice, cu care au de a face energoterapeuţii în terapiile pe care le aplică, sunt toate legate între ele şi formează părţile componente ale sistemului lui Manaka.

5.2 Legătura cu acupunctura

    Cum se potrivesc toate astea cu teoria acupuncturii? Noi putem acuma deja arăta unde anume celulele se inserează în Meridiane, adică în schema de bază a acupuncturii (vezi Imaginea 5.1). Astfel, ceea ce biologii denumesc astăzi „sistemul nervos al celulei”, adică citoscheletul, se potriveşte, se inserează în schema Meridianelor. Meridianele formează, conform teoriei acupuncturiii, un sistem complex, ale cărui ramificaţii se întind în fiecare parte  corpului, până în interiorul corpului celulei, şi chiar mai departe pînă în nucleul celulei, în care se găseşte materialul genetic. Meridianele sunt canalele principare, sau căile principale de transmitere din structura moleculară neîntreruptă a ţesuturilor corpului.

5.1 Meridian cu ramificaţiile orizontale ce pleacă din el (senkrechter Verlauf=traseu vertical; horizontaler Verlauf=traseu (ramificaţii orizontale) (Matsumoto & Birch 1988)

   Reţeaua moleculară este mai mult decât o structură mecanic-anatomică. Aceasta întrucât ea vibrează (oscilează) continuu şi formează astfel o reţea cu o adâncă şi amplă însemnătate biologică şi clinică.

 

IPOTEZĂ:

  Toate părţile corpului, inclusiv structura moleculară atât de intens studiată de către ştiinţa modernă, precum şi Meridianele acupuncturii din medicina est-asiatică, formează un tot cotinuu şi complex conectat, o reţea de semiconductori. Fiecare parte a corpului, fie ea cât de mică, se află într-un cotinuu flux vibratoriu de informaţii. Sunt informaţii asupra tuturor activităţilor care au loc în corp.

   Starea de sănătate este în fapt funcţionarea corectă a acestei magnifice unităţi. Dar dacă se acumulează traume fizice şi/sau psihice, această unitate (informaţională şi comunicaţională) va fi slăbită, afectată. (Oschman & Oschman 1995). Atunci când se instaleză o astfel de situaţie, o boală are, datorită slăbirii funcţiilor de apărare şi reparare (regenerare), şansa să atace, să devină activă.

   Într-o astfel de situaţie, acupunctura şi terapeuţii energeticieni ajută la reechilibrarea şi restabilirea oscilaţiilor şi a reţelei (energetice, informaţionale, comunicaţionale) fapt ce are eficacitate şi acţionează profund. Sistemele de apărare şi sistemele reparatorii sunt capabile să se reechilibreze (capacitatea de autovindecare a organismului).

   Mulţi oameni de ştiinţă şi terapeuţi au adus contribuţii valoroase la această nouă imagine, care începe să fie din ce în ce mai clară, a modalităţii de funcţionare a corpului sănătos sau bolnav. Faptul că fenomene care până nu de mult ne apăreau a fi fără legătură unele cu altele, apar acum a fi complementare, adică se complectează reciproc, ne permite o înţelegerea cu mult mai cuprinzătoare decât conceptul mecanicis-reducţionist, bazat pe funcţii izolate, pe organe izolate, pe valori de analize izolate, pe specializări medicale duse la absurd.

 

Urmează o listă bibliografică ce cuprinde 5 titluri.

Capitolul 6 – Terapia polarităţii, atingerea terapeutică (Touch Therapy),  magnetoterapia şi metodele înrudite.

  

    După decenii de „exilare” din  ştiinţa academică şi practica medicală a lumii occidentale, interesul pentru medicina energetică începe dn nou să crească. Până în pretent au fost cercetate destul de amplu două domenii: câmpurile magnetice produse de fiinţele vii (biomagnetismul) şi influenţa câmpurilor magnetice asupra sistemelor vii (magnetobiologia). În spitale şi clinici încep să câştige în simpatie două proceduri terapeutice: reprezentaţii direcţiei medicale dominante (alopate) utilizează câmpuri magnetice create artificial pentru a provoca „startul rapid” al proceselor de vindecare.   

