Era post-antibiotică

de Tim O’Shea


Prima parte


 

Haideţi să ne punem de la bun început câteva întrebări:

Cum s-au comportat anibioticele în această „cursă” pe care o desfăşoară de circa 50 de ani?

Care este motivul pentru care ne îmbolnăvim?

Unde se duce toată grămada asta uriaşă de bani?

De ce oare nu mai facem nici un progres remarcabil pe plan medical? (sa ne gândim doar la cancer sau AIDS).

Ce ar trebui să se întâmple în viitor?

    Întrebări la care foarte cu greu se poate da un răspuns categoric. Întrebări care au implicat în trecut personalităţi cunoscute: Pasteur, Bechamp, Koch, Bernard, Carnegie, Rockefeller, Fleming, etc.

    Să dăm însă timpul înapoi. Până în 1350  A.D. Ne aflăm în Europa. În mai puţin de 2 ani ciuma buboniocă a luat cu e jumătate din populaţia de la acea vreme a continentului european. Aproximativ 25 de milioane. Unele oraşe şi-au pierdut până la 90% din cetăţeni. Cadavrele erau cărate cu căruţele, aruncate grămadă unele peste altele, şi erau arse în gropi comune. O maladie groaznică, cu răni sângerânde pe tot corpul, cu organe interne care practic se lichefiau. Din momentul declanşării pănă la cel am morţii, doar o săptămână. Plaga a fost atribuită spiritelor rele sau mâniei divine, etc.

   În tot acest timp şi nu mai puţin de atunci până în zilele noastre, mulţi s-au întrebat: De ce oare nu se îmbolnăveau absolut toţi oamenii? De ce unii au supravieţuit fără a se îmbolnăvi, unei maladii atât de cumplite? Unde era diferenţa dintre cei care se infectau şi cei care nu erau atinşi de boală? Astăzi credem că ştim răspunsul.

   Dăm acuma repede timpul înainte şi ajungem în Franţa anilor 1870. Trei cercetători se aflau în fruntea celor care efectuau experimente în domeniul chimiei, cu scopul de a descoperi cauza maladiilor umane. Domeniile specifice în care se desfăşurau aceste cercetări erau fermenţi, ciupercile parazite, precum şi nou-descoperitele fiinţe microscopice denumite bacterii. Toţi trei erau implicaţi în cercetări similare, iar între ei se crease cu timpul un fel de „competiţie” a descoperirilor, în spatele căreia existau (din păcate ca mai totdeauna) şi înterese politice şi financiare.

   Cei trei, care se angajaseră în cursă complect independent unul de altul, erau Louis Pasteur, Antoine Bechamp şi Robert Koch.

    Cel care aparent a câştigat „cursa cu premii” a fost Pasteur. Astăzi studenţii de la medicină nu mai ştiu nimic altceva decât că Pasteur a descoperit Teoria germenilor. Ce nu se mai ştie şi ce nici nu mai scrie astăzi în manualele dapă care se predă în Şcolile de medicină Dogma alopată, este că această afirmaţie despre Pasteur este nu numai inexactă, dar însăşi aşa-zisa Teorie a germenilor nu a fost nici până în ziua de astăzi confirmată, nici măcar parţial. Pasteur însuşi a recunoscut, pe patul de suferinţă, înaintea morţii, că rivalii săi au avut dreptate, şi că nu germenii erau factorul declanşator al bolii, ci mediul în care aceştia se aflau: „Claude Bernard a avut dreptate; terenul este totul, gemenii nu sunt nimic” ("Bernard acail raison; le terrain c'est tout, le germe c'est rien."). Este de remarcat aici că nici măcar pe patul de moarte Pasteur nu pomeneşte nimic despre Bechamp (care era adeptul şi promotorul celeiaşi teorii ca şi Bernard), într-atât de mult îl ura pe acesta.

 

        Teoria germenilor

     Teoria germenilor susţine că fiercare boală este „individuală, separată, şi provocată de un anumit factor extern, un microorganism care atacă corpul din exterior”.  Şi deci era de datoria ştiinţei să descopere mijloace prin care acest „agresor extern” era înfrânt, cu ajutorul unei armate puternice (medicamente şi vaccinuri) puse la disoziţia bolnavului de către aliaţii acestuia (medicii şi industria farmaceutică). Idee in sine este foarte frumoasă, clară, militarist-imperialistă, specifică sfârşitului de secol XIX. Doar că natura nu lucrează niciodată în alb-negru, iar lucrurile sunt în realitate mult mai complexe şi mai diferenţiate. Altfel cum se poate explica faptul că nu toată populaţia europeană a murit de ciumă bubonică, că nu totţi oamenii se îmbolnăvesc („sunt invadaţi de agresorul extern”) de gripă, că unii medici şi unele persoane din perosonalul sanitar rămân indiferenţi din punct de vedere al sănătăşţii chiar şi atunci când se implică activ în regiuni lovite de „pandemii”. Apropos, cea mai „simpatică pandemie” tocmai o trüim în zilele astea, gripa porcină din Mexico. Pandemie, pandemie, da s-au îmbolnavit d-abea câţiva (câteva sute de cazuri la numărul actual al populaţiei globului este o cantitate neglijabilă), cât despre rata mortalităţii, ea este practic  egală cu .... zero. A existat chiar un studiu în care unui grup de persoane i s-a injectat în membranele mucoase virusul influenţei, drept care numai 12% din aceste persoane s-au îmbolnăvit de gripă! (Studiul respectiv mai este încă ţinut închis în Safe, căci rezultatele lui nu convin multora: QUI BONO?)

   Teoria germenilor este plină de găuri ca o bucată de caşcaval Schweitzer, iar acest lucru era pe deplin cunoscut de către Pasteur. Cu toate acestea el nu pierdea nici un prilej pentru a-şi face cât mai cunoscute cercetările şi pentru a sublinia că el este „primul” în domeniu.

    Înainte însă de a muri, Pasteur a lăsat familiei sale instrucţiuni precise, de a nu permite nimănui sü consulte, şi deci de a nu da publicităţii după moartea sa cele 10.000 de pagini cu notele de laborator scrise de el de-a lungul anilor. Abea în 1975, după moartea nepotului său, aceste note au fost în sfârşit făcute publice. Un istoric de la Universitatea Princeton, Profesorul Geison, a scris un studiu asupra notelor de laborator ale lui Pasteur, studiu care a fost pus la dispoziţia "The American Association for the Advancement of Science” din Boston în 1993. Doctorul Geison concluziona astfel: „Pasteur a publicate foarte multe date frauduloase şi se face vinovat de un mare număr de „înşelăciuni ştiinţifice”, violând regulile medicinei, ştiinţei şi eticii profesionale.”

    La fel ca şi Koch, Pasteur era foarte motivat finaciar. În cursa pentru vaccinul contra antrax, de exemplu, Pasteur nu a făcut nici un studiu pe animale, trecând direct la vaccinarea oamenilor; de asemenea, la ora actuală se ştie că Pasteur a furat formula vaccinului de la un coleg de braslă, pe nume Toussain. Incapabil să dovedească furtul, Toussain, a făcut un şoc nervos,  şi a murit câteva luni mai târziu.

   În 1932 a fost publicată o carte, care încă mai este uneori tipărită şi astăzi. Titlul ei este „Bechamp sau Pasteur?” şi este scrisă de E. Douglas Hume. Acesta relatează în amănunt despte Antoine Bechamp, contemporan cu Pasteur, care era la vremea respectivă cel mai apreciat şi respectat cercetător şi pedagog din Franţa, fiind în acelaşi timp şi şeful Universităţii din Lille.

   Bechamp era prea preocupat de cercetările sale pentru a-şi pierde timpul cu convenienţe şi onoruri politice. Şi într-adevăr nu şi-a pierdut timpul, făcând cercetări intense până aproape de moartea sa, la vârsta de 93 de ani. Bechamp este cel care a fost primul susţinător al teoriei conform căreia nu microbii sau bacteriile provoacă boala, ci condiţiile favorabile lor într-un moment dat, în care aceste bacterii trăiesc. Bolile apar atunci când în organism există un dezechilibru care duce la slăbirea sistemului imun. Astăzi ni se pare o idee foarte logică şi simplă, dar la vremea aceea din acest punct diferit de vedere s-a născut o dispută celebră. Şi, spre ghinionul nostru, al celor de azi, disputa a fost câştigată de industria farmaceutică, pentru care Teoria germenilor era o mină de aur. În cele din urmă totuşi, cu toţii, chiar până şi Pasteur, au trebuit să recunoască realitatea că bacteriile şi viruşii nu provoacă singuri o boală.

