Unde sunt dovezile pentru existenţa virusurilor patogene?

(Dr. Stefan Lanka – Martie 2002)


Izolarea virusurilor

Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şi eliberarea (curăţarea) lui de ori ce fel de particule străine lui. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor, şi este o procedură simplă din două motive.

   În primul rând, spre deosebire de celulele vii, sunt, în funcţie de soiul respectiv, întotdeauna la fel ca mărime şi formă. Virusurile pot fi uşor separate de alte fragmente celulare datorită “consistenţei” lor sau a proprietăţilor de sedimentare deţinute.

   În al doilea rând, există deja de mult timp substanţe lichide speciale, ca de exemplu “biluţele de silicon”, care nu exercită presiuni osmotice şi care permit astfel păstrarea intactă a virusurilor în “izolare”. Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fi fotografiate cu microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exact la fel ca şi particulele observate în celule, în lichidele umorale sau în culturile celulare. Căci deseori în placentă, în tumorile cancerigene, dar şi, deseori, spontan în culturile celulare pot fi observate particule care sunt “asemănătoare” cu virusurile, dar care în realitate nu sunt virusuri.

   În continuare trebuiesc separate, în funcţie de mărimea lor, în câmp electric, proteinele care constituie membrana virusului, ce înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă trebuiesc de asemenea efectuate fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, al cărui acizi nucleici trebuiesc separaţi şi fotografiaţi.

   Abea în momentul în care aceste trei etape sunt absolvite iar virusul cercetat se deosebeşte în componenţa proteinelor şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre un nou virus.

   Nu are nici o importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide din corp, culturi de celule, plasma sau serum.

Comentar asupra presupuselor fotografii ale virusuri izolate
   În legătură cu toate fotografiile trebuieşte spus că acestea, respectiv autorii nu pot pretinde că prezintă un virus, atâta timp cât nu există publicaţii ştiinţifice care să se menţioneze şi să se descrie cel puţin, că respectivul virus a fost găsit, văzut şi unde anume a fost izolat.  Aceste publicaţii pentru virusuri despre care medicina pretinde că ar exista, nu există şi de aceea nici nu pot fi citite (sau citate ca lucrare ştiinţifică doveditoare).   

   Pentru oricine este uşor de verificat această afirmaţie, dacă va solicita publicaţia respectivă. Nu o va primi, caci nu are de unde să o primească. 

   Fotografia unui virus izolat? În cadrul unei astfel de publicaţii (unde ne este prezentat un virus izolat) este simplu pentru un amator (ne-specialist) să verifice dacă este ceva izolat acolo sau nu. Deci dacă se va pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este “accesibil” pentru alte experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.

   În realitate nu există în întreaga literatură medicală nici măcar o singură publicaţie, în care, pentru virusurile revendicate de medicina şcolastică, să fie îndeplinit măcar şi primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară dovada că în oameni cu o anumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate virusuri care provoacă respectiva afecţiune. Şi cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute în public de către virologi sau autorităţile medicale.

   În legătură cu fotografiile care, fără a se specifica sursa (verificabilă), se pretinde că ar reprezenta virusuri trebuiesc spuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a „jucat“ de-a fotograful. Fotografiile făcute cu microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri, logic).

   De exemplu aşa-zisele fotografii ale virusurilor HIV, Rujeolă (Masern-germană) şi Variolă(Pocken-germană) arată clar, aşa cum se menţionează şi în subtitlurile acestor fotografii, că avem de aface acolo cu celule, în care se găsesc virusuri. Aceasta înseamnă (logic, nu?) că virusurile nu au fost izolate! Fotografiile arată celule în interiorul cărora se pot vedea substanţe proprii celulelor de tot felul. Aceste structuri sunt foarte cunoscute şi folosesc (celulelor) de exemplu pentru “transportul” în şi în afara celulelor. Aceste particule sunt, spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceaşi mărime şi forma în cadrul unui anumit tip de virus), diferite ca mărime, formă şi compoziţie şi de aceea nu pot fi, spre deosebire de virusurile existente, izolate şi caracterizate biochimic.

   Pentru fotografiile, de exemplu, ale virusurilor de Oreion (Mumps-germană) şi Rujeolă (Masern) se dau numai specificaţii ca “încercări de transmitere-infectare pe maimuţe (1934)”, “creşterea şi izolarea virusurilor în eclozare (1945)” şi “culturi celulare (1954 şi 1955)”, dar nu se face nici o referire la vreo izolare a virusurilor! În publicaţiile din 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată nici măcar o singură etapă de izolare sau caracterizare.