   Medicina tradiţională sau „complementară” se orientează cu precădere asupra „Touch Therapy”, adică a aşezării mâinilor terapeutului pe anumite părţi ale corpului pacientului (atingerea terapeutică, termen pe care îl vom folosi generic pentru o serie mai largă de tehnici terapeutice, printre care Reiki, presupunctura, diferite tehnici de masaj şi mai ales tehnicile de transfer energetic de la terapeut la pacient, în cadrul cărora terapeutul se foloseşte de mâinile sale, pe care le plasează pe corpul pacientului), tehnică folosită din ce în ce mai des de surorile din spitale şi de terapeuţi. (Quinn 1984, 1992 şi 1993, Krieger 1975).

   Şi ”metodele energetice” îndeaproape înrudite cu tehnicile terapeutice de mai sus sunt folosite din ce în ce mai des: terapia polarităţii , Reiki, Johei, terapia Aura-Soma, magnetoterapia sau acupunctura. Cercetarea modernă se desfăşoară în direcţia unirii acesor terapii aparent divergente, şi aceasta atât în ceea ce priveşte eficacitatea lor remarcabilă cât şi a mecanismelor de acţiune. Există bune motive să considerăm că mecanisme celulare şi moleculare similare sunt implicate în toate tehnicile terapeutice menţionate mai sus.

6.1 Utilizarea electricităţii şi magnetismului de către medicina şcolastică

   Dacă Doamne fereşte se întâmplă să vă fracturaţi o mână sau un picior, iar fractura nu se vindecă într-un interval de 3-6 luni, există foarte mari şanse ca medicul Dumneavoastră să vă prescrie o anumită metodă terapeutică „energetică”, anume „terapia câmpului electromagnetic pulsatoriu” (terapia PEMF – vezi Imaginea 6.1a). Sub această denumire se înţelege un „generator de pulsuri” cuplat cu o bobină şi alimentat de nişte baterii, care trebuieşte plasat pe locul fracturii timp de 8-10 ore pe zi. Aparatul PEMF crează un cîmp magnetic, care induce curenţi în ţesuturile învecinate locului unde este plasat. (Vezi Imaginea 6.1b şi c) 

   Inducţia urmează legi fizice fundamentale care sunt cunoscute de mai bine de o sută de ani. În cercetările clinice s-a putut demonstra că terapia PEMF produce un „start rapid” al proceselor de vindecare ale oaselor. Iar cercetarea medicală a descoperit că câmpurile magnetice „pot transforma o stagnare a procesului de vindecare într-un proces reparatoriu activ, chiar şi în cazul în care pacienţi erau nevindecabili de peste 40 de ani” (Bassett 1995).  Astfel a fost recunoscut şi acceptat de către medicina vestică alopată ca fiind real un concept care de peste o mie de ani era parte componentă a medicinilor tradiţionale.

   Cu acest concept de „start rapid” al unui proces de vindecare desigur că este familiarizat oricine lucrează cu energia corpului sau cu terapia de mişcare. Este fascinant de urmărit povestea acestui procedeu energetic, care a fost descoperit de către medicină, apoi abandonat şi acuma, iată, din nou redescoperit şi omolgat ca practică medicală.

6.1 a)Terapia PEMF; curentul indus de câmpurile magnetice prin bobine duce la un „start rapid” al procesului de vindecare a fracturii; b) transformator format din două bobine învecinate; c) curentul electric care curge prin spiralele bobinei din stânga crează în cealaltă bobină un curent de inducţie. (Spule=bobină; Knochen=os)

    La scurt timp după ce Galvani a descoperit „electricitatea animală”, pe la sfârşitul sec.XVIII, a început stimularea vindecării oaselor (fracturilor) cu ajutorul câmpurilor energetice.  Până pe la mijlocul sec. XIX,  metodele terapeutice preferate în cazul vindecării grele a fracturilor constau din conducerea curentului electric prin nişte ace, care mai întâi erau implantate chirurgical în zona fracturii. Aceaste metode însă au fost „excomunicate” din medicină, o dată cu alte metode de terapie electrică, în baza argumentului că ele nu aveau „confirmare ştiinţifică” (vezi şi Cap.1)

