Capitolul 7 – „Pulsul tăcut”

 

7.1 Ritmurile

    Natura este la toate nivelurile ei un ansamblu complex de ritmuri. La o extremă avem enormele cicluri ale Universului, ce se măsoară în ani-lumină, la cealaltă minusculele oscilaţii ale atomilor şi particulelor subatomice, cu milioane de vibraţii pe secundă. În acest spectrum enorm se încadrează şi viaţa cu ritmrile ei proprii. Marele ciclu dintre naştere şi moarte, este „împănat” cu multe alte cicluri, diferite, în care atomii corpului sunt complect înlocuiţi la diferite intervale de timp (Schoenheimer 1942).

   De-a lungul unei vieţii, ţesuturi precum oasele sau fasciile sunt complect înlocuite de circa 10-15 ori, în timp ce celulele pielii sau intestinului sunt înlocuite de circa 10.000 de ori! Anumite enzime au o durată de viaţă de doar câteva secunde înainte de a fi „re-înnoite” (Ratner 1979). Toate organele au propriile cicluri de activitate, cum ar fi de exemplu ovarele cu ciclul orvarian lunar. Mai scurte sunt ciclurile pulsaţiilor cranio-sacrale, respiraţia, bătăile inimii şi undele creierului, ale căror cicluri durează în medie o zecime de secundă. Şi mai scurte sunt ciclurile moleculelor, care vibrează, se rotesc, oscilează de milioane de ori pe secundă (vezi şi Cap. 9).

   În istoria spirituală a umanităţii fascinaţia acestor cicluri se poate spune că a fost permanentă, dacă ar fi să ne gândim numai la astronomie, calendare, horoscoape, zodii, etc. Ştiinţa modernă a  înlocuit multe dintre credinţele şi superstiţiile vechi cu observaţii şi măsurători exacte. Dar şi această „cercetare” în sine îşi urmează propriul ciclu, căci ideile vechilor generaţii fac periodic loc pentru „noi adevăruri”, atunci când complexul de date se modifică. După cum vom vedea, cercetarea ritmutilor biologice a fost (şi mai este încă) plină de neclarităţi şi controverse. În loc să prezentăm aici ca „fapte adevărate” diferite interpretări şi concluzii, asupra cărora se pot purta controverse la nesfârşit, vom prezenta aici doar o serie de ipoteze. O serie de constatări preliminarii care au fost confirmate sau infirmate prin cercetarea sistematică sau prin experimentele practice.

    Cercetarea medicală a descoperit ritmuri importante care au semnificaţie terapeutică, atunci când a introdus  cu scop terapeutic, pentru un „start rapid” sau pentru tratarea altor boli, folosirea pulsurilor magnetice. După ce au fost testate o serie de „semnale”, atenţia şi interesul medicinei şcolastice s-a concentrat îndeosebi asupra câmpurilor magnetice pulsatorii de frecvenţă joasă şi foarte joasă (ELF). Zona ELF este definită ca o zonă cu o frecvenţă sub 100 Hz (Miller 1986). Frecvenţe asemănătoare radiază din palmele terapeuţilor care practică atingerea terapeutică sau alte forme înrudite acesteia. Desigur, mâinile terapeuţilor nu au o frecvenţă fixă sau constantă, ci „scanează” un întreg registru (zonă) de frecvenţe, care în medicina şcolastică sunt considerate a fi necesare pentru declanşarea „startului rapid” al proceselor reparatorii ale ţesuturilor moi şi tari, despre care am vorbit în capitolele anterioare. Ori această corelaţie (frecvenţele acceptate de medicina şcolastică şi frecvenţele similare care emană din mâinile terapeuţilor), care a fost relativ de curând descoperită, este deosebit de interesantă, aşa că ne vom apleca asupra ei cu mai mare atenţie în rândurile ce urmează.

7.2 „Ferestre” de frecvenţe specifice

   În Tabelul 7.1 putem vedea câteva dintre frecvenţele deja studiate în laboratoarele de cercetări, împreună cu ţesuturile asupra cărora aceste frecvenţe au o acţiune deosebită. Uneori aceste frecvenţe sunt denumite „ferestre de frecvenţe specifice”. Informaţii şi surse ale rapoartelor originale puteţi găsi la Sisken & Walker (1995). Tot acolo puteţi citi şi asupra cercetărilor făcute cu anumite frecvenţe asupra unor anumite afecţiuni. Ca urmare a unora dintre aceste studii au rezultat o serie de US-Patente (de ex. Sandyk 1995, Liboff et al. 1993).

Frecvenţă

Acţiune

 2 Hz

Regenerare a nervilor

 7 Hz

Creştere a ţesutului osos

10 Hz

Vindecarea ligamentelor

15, 20 şi 72 Hz

Diminuarea necrozei dermei, stimularea capilarizării şi proliferarea fibroblastelor

25 şi 50 Hz

Efect sinergetic asupra NGF (nerve growth factor)

Tabelul 7.1

 

   În Imaginea 7.1 putem vedea un semnal care a fost înregistrat în cadrul experimentelor sale de către Dr. John Zimmerman, semnal care provine de la mâna unui terapeut în timpul unei şedinţe de atingere terapeutică (Zimmerman 1990).

7.1 Înregistrarea unui semnal provenit de la mâna unui terapeut, făcută de Dr. John Zimmerman. Frecvenţa nu este uniformă, constantă, ci oscilează între 0,3 Hz şi 30 Hz (cu marea majoritate a activităţilor în zona 7-8 Hz). Acoladele indică segmentele de oscilaţii care corespund aproximativ  „ferestrelor de frecvenţe” din Tabelul 7.1 (15 Hz=capilarizare, proliferare a fibroblastelor, diminuarea necrozei pielii; 10 Hz=vindecarea ligamentelor; 7 Hz=creştere osoasă; 2 Hz=regenerarea nervilor).

 

Definiţia „energiei vindecătoare”

   Este evident faptul că există o concordanţă între radiaţiile biomagnetice care provin de la mâinile terapeuţilor şi „ferestrele de frecvenţe specifice” pe care le-au constatat şi certificat cercetătorii din domeniul biomedicinei. Totuşi, oricât de interesante sunt aceste coincidenţe, ele nu dovedesc încă prea multe. Sunt necesare încă o serie de cercetări în această direcţie. Iar cercetarea porneşte întotdeauna de la o ipoteză ce trebuie verificată sau dimpotrivă, infirmată. Tocmai de aceea îndrăznim aici să formulăm o ipoteză, care în acelaşi timp poate fi considerată ca fiind o definiţie a „energiei vindecătoare”, independent de faptul că această energie este produsă de un aparat sau de mâna unei persoane.

 

 

Definiţie şi IPOTEZĂ

„Energia vindecătoare” – indiferent dacă este produsă de un aparat sau de către corpul omenesc – este energia unei anumite frecvenţa sau domeniu de frecvenţe, care stimulează refacerea (procesul reparatoriu) unui ţesut.

 

Participarea altor frecvenţe

   Experimentele medicale cu energii nu se limitează doar la zona ELF a spectrului de frecvenţe. Aparate cum ar fi de exemplu „Diapulse”, care generază o frecvenţă de 27 MHz (27 de milioane de pulsuri pe secundă) au fost intensiv studiate. În încercările clinice efectuate cu „Diapulse” în cazurile de răniri, s-a certificat faptul că tumefierile scad (se diminuează), rănile se vindecă mai rapid, regenerarea nervoasă este stimulată şi durerile sunt atenuate; chiar şi refacerea funcţională este mai rapidă. Indicii asupra acestor fapte se pot găsi în sinteza efectuată de Sisken & Walker (1995).

   În Imaginea 7.1 este cuprinsă numai zona energetică a spectrului ELF, care radiază din mâinile terapeuţilor în cadrul atingerii terapeutice (terapeutic touch). Dar fără îndoială că mai există şi alte frecvenţe şi forme energetice implicate. Acestea pot fi parţial explicate prin „oscilaţiile-Frölich“ pe care le-am prezentat în Cap.4. Toate frecvenţele produse de corp indică de regulă Armonii şi Sub-armonii (supratonuri şi subtonuri, adică semnale care sunt multipli exacţi sau fracţiuni ale “tonurilor de bază”). Faptul că foarte probabil sunt pe deasupra implicate şi radiaţii infraroşii, am arătat în Cap. 6.

    Există motive pentru a considera că radiaţiile infraroşii produse de mâna unui terapeut pot stimula creşterea celulară, ADN-ul, sinteza proteinică şi respiraţia celulară (cercetări făcute asupra maeştrilor Qi Gong). Există material documentar şi asupra radiaţiilor de microunde (Enander & Larson 1977) şi de lumină (Rattemeyer et al. 1981, F.A.Popp et al. 1992) care provin de la sistemele vii. Inima, spre exemplu, crează diferite feluri de frecvenţe şi energii, care se răspândesc prin sistemul circulator în întregul organism, către fiecare celulă. (vezi Imaginea 7.2). Cea mai înaltă frecvenţă o posedă pulsatile electromagnetice, urmate de “tonurile” inimii, undele tensiunii sangvine şi oscilaţiile calorice (radiaţii infraroşii, radiaţii calorice). Russek & Schwartz (1996) au desemnat acest complex al radiaţiilor inimii ca fiind un „sistem energetic dinamic“ şi au considerat că acest sistem are potenţial de schimb informaţional, respectiv de comunicare, în întregul organism.

7.2 Pulsurile inimii în ordinea vitezei (frecvenţei) lor. Cele mai rapide sunt pulsaţiile electromagnetice (înregistrate ca electro- şi magnetocardiograme); urmate de tonurile inimii, tensiunea sangvină şi oscilaţiile de temperatură/căldură (Russek & Schwartz 1996).

 

7.3 Mecanismele de acţiune - Vindecarea rănilor

    Cercetarea medicală consideră câmpurile energetice ca fiind eficiente terapeutic, deoarece aceste câmpuri  transmit “informaţii” ţesuturilor. Astfel se declanşează o cascadă de activităţi în celule, de la membrane celulară până în nucleu şi gene, unde au loc modificări specific (Bassett 1995). Aceste constatări sunt interpretate în sensul că semnalele produse de frecvenţele specific conţin informaţii care pun în mişcare diferite procese reparatorii. Aceasta este o ipoteză foarte interesantă, dar se ridică întrebarea: de ce nu se activează astfel de reparaturi singure, în mod natural. De ce trebuie să fie necesară o intervenţie din afară care să pornească aceste procese reparatorii, care răspund la semnale similare cu cele emise în mod normal de către corp, semnale însă care sunt declanşate de data asta în afara organismului? Asupra acestui aspect, iată în continuare câteva consideraţii.