   În cazurile virusurilor de Influenza, Ebola, Herpes-Vaccinia şi Gripă deseori este prezentată doar o “bucăţică” din presupusul virus, asupra căreia nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată. Aceste particule sunt părţi componente ale celulelor, respectiv artefacte, deci structuri apărute spontan în urma operaţiilor de câştigare, fixare şi uscare a probelor în vederea studierii acestora cu microscopul electronic. (În acest context este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în interviu deja celebrul luat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată curăţarea virusului HIV).

   În cazul fotografiei virusului Polio care “apare” izolat este în fapt vorba de o particulăcreată artificial prin “aspirarea” unei mase special preparate, trecută printr-un filtru foarte fin în vacuum, ale cărei structuri caracteristice nu sunt aceleaşi cu imaginile presupusului virus Polio fotografiat în celule. Intenţia de falsificare şi înşelare este în acest caz deosebit de clară. Este de menţionat în acest caz că nu poate fi găsită nicăieri, în nici o publicaţie de specialitate, o caracterizare biochimică a presupusului virus izolat.

   În fotografia care ar urma să reprezinte virusul hepatitei B nu este prezentă o structură izolată, ci, aşa cum se menţioneată şi în textul ce însoţeşte fotografia, este vorba de un aglutinat. Sub acest nume se înţelege o acumulare de proteine (chist) din sânge, care sunt tipice de exemplu în etapele de coagulare. În timpul coagulării apar în mod tipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de situaţie.

   Pentru a concluziona trebuie spus că în cazul acestor fotografii este vorba de încercări premeditate de înşelare, la care iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii, în momentul în care se susţine cum că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri izolate. Mai departe se poate ridica întrebarea, în ce măsură jurnaliştii şi autorii de cărţi educative sunt superficiali în cercetările lor sau sunt exact informaţi asupra falsurilor. Nu cunosc exact situaţia în cazul acestora.

   Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu, se va întâlni destul de repede cu astfel de afirmaţii şi indicii prin care se certifică faptul că primul postulat al lui Koch nu este îndeplinit în cazul virusurilor.(De exemplu Grossgebauer: “Eine kurzt Geschihte der Mikroben”, 1997 – O scurtă istorie a microbilor”).

   Extrasele şi citatele din manuale, de exemplu cele ale lui Portsmann, Collier&John, Fields et al. etc. care sunt mereu recomandate de institutele de medicină, nu răspund la întrebarea certificării existenţei virusurilor.

   Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci foloseşte printre altele la indicarea lucrărilor ştiinţifice prin care sunt certificate cunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale lipsesc trimiterile la publicaţiile ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării respectivelor virusuri.

   A vorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus, fără a exista în prealabil o izolare şi caracterizare a virusului respectiv, este o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri care există şi a căror existenţă este dovedită, asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii , de exemplu virusurile bacteriilor (fagele sau bacteriofagele) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am izolat şi publicat, nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.
   Este evident că dogma infecţiozităţii microbilor şi virusurilor susţinută prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare (concerne farma) este o fantezie. Este ştiut că bacteriile patogene pot fi găsite doar în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale organismului, deci ca urmare a unei afecţiuni şi nicidecum ca şi agent patogent. Întotdeauna la locul unui incendiu vom găsi pompierii. Rezultă oare de aici că pompierii au provocat incendiul?

   Având la bază teoriile din secolul XIX asupra infecţiilor, autorităţile de sănătate, institutele de medicină şi epidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau, pentru a ne referi aici de exemplu doar la vaccinuri şi terapii antivirale şi cu citostatice, cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste virusuri ale cancerului, hepatitelor, AIDS, Ebola, prin testele genetice inventate şi prin administrarea de medicamentele chimice otrăvitoare). Virusurile au fost de la bun început declarate ca duşmanul de moarte al omului, agentul patogen numărul UNU, împotriva cărora trebuie să ne vaccinăm cu toţii. Cât mai des şi cât mai mult. Interesant este că de exemplu Hepatita B a fost descrisă şi considerată ca epidemie prima oară după 1885 când a avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară, când fusese deja aproape uitată, în 1938 ca urmare a campaniei de vaccinare contra rujeolei. Nemai vorbind de celebra „gripă spaniolă“ care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul primului război mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna „duşmanul de moarte“ al invenţiilor şi minciunilor medicale.