   Însă între 1950-1970 medicina alopată a devenit interesată din nou de terapiile magnetice şi electrice. După ce o serie de cercetări şi cercetători s-au angajat în studii ample (Brighton et al. 1981, Bassett et al. 1982), terapa electrică/magnetică a fracturilor greu vindecabile a fost catalogată de către FDA (US Food and Drugs Administration) ca fiind „sigură şi eficace”. Bineînţeles că mai întâi au fost necesare o serie de studii ample care să documeneze succesul şi eficacitatea acestor metode.

    Ori acest lucru de abea dacă surprinde, terapia PEMF contribuind în fapt la transmiterea în corp a informaţiilor specifice proceselor reparatorii ale organismului). În cureţii care sunt induşi în ţesuturi se oglindesc exact activităţile electrice naturale din oase care apar în timpul mişcării (corpului). Magneţii pulsatori declanşează o cascadă de activităţi – de la membrana celulară pînă în nucleul celular şi ADN – care declanşează astfel modificări specifice (Bassett 1995).

6.2 Magnetismul şi rănirile părţilor (ţesuturilor) moi

     După ce câmpurile electrice şi magnetice sunt folosite cu succes de decenii pentru accelerarea proceselor de vindecare ale ţesuturilor tari (oase), atenţia cercetătorilor a început să se îndrepte şi asupra accelerării proceselor de vindecare ale ţesuturilor moi rănite (nervi, piele, muşchi şi tendoane) şi a atenuării durerilor provocate de aceste răniri. Câmpurile magnetice au avantajul, în comparaţie cu cele electrice, de a nu fi invazive şi de a fi propice pentru vindecare atât a ţesuturilot tari (oase) cât şi a ţesuturilot moi. Fiecare dintre aceste ţesuturi răspunde la o altă frecvenţă pulsatorie.

   Sisken şi  Walker (1995) au efectuat studii din care a rezultat o privire de ansamblu obiectivă asupra posibilităţilor de aplicare terapeutică a câmpurilor electrice şi magnetice. Din lucrarea publicată de aceşti doi cercetători rezultă următoarele efecte observabile:

-       Capilarizare mărită

-       Reducere a necrozei

-       Diminuare a tumefierilor

-       Efect analgezic (diminuare a durerilor)

-       Recuperare funcţională rapidă

-       Reducere a adâncimii, întinderii şi a durerii în cazul rănirilor pielii

-       Mărirea capacităţii elastice a tendoanelor (tensile strenght)

-       Accelerarea regenerării nervilor şi vindecarea funţională a acestora.

   La un rezultat interesant au dus cercetările asupra regenerării nervilor în studiile efectuate pe şobolani. În aceste experimente nervul Ischia era rănit intenţionat. Dacă după aceasta animalul era supus unui câmp magnetic pulsatoriu, regenerarea şi vindecarea funcţională a nervului era evident accelerată. În unele experimente nervul animalului era rănit (zdrobit) după ce mai întâi animalul fusese supus unui câmp magnetic pulsatoriu. Şi în aceste cazuri se ajungea la o accelerare a regenerării nervului, la fel ca în cazul animalelor la care fususe mai întâi nervul zdrobit, de abea ulterior se efectuase terapia prin câmp magnetic pulsatoriu. Cu alte cuvinte: o terapie premergătoare (antemergătoare unei răniri, sau de ex. unei viitoare intervenţii chirurgicale!!!) ajuta corpul să reacţioneze mai bine în cazul unei răniri (sau operaţii).

    Eficiente erau însă numai pulsaţiile PEMF de energie joasă (scăzută) şi de frecvenţă foarte lentă (ELF).  Pe scurt, cercetătorii au constatat că astfel de câmpuri magnetice erau produse şi de mâinile terapeuţilor care practică atingerea terapeutică (terapeutic touch) sau metode asemănătoare.