   Dar să ne mai aruncăm o dată o scurtă privire asupra respectabilului Domn Pasteur, şi punctual să mai spunem că:

- Pasteur nu a avut nici un fel de studii de medicină sau psihologie; el era doar chimist.

- Pasteur mai degrabă a creat o boală pe nume „hidrofobie” decât să fi găsit leacul pentru ea.

- Pasteur a iniţiat oribila practică a vivisecţiei cu experienţe dezgustătoare pe animale; sute de mii de animale au fost inutil omorâte în experimente atroce doar în numele „ştiinţei”, nu numai la Institutul Pasteur dar practic în tot „Imperiul medical” care experimenta cele mai elucubrante teorii în laboratoarele sale din întreaga lume, până în zilele noastre, din păcate.

- Pasteur a fost mai degrabă direct răspunzător de moartea a sute de persoane cărora li s-au administrat vaccinuri neverificate şi indirect răspunzător de moartea a mii de persoane cărora li s-au aplicat procedurile „pasteuriene”,  decât să fi fost el însuşi un  „salvator al omenirii”.

- Pasteur poate fi văzut astăzi mai degrabă ca un bun negustor, decât ca un savant, dacă este să ne gândim numai la nenumăratele rapoarte şi date falsificate, care nu aveau la urma urmei decât scopul de a vinde cu un bun profit propriile medicamente şi vaccinuri.

- Terapia pasteuriană administrată pentru o boală pe care de fapt nu o avea, l-a ucis pe Alexandru, regele Greciei.

- Pasteur nu a studiat şi cercetat cazuri concrete, persoane bolnave, ci a introdus şi practicat ideea inducerii bolii prin administrarea de material morbid (infectat) subiecţilor sănătoşi.

   La vremea respectivă a existat o opoziţie activă şi susţinută de remarcabile personalităţi  la adresa Teoriei germenilor a lui Pasteur. Astfel, într-o conferinţă ţinută la Londra la data de 25 Mai 1911, M.L. Leverson, MD susţinea următoarele : “Întreaga maşinărie a Teoriei germenilor ca sursă de îmbolnăvire este o prezumţie care nu numai că nu a fost dovedită, dar care nici nu poate fi dovedită, iar cele ce se pot dovedi sunt numai fapte care infirmă această teorie”.

  Descoperitorul teoriei celulare, Rudolf Virchow, comenta succint: „Germenii mai degrabă caut habitatul lor natural pentru a se înmulti - ţesutul bolnav –decât să cauzeze îmbolnăvirea ţesutului!” Virchow nu contesta prezenţa germenilor în ţesutul bolnav, ci afirma doar că ei apăreau acolo ca urmare a îmbolnăvirii ţesutului, anterioară apariţiei germenilor. Un ţesut bolnav este o ţintă pentru germeni, pentru microorganisme care se pot dezvolta doar pe acest fond.

   Aici ar trebui să ne oprim puţin şi să medităm asupra acestei chestiuni fundamentale, care va fi în continuare dezvoltată în rândurile de mai jos. Stau lucrurile oare aşa? Să ne gândim, în fond, când mergem la doctor? Când ne deranjează ceva. Când avem simptome, îndeobşte dureri. Deci când există un „ţesut bolnav”. DEJA!       

    Şi ce va constata doctorul prin analizele dogmatizate care se practică la ora actuală? Prezenţa unor microorganisme, fie că sunt ele microbi, bacterii, virusuri, fungii sau mai ştiu eu ce. Este şi normal să fie aşa . Bacteriile au în medie un ciclu de înmulţire extrem de rapid atunci când condiţiile şi mediul nutrutiv le sunt favorabile. La fiecare 20 de minute, în medie, apare o nouă generaţie de bacterii! Să ne reamintim că în permanenţă în corpul uman sunt sute de milioane de bacterii. Doar în cavitatea bucală avem în permanenţă circa 300 de tipuri diferite de bacterii. Dar fără bacterii nu am putea trăi (flora bacteriană din intestine este absolut decesară vieţii). Desigur însă că ele sunt ţinute sub control de către organism şi de către sistemul imun.

    Doar că atunci când în organism apar dereglări, indiferent de ce natură, anumit ţesuturi se îmbolnăvesc, şi devin astfel terenul fertil pentru dezvoltarea razantă şi necontrolată a microorganismelor. Prin analizele de laborator alopate nu se face nimic altceva decât să se constate cel mai firesc şi logic fenomen: microorganismele au găsit un teren favorabil pe care se înmulţesc necontrolat. Dar ele NU SUNT CAUZA PRIMORDIALĂ A BOLII!!! Iar atunci când înghiţim antibiotice, la înţeleptul sfat al alopatului, nu facem nimic altceva decât, eventual, să omorâm nişte germeni care profitau de un ţesut bolnav şi nicidecum să ne rezolvăm principala problemă, descoperirea şi eliminarea cauzei primare care a dus la apariţia acestui ţesut bolnav.

   Deci pe de o parte ne intoxicăm cu chimical (antibiotice) iar pe de altă parte cauza bolii rămâne mai departe în noi nedescoperită şi neeliminată. Şi iată, acum se poate întrevedea maleficul şi diabolicul care stă la baza industriei farmaceutice şi alopaţiei, a dogmei universitare medicale! Prin această Teorie a germenilor cât şi prin terapiile create conform ei, nu se urmăreşte vindecarea pacientului!!! Se urmăreşte doar eliminarea temporară a unor simptome, fără a se elimina sursa primară a afecţiunii. Astfel încât, peste 1-2 luni să ne facem din nou apariţia la uşa cabinetului medical sau a farmaciei. Devenim clienţi-plătitori pe viaţă! Căci un pacient care este „făcut” sănătos este un pacient şi un client pierdut!

   Acuma haideţi să ne reântoarcem. La Bechamp. Care a susţinut înaintea multor altora exact aceeaşi concepţie. Într-o zi, în laboratorul său a fost adusă o persoană care suferise o amputare violentă în zona cotului. Ca urmare a acestui accident, cangrena îşi făcuse deja apariţia, la mai puţin de 8 ore de la momentul amputării. Bechamp a luat imediat probe de ţesut cangrenat pe care le-a analizat la microscop. Şi? Nici urmă de micororganiseme, de bacterii! Abea după alte câteva ore şi-au făcut apariţia şi „ticăloasele bacterii”. Nu pentru a provoca o cangrenă, ci tocmai pentru că aceasta era deja existentă. Profesorul Estor, asociatul lui Bechamp remarca: „Bacteria nu poate fi cauza cangrenei, ci este doar un efect al acesteia!”

 

   Postulaţi, vă rugăm

 

   Robert Koch a fost concurentul şi contracandidatul lui Pasteur în cursa de descoperire a cauzei antraxului, precum şi a găsirii unui remediu contra acestuia. La vremea respectivă antraxul făcea ravagii în rîndul vitelor din Europa. Koch a recoltat sânge de la o vacă bolnavă, a izolat bacteria din acesta după care a injectat un şoarece cu bacteria respectivă, provocând astfel moartea acestuia. Koch a recoltat sânge de la şoarece şi l-a comparat cu sângele recoltat de la vaca bolnavă. Astfel Koch a dezvoltat o procedură care a dus la definirea celebrelor Postulate ale lui Koch, considerate în medicina şcolastică a fi fundamentul Teoriei germenilor susţin următoarele:

microorganismul trebuie să fie prezent în fiecare caz de boală

microorganismul trebuie să fie iozlat

la trecerea microorganismului într-un corp sănătos, acesta trebuie la rândul său să fie infectat şi să dezvolte aceeaşi boală

microorganismul trebuieşte izolat din nou

   Pustalete sau nu, ambele vaccinuri create atât de Pasteur cât şi de Koch contra antraxului au fost „erori colosale” care au costat viaţa a mii de animale din aproape toată Europa (mai ales Italia şi Germania), animale pe care s-au testat vaccinurile respective. Aici ar mai trebui spus că ambii, atât Pasteur cât şi Koch au făcut tot posibilul pentru a ascunde şi falsifica rezultatele acestor eşecuri.