   Repet încă o dată, Robert Koch şi colaboratorii săi, Prof. Rush, Prof. Max von Pettekofer, Prof. Virchow şi alţii, prin experimentele făcute au arătat că prin transmiterea de bacterii, presupusul „contagium vivum“ nu a provocat, experimental, niciodată o boală, nemai vorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fost recoltate. Dacă în noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce se vor hrăni respectivele bacterii? Ele nu vor avea condiţii pentru o înmulţire exponenţială iar un sistem imunitar funcţionabil le va elimina în cel mai scurt timp. (Vezi aici experimentele „apocaliptice“ efectuate de medicii militari americani în timpul „gripei spaniole“, în Cap.7 din Virus-mania). Tocmai de aceea a introdus Robert Koch cel de-al treilea Postulat, care stipulează că o bacterie poate fi considerată ca agent patogen doar atunci când provoacă într-un nou organism-gazdă aceleaşi simptome ca şi în organismul bolnav de unde a fost recoltată.
   În cele din urmă trebuieşte încă o dată subliniat că toate publicaţiile dinainte de începutul anilor 70, care vorbesc de existenţa şi caracterizarea virusurilor nu sunt altceva decât fraude, deoarece abea de la începutul anilor 70 a existat tehnologic posibilitatea aducerii de dovezi pentru existenţa virusurilor, a izolării lor, a caracterizării  proteinelor şi subtanţei genetice (acizii nucleici).

   Marea dramă a ultimeor decenii de la sfârşitul secolului XX a fost aceea că virologii aveau nevoie de fonduri financiare pentru cercetări, fonduri de care dispuneau concernele farma, dar pe care acestea nu erau dispuse să le ofere decât în schimbul rezultatelor aşteptate de ele, adică a dezvoltării unor terapii costisitoare care să contribuie la multiplicarea în absurd a veniturilor realizate de industria farmaceutică.

Faptul că, tehnologic vorbind, virusurile nu au putu fi studiate şi cercetate înainte de anii 70, ştie orice om de ştiinţă. Doar că din păcate “liniile directoare” în medicină erau deja stabilite de Rockefeller şi Carnegie încă de la începutul secolului XX. Iar ceea ce învăţau tinerii noi medici era ceea ce se dorea a fi învăţat de către “servanţii” concernelor farmaceutice şi a marelui capital. Trist, căci aceasta a costat viaţa a milioane de oameni.
   Lucrurile acestea erau ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care, fiind întrebată în legătură cu dovada existenţei virusului variolei, răspundea corect: în 1971, atunci OMS a căzut de acord asupra criteriilor de certificare a virusului variolei, caracteristicile biochimice ale acestuia nu erau încă cercetate. În consecinţă criteriile erau: morfologia variolei, membrana coriollantois, care se dezvoltă în embrionii de găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva, în limbajul oamenilor obişnuiţi, decât apariţia unor pete şi în final necrozarea respectivei membrane (care este cea de a treia membrană, din imediata vecinătate a cojii unui ou şi pe care embrionul o foloseşte printre altele şi ca organ respirator). Aceasta era DOVADA existenţei virusului variolei şi totodată simptomul caracteristic variolei.

   Sper că este clar, nu? În 1971 vaccinarea contra variolei se justifica în baza dovezilor oferite de membrana oului de găină. Oul lui Columb?

  [ Nota Qui bono : Faceţi un experiment! Intraţi în Internet pe Google Foto (imagini) şi daţi termen de căutare „virusul gripei”. La mometul în care am întocmit lista de mai jos (12.10.2009) se puteau vedea în cadrul primelor 10 file de căutări:

-          12 imagini şi scheme desenate foarte frumos, artistic chiar (în ordine de la Pag.1 la Pag.10 = 4, 1, 2, 0, 0, 2, 3, 0)

-          4 fotografii monocromatice, dintre care una alb-negru (Pag.2), cu forme diferite ale particulelor, care este apoi încă de două ori repetată, filtrată în culoare verde, şi de fiecare dată răsturnată într-o altă pozitie. Cea mai remarcabilă este cea de la Pag.5 sub care apare titlul „gripa spaniolă” care a avut loc în 1918-1919, în timp ce microscopul electronic a apărut în 1931!!! Cred că şi un copil de şcoală generală pricepe imediat cât de neruşinată este încercarea de înşelare a cetăţeanului şi frauda pe care unii (cine anume este în fond absolut egal) o practică prin intermediul mass-mediei de toate culorile.