   Matrixul viu poate fi mijlocul medial în care se desfăşoară această cascadă de activităţi. Deci starea de complectă sănătate ar fi o legătură continuuă şi atotcuprinzătoare între toate părţile component (ale organismului), care este realizată prin acest Matrix viu. În cazul în care această continuitate este afectată de răniri şi/sau trauma fizice şi/sau psihice (sufleteşti), “reţeaua” este dezechilibrată, scoasă din starea normal, iar “energia vindecătoare” (indusă fie de aparatură medicală, fie de mâinile unui energo-terapeut) poate restabili fluxul corect de energie şi informaţie necesar funcţionării corpului ca un singur tot, deci a declanşării proceselor reparatorii. De îndată ce întreaga reţea funcţionează din nou corect, fluxurile naturaler biologice de comunicaţie pot curge din  nou liber prin întreg organismul, deci implicit de la Matrixul extracelular prin membrana celulară şi prin citoschelet către nucleul celular şi către gene, cât şi de invers de la gene către Matrixul extracelular (Oschman & Oschman 1994). Cu alte cuvinte, activarea proceselor specifice merge mână în mână cu deschiderea canalelor pentru fluxul energetic şi informaţional.

   Unul dintre importanţii cercetători din domeniul cercetării medicale a confirmat ceea ce terapeuţii medicinei

aşa-zis „alternative”observaseră deja foarte adesea. Prin folosirea câmpurilor energetice cu scop terapeutic, „un proces de vindecare stagnant poate fi transformat într-un proces reparatoriu activ”, chiar şi după 40 de ani de încercări de vindecare lipsite de succes prin metodele medicinei alopate (Bassett 1995). La mecanismul prin care un proces reparatoriu pentru o rană este pus în mişcare, sunt implicate foarte probabil atât activarea proceselor specifice celulare cât şi deschiderea canalelor sau circuitelor pentru fluxurile natural-biologice de comunicaţii, care iniţiază şi coordonează procesele reparatorii.

   Fluxul liber de mesaje (informaţii) prin ţesuturi este unul dintre cele mai importante condiţii ale prevenirii bolilor, o condiţie primară pentru stare generală de sănătate. În Capitolul 6 am prezentat deja o dovadă a acţiunii preventive: în experimentul efectuat pe şoareci, în cadrul căruie era afectat nervul animalului, acesta se refăcea la fel de repede şi în cazul în care ÎNAINTE de „zdrobirea” nervului, animalul era supus unui câmp magnetic.

Principiul prevenţiei

    Deşi mai sus am pus accentul pe vindecarea rănilor, lucrul energetic cu corpul are o mare însemnătate şi atunci când nu sunt prezente probleme specifice la un organ sau altul. Prin această muncă terapeutică preventivă pacientul se simte mai bine iar „disponibilitatea” sa pentru îmbolnăvire este simţitor diminuată. Iar în cazul în care totuşi apar probleme, acestea sunt uşor şi rapid înlăturate. De asemenea se observă şi o creştere a randamentului în activităţile sportive, artistice sau intelectuale, atunci când canalele de comunicare ale organismului sunt deschise şi echilibrate.

    Acest lucru este bine înţeles de către o serie de tehnici terapeutice, care tratează în manieră periodică „armonia” organismului. Aceste terapii nu sunt concepute pentru anumite afecţiuni sau boli, ci au ca scop reducerea posibilelor stări de boală, creşterea capacităţii în diversele direcţii profesionale (de activitate) şi dezvoltarea personală generală cu scopul atingerii propriilor ţeluri. Prin excitaţiile blânde care sunt practicate asupra ţesuturilor în acupunctură, acupresură, Shiatsu, integrarea structurală, masaj, etc. se „simulează” o rănire, fără ca aceasta să aibe întradevăr loc. „Simularea rănirii” declanşează în Matrixul viu o cascadă de procese reparatorii. O excitaţie blândă a punctelor cheie de pe piele crează pentru organismul sănătos un fel de „test de funcţionare corectă” sau „acordaj”al canalelor proceselor reparatorii (Oschman & Oschman 1994).

Memoria somatică

   Pe lângă rolul preventiv şi vindecarea rănilor, terapiile enegetice pot avea şi funcţia de a „elibera” sau vindeca (şterge) amintirile somatice (traumele psihice în mod special) care au fost ascunse în subconştient pentru mult sau foarte mult timp. Dacă ideile prezentate aici sunt corecte, rezultă o serie de concluzii şi implicaţii deosebit de importante. În primul rând la nivel practic, se pare că este rentabil pentru producătorii de aparatură medicală să investească în cercetări în direcţia eficacităţii terapeutice a unor astfel de aparate pe diferite frecvenţe, în loc să construiască aparate pe o singură frecvenţă.

    Dar la fel de rentabil ar fi să se înregistreze pur şi simplu energia care o degajă energo-terapeuţii prin mâinile lor, iar aparatura să fie construită în baza acestor înregistrări şi cercetări. De altminteri în această direcţie au fost deja efectuate cercetări. Astfel spre exemplu a fost construit un aparat care emite semnale asemănătoare cu cele pe care le emite un terapeut Qi-Gong (Niu et al. 1992, Walker 1994).

   Este interesant faptul că acest aparat produce un semnal acustic ELF. Literatură de specialitate referitoare la acest aparat precum şi la alte beneficii şi eficacităţi ale Qi-Gong se poate obţine din banca de date a Institutului Qi Gong (1995) sau din cartea lui Lee (1999).

   Biologia evoluţionistă ne conduce către alte interpretări. Rezultatele obţinute şi prezentate mai înainte ne lasă să presupunem că eficacitatea şi capacitatea organismelor de a transmite energii vindecătoare (aşa cum le-am definit mai înainte) s-a dezvoltat de-a lungul evoluţiei vieţii  ca o trăsătură caracteristică a sistemelor vii. Antemergătorii noştii trăiau într-o lume plină de pericole, în care desigur că nu existau nici clinic şi nici spitale unde puteau fi vindecate rănile provocate accidental. Tocmai de aceea era de o mare importanţă, în primele colectivităţi umane, asistenţa pe care membrii acestora şi-o acordau reciproc în cazul unor răniri, asistenţă care utiliza capacităţile naturale folosite cu scop de vindecare. Restul a fost rezolvat de natură prin ceea ce numim „selecţie naturală”.

 

IPOTEZĂ

Capacitatea de a emite (radia) energie vindecătoare s-a dezvoltat în mod natural ca o caracteristică importantă a sistemelor vii. Dacă această ipoteză este corectă, rezultă din ea pur şi simplu că putem cu ajutorul unui singur aparat, fie el şi unul sofisticat, să obţinem aceleaşi rezultate care se obţin prin emisiile naturale de semnale care pot fi folosite şi au eficacitate asupra ţesuturilor.

 

7.4 Bioritmurile şi vindecarea rănilor

   Următoarea întrebare din punct de vedere mecanicist se referă la sursa câmpurilor oscilatorii pe care

energo-terapeuţii le emit din mâinile lor. Cercetarea ştiinţifică oferă câteva răspunsuri detaliate şi deosebit de semnificative la această întrebare. În centrul acestei probleme se află bioritmurile şi modalităţile în care acestea sunt reglate. În cadrul proceselor reparatorii ale unor răniri este implicat un larg spectru de bioritmuri, care au toate de a face cu înlocuirea, respectiv cu formarea de noi şi diferite elemente ce intră în componenţa ţesuturilor. Cum anume sunt coordonate aceste procese?

   Problema ar putea fi astfel formulată: vindecarea rănilor este un proces uimitor şi foarte complex, în care sunt angrenate şi activate diferite sisteme care trebuie să coopereze unele cu altele. Fiecare rană este altfel, iar pentru a restabili structura şi funcţionalitatea, organismul trebuie să-şi „acordeze” exact interacţiunile sale dinamice. Între procesele locare şi cele sistemice sunt necesare complexe interacţiuni dinamice.

   Deoarece în cadrul unui astfel de proces sunt activate o serie procese fiziologice de un larg spectru, la încheierea proceselor reparatorii (vindecarea rănii respective) aceste procese şi interacţiuni dinamice trebuiesc oprite, stopate, rolul lor fiind încheiat. Unele procese reparatorii durează săpămâni sau chiar luni de zile, şi după ce aparent procesul de vindecare este încheiat.

    Până nu de mult medicii lucrau conform unei proceduri exclusiv molecular-biologice. Cercetătorii au căutat şi găsit substanţele chimice care puteau influenţa şi susţine repararea ţesuturilor. În cadrul coagulării sângelui, spre exemplu, sunt folosite (implicate) o serie de substanţe. Factorii de creştere fibroblast (fibroblast growth factors, FGF) stimulează diviziunea celulară, iar prin aceasta se „fabrică” colagen, o proteină de structură foarte importantă pentru închiderea unei răni. În faza următoare este stimulată vindecarea propriu-zisă, atâta timp cât alţi factori de creştere, suplimentari, îşi transportă la „faţa locului” genele. (vezi de ex. Vogt et al. 1994).

   Este uşor de înţeles că moleculele accelerează sau încetinesc procesele celulare, prin aceea că activează sau inhibă anumite căi metabolice. Şi totuşi ceva lipseşte din această imagine (mecanicistă):  care este schema (şablonul) şi cum este aceasta pusă la dispoziţia substanţelor regulatorii, astfel încât complicatele şi complexele structuri celulare, de ţesuturi şi organe să poată fi reparate (identic sau aproape identic cu cele distruse ca urmare a unei răniri)?