 

Oops!

 

   Conform aceloraşi Postulate, Koch a trecut la creerea primului vaccin contra Tuberculozei, vaccin denumit Tuberculin. Din nefericire rata mortalităţii a fost cu mult mai mare în rândul acestor pacienţi vaccinaţi decât în rândul celor care nu vuseseră „fericiţi” de către Koch cu epocala sa descoperire. Tuberculin pur şi simplu nu funcţiona, ba chiar se pare că mai mult dăuna. În schimb lui Koch nu i-a dăunat deloc, ba chiar se pare că a funcţionat foarte bine înţelegerea pe care a făcut-o cu Guvernul Prusiei, care-i dădea dreptul unic de vânzare lui Koch în schimbul împărţirii pe din două a profitului realizat cu guvernul Prusiei. QUI BONO?

   Această înţelegere nu numai că a fost un dezastru atât pentru Guvernul prusac cât şi pentru Koch, dar a constituit şi o piedică în calea cercetării ştiinţifice al cărei rezultat îl resimţim până în zilele noastre. De la Koch şi până astăzi, postulăm, postulăm, dar nu vindecăm mai nimic. Koch nu şi-a mai recăpătat renumele în timpul vieţii, iar astăzi îl menţionăm doar pentru Postuletele sale. Mă întreb uneori care este sensul botezării unuia dintre cele mai mari (dar şi mai dogmatice, un fel de Vatican medical) institute de cercetări din Europa, Institutul german Robert Koch.  Un mare merit însă nu i se poate nega lui Koch. A pus bazele unei foarte rentabile simbioze dintre medicină, politică şi marketing, simbioză care funcţionează în zilele noastre poate mai bine decât oricând înainte.

   Iar tuberculoza? Din boala numărul 1 în America la începutul secolului XX, datorită condiţiilor de igienă şi salubritate din ce în ce mai bine puse la punct, şi a construirii de case moderne, cu multă lumină şi căldură, tuberculoza practic a dispărut, nemai reprezentând astăzi decât un pericol pentru ţările subdezvoltate. Deci nu vaccinul, ci igiena şi dezvoltarea tehnologică au învins tuberculoza.

 

O altă teorie

 

   Antoine Bechamp, din ale cărui cercetări a furat Pasteur tot ce a găsit că i-ar putea fi de folos, a introdus un punct de vedere foarte interesant şi care nici până în ziua de azi nu a fost infirmat. Bechamp a observat nişte microorganisme subţiri care sunt prezente în toate cel, animale, plante sau minerale.

   Le-a denumit „microzime”.  În funcţie de „condiţiile” din gazdă, aceste microorganizmea puteau împrumuta diferite forme. Bacteriile patogene şi virusurile erau, în concepţia lui Bechamp, doar forme pe care microzimele le luau în cazul în care existau condiţii de boală. Într-un corp bolnav microzimele devin bacterii patogene şi/sau virusuri. În organismele sănătoase microzimele formează celule sănătoase. În momentul în care o plantă sau un anumal moare, microzimele îi supravieţuiesc. Până în ziua de astăzi, această teorie amicrozimelor nu a fost infirmată. Am putea spune că microzima este „cărămida” vieţii, materialul primar pentru viaţă.

    Cercetările ulterioare, cum ar fi cele ale lui Naessens şi Enderlein au urmat aceeaşi direcţie iar cei doi mai au dezvoltat propriile concepte în ceea ce priveşte modul de operare al microzimelor. Deşi teoriile lor nu au fost nici ele infirmate, totuşi Naessens şi Enderlein au fost persecutaţi de către „papalitatea” medicală, lucru ce este de altminteri foarte firesc! Căci un inamic extern poate fi identificat şi distrus, iar pentru asta este nevoie să producem „arme” din ce în ce mai perfecţionate. Medicamente! Pentru asta avem nevoie de buna noastră mămică, industria farmaceutică. Dar microzimele nu sunt un inamic extern, ele sunt însăşi ... viaţa. Iar din chestia asta nu se poate scoate profit. Şi nici patenta, aşa că....

 

A câştigat Pasteur!

 

   Politică şi profit! Aşa a câşticat Teoria germenilor a lui Pasteur. Şi nu pot să cred că absolut toţi doctorii sunt atât de dezinformaţi încât nu ştiu aceste lucruri. În fond, Domnilor Doctori, ignoranţa nu te scuteşte de responsabilitatea pe care o ai atunci când eşti medic şi când ţii în mâinile tale vieţile a sute de oameni, de fraţi şi surori ale tale. Sau sunt doar nişte pungi cu gologani aceste fiinţe umane?

    Suspect de timpuriu, Pasteur a fost decorat de către împăratul Franţei. Prin aceasta poziţia sa ca om de ştiinţă a fost puternic consolidată, deşi era doar un simplu chimist, şi nicidecum biolog, medic sau psiholog.

    Desigur că la vremea respectivă existau foarte multe întrebări care-şi aşteptau răspunsu: ce este viaţa şi moartea, din ce cauză se alterează, fermentează sau intră în putrefacţie materiile organice, este ceva în aer sau în organism care produce aceste efecte, ce efecte pot avea substanţele chimice?

    Pentru prima oară în istorie, aceste întrebări erau în centru atenţiei şi se căuta răspunsul la ele. Iar oportunişii şi indivizii lipsiţi de scrupule care vroiau să facă avere, au sezizat momentul prielnic, desigur. Unul dintre ei se numea Louis Pasteur! Iar politica nu se schimbă. Dacă se întrezăreşte posibilitatea unui câştig, atunci Pasteur este genial. Iar dacă cineva încearcă să ne strice socotelile .....  îl ardem pe rug pe Galileo (era cât pe ce chair să se întâmple, nu?).

   Cum se face oare că „descoperirile” nu se produc decât atunci când este un interes financiar în spate? Şi cum se face că atunci când o descoperire poate pune în pericol anumite interese, ea nu se mai.... descoperă. Nicola Tesla? Motorul cu apă? Energia gratuită (Zero Point Energy)? Există de mult , dar ......

   Howard Hencke nota în 1995 în cartea sa „The Germ Theory: A Deliberate Aberration” (Teoria germenilor- o aberaţie deliberată) următoarele: „... îndoctrinarea publicului în lumea vestică cu credinţa că afecţiunile fizice sunt cauzate ce factori ce se află în afara corpului şi responsabilităţii individului, deci cauzate de factori externi   .... iar remediile chimice (medicamentele) îi vor ajuta să rămână sănătoşi sau să se însănătoşească, independent de responsabilitatea pe care fiecare ar trebui să o aibă asupra lui însuşi.”

   Mi se pare mie, sau este aici vorba despre.... marketing?  „Dacă vaccinurile nu s-ar fi putut vinde în masă cu un foarte bun profit, teoria lui Pasteur ar fi căzut de mult în obscuritate şi uitare!” – E. Douglas Hume

   17 ani înaite de a face Pasteur „epocalele” sale descoperiri, cea mai faimoasă soră medicală din istorie, Florence Nightengale, spunea următoareleîn 1860 : „Nu există boli specifice, ci doar condiţii specifice de boală!”  Se pare că pe măsură ce trece timpul, în loc să devenim mai inţelepţi, devenim .....invers.