   Repeţi căutarea cu termenul „virusul hepatitei c” şi veţi găsi pe primele 10 pagini, doar o singură fotografie alb-negru, care în fapt reprezintă o aglutinare, de ce anume nu se ştie (Pag.5). În rest numai desene colorate cu foarte multă fantezie, fotografii diferite (persoane, siringi, etc.) sau tot felul de „mascote” caragioase care pretind a avea „răspunsuri”. Asta este TOT!!!

    Monumentală este căutarea sub termenul „virusul HIV”. Rezultat = zero. Doar desene foarte frumos colorate, cu care probabil că au mai scos un ban studenţii de la secţia de Design a Facvultăţii de Arte Plastice. (cautare limitată tot la primele 10 pagini). ]
Virusurile: de unde vin? Ce fac? Care există întradevăr?

   În cadrul expunerilor, seminariilor sau lucrărilor scrise am descris de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care virusuri anume există în realitate.

   După ce în 1931 fizicianul berlinez Ruska a creat microcroscopul electronic, pentru prima oară a existat posibilitatea de a putea cunoaşte, vedea concret un virus, s-a lăsat deodată brusc a tăcere profundă peste o mare parte a savanţilor din medicină, care până atunci teoretizau despre tot felul de virusuri care provocau tot atâtea feluri de boli. Nici unul dintre presupusele virusuri de până atunci nu au puturt fi efectiv vizualizate cu ajutorul noii tehnologii, atât în animale cât şi în oameni, fără a mai pomeni aici de vreo izolare, curăţare şi certificare a existenţei acestor virusuri. Domeniul de „cercetare“ al acestor savanţi era (şi din păcate mai este încă) chinuirea animalelor, ei fiind conduşi de fixaţia agentului patogen. Savanţii noştri sunt specialişti în turnarea de tot felul de lichide în creerul animalelor (vezi cercetarea turbării) în stomac, plămâni sau în ebrioanele din ouă (vezi cercetaea cancerului).

  Dar deoarece în toate acestea nu se puteau releva bacterii, încă de la Pasteur  medicii au rămas atârnaţi de ideea fixă cum că dacă nu-i bacterie, trebuie să fie ceva mai mic, mult mai mic, foarte mic, ca şi inexistent. Ceva atât de mic că nu se vede. O otravă (virus în latină înseamnă otrava). Numai că, ei bine, acuma s-ar fi putut vedere, şi tot nu se vede. Ca la Eminescu, era pe când nu se vedea, acuma nu-i şi... tot nu se vede.

   În vremurile teribile ale celui deal treilea Reich, au fost făcute experimente direct pe “sub-umani”: evrei, ţigani, slavi, homosexuali, etc. Iar după război,americanii au luat ce nu trebuia să ia de la nemţi. Dragostea de experimente dezgustătoare. Astfel în 1972 s-a evectuat un mare studiu pe membrii unei secte religioase din deşertul Nevadei, care se oferiseră voluntari (1200 de persoane-proiectul “White-coat”). Cercetătorii americani au injectat în aceştia tot ce se putea imagina că poate fi agent patogen mai periculos, dar, dar....  tot nimic. Bolile nu se transmiteau infecţios. Ştiu că am învăţat cu toţii la şcoală chestia asta cu molipsirea, epidemia, etc. Da mai ştiu că tot la şcoală am mai învăţat încă foarte multe alte tâmpenii de care acuma râdem sau clătinăm din cap a silă.

   Până în ziua de azi există structuri certificate şi documentate ştiinţific, care sunt numite virusuri şi care toate îndeplinesc sarcini pozitive, doar la bacterii (bacteriofage), la unele alge verzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul acestor virusuri avem de a face cu structuri care nu au metabolism propriu, acesta fiind asigurat de celule, care prin intermediul acestor virusuri livrează altor celule energie şi „material de construcţie“. Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau radierea acestora (la bacterii virusurile sunt denumite fage). Dacă aceste bacterii mor, alte bacterii ajută la formarea de noi fage stabile, care păstrază şi transportă substanţa energetică (ADN) şi substanţa de construcţie (proteinele). În ce măsură sunt transportate semnale care „pregătesc“ alte bacterii pentru condiţii dificile, rămâne încă de cercetat. În orice caz, cu ajutorul virusurilor (fagelor) este transtportată şi substanţa informaţională în forma ADN, pentru formarea de noi proteine, care ajută altor bacterii să înlocuiască şi complecteze informaţiile pierdute sau defecte. O acţiune negativă a acestor virusuri nu a fost încă observată.