7.5 Şablonul (Blueprint)

   Harold Saxton Burr era convins că „şablonul” (Blueprint) este furnizat de către câmpurile energetice ale sistemelor vii (vezi Cap. 1). Din punctul de vedere al biologiei moleculare se poate explica cum pot fi produse substanţele necesare în cantitate suficientă pentru desfăşurarea aceastor procese, dar doar forţa câmpurilor vii conduc în mod eficient aceste substanţe împreună pentru formarea structurilor şi funcţiilor vii. Ultimul rând din Tabelul 7.1 susţine ipoteza lui Burr. Factorii de creştere (deci moleculele) stimulează creşterea nervilor, dar pulsurile magnetice de 25 şi 50 de Hz conduc la un efect sinergetic şi de amplificare. Ori de aici rezultă că:

 

IPOTEZĂ

   Un plan complect de refacere, reparare şi re-funcţionalizare a unui sistem viu necesită un „şablon” pentru efectele regulatorii atât ale moleculelor precum şi ale câmpurilor energetice. Producerea de molecule în cantitatea necesară este controlată de gene, în timp ce efectul coordonat al moleculelor în cadrul structurilor funcţionale apare ca urmare a tiparului energetic, a „şablonului”, care este creat de câmpurile energetice.

 

   Acest punct de vedere (ipoteză) a fost deja susţinut acum mai bine de o sută de ani, de către Claude Bernard, părintele fiziologiei moderne, care în 1839 scria:

   „Genele sunt importante, dar nu la vârful ierarhiei biologice, ci mai de grabă la baza ei. Faptul că genele participă la fiecare treaptă de dezvoltare şi influenţează toate procesele fiziologice este un lucru corect fără îndoială; acest lucru însă nu înseamnă că genele sunt singurele răspunzătoare pentru Ordinea şi Funcţionabilitatea la toate nivelele”.

   Materialul modern certificator pentru acest punct de vedere ne parvine dintr-un larg spectru de studii care cercetează influenţa câmpurilor energetice asupra dezvoltării şi regenerării (de ex. Libbin et al. 1979, Borgens et al. 1981, Jaffe 1981 şi 1982). Pentru acţiunea binefăcătoare a energiei care provine din mâinile

energo-terapeuţilor şi influenţează corpul pacienţilor există o explicaţie foarte simplă:

 

IPOTEZĂ

   Ca urmare a proceselor de comunicare care sunt necesare coordonării activităţii celulare, în ţesuturile sănătoase apar diferite fenomene electrice, electronice, magnetice şi chiar sub alte forme. Din aceste fenomene rezultă câmpuri energetice care pot „radia” din mâinile unui om sănătos. Rănile „ne-vindecabile” pot fi provocate de traume fizice sau psihice, şi sunt răni care nu mai primesc semnalele regulatorii naturale, semnale care sunt responsabile cu declanşarea şi coordonarea proceselor reparatorii. Dacă în apropierea unui astfel de ţesut bolnav sunt aduse câmpurile energetice ale unui ţesut sănătos, informaţii importante sunt transmise către ţesutul bolnav, astfel încât canalele de comunicaţie sunt re-deschise, declanşându-se ceea ce medicina şcolastică denumeşte un „start rapid” al proceselor de vindecare.

 

7.6 Sursele de semnale ELF

    Activitatea inimii, creierului şi a câtorva alte organe duce la oscilaţii electromagnetice în zona de frecvenţă ELF. În Imaginea 7.3 sunt reprezentate principalele frecvenţe emise de creier.

Imaginea 7.3  Undele creierului. Frecvenţele cerebrale dominante sunt înregistrate prin electrozi plasaţi pe pielea capului ca şi electroencefalogramă (EEG). Frecvenţa undelor cerebrale se modifică permanent. În timpul unui somn profund sau în cazul unor tulburări cerebrale undele Delta pot fi înregistrate şi măsurate. Undele Theta apar în diferite faze ale somnului la adulţii normali sau în cazul stresului psihic (inclusiv în dezamăgiri sau stările de frustrare). Undele Alpha sunt asociate unei stări normale de veghe (treaz). În cazul activităţilor spirituale intense pot fi măsurae undele Beta. Frecveţa înaltă a undelor Beta (până la 50 de Hz) este pusă în legătură cu o activitate intensă sau o tensiune a sistemului nervos.

 

   În a doua jumătate a secolului trecut, Robert O. Becker şi alţi cercetători au efectuat o serie de importante studii şi cercetări asupra rolului undelor cerebrale în procesele de vindecare. Aceste studii au însemnătate deosebită şi pentru terapeuţii care se ocupă cu terapia de mişcare sau pentru lucrul terapeutic cu corpul pacientului. Datorită lucrărilor lui Becker a fost descoperită una dintre necunoscutele din ecuaţia „Manakas X” a sistemului de semnalizare.

   Neurofiziologia modernă se concentrază în primul rând asupra activităţii a mai puţin de jumătate din celulele creierului (Becker 1990 şi 1991). Conform „doctrinei neuronilor” toate funcţiile sistemului nervos sunt rezultatul activităţii neuronale. Deci integrarea funcţiilor creierului survine ca urmare a masivelor conexiuni reciproce dintre neuroni. Însă această perspectivă este incomplectă, deoarece exclude din câmpul ei „vizual” un sistem informaţional mult mai interesant din punct de vedere evolutiv, care este situat în ţesuturile conjunctive perineurale. Celulele perineurale „învelesc” fiecare fibră nervoasă, până la cele mai fine ramificaţii din periferia sistemului nervos.

   Sistemul perineural este un sistem de comunicare care operează cu curent continuu şi care ajunge până în cel mai îndepărtat ţesut inervat. Tocmai din sistemul perineural este emis acel „curent de rănire”, care controlează procesele de reparare ale ţesuturilor în urma unei răniri. Din punct de vedere istoric, acest „curent de rănire” a fost descoperit înainte de descoperirea potenţialului de acţiune şi repaos al nervilor (Davson 1970). El este creat şi porneşte de la „locul rănii” şi continuă să fie emis tot timpul până ce procesul reparatoriu este finalizat. „Curenţii de rănire” au, printre altele, funcţia de a avertiza şi semnaliza întregului corp prezenţa unei leziuni, situarea şi amploarea ei. Tot acest „curent de rănire” are şi funcţia de a atrage celulele mobile din piele, globulele albe şi fibroblastele către locul rănii pentru a acţiona la închiderea şi vindecarea acesteia. Ulterior „curentul de rănire” furnizează un „feedback” către ţesuturile învecinate, care sunt  informate asupra stării acţiunii reparatorii, astfel că ele se „modifică” în funcţie de progresul vindecării ţesutului afectat.

   Cercetările lui Becker au arătat că acest „curent de rănire” nu se foloseşte de fluxul de ioni, ci de un curent de tip „semi-conductor”, care prin efectului de ecou reacţionează la câmpurile magnetice. Ca semiconductori acţionează şi ţesuturile conjunctive perineurale precum şi o parte a Matrixului viu din zona adiacentă.

   Mult alte ţesuturi ale corpului sunt învelite în astfel de ţesuturi conjunctive continuue: vasele de sânge sunt învelite de către ţesuturile conjunctive perivasculare, vasele limfatice de către ţesuturile conjunctive perilimfatice, muşchii de către fascii, oasele de periost.Teoretic Matrixul viu „cuprinde” toate ţesuturile, inclusiv celulele şi nucleul acestora (vezi şi Cap. 15 pecum şi Imaginea 15.5).

   Există opinia conform căreia „curenţii de rănire” nu trebuiesc limitaţi la piele, ci trebuie văzuţi ca o proprietate generală a învelişului celulelor, care este desemnat ca Epiteliu (Oschman 1993). În cazul în care lucrurile stau întradevăr astfel, în fiecare ţesut „rănit” se formează un „curent de rănire”, deci în nervii epidermiali, vasculari, musculari sau în ţesuturile osoase. Care anume sisteme vor fi activate depinde de adâncimea şi gravitatea rănirii. Din acest punct de vedere se poate clarifica detaliat, cum anume corpul coordonează reacţiile sale în cazul diferitelor răniri.

   Variaţiile din curentul continuu al creierului, deci oscilaţiile undelor cerebrale, nu se limitează doar la creier, ci se transmit cu ajutorul sistemului circulator, care este un bun conductor, şi prin intermediul sistemului perineular al nervilor periferici până în cele mai îndepărtate porţiuni inervate ale corpului. La fel ca şi în cazul oscilaţiilor electrice ale activităţii inimii care nu rămân limitate la muşchiul inimii, ci se răspândesc prin sistemul vascular, prin ţesuturile conjunctive perivasculare şi prin Matrixul viu până în cele mai mici „colţuri” ale corpului.

    Undele cerebrale măsurabile se formează prin răspândirea ritmică şi sincronizată a curentului continuu al grupurilor neronale mari ale creierului. Acest câmp este relativ puternic şi parţial coerent, deoarece „curge” prin marile cantităţi de neuroni cuplaţi paralel în structurile verticale piramidale ale cortexului somatic (Kandel & Schwartz 1981).

   Cercetările lui Becker au arătat că undele creierului reglează întreaga activitate a sistemului nervos, în care este cuprinsă desigur şi starea de conştienţă. Acest concept se sprijină pe un fundament neuro-fiziologic. Sub influenţa undelor cerebrale se ajunge la variaţii ritmice ale câmpurilor locale ale neuronilor (consideraţi individual). Pe de altă parte de acest câmp local depinde de cât de stimulabili sunt neuronii, respectiv cât de sensibili sunt ei la excitaţii. Atunci când câmpul local este astfel format încât neuronul este pregătit să trimită un semnal (această stare este denumită „pragul de depolarizare”), este suficientă o excitaţie foarte mică pentru a stimula nervul. Atunci însă când dimpotrivă câmpul local este departe de un „prag de depolarizare”, sunt necesare excitaţii mult mai puternice pentru a stimula un nerv. Astfel se explică şi variaţiile ritmice ale sensibilităţii celulelor nervoase din întregul organism. Cercetări întreprise cu microelectrozi au confirmat faptul că probabilitatea de „detonare” (declanşare) a unui nerv cerebral prezintă modificări ritmice măsurabile într-un EEG (Verzeano 1970, Fox 1979).

   Ce anume reprezintă aceste fenomene pentru conştiinţă, vom analiza în capitolul următor (Cap.8).

7.7 Entrainment

   (Nota Qui bono: termenul englez „Entrainment” provine din fizică şi desemnează capacitatea de sincronizare a două sisteme oscilatorii, care independent oscilează cu frecvenţe diferite, dar care în anumite condiţii au capacitatea de a se acorda, sincroniza pe o frecvenţă oscilatorie comună, unică.)