 

Câteva greşeli

 

   De fapt nu sunt doar câteva, ci destul de multe, aşa cum demonstrează investigaţia asupra vaccinurilor. Din capul locului, ideea de a găuri pielea cu un ac pentru a introduce câţiva agenţi şi proteine noi într-un sistem ce ar trebui să fie inviolabil este suspectă. Este vorba despre sistemul circulator. Injecţia în sine este o violare totală a naturii. Nimic nu poate fi introdus în sânge fără a trece prin intreg sistemul digestiv. Acesta este modul în care natura protejează lichidul sangvin de imixiunile externe. Iată câteva dintre sutele de cercetări care concluzionează dezavantajele inoculaţiilor:

    „Cele mai grave daune pot fi provocate de injectarea în sângele unui organism viu, într-un mediu în care invazia externă poate provoca cele mai morbide fenomene.” – Bechamp

    Un raport medical făcut de un doctor care a participat la luptele din timpul războiului burilor din Africa de Sud menţiona că pe câmpurile de luptă au căzut 86.000 de soldaţi, în timp ce ca urmare a injecţiilor (aparent cu scop preventiv) au murit 96.000 de persoane.

    În 1915 Dr. Montais publica un articol în reputata revisă engleză „Lancet” în care se raportau 21 de cazuri de tetanos, la persoane care fuseseră vaccinate cu „invenţia” lui Pasteur. Concluzia articolului era că tetanosul fusese provocat de vaccin! Dr. Montais spunea că „Pasteur a reuşit să creeze o nouă boală!”

    Pasteur a iniţiat practica vivisecţiei pe animale, practică ce nu s-a dovedit niciodată a avea vreo valoare. De ce? Pentru că în mod normal, în natură, animalele au alte afecţiuni decât oamenii. Această eroare a condus medicina pe o pistă complect falsă. Cum ne putem închipui că vom reuşi să vindecăm oamenii, provocând în animale afecţiuni de care acestea în mod natural nu suferă niciodată? Simpla afirmaţie că aceste boli sunt identice cu cele de care sufeim noi este absurdă, la fel ca şi pretenţia că anumite medicamente, cu ajutorul cărora animalele (aparent) s-au însănătoşit, vor fi la fel de eficace si în cazul oamenilor. Oricât de idioată este această idee, ea a fost totuşi pusă la baza cercetărilor medicale din acele vremuri (şi nu numai). Cu toate acestea, de atunci şi până astăzi se obţin profituri uriaşe ca urmare a vânzării unor astfel de preparate.

    Nu vom parcurge toate dovezile, dacă mai este nevoie de ele, care dovedesc inepţia Teoriei germenilor, căci despre ele vom face o discuţie mai largă în sub-rubrica specială dedicată vaccinărilor de pe site-ul nostru www.quibono.net

     Dar dacă marea majoritate a cercetărilor independente (de industria farmaceutică) ajung la aceeaşi concluzie, atunci cum se face că încă şi astăzi în secolul XXI medicina şcolastică se bazează încă pe Teoria germenilor lui Pasteur şi pe premizele dezvoltate de aceasta? Şi încă şi mai rău, marea majoritate a oamenilor cred în ea? Dar când este vorba de un profit gras...... Să vedem un pic mai de aproape cum se poate ca totuşi după o sută de ani, omenirea să mei creadă în Teoria gogoşilor... pardon,  a germenilor lui Pasteur.

    Anii 1880-1890 ! Revoluţia industrială, epoca cărbunelui, petrolului, electricităţii, maşinilor, căilor ferate şi automobilului. Două figuri marcante dominau în acest peisaj, exercitând înfluenţe semnificative asupra stiinţei, industriei, finanţelor. Două persoane cu puteri mai mari poate ca nimeni până atunci înaintea lor. Desigur că vorbim despre Andrew Carnegie şi J.D.Rockefeller. Controlul pe care îl exercitau Canegie şi Rockefeller asupra societăţii şi vieţii americane uimeşte până în ziua de azi. Fără a intra aici în amănunte istorice sau economico-politice, trebuie spus clar că industria farmaceutică, conceptul concernului farmaceutic s-a născut atunci, din minţile acestor doi oameni de afaceri.

   Înainte de 1880 medicina se baza pe remediile tradiţionale, populare, pe plante medicinale, po o oarecare chirurgie şi pe cunoştinţe acceptabile în stomatologie. Desigur, destul de puţin. Era aici un teren pe care se putea construi şi dezvolta mult în continuare. Dar şi un teren care putea aduce profituri fabuloase, lucru inteligent întrevăzut de cei doi. Nenorocirea a fost ca la trecerea în secolul XX, medicina să înceapă să evolueze nu pe baze umanistice ci pe baze economice, de profit. Desigur că era nevoie de investiţii, de o anumită putere financiară care să susţină ascensiunea evolutivă a medicinei. Din păcate aceste resurse financiare au fost puse la dispoziţie de doi oameni de afaceri. Ori se ştie că un afacerist bun (şi cei doi erau foarte buni) investeşte doar acolo unde se întrevede un profit sigur şi substanţial. Carnegie şi Rockefeller controlau la acea vreme industriile petrolului şi cărbunelui. Iar acestea două produceau un munte uriaş de deşeuri. Ideea era deci: cum s-ar putea obţine profit şi din acest „gunoi”? Cu ajutorul industriei chimice. Trebuie să recunpaştem că cei doi tipi nu erau deloc proşti. Bun, industia chimică. Dar cum, ce să producă? Păi cum ce... medicamente! Medicamente cum lumea nu mai văzuse încă. Făcute din chimicale!

 

Vezi Partea a doua


Era post-antibiotică

de Tim O’Shea


Partea a doua









Crearea credibilităţii

 

    Ideea era strălucitoare. Dar cum să-i convingi pe oameni să renunţe la ceaiul de sunătoare şi să dea bani (bani grei) pe boabe chimice? Ei, aici era problema. Idei strălucitoare poate că mai aveau şi alţii, dar ele trebuiau să „prindă” la mase, să-i convingă pe oameni să cumpere produsele  respective. Deci... marketing! Înainte de a-i vaccina pe oameni în braţ sau în pardea de dinapoi, trebuia să-i „vaccinezi” în cap.

   Să le inoculezi convingerea..... că doar cu ajutorul produselor tale mai poate exista în viitor viaţă pe Pământ. Şi din nou cei doi s-au dovedit inteligenţi. Standardizarea educaţiei, şcolirea corpului medical pe anumite baze şi creerea unui statut economic de excepţie care să-i determine să urmeze „politica” celor doi.

    Pe la 1904, Andrew Carnegie nota că muncitorii din fabricile sale câştigau financiar mai bine decât marea majoritate a medicilor din acele timpuri. Consultându-se cu preşedintele MIT, Henry Pritchett, ei au pus bazele Fundaţiei Carnegie cu un capital de 10 milioande de dolari. Scopul iniţial era de a promova pensii pentru profesorii în vârstă. Probabil de aceea medicii profesori universitari sunt atât de ataşaţi de concernele farmaceutice în ziua de azi. În curând însă a mai apărut un obiectiv mai important: controlul educaţiei. Numele a fost şi el schimbat in Fundaţia Carnegie pentru dezvoltarea educaţiei, iar Pritchett se referea la această Fundaţie denumind-o : „o mare agenţie destinată să întărească educaţia americană prin studii ştiinţifice şi politice”. Cei doi erau deci doi mecena binefăcători! Simpatic. Dintotdeauna miliardarii îţi vor spune că se dedică, ei şi banii lor, scopului nobil de a-ţi fi ţie de folos. Ei bine, când mai auzi data viitoare afirmaţia asta, pipăe-te să vazi dacă mai ai portofelul la tine.

   Oricum, Fundaţia desigur că s-a bucurat de un succes imens. Repede au mai sărit în barcă încă o grămadă de indivizi plini de bani, care mirosiseră şmecheria. Controlul educaţiei funcţiona cam aşa: în dorinţa de a se califica pentru noul sistem de pensii (pensii pentru profesori, vă reamintiţi, nu?) o instituţie participantă (adică o universitate sau Şcoală înaltă) trebuia să îndeplinească standardele impuse de Fundaţie. În primul an s-au confirmat baremului 52 di 421 de instituţii de învăţământ. Şi astfel în relativ scurt timp Fundaţia a început să aibă propria ei viaţă. O viaţă frumoasă.

   Abraham Flexner, persoană care nu avea studii medicale, a fost desemnat de Fundaţie să călătorească prin America şi să „observe” educaţia medicală a viitorilor jurători pe Hippocrat. Sau Ipocrit? În fine. 