   În algele filiforme de apă sărată, din care am reuşit ca şi student să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este “prea cald”. Virusurile vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu posedă membrană, şi cu ajutorul acestora ajung în celule

   Astfel că se formează următorul tablou: toate celulele care posedă un nucleu, sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii impreună a mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul de exemplu şi în unirea dintre ou şi spermatozoid. Doar aşa, impreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie acest proces este denumit endosimbioză.

(Vezi şi Teoria simbiozei celulare a Dr. Heinrich Kremer, la rubrica Medicina integrală).

Mitocondriile

   În celulele umane, doar mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţia celulei, arată ca şi bacteriile. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacteria şi chiar şi-a „predat” ADN-ul nucleului celulei. Controzomul se dublează înaintea diviziunii celulare, şi joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, în celulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi şi cele nervoase nu se mai pot diviza. Şi celelalte părţi ale celulei umane sunt evident de origine bacteriană, dar pentru unele dintre ele acest lucru nu mai este atât de clar.

    Din două motive, virusurile sunt în mod evident parte a endosimbiozei:

1.       Au o misiune pozitivă, de transport energetic, de „material de construcţie” şi de informaţie, în timp ce şi-au menţinut „independenţa”, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost observate la virusuri. Experimentele de laborator cu celulele bacteriilor şi virusurilor (fagelor), care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi nu pot fi niciodată observate.  

(Să ne reamintim aici nenumăratele declaraţii ale adepţilor teoriilor virale HIV, HCV, etc. care recunosc deschis faptul că nu pot găsi virusurile respective, retrovirusurile, în organismul pacienţilor- vezi Gallo, Duesburg, Montagnier, etc.- ele fiind, atunci când unul sau altul revendică „descoperirea” unui nou virus, în fapt, doar artefacte create în laborator- vezi H.Kremer- Revoluţia tăcută a cancerului şi AIDS).

2.       ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul al tuturor bacteriilor. ADN-urile din celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiformi.

Modelele virusurilor „patogene”, deci care provoacă boală, din lexicoane, manuale sau care se pot întâlni în Internet pe diferite Site-uri, sunt doar costrucţii artificiale, inventate.
   Imaginile luate cu microscopul electronic, care „chipurile” arată virusuri, ne prezintă în realitate fie părţi componente din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă strss fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule, fenomen cunoscut sub termenul englez de <budding>) sau particule care fac parte din procesul de import şi export (transport intercelular) dintre celule. În cazul virusului Polio sau al altor virusuri, despre care se susţine că ar provoca tumorile cancericene, există imagini făcute cu microscopul electronic. Particulele cristaline „artificial” create în vacuum sunt în mod fals desemnate ca fiind virusuri!

   Fotografiile din broşurile informative pe care cu foarte mare dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate, Ministrul Sănătăţii, institutele de cercetări cum ar fi „Victor Babeş” sau Asociaţiile pacienţilor pe diferite afecţiuni, (care sunt toate finanţate de concernele farma, vezi de ex. Sanohep - sponsorizat de firma Hoffmann-La Roche) sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror „sursă” nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicată în jurnalele de spacialitate şi recunoscute de specialişti), se deconspiră singure ca fiind doar mistificări: deoarece culturile de celule respective au fost special „preparate” în laborator iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, iar cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale (structurii lor) precum şi certificarea faptului că ele ar avea acţiune negativă (agenţi patogeni), lipseşte.
   Astfel că orice „amator”, persoană particulară fără pregătire de specialitate, poate verifica singură dacă o anumită ipoteză asupra existenţei unui anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific sau nu, în momentul în care va solicita autorităţilor de sănătate, virologilor sau imunologilor indicarea (numirea) studiile şi lucrările ştiinţifice care au fost publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă, şi în care se face dovada izolării, curăţării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimice a strucurii proteinice şi a ADN-ului, respecti ARN-ului.
   Astfel de publicaţii NU EXISTĂ!

   Toate articolele şi studiile din jurnalele ştiinţifice asupra virusurilor patogene se bazează pe metode de identificare indirecte, de exemplu pe relevarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN) care se „presupune” că ar proveni de la virusul „X” sau „Y”, fapt care este considerat a fi, prin consens, „izolarea” virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şi fragmente sunt întradevăr părţi componente ale unui anumit virus NU EXISTĂ. Din simplul şi logicul motiv că, atâta timp cât nu cunosc întregul, nu pot ştii că un anumit fragment aparţine acestui întreg, sau altuia. Arătaţii o bujie de motor unui indian din jungla Amazonului, care nu a venit nici odată în contact cu civilizaţia modernă, şi cereţii să vă spună de unde provine piesa respectivă!
   Virusurile sunt definite ca particule (corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care pot părăsi celula şi organismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc din nou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine) care conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor care întradevăr există constau din două lanţuri ADN care se închid circular. În cazul virusurilor care întradevăr există nu s-a observat niciodată o patogenitate a acestora. Dimpotrivă.