   Pentru sincronizarea bioritmurilor, conceptul de Entrainment este foarte important. Din punct de vedere tehnic „Entrainment” este definit ca „o cuplare reciprocă a doi sau mai multor oscilatori”. Spre exemplu dacă mai multe pendule sunt plasate pe acelaşi perete, în cele din urmă ele ajung să se mişte sincron. Pentru a se ajunge aici trebuie ca mişcările pendulelor să aibe aceaşi „perioadă”, adică aceaşi lungime a braţului pendulei. Elementul care duce în timp la sincronizarea pendulelor este vibraţia (undele elastice sau acustice) care este transmisă prin structura peretelui sau/şi prin aer.

7.8 „Stimulatorul” creierului

   Frecvenţa undelor cerebrale nu este constantă, ci variază de la un moment la altul. Stimulatorul sau „generatorul de impulsuri” se află într-o regiune „adâncă” a creierului, anume în Talamus. Acest sistem este desemnat ca „generatorul talamic de ritm” sau „stimulator” (Andersen & Andersson 1968). Fundamentarea celulară a acestor ritmuri sunt detaliat cercetate (Destexhe et al. 1993, Wallenstein 1994). Atunci când ionii de calciu pătrund în neuronii talamocorticali, încep să vibreze (oscileze) între 1,5-28 secunde. Prin aceasta sunt declanşate unde cerebrale, care se propagă prin creier şi care pot fi influenţate în ritmicitatea lor („Entrainment”).

   În momentul în care apare o cantitate de calciu prea mare în neuronii talamocorticali, oscilaţiile talamice încetează. În timpul acestei pauze, care durează între 5-25 de secunde, putem vorbi de o propagare „liberă” a undelor cerebrale. Se presupune că în acest timp (pauză) undele cerebrale sunt mai sensibile la Entrainment-ul care provine din câmpurile externe creierului (o să revenim ulterior la acest aspect). Ulterior apar din nou oscilaţii talamice, atunci când nivelul calciului în celule este din nou normalizat, ceea ce favorizează vibraţiile ionilor de calciu. Undele EEG nu se propagă doar prin creier, ci  în întregul sistem nervos (prin sistemul perineural) şi astfel în întregul corp. În acest mod undele creierului reglează sensibilitatea şi activitatea întregului sistem nervos. (Becker 1990 a şi b).

7.9 Entrainment-ul bioritmurilor – în continuare contestat

   În acest Capitol problema principală este aceea a semnalelor transmise de energo-terapeuţi prin mâinile lor, în „pauzele” talamice, în şi prin care se poate realiza un Entrainment al undelor cerebreale. Cititorii trebuie să fie conştienţi de faptul că „Entrainment”-ul ritmurilor biologice este obiectul unei puternice controverse în rândul biologilor, la fel de puternică precum este controversa mecanicism versus vitalism (vezi Cap.1). Subiectul controverselor este în primul rând legat de ipoteza generării de impulsuri de către un „Ceas” intern, sau de către generatoare de impuls externe corpului (venite din afară).

   Deşi ambele tabere au bune argumente, oamenii de ştiinţă sunt în marea majoritate de părere că „Ceasurile” biologice interne sunt cele care dau impulsurile necesare (spre exemplu în Talamus) şi că organismele sunt în mare parte independente de ciclurile energetice naturale, cum ar fi de exemplu cele despre care vom discuta în cele ce urmează.

   Totuşi în istoria destul de bogată şi turbulentă a ştiinţei, s-a putut deseori observa că şi aceste idei şi concepte dominante la un anumit moment dat, sunt supuse unor ritmuri proprii (apar, terorizează, terorizează prin intoleranţă, după care într-o bună zi sunt aruncate la lada de gunoi a istoriei). Atunci când treptat se acumulează noi date şi observaţii, teoriile vechi trebuiesc schimbate.

   Mulţi oameni simpli, dar şi o serie întregă de oameni de ştiinţă consideră un fapt cert acela că Viaţa este o parte a marilor cicluri ale naturii, în care întâlnim o serie de ritmuri foarte pregnante, cum ar fi cel al soarelui, lunii planetelor sau altor corpuri cereşti (vezi de ex. Leonard 1978).

   Alţii susţin însă că, şi dacă aceste rimturi întradevăr există, ele nu exercită decât o influenţă foarte mică, practic neglijabilă, asupra organismelor. Există şi o veche tradiţie ştiinţifică, în care oamenii de ştiinţă au foarte mari reţineri (şi probleme de înţelegere) atunci când este vorba despre subiecte cum ar fi de exemplu astrologia, un domeniu care provoacă subite încruntări din sprâncene în rândul membrilor corpului medical şcolastic.

   Există însă foarte bune argumente de a considera această reacţie ca fiind una provocată mai puţin de datele logic-analitice, ci mai mult de către sentimente, educaţia severă medicală şi personalitatea respectivilor. Vom reveni la aceste aspecte în Cap. 8.

7.10 Câmpurile geomagnetice şi geoelectrice

   În continuare vom aduce argumente în favoarea concepţiei că în aceste „pauze” libere de oscilaţii, când Talamusul nu controlează şi coordonează, se poate ajunge la un „Entrainment” prin ritmurile electrice şi magnetice naturale sau prin cele produse (emise) de un om, de o altă persoană. De unde provin ritmurile electrice şi magnetice naturale? Câmpul magnetic al Pământului (denumit câmpul geomagnetic) acţionează asupra acului busolei, atrăgându-l întotdeauna către nord. Dacă vom privi printr-un microscop acul busolei, vom observa că în realitate aceste pare a „dansa”, prezintă minuscule oscilaţii sau vibraţii. Unele ritmuri ciclice sunt circadiene (24 de ore) altele mult mai lente dar există şi unele care sunt mult mai rapide (scurte, de exemplu cele din zona ELF).  

   Ultimele sunt desemnate ca fiind micropulsaţii geomagnetice, care duc la formarea unui mecanism deosebit, cunoscut sub denumirea de „rezonanţa Schumann” (vezi şi Cap.13). Prin anii 50, germanul W.O.Schumann, care se ocupa cu fizica atmosferei a emis teoria conform căreia spaţiul dintre suprafaţa Pământului şi Ionosferă acţionează ca un spaţiu gol, de rezonanţă, asemănător cu corpul de rezonanţă al unui instrument muzical (Schumann 1952). Dacă sunt acoperite diferite găuri ale unui fluier, de exemplu, se obţin frecvenţe diferite (tonuri diferite). Energia necesară rezonanţei Schumann este furnizată de către fulgere. Chiar dacă vremea este senină şi frumoasă în locul în care tocmai ne aflăm, totuşi pe întreg globul se înregistrează circa 200 de fulgere pe secundă! Aceste fulgere „pompează” energia necesară în spaţiul gol dintre Pământ şi Ionosferă şi astfel se ajunge la formarea vibraţiilor (undelor) din zona de frecvenţă ELF (vezi Imaginea 13.4).

   În anii 60 teoria lui Schumann a fost confirmată (Galejs 1972, Balser & Wagner 1960). Fulgerele crează unde electromagnetice care „migrează” pe întreg globul. Deoarece se formează, cum spuneam, unde electromagnetice, rezonanţa Schumann nu poate fi desemnată ca fiind nici magnetică (micropulsaţii magnetice), şi nici electrică. Undele sunt reflectate de către Ionosferă şi retrimise către Pământ, iar de aici sunt trimise din nou către Ionosferă ş.a.m.d. (vezi Imaginea 7.4).

Imaginea 7.4 Blitze=fulgere; Erde=Pământ. Zona de frecvenţă este cuprinsă între 1-40 Hz, în funcţie de distribuţia pe glob a furtunilor şi cantitatea de descărcări electrice. Impulsurile Schumann sunt uşor detectabile pe vreme bună şi ziua mai mult decât noaptea. Acest factor „terestru” este de asemenea influenţat de către factorii „extratereştrii” (corelaţia poziţiilor Soarelui şi Lunei, furtunile solare, poziţia planetelor, etc). (vezi Presman 1970, Dubov 1978, Bentov 1976).

 

  Aceste fenomene sunt intens cercetate deoarece au profunde legături şi implicaţii în domeniul transmisiilor radio, care profită de reflectarea care are loc între Ionosferă şi Pământ şi astfel pot fi transmise pe distanţe foarte mari. Frecvenţa Schumann medie se situează între 7-10 Hz. Atunci când distanţa până la Ionosferă se lărgeşte, spaţiul de rezonanţă devine mai mare iar frecvenţa scade. Deoarece o serie de alţi factori pot influenţa acest spaţiu de rezonanţă (aşa cum am menţionat mai sus) rezonanţa Schumann poate oscila între 1-40 Hz. Există perioade în care datorită activităţii solare apar adevărate „furtuni magnetice”, care produc perturbaţii în Ionosferă şi duc la întreruperi în rezonanţa Schumann.

   Pentru a sintetiza: rezonanţa Schumann apare ca urmare a activităţii terestre (fulgere) şi poate fi influenţată (modificată sau modelată) de către factori extratereştrii. În termeni de specialitate putem vorbi despre semnale de frecvenţă modulatorie (FM).

7.11 „Entrainment”-ul prin câmpuri externe

   Oscilaţiile Schumann se răspândesc pe tot globul, pot uşor trece prin zidurile clădirilor şi pot pătrunde în corpul uman. Spectrul lor de frecvenţă se suprapune în general cu cel al câmpurilor biomagnetice ale inimii şi creierului, numai că rezonanţa Schumann este mult mai puternică decât acestea. În Imaginea 7.5 putem vedea cât de asemănătoarea sunt curbele din diagramele semnalelor Schumann cu cele ale undelor Alpha emise de creier.

7.5 Semnalele Schumann şi undele Alpha (Konig 1974a)(Alphawelle=unde Alfa; Gehirn=creier 

 

   O serie întreagă de biologi au ajuns la concluzia că această suprapunere de frecvenţe a rezonanţei Schumann cu câmpurile biologice nu este doar o pură coincidenţă, ci reprezintă culminaţia unei conexiuni între câmpurile geomagnetice şi cele biomagnetice de-a lungul evoluţiei vieţii pe Pământ (vezi de ex. Direnfeld 1983). Ca urmare au fost efectuate o serie de cercetări asupra interinfluenţelor dintre aceste două câmpuri magnetice precum şi legătura lor cu bioritmurile interne ale fiinţelor vii. Fiinţele vii pot percepe forţa, polaritatea şi direcţia câmpurilor geomagnetice (Gould 1984). Există indicii asupra faptului că ritmurile geomagnetice dau „tactul” pentru ritmurile fiziologice (vezi de ex. Wever 1968, Gauguelin 1974, Cremer-Bartels et al. 1984), deşi şi acest fapt este deseori contestat. Nenumărate tulburări de comportament în rândul populaţiilor indică o corelaţie statistică între perturbările câmpului electromagnetic al Pământului şi perturbările ce apar la oameni.