   Rezultatul „observaţiilor” făcute de Flexner a fost publicat în Raportul Flexner, publicat în 1910. Ca urmare a recomandărilor făcute în acest raport, Fundaţia s-a transformat dintr-un organ ce urma să asigure pensii profesorilor, într-o instituţie care subvenţiona cercetarea. Anumite şcoli care îndeplineau standardele impuse de Fundaţie, primeau subvenţii. Celelalte nu. În felul acesta un gigant industrial a început să „dicteze” tipul de medicină care urma să „înfloreasă” în America. Metodele tradiţionale, naturale de terapie au fost date la o parte în favoarea noilor metode, mai „ştiinţifice”. De ce? Pentru că produsele naturale nu pot fi patentate, şi implicit nu se pot obţine profituri de pe urma lor.

   Marile universităţi din ierarhia medicală care guvernează astăzi ştiinţa medicală au fost cele care s-au aliniat primele la cerinţele Fundaţiei Carnegie: Case Western Reserve, Johns Hopkins, Carnegie Institute of Chicago,

University of Chicago, Harvard School of Medicine, University of North Carolina.

    Rockefeller a pus repede şi el de o Fundaţie. Direcţia era aceeaşi însă Fundaţia Rockefeller a trasat standarde şcolilor care căutau susţinere „filantropică”. Astfel dacă în 1904 existau 5747 de medici după 15 ani (1919) numărul lor s-a redus la 2658. Iar în aceiaşi perioadă de timp numărul şcolilor medicale a scăzut de la 162 la 81. Ce, doar nu v-aţi fi aşteptat ca numărul lor să crească ca urmare a actelor filatropice ale celor două Fundaţii. Desigur că numărul lor a scăzut, rămânând pe „piaţă” doar cele care „s-a supus” condiţiilor impuse de Fundaţii. Căci doar aşa au putut supraviţiu, „filantropăite” de Carnegie şi Rockefeller.

   Şcolile de medicină au fost conectate în universităţi. Universităţile au fost conectate la departamente clinice cu laboratoare şi spitale universitare. Folosind fondurile Fundaţiei Rockefeller, Flexner a fost capabil să dezvolte un mic grup de şcoli medicale de elită care erau orientate clinic. Acestea au pus bazele viitoarelor generaţii de medicamente.

    Infrastructura educaţiei, descoperirilor şi cercetărilor precum şi a organizării medicinei care persistă până astăzi a fost creată doar în câţiva ani. Toate cunoştinţele legate de sănătate şi boală, acumulate tradiţional de sute de ani, au fost aruncate pe fereastră. La gunoi. Iar ceea ce concepuseră şi organizaseră Carnegie şi Rockefeller s-a transformat în industrie. Industria farmaceutică! Focusată pe creşterea pieţi şi implicit a profitului. Iar o industrie bazată pe boală nu se va ruina singură vindecând bolile, ci tocmai va lucra permanent pentru permanentizarea lor. Pentru a avea în permanenţă clienţi-plătitori! Tocma acesta este şi unul dintre motivele pentru care în toate aceste decenii remediile eficace, necostisitoare şi ne-farmaceutice au fost sistematic denigrate şi înlăturate de pe piaţă. Tocmai acesta este motivul pentru care nici până azi nu prea stim multe despre cancer, nemai vorbind de un leac împotriva lui. SIDA? Vaccinul contra acestei boli? Puteţi să uitaţi! Nu va fi descoperit niciodată, căci asta ar însemna eradicarea bolii, vindecarea bolnavilor şi pierderea clientelei.

       INDUSTRIA FARMACEUTICĂ SE OCUPĂ DE AFACERI,  DE PROFIT, ŞI NU DE VINDECAREA DVS.

   Şi astfel, marea aiureală a Teoriei germenilor, deşi contestată de aproape toţi contemporanii lui Pasteur, deşi negată chiar de Pasteur însuşi pe patul de moarte, s-a născut pentru a doua oară, a fost pusă pe piedestal în faţă, iar toate celelalte teori au fost calificate ca şarlatanii. Aşa se scrie istoria medicinei!

    Deja din anii 20 ai secolului trecut industria medicală se fortificase suficient de puternic. A profitat inteligent de dispariţia unor boli datorită ridicării nivelului de trai şi al celui sanitar, inventând vaccinuri atunci când afecţiunile contagioase respective nu mai constituiau practic nici un pericol, tocmai pentru a se bate cu pumnii în piept că a „salvat omenirea de la dispariţie”.

   Politica medicală a devenit din ce în ce mai puternică cu fiecare an. Opoziţia a fost terminată rapid prin denigrare, prin interzicerea publicării ideilor noi care nu se potriveau în conceptul de piaţă al concernelor, cercetătorilor prea „isteţi” li s-au tăiat subvenţiile, iar mass-media (care aparţine de fapt tot lor) a publicat doar ce avea voie să publice. Acesta este motivul pentru care în ultimii 50-60 de ani medicina nu a mai făcut semnificativi paşi înainte.

   Iar noi? Nici noi nu am făcut. Am stat şi ne-a uitat cum suntem prostiţi în faţă, cum ni se bagă mâna în buzunar şi cum suntem ajutaţi să ajungem mai repede la graopă.

 

Penicilina

 

    În 1928 Teoria germenilor a primit un impuls nou, care se simte încă foarte clar până în zilele noastre. Doctorul Alexander Fleming, un cercetător englez, a descoperit accidental că în laboratorul său, culturile pe care el experimenta au fost distruse de o anumită ciupercă (mucegai). În următorii 14 ani cercetători din Anglia şi America au reuşit să izoleze şi să testeze penicilina. Cercetările au fost însă ţinute secret.

    Oricum, în 1942 un incendiu a devastat „The Coconut Grove”, cel mai vechi bar de noapte din Boston, incendiu în care au fost răniţi sau au murit mulţi oameni. Penicilina a fost în aceste cazuri aplicată pentru a preveni infecţiile cauzate de arsuri. Vestea a ajuns în presă unde a „explodat” pur şi simplu. Astfel s-a declanşat cursa pentru producerea în masă a penicilinei, a „medicamentului minune”. Deja în 1944 toate necesităţile de aprovizionare cu penicilină ale armatei americane erau satisfăcute. De către Merck.

    Această descoperire a conferit o nouă credibilitate Teoriei germenilor şi sistemului medical conceput de industria farmaceutică şi de universităţile americane. Mii şi mii de oameni au murit ca urmare a infecţiilor provocate de bacterii, iar acuma, iată, am reuşit să descoperim o armă cu care învingem acest redutabil duşman extern. Doar că, ceea ce descoperiseră savanţii dogmatizaţi, se ştia de mii de ani în multe culturi tradiţionale, în care diferite remedii naturale obţinute din plante aveau exact acelaşi rol ca şi mucegaiul folosit pentru fabricarea penicilinei. Rol antiseptic şi antibiotic. Deci redescoperiseră „mama natură”.

    Desigur că într-un ţesut bolnav apar bacterii care pot duce la infecţii, dar aceasta doar acolo unde exista DEJA un ţesut bolnav. În cazul arsurilor este vorba despre accidente violente, în care o parte din ţesuturi sunt distruse, afectate, din exterior, ca urmare a unui accident fizic. Ştim încă de la Bechamp că bacteriile apar pe acest fond, se hrănesc cu aceste „ţesuturi moarte sau bolnave” , şi deci este normal ca acolo să fie nevoie de folosirea unui contra-remediu extern, pe care de sute şi mii de ani culturile vechi îl obţineau prin diferite căi din diferite plante. Nimic nou.

   Depinde însă cum prezinţi lucrurile. Iar marketingul industriei farmaceutice este întradevăr foarte bine pus la punct.

 

De fapt, Mama natură triumfă întotdeauna

 

   În cercetările sale timpurii asupra penicilinei, Sir Alexander Fleming a putut observa şi ştia deja foarte bine că în prezenţa unui factor de stress, a unei substanţe, organismele vii se modifică sau se adaptează. El ştia, poate mai bine ca oricare altul, că există un pericol prin formarea „rezistenţei” microorganismelor, în cazul unei supradozări cu penicilină. Într-un inerviu acordat publicaţiei „New Yoek Times” în 1945, Fleming spunea: „Marele risc al autoadministrării este acela de a se folosi un dozaj prea mic, care în loc să diistrugă microbii, să le ofere şansa (adică să îi educe ) pentru a deveni reezistenţi la penicilină....”