6.3 Despre câmpurile care radiază din mâini

   În Capitolul 2 am vorbit despre curenţii electrici din corp care crează câmpuri biomagnetice în mediul din jurul lor. În Imaginea 6.2 putem vedea schematic un astfel de câmp biomagnetic aşa cum este el reprezentat în terapia polarităţii. Există foarte serioase motive (vezi în detaliu în explicaţiile care însoţesc Imaginea 6.2) pentru a considera că întregul câmp biomagnetic al corpului arată destul de asemănător cu reprezentarea din imagine, dar trebuie ţinut cont de faptul că datorită activităţii din organele separate, pot apare modificări locale. Detaliul din Imagine (în partea dreaptă) ne prezintă, spre exemplu, structura câmpului magnetic al capului.

    La începutul anilor 80, doctorul John Zimmerman a iniţiat o serie de importante cercetări asupra atingerii terapeutice (terapeutic touch) la Medical School of Colorado University din Denver (Zimmerman 1990).

Dr. John Zimmerman

   În cadrul experimentelor el a folosit un magnetometru SQUID cu detectori ultrasensibili, special construit pentru măsurarea câmpurilor biomanetice slabe ale corpului. Aceste aşa-numite „potenţiale evocate” sau câmpuri biomagnetice se formează în spaţiul din jurul capului ca urmare a unor excitaţii (Stimuli) cum ar fi diferite tonuri (sunete armonioase) sau imagini.

6.2 Câmpul biomagnetic complect al omului, conform terapiei polarităţii. Fiecare organ şi ţesut contribuie la formarea întregului model, dar în funcţie de activitatea acestora, modelul în ansablul poate suferi modificări de la un moment la altul. Întreaga formă a modelului rezultă în principal din curenţii pe care îi formează inima (ca cel mai puternic câmp biomagnetic din corp). Acest model este comparabil cu cel al bobinei de inducţie din imaginea 6.1b. Modelul se centrează pe axa corpului, deoarece curentul (fluxul) inimii curge sub formă de spirală (helicoidal) prin diferitele organe. Fluxul principal trece prin sistemul circulator al sângelui care este un bun conductor electric datorită conţinutului de sare din plasma sangvină (Eyster et al. 1933). La fel ca în imaginea bobinei din 6.1b, sângele curge în aortă şi artele groase înainte şi înapoi , în formă de spirală. Şi muşchii sunt buni conductori electrici, mai ales de-a lungul axelor lor lungi. Într-o muşchi abdominal fluxul poate întâlni (i se opune) rezistenţă. Muşchiul inimii precum şi muşchii pereţilor arteriali până la precapilare sunt orientaţi în formă de spirală (pentru scurgerea helicoidală a sângelui respectiv a musculaturii implicate în sistemul circulator vezi Marinelli et al. 1995). Deoarece sistemul circulator se întinde până în cel mai „îndepărtat” ungher al corpului, acest sistem este ideal pentru distribuirea electricităţii inimii în absolut toate ţesuturile. (Lungimea totală a vaselor de sânge din corpul omenesc atinge circa 80.000 de kilometri!). Pe deasupra mai apar fluxuri –create tot de inimă- în musculatura orientată „în lungime” a coloanei vertebrale (Mm. Erectores) şi în musculatura externă a coapselor (Eyster et al. 1933).


   În imaginea mai mică din partea dreaptă vedem un detaliu care reprezintă câmpul din jurul capului, conform desenului lui Edwin D. Babbitt din anul 1896. Modelul desenat (şi vizualizat) de Babbitt redă în primul rând forma câmpului biomagnetic care apare ca urmare a mişcării impulsurilor nervoase prin Corpus calosum, canalul de legătură dintre cele două emisfere cerebrale.