-       Friedman et al. (1965) au documentat, în baza datelor furnizate de 35 de clinici de psihiatrie, faptul că atunci când activitatea geomagnetică este mărită, au loc mai multe internări decât în mod normal;

-       Conform lui Venkatraman (1976) şi Rajaram & Mitra (1981) există o legătură clară între modificările câmpului magnetic terestru, ca urmare a „furtunilor magnetice”, şi frecvenţa crizelor de epilepsie;

-       Perry et al. (1981) au stabilit că sinuciderile din regiunea West-Midland din Anglia au avut loc în locurile cu câmpuri magnetice puternice (50 Hz) cauzate de liniile de înaltă tensiune.

   Multe studii arată şi faptul că se poate ajunge la un „Entrainment” al undelor cerebrale ca urmare a ritmurilor externe naturale sau artificiale:

-       Reiter (1953) a efectuat măsurători ale timpilor de reacţie, un factor foarte important în conducerea autoturismelor. Experimentul consta în menţinerea apăsată a unui buton, care trebuia lăsat liber în momentul în care subiectul observa o lumină care venea spre el. Timp de 2 luni au fost înregistraţi timpii de reacţie (timpul dintre apariţia luminii şi momentul eliberării butonului) a mai multor mii de subiecţi. Simultan au fost înregistrate pulsaţiile ELF (rezonanţa Schumann) pentru toată această perioadă. Dacă subiecţii erau „ecranaţi” astfel că nu mai stăteau direct sub influenţa rezonanţei Schumann, timpul de reacţie se mărea (reacţia era mai lentă); atunci când micropulsaţiile Schumann creşteau în intensitate, timpul de reacţie devenea evident mai scurt;

-       După încheierea acestui experiment, Reiter a luat întreaga instalaţie la Universitatea din München, unde era profesor. Aici a conectat podeaua şi acoperişul cabinei în care erau efectuate aceste teste la un generator electric, care crea artificial semnale slabe de frecvenţă scăzută (asemănătoare celor produse de câmpul magnetic al Pământului). În aceste condiţii controlate câmpurile au avut un efect similar asupra timpului de reacţie la fel ca în experimentul anterior. Interesant este faptul că subiecţii supuşi testelor se plângeau frecvent de dureri de cap şi de o senzaţie de apăsare pe piept după ce stăteau mai multe minute într-un câmp de 3 Hz. După dispariţia durerilor de cap, deseori rămânea în urma acestora o senzaţie de epuizare. Aceste simptome sunt practic identice cu cele prezentate de multe persoane cu puţin timp înaintea declanşării unei furtuni.

-       Hamer (1968, 1969) a fixat, în cadrul unui experiment, două plăci metalice în partea dreaptă şi cea stângă a capului subiecţilor, şi a transmis în aceste plăci pulsaţii de frecvenţă  joasă, cu ajutorul unor câmpuri electrice artificiale. Frecvenţele de 8-10 Hz au scurtat timpii de reacţie, în timp ce oscilaţiile lente (de 2-3 Hz) au lungit vizibil timpul de reacţie. Rezultate similare au raportat şi Friedman et al. în 1967.

-       În 1977 Beatty a raportat cercetările de utilitate practică, efectuate asupra „Entrainment”-ului undelor cerebrale la persoane cum erau de exemplu controlorii de trafic aerian, care trebuiau să fie concentraţi şi să dispună de un timp de reacţie scurt vreme îndelungată. Subiecţii trebuiau să controleze, pe un ecran de radar simulat, apariţia diferitelor obiecte. La fel ca şi în studiile lui Reiter şi Hamer, timpii de reacţie lenţi şi deci randamentul scăzut erau coordonaţi cu undele cerebrale de frecvenţă joasă.

-       Timp de mai mulţi ani Wever şi colegii săi (1968) de la Institutul Max Planck pentru psihologia comportamentală din Erling-Andechs (Germania) au studiat sute de subiecţi care trăiau în două încăperi subterane, în care erau complect izolaţi de influenţele externe (lumină, variaţii de temperatură, zgomote, presiune atmosferică, etc.). Unul dintre aceste spaţii era pe deasupra şi izolat electromagnetic (prin bârne şi plăci de metal), ceea ce oprea influenţa ritmurilor geomagnetice cu aproape 99%. În cadrul experimentului era înegistrată temperatura corpului, ritmul veghe-somn, eliminarea urinei şi alţi parametrii fiziologici. La toţi probanţi s-a constatat formarea de ritmuri fiziologice haotice, asincronizate, neregulate şi de lungă durată. La probanţii care au fost testaţi în spaţiul care era suplimentar izolat şi contra câmpului geomagnetic, aceste ritmuri erau semnificativ mai neregulate şi de mai lungă durată decât la ceilalţi. În continuarea experimentului, în spaţiul izolat magnetic au fost transmise pulsaţii de diferite frecvenţe; dar doar o anumită frecvenţă a arătat o modificare semnificativă în perturbarea ritmurilor, şi anume un câmp electric slab de 10 Hz!

   Fiecare dintre aceste importante studii, dar din păcate foarte rar citate şi luate în considerare, ne duc la concluzia evidentă a faptului că aceste câmpuri electrice ELF (artificiale sau naturale) acţionează ca „Entrainment” asupra ritmurilor biologice. „Entrainment”-ul undelor cerebrale influenţează viteza de reacţie a sistemului nervos şi sensibilitatea sa la excitaţiile externe. Acest „timp de reacţie” este un parametru uşor de măsurat. Rezultatele acestor experimente confirmă supoziţiile lui Becker că sistemul pulsator de curent

continuu-unde cerebrale decide asupra întregului tonus al sistemului nervos.

   Experimentele citate nu înseamnă automat că la apropierea unei furtuni trebuie să devenim somnolenţi, să reacţionăm mai lent sau că în astfel de situaţii numărul accidentelor de circulaţie cresc radical. Ele însă confirmă faptul că, văzut din punct de vedere statistic, în astfel de condiţii creşte probabilitatea ca viteza de reacţie să scadă şi diferite forme de „incapacitate” să-şi facă apariţia. Pulsaţiile geomagnetice nu influenţează pe toţi oamenii în acelaşi mod, iar influenţele nu sunt la toţi atât de pregnante. Există totuşi destule dovezi asupra faptului că aceast fel de influenţe asupra undelor cerebrale (prin „Entrainment”) au loc de exemplu în timpul practicării meditaţiei sau a altor tehnici de „liniştie a spiritului”, astfel încât ritmurile geofizice au oportunitatea de a intra în contact şi prelua controlul, în „pauzele” despre care am vorbit mai înainte, asupra activităţii cerebrale.

7.12 Mecanismele „Entrainmet”-ului

   Căile prin care corpul este influenţat în reacţiile sale de către ritmurile electromagnetice externe sunt reprezentate în Imaginea 7.6. Glanda pineală (Glandula pinealis) este cel mai important receptor magnetic al organismului. Aproximativ 20-30% din celulele pineale sunt sensibile la câmpurile magnetice. Dacă animalele sunt supuse unor câmpuri magnetice de intensităţi diferite, se pot observa modificări în eliberarea de Melatonină precum şi în proprietăţile electrice şi structura microscopică a celulelor glandei pineale (Sandyk 1995). Pe deasupra în diferite ţesuturi animale găsim particule de magnetit. Două grupuri de cercetători, independente unul de celălalt, au constatat că în anumiţi neuroni, care conectează ţesuturile cu conţinut „magnetic” cu creierul, pot fi înregistrate impulsuri influenţate magnetic (retrospectivă la Kobayashi & Kirschvink 1995).

   Asupra întrebării, dacă fiinţele vii reacţionează la modificările câmpului magnetic terestru, se desfăşoară de mai bine de o sută de ani o controversă acerbă. Dar acum există o serie de mecanisme plauzibile şi bine documentate pentru a justifica astfel de interacţiuni, precum şi nenumărate dovezi asupra faptului că aceste interacţiuni au întradevăr loc. Pe deasupra, cercetările lui Becker au arătat în ce fel „Entrainment”-ul geomagnetic al undelor cerebrale influenţează şi controlează de la un nivel înalt întregul sistem nervos (prin sistemul de curent continuu perineural, care se extinde în întreg organismul şi care joacă un rol major în cazul proceselor reparatorii al unei răni).

   Cu privire la o paradigmă energetică pentru „lucrul cu corpul” pacientului şi pentru terapiile prin mişcare, din punctul nostru de vedere nu este necesară crearea unei IPOTEZE asupra „Entrainmet”-ului undelor cerebrale prin câmpurile geomagnetice, care pot fi influenţate extern terestru sau extrateestru. Acest lucru a fost deja realizat de oamenii de ştiinţă de mai peste tot pe glob, iar dovezile în sprijinul acestor fapte sunt multe şi solide.

   În Capitolul următor (Cap.8) vom cerceta cum pot fi aplicate aceste concepte în practica terapeutică.

 

7.6 (Erdmagnetfeld=câmpul geomagnetic; Zirbeldrüse= glanda pineală; magnetithaltiges Gewebe=ţesuturi ce conţin magnetit; Alphawellen=undele Alpha; ausgestraltes Biomagnetfeld=câmp biomagnetic emis; Heilung von Verletzungen=vindecarea rănilor).