   Atunci când este undeva, de către cineva, pretinsă existenţa unui virus, acest fapt nu se poate rezuma doar la cuvinte. Este nevoie de a se aduce şi dovezile respective, dovezi şi probe care sunt clar stipulate în virologie. (Faptul că mare parte din virologi nu le respectă, este altă poveste). Astfel numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specilitate, care pot fi consultate, pot fi luate în considerare. Orice altfel de speculaţii, scrieri, articole fanteziste, egal ce anume, nu mai poate fi considerat a fi ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus, trebuieşte însoţită şi de imaginile luate cu microscopul electronic.

   (Nota Qui bono: Mulţi se întreabă de ce nu se mai fac fotografii cu microscopul electronic unor virusuri foarte „actuale” cum ar fi HIV sau HCV. Motivul este simplu. Între 1971, când preşedintele Nixon a declanşat „răsboiul contra cancerului” şi aproximativ 1983, când a devenit clar că cercetarea şi încercările virologilor de a descoperi virusul cancerului au dat greş, prin microscopul electronic nu s-a relevat absolut nici un virus! Astfel că pentru virologi, acest lucru prezenta un foarte mare pericol şi incovenient. Riscau să rămână pe drumuri, lipsiţi de obiectul muncii. Tocmai de aceea începând din anii 80, virologii au renunţat din ce în ce mai mult la folosirea microscopului electronic - efectuarea unei fotografii dureaza circa 20 de minute şi costă doar cateva sute de dolari - precum şi la legile clasice ale virologiei, începând să facă „construcţii fanteziste” care să fie probate cu DOVEZI INDIRECTE şi acceptate prin consens).

   Interesant este că, în fapt, nu există în toată literatura ştiinţifică medicală nici o fotografie a unui virus care să provoace o boală (patogen), fie el izolat sau fotografiat în interiorul corpului, în celule, ţesuturi sau lichide.

   În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă descrierea caracteristicilor proteinelor (membrana) şi al acizilor nucleici (ADN sau ARN). În lipsa descrierii exacte a acestor caracteristici, nici un test de relevare a prezenţei virusului respectiv într-un organism NU POATE FI STANDARDIZAT! (Este vorba aici de aşa-numitul „Standard de aur”).

   Caracteristicile proteinelor si ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte

gel-electroforeză. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra numărului şi mărimii proteinelor diferite din care este format virusul. Această procedură şi rezultatele ei trebuiesc desigur să fie parte componentă a studiului ştiinţific de relevare a respectivului virus. Pentru nici unul dintre virusurile considerate a fi patogene nu există astfel de analize prezentate în lucrările ştiinţifice.

  Prin aceaşi procedură de gel-electroforeză sunt şi acizii nucleici separaţi de proteine şi analizaţi. Se naşte astfel un alt model de benzi colorate, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuiesc fotografiate şi prezentate în lucrarea respectivă.

   Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încît şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi nu există în nici o lucrare ştiinţifică, ce pretinde existenţa unui virus patogen, nici o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice.

   Virusurile de acelaşi fel, au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie sunt prezentate particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri.

   Prin metode indirecte de relevare a unui virus (de exemplu aşa-zisele teste anticorpi) nu pot fi relevate proteine care nu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri. Şmecheria este foarte stăvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele) sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea sunt supuse în laborator, globulinele „se leagă” la anumite substanţe sau nu. În cazul unei „legări” se consideră că aceasta este o dovadă indirectă a existenţei virusului. Această prezumţie este o fraudă istorică ce are consecinţe dramatice.

   În zilele noastre este foarte des folosită metoda PCR, prin care se pot multiplica acizii nucleici ai unor virusuri. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care există o cantitate foarte mică de virusuri în organism. (Ori dacă există o cantitate atât de mică, cum de ne îmbolnăvim?) Prin metoda de testare indirectă PCR, pe care virologii o consideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulaţii. Spre exemplu testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv sau negativ după ... poftă. În fapt acest test este întotdeauna pozitiv pentru oameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa genetică) care sunt în acest caz cautaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare, se găsesc în toate animalele şi de asemenea în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şi este bine aşa, caci va trebui să ne vaccinăm nu numai noi, dar şi câinii, pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere pentru industria farmaceutică!