   Să ne gândim un pic: cele mai vechi organisme vii de pe planeta noastră sunt bacteriile. Ele există de miliarde de ani. Ele au fost capabile să reziste, să supravieţuiască de-a lungul istoriei pământului, practic tuturor schimbărilor care au avut loc pe această planetă: căldură, frig, secetă, umiditate excesivă, cu oxigen, fără oxigen, în cutermure, gheţari sau vulcani. Bacteriile sunt încă absolut peste tot. Sute şi mii de specii au venit şi au plecat definitiv de pe această planetă pentru că nu s-au putu adapta. Bacteriile sunt de la început şi până în zilele noastre aici. Bacteriile sunt „maeştii adaptării”.

    Şi deodată venim noi, mai isteţi şi mai fuduli, introducem noi substanţe (sintetizate chimic) în organismele noastre. Penicilina, care distruge bacteriile. Cam ce vă închipuiţi că vor face bacteriile? O vor lua la fugă, vor dispare de pe pământ? Nicidecum. Se vor ADAPTA, aşa cum au mai făcut-o de milioane de ori înainte. Vor deveni rezistente faţă de noul factor de stress. Biologii spun că ele vor „muta” genetic. Căci doar cel care foloseşte „mutaţia” genetică poate supravieţui. Iar bacteria este maestru în aşa ceva. 

   Chiar de la bun început atunci când au apărut antibioticele, cercetătorii au remarcat şi semnalat fenomenul de „mutaţie” în bacterii. Adică ele devin rezistente faţă de unul sau altul dintre factorii de stress (medicamente, antibiotice). Până în prezent au fost create circa 160 de tipuri de antibiotice. Desigur, o mare problemă este că multe dintre acestea nu sunt decât mici variaţii ale altora care au existat mai înainte (concurenţa pentru patentarea produselor). Şi ce am obţinut? Bacteriile au devenit mereu rezistente contra antibioticelor, iar noi ne-am căznit mereu să facem noi şi noi antibiotice, care mai de care mai puternice. Până ce am reuşit să ne distrugem pe noi înşine cu aceste super-chimicale, dar nicidecum să eliminăm bacteriile.  

   Antibioticele au pierdut lupta contra bacteriilor. Lupta era de fapt din capul locului pierdută, doar că în aroganţa noastră, şi în dorinţa lor de profit, ne-am făcut că nu observăm lucrul acesta.

    Rezistenţa la medicamentaţie este astăzi una dintre principalele cauze ale mortalităţii în USA. Mai mult de 70.000 de pacienţi mor în fiecare an, conform statisticilor National Institutes of Health.(Garrett), ca urmare a rezistenţei bacteriilor la medicamentaţia actuală. Aceşti pacienţi capătă infecţii în timpul şederii lor în spitale, aflându-se sub tratament medicamentos. Nici un fel de antibiotic cunoscut până în prezent nu-i poate ajuta. Este şi de presupus că, poate un pic cinic aici, bacteriile din spitale sunt cele care sunt cel mai bine „antrenate” pentru a rezista factorilor de stress externi lor. Un studiu din 1992 efectuet de CDC's Institute of Medicine a arătat că procentul mortalităţii cauzate de infecţii a crescut cu 22% în perioada 1980-1992 (Slavkin, p108).

   Iată câteva exemple de rezistenţă la medicamente:

-          în 1946, aproape 88% din infecţiile cu Staphylococcus puteau fi vindecate cu ajutorul penicilinei

-          în 1950, doar 61%

-          în 1982, doar puţin peste 10%

-          în zilele noastre mai puţin de 5% dintre infecţii pot fi vindecate cu ajutorul penicilinel.

    Pentru aşa o „epocală” descoperire, vă mulţumim frumos!

 

Făcătorii de boli

 

   În 1960 apare pe piaţă un nou antibiotic, Metacilin. Chestia asta funcţionează o vreme, dar nu prea mult. În 1962, 40% din infecţiile provocate de Staphylococcus erau deja rezistente la Metacilin, conform « New England Journal of Medicine”, din 28 Aprilie 1994.

   În fine, în 1993 singurul antibiotic sigur contra Staphylococcus rămăsese Vancomycin. Oricum astăzi acest lucru nu mai este valabil. Există în prezent mai multe tulpini de Staphylococcus care sunt rezistente şi la Vancomycin. Ce ne-a mai rămas ? NIMIC. Antibioticele sunt înfrânte, iar Mama natură a triumfat din nou!

   Există o grupă de Staphylococcus (Grupa A) care este rezistentă la absolut toate antibioticele cunoscute. Această grupă este deosebit de agresivă, atacând carnea, muşchii şi organele. Uneori apar în presă relatări despre o boală cu urmări groaznice o aşa-zisă „Mâncătoare de carne”, infecţie provocată de Staphylococcus extrem de rezistent din grupa sus-numită. Pancienţii mor în chinuri groaznice. Acuma este drept că ziarele au tendinţa generală de a prezenta lucrurile cât mai teribil cu putinţă, pentru a se vinde cât mai bine cu putinţă. Totuşi, despre povestea din filmul „Outbreak” cu Dustin Hoffmann mulţi cercetători şi oameni de ştiinţă de marcă sunt de părere că în fapt, nu va mai dura mult până o astfel de epidemie tip „Ebola” va apare în realitate. Singura întrebare rămasă fără răspuns este doar CÎND?

   În zilele noastre 30% din bacilii de pneumonie sunt rezistenţi la Penicilină, medicamentul care cândva avea eficacitate de 100% contra tuberculozei.

   În zilele noastre 30% din cazurile de gonoree sunt rezistente atât la Penicilină cât şi la Tetraciclină, medicamente care în trecut aveau eficacitate de 100%. Între timp aceste medicamente nici nu mai sunt prescrise contra gonoreei.

   Fred Tenocer, medic de la Centers for Disease Control din Atlanta spunea: “ În prezent avem câteva tulpini de Streptococcus care sunt rezistente la absolut toate antibioticele axistente.”

 

Supermicrobul

 

   Cât de serioasă este problema bacteriilor rezistente? Cred că cifra pe care ne-o dau statisticile este serioasă îndeajuns. 70.000 de americani mor anual în spitalele americane ca urmare a infecţiilor bacteriene care nu pot fi vindecate cu antibiotice. Conform sursei citate mai înainte (New England Journal of Medicine, Aprilie 94) din 40 de milioane de pacienţi spitalizaţi anual, 2 milioane se aleg cu infecţii după ce părăsesc spitalul. Adică unul din 20 de cazuri! Nu este un pic cam prea mult, domnilor? Iar la mai mult de 60% din aceste 2 milioane în infecţii sunt implicate bacterii rezistente la antibiotice. În unele documente americane se vorbeşte chiar de un procent de 70% pentru probabulitatea de a căpăta o infecţie nosocomială. Nosocomial înseamnă o boală căpătată în spital!

 

Tuberculoza

 

  Haideţi să ne concentrăm un pic atenţia şi asupra tuberculozei. La începutul secolului XX aceasta era principala cauză a deceselor în USA. Ulterior au fost create medicamente contra acestei afecţiuni, iar tuberciuloza a fost ţinută sub control mai multe decenii la rând. Între timp însă a apărut tuberculoza rezistentă la medicamente. Atunci când sistemul imun este subpresat ca urmare a nutriţiei deficitare, abuzului medicamentos, unui stil de viaţă greşit, etc. mutaţiile din tulpinile TB sunt încurajate. Devin rezistente la medicamentaţia standard. Două dintre principalele medicamente contra tuberculozei sunt Isoniazid şi Rifampin. Într-un studiu efectuat în New York City în 1991, 42% dintre pacienţii TB erau rezistenţi la unul dintre aceste două medicamente, iar 60% dintre pacienţii care au recidivat în tuberciloză erau rezistenţi la ambele medicamente. Multe tulpini TB sunt rezistente deja la toate cele 5 medicamente consacrate în terapia tuberculozei. În mod normal, astfel de cazuri au urmări fatale. WHO (Organizaţia mondială a sănătăţii) preconizează că în următoarea decadă, mortalitatea datorată tuberculozei la nivel mondial va creşte de la 3 milioane la 30 de milioane! (Slavkin, p 111) Dar WHO ne-a mai pricopsit de curînd şi cu o pandemie (gripa porcină, despre care nu se mai aude nimic.