 

   În cadrul experimetelor efectuate asupra atingerii terapeutice (aşezarea mâinilor pe corpul pacientului), au fost plasaţi într-un spaţiu complect ecranat (izolat) un terapeut împreună cu un pacient. În spaţiul respectiv se afla şi detecorul SQUID. Pentru a crea o linie orientativă, la început terapeutul îşi ţine mâna aproape de pacient, fără  însă a-l atinge. După aceasta, terapeutul se relaxează şi intră în stare „meditativă” sau „vindecătoare” (aici este vorba de crearea intenţiei de vindecare în terapeut), stare ce stă în centrul metodei terapeutice respective. În acest timp detectorul SQUID înregistrează un câmp biomagnetic mult mai mare decât înainte, care este produs de mâna terapeutului. Acest câmp era atât de puternic, încât amplificatorul şi aparatul de înregistrare din SQUID au trebuit să fie reajustate. Acest câmp biomagnetic a fost câmpul cel mai puternic, intens, pe care Zimmerman

l-a înregistrat de-a lungul experiemtelor sale care s-au întins pe aproape 10 ani!

   În atingerea terapeutică, semnalul transmis de mână pulsează într-o frecvenţă variabilă cuprinsă între 0,3-30 de Hertz (Hz), dar în general se menţine în cadrul a 7-8 Hertz. Cu alte cuvinte: semnalul transmis de terapeut nu este nici static şi nici constant, ci „mătură” şi „tastează” într-o anumită bandă de frecvenţe. Una dintre aceste curbe de frecvenţe este reprezentată în Imaginea 6.3. Interesant este că aceste pulsaţii sunt legate şi de experienţa senzitivă a energoterapeutului, care în faza în care tehnica sa este cel mai eficientă (punctul maxim), simte în mâini un fel de furnicături sau vibraţii.

6.3 Linia de sus, înregistrarea făcută asupra mâinii terapeutului înainte de începerea şedinţei terapeutice; linia de jos reprezintă înregistrarea pulsaţiilor (oscilatorii, variabile) în timpul şedinţei.

   Persoanele neantrenate (fără pregătire terapeutică) nu au fost capabile să creeze astfel de pulsaţii biomagnetice. Din opt repetări ale experimentului, în cinci cazuri au fost înregistrate astfel de câmpuri biomagnetice puternice. Constatările lui Zimmerman au constituit un impuls foarte important pentru cercetarea în domeniul medicinei energetice. Totuşi a existat în cercetările lui Zimmerman un anumit inconvenient: puternicele câmpuri biomagnetice produse de mâinile terapeuţilor se situau pe frecvenţe aflate în afara „standardizării” magnetograful SQUID cu care s-a lucrat, astfel încât puterea semnalului nu putea fi măsurată cantitativ. Această problemă a fost rezolvată însă printr-un studiu desfăşurat ulterior în Japonia.

   Seto et al. (1992) au putut confirma că în timpul studierii şi antrenării unor metode de vindecare cum ar fi Qi Gong, Yoga, Meditaţia, Zen, etc. un câmp magnetic deosebit de puternic radiază din mâinile persoanelor respective. Pentru măsurarea acetui câmp a fost suficient un magnetometru format din 2 bobine cu câte 80.000 de spirale şi a unui amplificator.  Cu 10 la puterea -3 Gauss (valoarea măsurată) acest câmp era de 1.000 de ori mai puternic decât cel mai puternic câmp biomagnetic natural din corpul omenesc, inima (câmpul biomagnetic al inimii are valoarea de circa 10 la puterea -6 Gauss) şi de 1.000.000 mai puternic decât cîmpul biomagnetic al creierului. În Ilustraţia 6.4 avem o schiţă a experimentului Sato şi o înregistrare, care la fel ca în cazul experimentelor lui Zimmerman, relevă o frecvenţă variabilă, între 7 - 10 Hz.

6.4 Emisiile Qi, o mână în faţa aparatului (magnetometrului). Înregistrarea prezintă un câmp magnetic pulsatoriu cu o putere de 2 Miligauss şi o frecvenţă de 8-10 Hz.