   Imagine de ansamblu asupra lanţului de reacţii care este (probabil) implicat în receptorii magnetici, în regularea undelor cerebrale şi în emisia de câmpuri terapeutice (prin mâinile terapuţilor). Pulsaţiile rezonanţei Schumann sunt percepute de granda pineală şi astfel implicit de către creier. În perioadele de „pauză” în care Talamusul nu produce unde cerebrale, rezonanţa Schumann poate prelua rolul de „dătător de tact”, mai ales într-o fază de relaxare sau meditaţie (semnalele Schumann sunt de 1.000 de ori mai puternice decât undele cerebrale). Undele cerebrale regulează întregul tonus al sistemului nervos şi al stării de conştient. Curenţii electrici ai undelor cerebrale sunt transmişi în întregul organism prin intermediul sistemului perineural şi al celui sangvin. Dar intensitatea undelor cerebrale este mult mai slabă decât câmpul biomagnetic emis de mâinile terapeuţilor (Seto et al. 1992). Aceasta înseamnă că undeva în corp (deci şi în cel al terapeutului) există un amplificator sau are loc un proces de amplificare, sau că terapeutul (corpul acestuia) funcţionează ca o „antenă” sau „canal” pentru micropulsaţiile rezonanţei Schumann. Câmpurile proiectate (emise) de mâinile terapeutului „scanează” în căutarea zonelor de frecvenţă, şi anume tocmai a acelora pe care medicina şcolastică le recunoaşte şi le foloseşte pentru declanşarea de „start rapid” al proceselor de raparaţie şi vindecare a diferitelor ţesuturi. (vezi li Tabelul 7.1) (Imagine preluată de la Becker 1990b).

 

Urmează o listă bibliografică ce conţine 64 de studii şi lucrări ştiinţifice.

 

Capitolul 8 – „Entrainment”-ul terapeutic

 

8.1 Introducere

   Aşa cum am văzut deja, există bune motive să afirmăm că în cazul aşa-numitelor „atingeri terapeutice” (therapeutic touch), în cazul practicilor Qi Gong şi a altor metode asemănătoare, din mâinile terapeuţilor radiază puternice câmpuri biomagnetice. În Capitolul 2 am prezentat ipoteza conform căreia, prin exerciţii şi practică, anumite areale din creier se măresc, şi anume acelea care coordonează mobilitatea şi sensibilitatea degetelor. Prin aceasta se crează şi o mărire a capacităţii acestor areale de a emite un „output” (semnal către exterior) biomagnetic, similar cu cel care a fost deja certificat prin experimente în cazul muzicienilor care studiază zilnic un instrument cu coarde. O dată că intensificarea acestor semnale emise de creier şi degetele pot emite semnale corespunzătoare mai puternice, deoarece undele cerebrale se transmit în degete prin sistemul perineural şi prin cel sangvin.

    Astfel se poate crea situaţia ideală prin care între terapeut şi pacient se stabilesc ritmuri biomagnetice care prin „Entrainment” ajung la rezonanţă (intră în aceaşi frecvenţă), aşa cum putem vedea în Ilustraţia 8.1

Ilustraţia 8.1 Lucrul” cu corpul pacientului precum şi terapiile de mişcare sunt des folosite în constelaţia prezentată în acest Capitol. Ca urmare a cercetărilor efectuate, se poate concluziona că în cazurile acestea se crează condiţiile ideale ale unui „Entrainment” între terapeut şi pacient. (Upledger & Vredevoogd 1983).

 

   Într-o stare de „relaxare conştientă” aşa cum cunoaştem din metodele tipice ale „terapeutic touch” sau Qi Gong, este foarte probabil că undele cerebrale ale terapeutului pulsează în unele momente în rezonanţă cu micropulsaţiile câmpului geomagnetic. Dacă şi pacientul atinge o stare de relaxare, ambii vor fi influenţaţi de câmpul geomagnetic.

   Acest concept a fost în mod remarcabil documentat de către Robert C. Beck, care în 1969 şi-a început cercetările sale, desfăşurate pe o perioadă de zece ani, asupra activităţii cerebrale de „vindecare” studiate în mai multe diferite regiuni culturale de pe glob (Beck 1986). Undele cerebrale au fost înregistrate ca electroencefalograme (EEG). În toate practicile terapeutice cercetate a fost înregistrat un model asemănător al undelor cerebrale, atunci când în starea de „conştienţă modificată” a fost indusă „vindecarea”. Independent de convingerile şi obişnuinţele terapeuţilor din diferite culturi, s-a putut constata la toţi o „stare de vindecare” cu o activitate cerebrală care în medie se situa în zona de 7,8-8,0 cicluri pe secundă. Beck a experimentat pe persoane cunoscute (în zonele respective) pentru puterea lor vindecătoare (şamani, mediumuri, un vindecător creştin carismatic, preoţi Kahuna din Hawai, Wicca sau Santeria, etc.). Marea majoritate a acestora „produceau” semnale EEG aproape identice atunci când intrau într-o stare de conştienţă modificată.

    Este evident că trebuie să ne întrebăm cum se face că la aceşti oameni, care nu se conoşteau între ei, şi care se aflau la mii de kilometrii distanţă unii de alţii, s-au putut înregistra unde cerebrale cu aceleaşi lungimi de frecvenţă, atunci când aceştia îşi activau starea conştientă de vindecare. Beck observa că în rândul vindecătorilor testaţi se aflau persoane cu educaţie şi profesii foarte diferite, cu convingeri religioase şi puncte de vedere complect diferite. Atunci când Beck a efectuat cercetări suplimentare la unele dintre persoanele testate, a constatat şi faptul că fazele şi frecvenţele undelor cerebrale din timpul momentelor „de vindecare” erau sincronizate cu micropulsaţiile generate de câmpul geomagnetic, adică deci cu rezonanţa Schumann.

   Atunci când două persoane stau relaxate unul în faţa celuilalt în aceaşi încăpere, cu ochii închişi şi fără a se atinge, este posibil ca ritmul cerebral şi cel cardiac să se cupleze şi sincronizeze (Russek &Schwartz 1994 şi 1996). Iar pentru a putea cerceta această „sincronizare interpersonală”, ambele persoane erau înregistrate prin ECG şi EEG. Aşa cum s-a putut constata, sincronizarea nu numai că era prezentă (putea fi înregistrată), dar ea devenea mai puternică atunci când cele două persoane erau conectate printr-un cablu, pe care îl ţineau unul în mâna dreaptă şi celălalt în mâna stângă, deci erau conectaţi electric. Aceaste experimente au deschis calea unor cercetări mai largi asupra relaţiei terapeut-pacient în sensul unei cuplări energetice ce putea fi măsurată cantitativ. Atunci când „ritmurile” a două persoane se acordau unul cu celălalt (Entrainment) fără să se atingă, ce este atunci de aşteptat de la o şedintă (situaţie) terapeutică, unde terapeutul lucrează prin contact direct cu corpul pacientului? (vezi Imaginea 8.1)

   Cercetările prezentate mai sus indică un interesant model, care ar putea explica observaţiile făcute în diferitele forme şi metode terapeutice energetice. Toate procedurile prezintă un acordaj periodic  (Entrainment) al undelor cerebrale, respectiv al emisiilor biomagnetice ale întregului corp cu rezonanţa Schuman din atmosfera Pământului. Iar rezonanţa Schumann la rândul ei este supusă (influenţată) de ritmurile extraterestre care sunt produse de activităţile astronomice ciclice. Rezultatul  acestui complex de interacţiuni poate duce la oscilaţii ale miliardelor de molecule (colagen, fosfolipidele din membranele celulare şi proteinele contractile) în întreg organismul, care, în parte impulsionate de oscilaţii Fröhlich de înaltă frecvenţă (vezi Cap.4), intră „în vibraţie“ cu câmpul geomagnetic, şi foarte probabil implică în aceste vibraţii şi moleculele de apă. Elementul care leagă între ele activitatea electrică a creierului (măsurabilă prin EEG), emisiile biomagnetice (măsurabile prin magnetometre) şi reacţiile corpului (sub vormă de „vindecare) este sistemul de curent continuu perineural, care reglează toate aceste elemente, şi care a fost descris de R. O.Becker.

   Dacă aceste afirmaţii se dovedesc corecte, atunci se ridică o nouă întrebare, şi anume, care este rolul pe care îl joacă în procesele de vindecare emisiile biomagnetice coerente. Puterea vindecătoare a mâinilor terapeutului poate rezulta din faptul că acestea sunt capabile să se „acordeze“ la ritmurile coerente asemănătoare din corpul pacientului. Este probabil că prin acest „Entrainment“ să fie stimulat şi întărit sistemul de comunicare şi control arhaic (văzut astfel din punct de vedere evoluţionist) care particită la procesele de apărare şi vindecare.

   Generatorul de impulsuri este Talamusul. Dar în momentele de „pauză“ undele cerebrale pot emite micropulsaţii ritmice care sunt strâns legate de ritmurile terestre şi extraterestre. În aceste faze de pauză (de „mers în gol“ din punctul de vedere al Talamusului) este probabil că receptăm şi informaţiile din ritmurile care se desfăşoară în mediul înconjurător. Este foarte probabil că va trebui să revizuim definiţia informaţiei în ceea ce priveşte vindecarea.

   Am văzut deja că prin intermediul aparaturii medicale sau al mâinilor terapeuţilor sunt transmise „Informaţii“ către celulele şi ţesuturile pacientului. Acuma ne mai apare suplimentar încă o perspectivă, şi anume aceea că unele dintre aceste „Informaţii“ pot fi legate (şi conţine informaţii) de activităţile din mediul înconjurător larg. Cu doar câţiva ani în urmă o astfel de afirmaţie ar fi părut deosebit de suspectă; totuşi prin cercetările intensive desfăşurate în ultimul timp s-a putut certifica faptul că organisme foarte diferite reacţionează sensibil la câmpurile energetice din mediul lor înconjurător. Şi în legătură cu acest punct este important să menţionăm că într-un simpozion din 1974 (Adey & Bawin 1977) s-a ajuns la concluzia că „ în multe experimente controlate s-a putut constata o cantitate surprinzător de mare de interacţiuni biologice“. Faptul că şi chiar foarte slabe câmpuri electromagnetice au acţiune biologică, „lasă să se presupună un mecanism deosebit de eficient“, prin care aceste câmpuri sunt recunoscute şi receptate, şi prin care aceste câmpuri pot fi „filtrate“ de alte influenţe perturbante externe, mult mai puternice ca intensitate faţă de câmpurile electromagnetice menţionate. „La aceste mecanisme atât de sensibile din sistemul senzorial este obligatoriu necesar să participe un mare număr de elemente, care se ordonează într-un mod care să permită o organizare cooperativă şi care atinge un astfel de nivel de forme energetice care se manifestă pe distanţe mari“ (din organism către exterior). 

   La aceste concluzii au condus studiile efectuate, care au putut printre altele explica procesele prin care porumbeii (mesageri) se pot orienta cu ajutorul câmpurilor geomagnetice.