   Tb este o microbacterie. Microbacteriile pot supravieţui în ţesuturi ani de zile, în aşteptarea unui oportunităţi cum ar fi o slăbire a sistemului imun (să ne mai mirăm oare că mulţi pacienţi cu cancer care urmează chemoterapii, deci tratamente imunosupresoare, mor din cauza afecţiunilor infecţioase pulmonare?).

   Pe de altă parte trebuie să spunem şi acest lucru. Datorită campaniilor şi direcţiilor grşite în educaţie şi presă din ultimii 40-50 de ani, extrem de multe persoane cred orbeşte în atibiotice. Iar dacă un medic care are ceva mai multă conştiinţă decât se întâmplă de obicei, nu prescrie unui pacient antibiotice, acesta se duce la alt medic care-i prescrie aşa ceva. Din păcate, din ignoranţă şi educaţie manipulată de marketingul industriei farmaceutice, foarte mulţi medici care ar vrea să facă ceva bun, nu mai pot face asta în ziua de azi. Iar aici nu medicii sunt în totalitate de vină, ci o foarte mare parte din responsabilitate o purtăm noi, simplii pacienţi ignoranţi. Doar că, deşi ignoranţa poate fi mortală, pe actul de deces nu se poate scrie „Mort din ignoranţă”!

   Totuşi multe studii arată că există muilţi doctori care contribuie mai departe cu bună ştiinţă la ignoranţa pacientului. Cum vi se pare ideea de a prescrie un antibioti unui pacient care a contractat o simplă răceală, şi deci în care nu există o infecţie bacteriană? Ceea ce se va obţine va fi o atenuare! Adică o atenuare a numărului de bacterii posibil patogene, la circa 50%, în timp ce cealaltă jumătate a bacteriilor va supravieţui antrenându-şi sistemele proprii în dobândirea rezistenţei faţă de antibiotice.  Acest fenomen este încurajat de încă două aspecte la care se face referire mai punţi, şi anume: mulţi pacienţi întrerup administrarea de antibiotice de îndată ce se simt un pic mai bine. Ei cred că sunt sănătoşi, dar in fapt ei dau răgazul necesar bacteriilor de a-şi câştiga rezistenţa contra medicamentaţiei. Iar data viitoare, antibioticul respectiv nu va mai avea eficacitate contra tipului respectiv de bacteri, căci acestea s-au autoimunizat deja contra acestei medicamentaţii.

    Iar al doilea aspect care trebuie să-l menţionăm este un termen interesant: profilactic! A, nu, nu este intenţia noastră de a vorbi despre controlul natalităţii. Ne referim la altceva. Dacă ai o gripă, înseamnă că în acţiune este un virus (spune medicina dogmatică). Bun, dar atunci de ce ţi se prescrie un antibiotic care este contra bacteriilor? Cuvântul magic este PROFILACTIC. Vă dăm o doză de antibiotic cu scop profilactic, pentru a evita o eventuală suplimentară complicaţie datorată unei eventuale infecţii bacteriene (complicaţie). Ori antibioticele în general nu au spirit de discernământ. Ele ucid toate bacteriile din organismul nostru, nu numai pe cele rele, dar şi pe cele bune. Astfel, în fond, se produce o slăbire a organismului (efect secundar) tocmai în momentul în care organismul este atacat de un cu totul alt soi de duşman, de un virus. Are logică acest mod de gândire? Poate pentru domnii de la concernele farmaceutice. Pentru mine unul, nu? Dar pentru Dumneavoastră?

 

Lăsaţi copii în pace

 

   Infecţia aparatului auditiv. Otită medie este denumirea oficială. Orice mămică grijulie, la primele simptome va apela la un medic, nu-i aşa? Şi ce va prescrie acesta? Antibiotice! Dar, aşa cum constată şi NEJM din 28 Ianuarie 1999, 41% dintre cazurile de otită sunt provocate de un virus! Iar medicii prescriu antibiotice, de foarte multe ori şi pentru că mămicile grijulii solicită asta. Acuma, dacă cineva care are cancer în fază finală şi vă roagă să-l omorâţi cu o injecţie, ca să-l scăpaţi de dureri, o veţi face? Dacă aveţi ştiinţă de faptul că otita aproape în jumătate dintre cazuri este provocată viral, pentru ce să prescrieţi antibiotice? Pe deasupra, este cunoscut faptul că de foarte multe ori nici nu este vorba de otitis media, ci de alergii, traume minore sau alte afecţiuni uşoare care foarte des sunt diagnosticate ca fiind otita. Încă din 1991 se ştie cp Amoxicillin, care des era prescris pentru otită, are o foarte „interesantă” calitate în legătură de exemplu cu otita: copii care sunt trataţi cu acest antibiotic au de 2 până la 6 ori mai mari şanse să recidiveze, decât copii care nu au fost trataţi cu acest antibiotic. (JAMA, 18 Dec 1991) Oare grijuliile mămici ale acestor copii chiar aşa ceva îşi doresc?

   Întreaga poveste este de fapt scăpată de sub control iar perdanţii sunt... copii. Copilăria este şansa unică pe care o avem pentru a ne pregăti şi întări propriile forţe de autoapărare. De fiecare dată când un copil ia antibiotice se petrec trei lucruri:

- starea generală de moment se îmbunătăţeşte

- sistemul lui imun devine mai slab, ceea ce inseamnă că infecţiile pot mai uşor deveni recurente

- antibioticul respectiv nu va mai funcţiona data viitoare, deoarece bacteriile care i-au supravieţuit devin rezistente.

    În aproape 100% din cazuri, copilul se va “recupera” singur, fără medicamente, la fel cum au făcut-o toţii copii de pe acest pământ şi până în 1940! Astăzi se ştie destul de bine că toate aşa-zisele boli ale copilăriei au un rol foarte important, sunt necesare de fapt pentru antrenarea şi fortificarea sistemului imun. Supraadministrarea de medicamente, supraprevenţia sau supraprotecţia nu fac decât rău. Copii respectiv vor fi mult mai slabi şi mult mai des bolnavi, mai sensibili la alergii, astmă, obezitate, etc.

    Sistemul imun al copiilor este în mod total inutil slăbit prin administrarea de antibiotice neadecvate, deseori datorită prea grijuliilor mămici, prea „harnicilor” medici sau prea lacomelor concerne farmaceutice.    

   Acuma altceva. Cunoaştem cu toţii deja cât de periculoasă poate şi meningita spinală. Dar să privim un pic incidenţa naturală a meningitei la populaţia nevaccinată şi nedopată cu medicamente. Procentul de probabilitate este minuscul în comparaţie cu marele procent de incidenţă al copiilor a căror sistem imun nu a fost slăbit prin folosirea neadecvată a antibioticelor.

    Ce este rău în ideea deseori vehiculată că o cură preventivă de antibiotice de câteva ori pe an (chiar şi dacă nu suntem bolnavi) ne poate fi de folos? Păi cum ce? Bacteriile probiotice. Bacteriile BUNE. Sunt doar în colon circa 300 de tipuri de bacterii bune care sunt necesare bunei desfăşurări a multor funcţii vitale cum ar fi digestia, absorbţia de vitamine şi nutrienţi precum şi ţinerea „în şah” unui mare număr de bacterii potenţial patogene. Ori antibioticele omoară bacteriile. Fără discernământ şi fără a putea face deosebire între cele bune şi cele rele. Poate dura săptămâni şi luni de zile până organismul îşi va recăpăta echilibrul normal bacterian. Sau mai simplu, ceea ce cunoaştem sub numele de flora intestinală.