Ce sunt anticorpii şi ce se măsoară de fapt atunci când se face un test anticorpi?

   Conform definiţiei lui Pschyrembel anticorpii sunt „o posibilă reacţie a sistemului imunitar. Anticorpii nu apar în mod natural.” Această definiţie a fost aleasă deoarece se ştie că persoanele care au o mare concentraţie de anticorpi pot fi bolnave, iar cele cu o concentraţie mică pot fi sănătoase. (Vezi situaţia din AIDS, unde pacienţii au o cantitate „uriaşă” de anticorpi). Medicina şcolastică diferenţiază între anticorpii „străini” (pentru bacterii patogene, toxine şi virusuri) şi cei proprii corpului (pentru celulele tumorale). În timp ce nouă ni se povesteşte că după un vaccin, prin formarea de anticorpi organismul va fi protejat, în medicina şcolastică sunt descrise şi cazuri în care prezenţa anticorpilor reprezintă un dezavantaj pentru organism. Astfel de cazuri sunt alergiile, reacţiile de respingere a unor transplanturi precum şi bolile autoimunitare.

  Institutul Robert Koch afirmă că: o concentraţie mărită de gamaglobulină în serum indică în marea majoritate a cazurilor afecţiuni alergice. Valori ridicate pot însă fi constatate şi în cazul infecţiilor cu paraziţi sau al tumorilor maligne. Dacă după un vaccin vor fi relevaţi anticorpi, medicina şcolastică susţine că persoana respectivă este de acuma înainte protejată. Dar se uită să se menţioneze că în ciuda anticorpilor prezenţi unele persoane se îmbolnăvesc iar altele, care nu au anticorpi, rămân sănătoase. O mare contradicţie avem aici în cazul anticorplor HIV, un test „pozitiv” însemnând aici o „condamnare la moarte” (în ciuda anticorpilor prezenţi, şi asta într-o cantitate extrem de mare), în timp ce în cazul anticorpilor contra variolei, prezenţa lor însemnând că persoana este „imună”.

   Cuvântul „Anti” înseamnă că imunoglobulina se poate „lega” numai la anumite proteine. Ceea ce nu este adevărat. Căci dacă are loc o „legare” sau nu, aceasta depinde de starea şi mediul în care se află proteinele: acidă sau bazică, oxidat sau redus. Iar aceste lucruri sunt cunoscute oricărui cercetător care a facut astfel de experimente. Dar ce se petrece de fapt în laborator?

   În primul rând din sânge se separă celulele şi proteinele mari. Acest lucru se obţine de exemplu cu ajutorul unei centrifuge. 99% dintre teste se efectuează cu serumul pacientului, adică cu „apa din sânge” care rămâne în urma separării. În continuare i se spune laborantului ce anume trebuie testat prin anticorpi. Pentru aceasta sunt folosite anumite teste produse de concernele farmaceutice, teste ale căror substanţe componente sunt păstrate secret (Legea concurenţei. Sub argumentul că alţi producători ar putea copia formula. Acelaşi lucru se petrece în fapt şi în cazul vaccinurilor sau medicamentelor. În realitate practic nici un medic care prescrie un medicament nu ştie EXACT ce anume se află în el. Desigur că substanţa activă, de bază, este scrisă pe cutia medicamentului, dar ce anume mai conţine, asta nu ştie decat firma producatoare. Deci, teoretic, poate conţine orice!).

   Dacă se ajunge la o reacţie măsurabilă în cadrul testului, acesta va fi calificat drept „pozitiv”. Până nu demult se considera că prin relevarea prezenţei anticorpilor specifici unui agent patogen, este relevată automat o „acţiune de protecţie” imunitară, organismul căpătând prin aceasta imunitate. Totuşi, de când cu AIDS, lucrurile stau exact pe dos, prezenţa anticorpilor HIV reprezentând garanţia dezvoltării acestei boli, care poate duce la deces. Astfel că nu este de mirare faptul că nu există un standard ştiinţific pentru titerii anticorpilor (cantitatea de anticorpi), iar măsurătorile testelor nu sunt niciodata comparabile. Şi mai puţin trebuie să ne mire faptul că nu există nici un fel de criterii ştiinţifice în privinţa cărui titer (de la ce cantitate de anticorpi în sus) în sistemul imunitar se poate spune că reprezintă ceva, şi ce anume. 