   Cu siguranţă aceia dintre noi care cu mâinile lor pot contribui la o „îmbunătăţire funcţională“ a pacienţilor, trăiesc momente interioare, în fazele de „pauză“ în care conştientul nu lucrează, care pot avea efecte vindecătoare puternice. Aceasta este starea de „spirit vindecător“ după care năzuiesc multe tradiţii vindecătoare şi religioase. Periodic (din timp în timp) se re-cuplează vibraţiile „centralei“ talamice (Talamus). Iar acest lucru este desigur necesar fiziologic, deoarece rezonanţa Schumann poate fi întreruptă în anumite momente (de exemplu atunci când Ionosfera este perturbată prin furtuni magnetice).

   Atnci când în anumite perioade eficacitatea vindecătoarea a terapiei nu este atât de consistentă, terapeuţii deseori se autoînvinovăţesc, deşi este foarte probabil că adevărata problemă nu este la aceştia, ci provine de la situaţiile meteorologice şi astrofizicale care îşi manifestă influenţa. Terapeuţii trebuie să fie conştienţi de faptul că factorii locali joacă un important rol în „receptarea“ rezonanţelor Schumann precum şi a altor ritmuri geofizicale (vezi şi Cap.14).

   Oricât de surprinzătoare pot părea cele afirmate mai sus, aceste idei nu sunt nicidecum noi. Deepak Chopra menţionează în conferinţele şi seminariile sale însemnări din vechile scrieri vedice (unele dintre cele mai vechi documente ajunse pănă la noi) foarte asemănătoare cu ideile expuse mai sus: „Vindecarea înseamnă ca trupul nostru să se orienteze astfel la Marele Trup, încât informaţiile să poată curge fără dificultate prin corp“ sau „mă simt bine atunci când corpul meu este în complectă rezonanţă cu Marele Corp Cosmic“. (Chopra 1994)

8.2 Energetica  traumelor

   În legătură cu cele expuse mai sus precum şi cu interesantele evoluţii pe terenul noilor terapii, cercetarea energeticii Traumei capătă tot mai multă însemnătate. Unul dintre pionierii din acest domeniu este William Redpath, care în cartea sa “Trauma energetics: a study of held-energy sistems” prezintă deschis, sincer şi documentat cercetările sale (Redpath 1994).

   Redpath ne conduce prin cartea sa de la apariţia până la rezolvarea propriei trauma, căpătată în copilăria sa. Pe parcursul acestei călătorii el ridică întrebări inteligente asupra a ceea ce se ascunde în spatele traumei (traumelor) noastre, Trauma care joacă desigur un important rol în formarea imaginii noastre asupra lumii înconjurătoare.

   În baza interesului său profesional asupra istoriei, teoriei şi structurii tragediilor (din teatrul antic până în cel contemporan) precum şi asupra diferitelor terapii ce pot fi “cuplate” cu acestea, Redpath ne împărtăşeşte concepţiile sale asupra proprietăţilor “artistice”, “dramatice” şi terapeutice ale Traumelor.

   Propria sa trauma a retrăit-o Redpath 46 de ani mai târziu (după ce aveusese loc în copilăria sa), într-o mişcare cazuistică ce s-a desfăşurat de data aceasta într-un spaţiu-timp modificat. El a fost condus “bland” înapoi, pentru a se putea reconfrunta cu trăirea respective, de către profesorul său Peter Lavine. Astfel i s-a relevant un nou sens, iar “toxicitatea” Traumei a putut fi treptat diluată. Tot acest proces l-a condus pe Redpath către acele “locuri întunecate” în care se blocase Energia. Redpath a putut astfel recunoaşte anumite comportamente, ca fiind “dependente, repetabile, toxice, regretabile”. Din momentul apariţiei Traumei, anumite aspect ale trupului, sufletului şi spiritului păreau a fi “ca şi încapsulate”, închise şi rigide.

   Dar în momentul în care aceste “graniţe” au căzut, şi-a făcut apariţia o imagine complexă, total nouă. Alte persoane, care fuseseră de făţă la acea vreme când a avut loc Trauma, şi pe care Redpath le-a considerat în tot aceşti ani ca fiind “duşmani sau adversari”, şi pe care-I privea cu mânie sau chiar ură, puteau fi receptate acum cu alţi ochi, chiar cu empatie. Într-un proces intuitiv de “de-toxifiere”, Redpath a fost răsplătit prin speranţă, iluminare şi libertate. Procesele evolutive, multă vreme reprimate, au fost treptat reactivate, aducând cu ele consecinţe profunde pentru realitatea sa actuală.

   În această căutare, această întreprindere a sa, Redpath a fost foarte perseverant şi profund, punându-şi întrebări la fiecare nouă perspectivă, indiferent cât de “dureroasă” era aceasta, şi totodată propunându-ne şi nouă o serie de întrebări fundamentale, cum ar fi:

- este întradevăr acesta tot adevărul?

- se întâmplă mereu astfel?

- există excepţii, şi dacă da, ce anume reprezintă ele?

- nu ar trebui să învăţăm să înţelegem cum se produc în noi Traumele, cum pot fi ele eliminate şi cum putem să ne menţinem libertatea recâştigată?

- înseamnă toate aceastea un progress?

- este vindecarea Traumei singura cale adevărată către Iluminare?

- cine sau ce ne poate ajuta în această “misiune de supravieţuire”?

   De-a lungul propriei sale “lupte” precum şi ulterior în lucrul cu pacienţii săi, Redpath a descoperit treptat mecanismele Traumei. Pacienţii îi transmiteau  (“transferau”) direct lui Trauma, într-un proces inconştient şi invizibil, dincolo de limbaj şi simbol. Lui Redpath îi era clar faptul că organismal “retinea, bloca” anumite zone, deoarece încerca să se auto-protejeze contra daunelor provocate de “supra-stimulii” cauzaţi de Traumă (excitabilitatea exagerată).

   Consecinţele traumatice ale unui eveniment se implantau într-un interval de secunde, de regulă fără conştientizare. Chiar şi după ani de zile, sistemele energetice “testau” (în fapt testează în permanent) respectiva zonă blocată (se estimează la circa 10 pulsaţii de “testare” pe secundă, adică o data cu fiecare undă cerebrală).

Remarcabil este faptul că o astfel de Traumă (sau consecinţă a ei, anume un astfel de blocaj energetic) poate tot aşa de repede dispare precum s-a instalat.

   În termini energetici Redpath însuşi se afla în faţa unui faze neobişnuite a “vindecării”. Ca urmare a unor permanente dureri lui Redpath i-a fost pus diagnosticul de ulcer duodenal. Pe lângă medicamentaţia obişnuită (antacide) el a început şi o reflexoterapie precum şi o serie de şedinţe bioenergetice ce păreau a-I fi de ajutor. Astfel a învăţat să “respire” în locurile dureroase. Atunci cânt o criză de crampe puternice şi dureroase l-au determinat să-şi concentreze atenţia şi respiraţia asupra acestora, Redpath a sesizat subit o anumită legătură, un fel de şoc electric (ca atunci când te curentezi). Din acel moment a ştiut că nu va mai avea niciodată dureri de ulcer, ceea ce s-a şi întâmplat. Datorită acestei întâmplări Redpath a realizat cât de mare este potenţialul de vindecare pe care îl are organismal uman. Redpath şi-a dat seama că creierul se străduie în permanenţă să rezolve problemele (de exemplu de genul “griji” sau “nemulţumiri”, frustrări, frică faţă de ziua de mâine, incertitudine deci, sau uneori mai grav, pierderea unei persone foarte apropiate).

    Redpath a iniţiat ulterior, în lucrul cu pacienţii săi, o nouă formă terapeutică. În cadrul acesteia el s-a concentrate asupra acelor pacienţi care suferiseră agresiuni sexuale sau corporale (violenţă). Principala problemă se afla mai puţin în faptul că aceste personae suferiseră diferite forme de durere fizică, cât în ceea ce se afla (rămăsese) în percepţia cognitivă şi în memoria pacientului. Redpath a constatat că prin psihanaliză se puteau releva trăirile critice respective, dar că totuşi în urma acesteia rămâneau “ascunse” tipare vitare perturbate. Ori acestea trebuiau descoperite şi eliminate de către însuşi creierul pacientului, acest lucru neputând fi realizat de altcineva din afară. Desigur, pacientul trebuia ajutat, susţinut şi călăuzit, dar în ultimă instanţă problema nu putea fi rezolvată decât de pacient însuşi.

    Metoda lui Redpath (deci ceea ce făcea efectiv Redpath, ca acţiune “din afară” asupra pacientului) consta pur şi simplu în a-şi plasa mâinile în partea din spate a capului pacientului (ceafa) (vezi Ilustraţia 8.1). O bună bucată de timp ambii păstrează tăcerea, ţinând ochii închişi. În timp, şi cu ajutorul câtorva indicaţii date de terapeut, pacientul reuşea să-şi “clarifice” Trauma. Redpath ştia însă că nu trebuie să aibe încredere în primele semen de însănătoşire (emoţională şi/sau fizică) ale pacientului, deoarece “modelul, tiparul de bază” al perturbării era “localizat”, dar nu încă eliminat.

   Spre deosebire de metodele terapeutice tradiţionale, Redpath nu dorea doar ca pacientul să se “scufunde” în sentimentele sale. Redpath îi cerea pacientului ca tocmai în această fază să se relaxeze total şi să înceapă a privi detaşat (ca din afara sa) travaliul pe care îl desfăşura creierul său. Această etapă (fază) a terapiei este denumită de către Redpath “recuperarea forţei vitale”.

8.3 Microgeneza ca teorie pentru lucrul cu corpul şi pentru terapiile prin mişcare

   Mulţumită muncii lui Redpath, “energia vindecătoare” şi “energetica Traumei” s-au apropiat mult una de cealaltă. Dar un concept ce poartă numele de “energie subtilă” este destul de generic şi mai ales foarte controversat. Şi totuşi, ce anume se înţelege prin “energia subtilă”? Pentru a ne putea încheia cu success cercetarea desfăşurată în acest capitol, trebuie să dăm un răspuns cât mai concret posibil la întrebarea: ce este “energia subtilă”? Iar pentru aceasta trebuie mai întâi să apelăm la o teorie a conştientului, foarte folositoare şi cu largi implicaţii terapeutice, dar despre care din păcate se vorbeşte foarte rar.