   Lucrările lui Zimmerman şi Seto et al. au implicaţii complexe în ceea ce priveşte corelaţia dintre străvechile concepte ale medicinei energetice şi ştiinţa modernă. În timpul efectuării studiilor nu a putut fi documentată o vindecare clinică, astfel că sunt necesare noi studii şi cercetări. Desigur însă, faptul că puternicele câmpuri pulsatorii biomagnetice emise de mâinile terapeuţilor aveau aceaşi frecvenţă ca şi aparatura folosită de medicina alopată pentru a produce „startul rapid” al unei vindecări, înseamnă că biomagnetismul respectiv este un un fel de energie Qi fluctuantă sau de „forţă vitală”. Câmpurile proiectate în exterior erau atât de puternice, încât ele au putut fi măsurate şi înregistrate cu magnetometre relativ simple. Ori acest lucru indică existenţa unul efect „robust”, care ar trebui să fie uşor de cercetat.

   Şi totuşi, dacă acest efect este atât de clar, de ce nu a fost el mai devreme descoperit, şi mai ales folosit? Răspunsul la acestă întrebare l-am primit mai înainte (Cap.1). În 1779 Franz Antom Mesmer a descris celebrul său „Magnetism”, pe care el şi pacienţii săi îl percepeau, atunci când Mesmer atingea cu mâinile corpul pacienţilor. Dar medicii şi oamenii de ştiinţă ai vremii au respins categoric ipotezele lui Mesmer, au reacţionat ostil la experimentele acestuia, astfel că „vitalismul” a fost exilat de către comunitatea academică şi ştiinţifică, care a reuşit ca timp de peste 200 de ani  să împiedice studii şi cercetări serioase în direcţia descoperirilor lui Mesmer.

   Lucrurile au început însă să se schimbe, deoarece cu un pic de exerciţiu, oricine poate ajunge să resimtă fenomenele (de furnicături în palme) descrise de Mesmer. Tot mai mulţi oameni trăiesc o astfel de experienţă, astfel încât formele energetice ale medicinei „alternative” câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi.

   Deoarece câmpul biomagnetic se reflectă la oarecare distanţă în afara corpului, se ajunge la o intereferenţă şi influenţare reciprocă atunci când doi oameni stau aproape unul de celălalt. Acest efect general este schiţat în Imaginea 6.5a. În mod asemănător, în timpul şedinţelor de atingere terapeutică (fără contact direct cu pielea pacientului) şi a metodelor înrudite, câmpul biomagnetic al terapeutului pătrunde în corpul pacientului (vezi Imaginea 6.5b)

6.5 Interacţiunea câmpurilor biomagnetice. a) când doi oameni se află foarte aproape unul de celălalt, câmpurile lor biomagnetice se intersectează şi influeneţează reciproc; b) modelul de proiecţie a unui câmp biomagnetic al mâinii terapeutului în cadrul unei tehnici de manipulare sau a unui masaj cu degetul mare (Chaitow 1987)

6.4 Radiaţiile infraroşii

    Cercetările efectuate cu SQUID ne-au ajutat să înţelegem „magnetismul corpului”  şi să ne lărgim aria de cunoştinţe în acest domeniu. Totuşi aceasta nu înseamnă că întreaga poveste a energiilor vindecătoare se rezumă la biomagnetism. În mai multe studii a fost evidenţiată influenţa radiaţiilor infraroşii (căldura) în cadrul  atingerii terapeutice (de ex. Schwartz et al. 1990, Chien et al. 1991). Acest lucru este tocmai de aceea important, deoarece nu toţi terapeuţii, în timpul „terapeutic touch” sau a metodelor asemănătoare, resimt aceleaşi  senzaţii magnetice în mâini aşa cum sunt cunoscute de la Mesmer, ci mai degrabă percep un fel de căldură sau încălzire în mâini.