   Laborantului i se spune că în setul de testare (primit de la compania farmaceutică) există mai multe proteine care corespund exact structurii unui anume microb (cel bănuit şi căutat). Ori acest lucru este cel puţin ciudat, căci proteinele „cuprinse” în testul respectiv nu mai au nimic comun cu proteinele aşa cum se găsesc ele

într-un organism viu, şi deci ele nu au cum să fie la fel cu cele ale unui microb viu din sângele (serul) unui pacient.

    CEEA CE INSEAMNĂ CĂ ACESTE TESTE NU POT FI CONSIDERATE TESTE DIRECTE, SI NICI REPREZENTATIVE SAU STANDARDIZATE!

   În aceste teste este vorba (şi chiar acest termen este folosit) de o denaturare a proteinelor. Aceste proteine ţinute secret sunt numite „antigene”. Iar anticorpii se vor „lega” la ele, căci aceleaşi proteine existau în organism în momentul în care acesta a început producerea de anticorpi (contra acestor proteine). În seturile de teste mai există de asemenea coloranţi şi alte substanţe, care ajută la „sporirea sau multiplicarea” unui semnal pozitiv. Aparatura cu care se efectuează testele este şi ea standardizată pentru aceleaşi proteine ţinute secret de către producător. (Remarcaţi vă rog că prin aceasta se realizează o „monopolizare” absolută a medicinii şi laboratoarelor, care în fapt depind de ceea ce le livrează concernele farma).

   Pentru care anume motiv există circa 5% din populaţia lumii la care în testele de laborator nu se observă nici un fel de imunoglobuline, despre aceasta nu se discută nicăieri şi nici nu s-au făcut studii şi cercetări. În urma vaccinărilor, aceste persoane vor fi declarate ca „non-responder” adică lipsiţi de reacţia de răspuns. Interesant este că aceste 5% sunt practic toţi deţinători ai grupei sangvine AB.

  Acuma, multe lucruri din teoria şcolastică a anticorpilor se ştiu deja că nu sunt adevărate. Doar că toată lumea are groază să se apuce să „schimbe biologia”. Şi totuşi acest lucru se va întâmpla, şi probabil că

intr-un viitor nu foarte îndepărtat. Fizica s-a schimbat de când cu teoria quantică, chimia este în plină schimbare datorită schimbărilor din fizică. Doar biologia , care ar trebui să se bazeze pe chimie, şi implicit medicina, care se bazează pe biologie, rămân înţepenite.

   Astfel, dacă ar exista anticorpi specifici, componenţa florei intestinale nu ar avea voie să se schimbe! Ori ea se schimă în funcţie de diferite condiţii. Apoi, anticorpii ar trebui să atace fetusul, sau laptele matern (care conţine anticorpi) să otrăvească sugarul. Desigur că este foarte simplu formulată această fraza, dar ...

   Pe de alta parte în evoluţia unui om, ca urmare a îmbătrânirii sau a unor şocuri, apar proteine noi, sau de exemplu hormoni în perioada de pubertate, care ar trebui să fie atacaţi de sistemul imunitar, ceea ce ar provoca automat alergii, afecţiuni autoimunitare, dereglări de tot felul care ar putea conduce chiar la deces. Toate acestea bineînţeles că nu se întâmplă. Iar atunci când se întâmpla (ca urmare a unui dezechilibru între celulele ajutătoare Th1 şi Th2) ni se spune că din nou este la lucru nu situ ce fel de virus.

   Anticorpi împotriva virusurilor care, cel puţin ştiinţific conform regulilor mai sus prezentate, nu există, binenţeles că nu au cum a se forma. Imunoglobulinele care sunt relevate prin teste sunt capabile de a se „lega” cu alte proteine, formând „corpuri”. Dar nu Anti-.

   Definiţia medicinei şcolastice precum că: „Anticorpii se formează în cazurile de boli infecţioase iar relevarea anticorpilor este o dovadă de protecţie (imunitate) împotriva bolii” este contrazisă în fiecare zi de însăşi medicina şcolastică. Căci altfel cum se poate ca în cazul pacienţiloe AIDS, care au un număr foarte mare de anticorpi (şi asta ar mai fi încă o întrebare: anticorpi contra... ce?) tocmai prezenţa anticorpilor atestă boala. La fel şi în cazul altor infecţiuni virale. Definiţia a fost pe tăcute modificată în: „Daca ai anticorpi înseamnă că eşti bolnav!” Aşa ca ne jucăm cu anticorpii după cum ne convinenouă, doar ca să iasa socoteala. Financiară!

 

        Rezumat al unor articole ale biologlui şi virologului german Stefan Lanka.
                                           Traducere  Qui bono