   Modificările ritmice ale sensibilităţii neuronale (depolarizare-repolarizare, aşa cum sunt ele descries în Cap.7) precum şi “energetica Traumei” a lui Redpath aduc în lumină un importantconcept asupra “conştientului”, concept studiat şi detaliat descries de către Jason W. Brown, de la Medical Center al Universităţii din New York. În cadrul teoriei sale, acest concept poartă numele de “microgeneză” (vezi Brown 1977, 1988, 1991) şi a fost dezvoltat în cadrul analizei aprofundate a anumitor dereglări cerebrale (afazii).

   “Microgeneza” cuprine în cadrul ei mai multe teorii asupra limbajului, mişcării, sentimentelor, senzaţiilor temporale precum şi a teroriei “eu”-lui. Astfel privită, Microgeneza constituie o îmbogăţire şi lărgire a perspectivelor teoretice deschise de Redpath. Fatul că nu se prea discută despre “Microgeneză” se datorează din păcate realităţii că neurologii nu sunt, în marea lor majoritate, familiarizaţi cu detaliile clinice ale acestui concept.

   Dar pentru medicina integrală, o teorie cum este cea a “microgenezei”, cu multiplele ei posibilităţi de aplicare practică, este de o deosebită însemnătate. Şi aceasta deoarece ea clarifică originea unei “uniuni cuantice” a unor părţi ale conştientului din punctual de vedere al undelor energetice (cerebrale) ce curg prin întregul sistem nervos. Această “unitate” a conştientului survine ca urmare a dezvoltării creierului de-a lungul istoriei evoluţiei vieţii, într-o succesiune de “paşi”. (vezi Ilustraţia 8.2)

    Partea cea mai veche a creierului este “creierul reptilian”, cu care a început această succesiune evolutivă, urmată de mai tânărul “paleocortex”-sistemul limbic,şi de către “neocortex”. Aşa cum am arătat mai înainte, undele cerebrale pornesc din “adâncul” creierului, acolo unde se află Talamusul, “ceasul interior”. De aici activităţile electrice se răspândesc în valuri, în sus, către structurile cerebrale mai noi din punct de vedere evolutiv, până când ating suprafaţa creierului, scoarţa cerebrală. În cortex se desfăşoară mişcări şi receptări care definesc împreună”momentul conştient”.  Prin intermediul sistemului perineural, care inervează întregul organism, undele se răspândesc până la periferia corpului.

   Căile neurale care participă în procesele de receptare şi control al mişcării sunt, conform Microgenezei, legate între ele (de jos în sus, de la cel mai vechi creier la cel mai nou). De aceea în trunchiul cerebral există un fel de “hartă spaţială” (tridimensională) a corpului şi a relaţiilor acestuia cu lumea exterioară (mediul înconjurător). Brown descrie această hartă ca fiind un “spaţiu lipsit de imagini”, dar fără egal din punct de vedere al Voinţei, Orientării, Intenţionalităţii, Intuiţiei, Subconştientului, al arhetipurilor şi al reacţiilor vitale de autoapărare. Sistemul limbic, care se află la etajul, nivelul superior (văzut din punct de vedere evolutiv), este un spaţiu concentrate pe Observare, plin de imagini, vise şi halucinaţii în care sunt alese diferite obiecte din memorie. În cortexul visual se află şi capacitatea de discriminare (diferenţiere), care face deosebirea dintre calităţile şi poziţiile obiectelor din mediul înconjurător şi între aceastea şi aparatul locomotor.

Imaginea 8.2 În stînga jos, creierul în secţiune, în centru jos cu “creierul reptilian”, apoi mai sus Paleocortexul şi apoi Neocortexul.În centru vedem o reprezentare schematică etapelor de transmitere ale undelor cerebrale, pornind cu trunchiul cerebral, sistemul limbic, cortexul visual şi scoarţa cerebrală (cortex), etape care finalizează în “tastatura motorică”, deci acţiune, şi în unitatea de memorizare magnetică, deci în percepţie.

Traducerea casetelor,de jos în sus:

-prima casetă-harta spaţială a corpului şi a mediului imediat înconjurător, spatial Voinţei, Forţei de finalizare, Intuiţiei, Subconştientului, Intenţiei, Arhetipurilor şi Reacţiilor de supravieţuire (vitale).

-a doua casetă-Spaţiul centrat pe Obervare, plin cu Imagini, Vise sau Halucinaţii - în care alegerea obiectelor este bazată pe memorie

-a treia casetă-decizii asupra caracteristicilor obiectelor şi a “poziţiei” lor în spaţiu (capacitatea de discriminare, de discernere)

-a patra casetă-reprezentarea obiectelor în funcţie de aparatul locomotor.

 

    La vârful Microgenezei se află “momentul conştient”, suprafaţa cortexului, ca o foaie de hârtie ce aşteaptă să fie scrisă. De îndată ce o nouă undă este emisă imaginea păleşte treptat şi o nouă imagine îi ia locul celei interioare. Astfel “conştientul” pare a fi fluent, cursiv şi continuu. Simultan cu momentul realizat şi receptat conştient, sunt transmise prin intermediul “tastaturii” motorice de pe cortex, către şi prin aparatul locomotor (muşchi-schelet) acţiuni şi mişcări. La capătul terminal al Microgenezei găsim deci “receptarea momentului” precum şi implicarea în spatial (mediul) înconjurător.

   Deoarece însă, aşa cum ştim deja, undele cerebrale se răspândesc prin intermediul sistemului perineural până în cele mai mici şi îndepărtatea (faţă de creier) părţi ale corpului, fiecare undă emite şi transportă informaţii, conştiente şi inconştiente, către diferitele regiuni ale corpului. Astfel pătrund succesiv senzaţiile în Microgeneză. Dar ele nu furnizează “cărămizile de constructive” pentru lumea exterioară. În loc de aceasta, sunt selectate şi extrase percepţii senzoriale de către “structura personală, individuală”, care astfel “crează” lumea, ca pe un “pre-obiect”.

   Prin structura personală înţelegem aici suma “câmpurilor” (experienţă, imaginative, memorie şi arhetipuri). Tocmai şi de aceea însemnătatea “momentului” este filtrată încă înainte ca “momentul” să fie “conştientizat”. Altfel spus, “lumea din afară” este ceea ce rămâne după trecerea prin respectivele trepte microgenetice. Poate fi vorba deci de un vis, o iluzie (halucinaţie), o imagine sau o receptare a unui obiect real.

   Structurii personale îi aparţin şi “tensiunile” sau “tiparele” blocate sau încapsulate de energie, care sunt create ca urmare a Traumei. Energiile subtile ale lui Redpath îşi desfăşoară acţiunea foarte probabil în treptele inferioare (primare) ale Microgenezei, în trunchiul cerebral şi în sistemul limbic. Suplimentar ele pot acţiona şi asupra “memoriei somatice”, care este înregistrată la nuvelul celulelor corpului, celule care sunt altele decât cele nervoase (Oschman&Oschman 1994 a şi b).

    Etapele de conştientizare ale lui Brown şi “energiile subtile” ale lui Redpath sunt foarte probabil câmpuri energetice ale căror semnale (sau “semnături”) electrice şi/sau magneticemicriscopice sunt transmise şi înregistrate în întregul organism prin intermediul reţelelor neuronale şi a circuitelor de semiconductori. Probabil că tocmai din acest motiv aspectele traumatice personale sunt mult mai uşor accesibile atunci când pacientul şi terapeutul se “acordează” (Entreinment) reciproc şi îşi reglează ritmurile lor electromagnetice într-o secvenţă pulsatorie comună şi coerentă. În acest fel se poate acţiona energetic eficient asupra acelor niveluri pre-verbale ale Traumei.

    Brown însuşi sintetiza astfel conceptul său: “Au fost necesare milioane de ani de evoluţie pentru a se dezvolta structurile cerebrale; sunt necesari câţiva ani pentru formarea personalităţii; dar sunt suficiente doar câteva franturi de secundă pentru a marca modelul comportamental.”

   Pentru lucrul (activitatea) terapeutică cu corpul pacientului precum şi pentru terapia de mişcare, Microgeneza este importantă deoarece poate explica cum şi de ce se ajunge în anumite situaţii terapeutice la momente de “complectă clarviziune”, în care problemele sau legăturile ascunse dintre acestea pot fi înţelese de pacient. Redpath ne-a lăsat descrierea unui astfel de moment, în care ulcerul său a fost vindecat “într-o secundă”. Fiziologic se poate corela această vindecare cu o singură undă cerebrală, care tocmai “traversează” un segment al Microgenezei, în care un anumit aspect al personalităţii este “încapsulat” (blocat) sub forma unui tipar traumatic.

   Deşi astfel de momente clarificatoare survin relativ rar, rezolvarea unei “probleme” este deosebit de importantă mai ales pentru victimele unei Traume, deoarece psihicul – cel puţin potential – se poate re-vindeca rapid şi complect, chiar şi fără a mai fi nevoie de “re-chemarea” în memorie a evenimetelor traumatice trăite. Într-un interval de doar câteva secunde poate avea loc o transformare care va modifica viaţa şi comportamentul traumatizatului, cu urmări emoţionale şi fiziologice complexe.

     Brown a furnizat, prin Microgeneza sa, cadrul neuropsihologic, în timp ce Freeman a prezentat fundamentele biologice pentru înţelegerea unor astfel de fenomene. În ultima sa lucrare (din 1995) Freeman descrie cum au loc modificări naturale în creier, ca urmare a unor reacţii electrice trecătoare (temporare) asupra receptorilor senzoriali, modificări care duc la schimbare a comportamentului general al persoanei respective.

   Momentele Microgenetice sunt acele “clipe” în care astfel de legături sunt modificate într-o secundă. Astfel aici cel puţin, creierul se prezintă a fi “modificabil”, chiar şi pentru o foarte scură perioadă de timp; el permite şi adoptă noi interpretări ale Realităţii. În astfel de momente poate fi pus fundamentul neural şi energetic pentru noi interpretări. Şi astfel metoda lui Redpath facilitează aplicarea practică a teoriei Microgenezei.

 

Urmează o listă bibliografică ce cuprinde 15 titluri.

 

Vezi în continuare Capitolele 9 şi 10 (în curând)