   S-a putut dovedi că din palmele maeştrilor Qi-Gong se degajă o căldură ce poate fi măsurată şi care poate stimula creşterea celulară, ADN-ul, sinteza proteinelor şi respiraţia celulară (aşa-numitul Qi favorizant). Terapeuţii pot însă produce şi Qi „inhibitoriu”, caz în care radiaţiile de căldură din mediul înconjurător sunt absorbite. Prin aceast fel de Qi poate fi încetinit metabolismul. O serie de indicii asupra noilor cercetări ale acţiunii radiaţiilor infraroşii, biomagnetismului şi Qi Gong pot fi găsite într-un articol al Mt. Sinai School of Medicine din New York (Muehsam et al. 1994). Într-o serie de articole destinate medicilor sunt descrise efectele vindecătoare ale Qi Gong (Walker 1994).

    O posibilă explicaţie pentru efectele stimulante sau inhibante ale Qi ne furnizează influenţa sistemului nervos vegetativ (autonom) asupra circulaţiei sangvine la nivelul pielii. Ani întregi de studii şi cercetări asupra răspunsului biologic (biofeedback) au arătat că fiecare dintre noi poate învăţa să controleze anumiţi parametrii vegetativi, printre care şi temperatura la nivelul pielii (dermei). Cu ajutorul controlului asupra biofeedback-ului temperaturii pielii pot fi tratate spre exemplu durerile de cap şi migrenele. În Imaginea 6.6 este reprezentat schematic felul în care temperatura pielii se „adaptează” la o modificare a circulaţiei sangvine.  

6.6 Qi-ul stimulant şi cel inhibant apar ca urmare a modificărilor alimentării cu sânge a pielii şi a influenţei sistemului nervos vegetativ. (Kalt=rece; Warm=cald; Gefässveränderung=modificare vascular)

   Deoarece eficacitatea reacţiilor chimice precum şi a altor procese din corp este influenţată de temperatura mediului înconjurător, anumite activităţi ale corpului care sunt influenţabile prin temperatură pot fi accelerate sau inhibate (frânate) în momentul în care în apropiere se află o persoană cu mâini calde sau cu mâini reci.

6.5 Unele consecinţe şi concluzii

   În trecut „atingerile vindecătoare” erau deseori acceptate sau tolerate de către medicii alopaţi, chiar dacă eficacitatea acestor atingeri era îndoielnică, deoarece acestea nu prezentau pericole (efecte secundare sau adverse). Însă această concepţie se modifică treptat. Datorită cercetării medicale asupra terapiilor energetice, ştim acuma că metodelele medicinei complementare la fel ca şi folosirea aparatelor PEMF de către medicina şcolastică au foarte multe puncte comune în ceea ce priveşte eficacitatea (stimularea vindecării ţesuturilor) şi calea de acţiune (influenţă asupra ţesuturilor). Un numitor comun între cele două ramuri medicale sunt câmpurile magnetice pulsatorii, care premit curgerea de curenţi prin ţesuturi. Radiaţiile infraroşii precum şi alte forme de energie pot fi de asemenea implicate. Deoarece în mod evident sunt implicate mecanisme celulare şi moleculare similare, aşa cum ne arată cercetările intensive asupra eficacităţii şi siguranţei aparatelor PEMF, a atingerii terapeutice, a acupuncturii, etc. metodele energetice se pot susţine reciproc (Eskinazi 1996).

   Este fascinant faptul că terapeuţii, în cadrul şedinţelor de atingere terapeutică sau atunci când folosesc metode asemănătoare, crează  câmpuri biomagnetice puternice de frecvenţă joasă. Aceste frecvenţe par a „mătura” şi „testa” într-o zonă de frecvenţe ce aparţine zonei ELF (vezi Ilustraţiile 6.3 şi 6.4). Este acelaşi registru de frecvenţe care în medicina scolastică este folosit pentru provocarea unui „start rapid” al proceselor de vindecare a oaselor şi ţesuturilor moi.

   În capitolul următor ne voi ocupa de modalităţile prin care apar, sunt create câmpurile magnetice şi a modalităţilor prin care aceste câmpuri acţionează asupra organismului. Vom analiza de asemenea care sunt mecanismele care îi permit terapeutului să detecteze câmpurile biomagnetice ale pacientului.

 

Urmează o listă bibliografică compusă din 23 de titluri.

 

 

Vezi în continuare Capitolul 7