    Pe de altă parte este practic imposibil a fi distruse toate bacteriile, pentru că mare parte dintre ele au devenit între timp rezistente. Culmea este că mai recent cercetătorii au descoperit bacterii rezistente chiar şi în corpul populaţiilor din triburile africane care nu au luat în viaţa lor vreun antibiotic. Deci bacteriile „întărite” de antibioticele noastre inteligente au ajuns şi la ei. Iar lor, datorită lipsei de antrenament şi experienţă a propriului sistem imun în astfel de situaţii, aceste bacterii rezistente le pot produce daune cu mult mai mari decât celor din lumea aşa-zis civilizată. Chestia asta s-a mai întâmplat o dată în trecut când indienii sud-americani au fost decimaţi de bolile contagioase aduse de civilizaţii conquistadori spanioli.

    În aceşti 50 de ani de când se folosesc antibioticele practic fiecare dintre noi a dezvoltat un anumit grad de imunitate la antibiotice, direct sau indirect. Tulpinile bacteriene mutante sunt acuma deja flora noastră normală. Deci cu cât luam acuma mai multe antibiotice cu spectru larg, cu atât mai rapid distrugem doar vechile tulpini ne-rezistente. Şi cu ce rămânem? Cu mutanţii! Organizaţiile mondiale sunt deja de acord cu faptul că rezistenţa la antibiotice a bacteriilor va modifica aspectul bolilor în secolul XXI. Infecţii fără posibilităţi terapeutice! Cam la aşa ceva ne putem aştepta după ce jumătate de secol am fost îndoctrinaţi să credem că antibioticele sunt medicamentul minune. Minunea este poate doar faptul că încă nu ne confruntăm cu astfel de infecţii noi şi fără posibilităţi terapeutice, infecţii declanşate de bacterii super-rezistente.

   Bun deci, nu mai prescriem şi nu ne mai tratam cu antibiotice. Deci în câteva decenii vom aduce situaţia la normal. FALS !!! Nimic mai fals. Căci antibioticele ne sunt fără ştiinţa noastră administrate prin alimentaţie. Antibioticele sunt sistematic administrate animalelor din supra-fermele de creştere a animalelşor pentru carne. Găini, curcani, etc. 80% dintre antibioticele destinate animalelor promovează creşterea masei corporale şi nicidecum sănătatea animalului. (Levy, p140) Antibioticele sunt de asemenea folosite în culturile de pomi fructiferi sau de alte plante de cultură şi chiar în crescătoriile de peşti , şi anume în bazinele unde se află icrele fecundate din care vor apare viitoarele generaţii de peşti. Şi atenţie, prepararea mâncărilor nu distruge antibioticele. Atunci când mîncăm chiar şi gătite astfel de produse, antibioticele se află de cele mai multe ori într-o stare foarte bună, sunt active şi pot influenţa cu aceleaşi rezultate flora intestinală ca şi antibioticele prescrise de medic. În zilele noastre mulţi oameni sunt imuni la antibiotice cu toate că nu au luat în viaţa lor antibiotice. În conformitate cu Journal of the South American Veterinary Association, 1996, un nou tip de antibiotic pe nume Salinomycin a fost administrat unei turme de vaci. 10% dintre animale au decedat ca urmare a căderii funcţiilor inimii!

   Chiar şi FDA (organizaţia guvernamentală americană care reglează statutul alimentelor şi medicamentelor) ştia încă din 1976 că administrarea de antibiotice animalelor şi prezenţa antibioticelor în alimente sunt pericole majore la adresa sănătăţii populaţiei din USA (Studiu efectuat de Donald Kennedy care solicita îndepărtarea antibioticelor din industria alimentară - New Eng J Med, 9 Sep 1976). Totuşi lobby-iştii din industria farmaceutică şi-au impus punctul de vedere, şi chiar şi astăzi mari cantităţi de antibiotice pot fi găsite în alimentele noastre.

    Industria antibioticelor aduce un profit de 23 de miliarde de dolari anual doar în USA. Scopul ei nu este de a proteja sănătatea, şi de a creşte profitul financiar. O să spuneţi poate că industria farmaceutică se va orienta probabil în curând spre alte tipuri de medicamente. Corect! Se şi orientează deja. Dar nu spre alte tipuri ci spre noi antibiotice, şi mai puternice. Deci versiuni noi, ceva mai perfecţionate, ale antibioticelor deja folosite până acum. De ce? Pentru că creerea de noi medicamente ar fi prea costisitoare, ceea ce ar duce la o diminuare a profitului direct. Şi pentru că tot veni vorba despre profit, iată sumele plătite de spitalele americane pentru antibiotice: 1962 – 94.000.000 dolari; 1971 – 218.000.000 dolari; 1991 – 3.000.000.000 şi 1997 – 8.000.000.000 dolari.


Vezi Partea a treia


Era post-antibiotică

de Tim O’Shea


Partea a treia

A cui este vina?

 




   În 1981 Mark Lappe a publicat o carte sub titlul „Germs that won’t die“ (Germenii nemuritori) din care am să vă rog să citiţi cu atenţie următorul pasaj:

   „Din nefericire, am încercat să păcălim natura cu ajutorul chimicalelor, pe care le-am făcut tot mai perfecte, dar într-un mod care a dus la schimbarea aproape complectă a configuraţiei microbiene în ţările dezvoltate. Avem acum organisme noi care proliferează şi care nu au existat niciodată înainte în natură. Nu am făcut în fond nimic altceva decât să selelctăm aceste organisme. În trecut aceste organisme produceau circa 10% din boli, acuma ele produc (cauzează) 20-30%. Am schimbat faţa pământului prin folosirea antibioticelor!”

   Se pot găsi scuze sau motivaţii de tot felul, dar un lucru rămâne cert: Omenirea a luat acest „cadou”- antibioticele – şi a făcut cum a tăiat-o capul că-i mai bine: supradozaj, abuz, administrare inutilă, etc. Şi toate astea doar pentru.... profit. Pentru BANI. Iar acum nu mai putem ieşi din fundătura asta.

 

Petrecerea se apropie de sfârşit

 

  A existat o vreme la început când antibioticele au salvat vieţi omeneşi , oameni pentru care ele au fost o binecuvântare. Dar aceste vremuri s-au sfârşit. Anii 90 ai secolului trecut au adus cu ei o recrudescenţă a infecţiilor, fapt care se poate pune clar pe seama a 50 de ani de folosire a antibioticelor.

   Dacă problema antibioticelor ar fi fost de la început pusă în mâna oamenilor de ştiinţă oneşti, în loc să fie dată pe mâna medicilor şi concernelor farmaceutice, poate că nu se ajungea aici. În orice caz, sigur nu se ajungea atât de repede. Mă refer la acei oameni de ştiinţă onesşti care ştiu ce ştia şi Fleming în anii 30, care ştiu ce spunea Bechamp sau chiar Pasteur însuşi pe patul de moarte: că microorganismele nu crează boli iar medicamentele chimice nu vindecă boli. Dacă administrarea antibioticelor ar fi fost controlată responsbil şi anume doar împotriva infecţiilor active şi care pot pune viaţa în pericol, deci doar în cazuri de forţă majoră, atunci lucrurile ar fi stat astăzi cu totul altfel. Desigur însă că concernele farmaceutice n-ar mai fi făcut uriaşele profituri pe care le-au raportat toţi aceşti ani. Astfel că s-a ajuns a se prescrie antibiotice şi în cazurile de simple răceli!

                                                          BANUL . QUI BONO!

   Unii s-au îmbogăţit, iar acum va urma să plătim cu toţii nota de plata pe care ne-o dă natura.

   Nu este nimic rău în a avea din când în când câte o răceală, nu este nimic rău în bolile copilăriei. Astfel organismul are şansa de a-şi exersa puterea de apărare, armele care-i stau în mod natural la dispoziţie: febra, inflamaţia, răcea, tusea sau transpiraţia. Aceste simptome nu sunt boala, aceste simptome sunt doar semne îmbucurătoare că propriul nostru organism este capabil să rezolve singur problemele şi să-şi recapete starea de normalitate, sănătatea. Atacarea din exterior a simptomelor este ca şi cum ai lupta împotriva propriului tău corp şi i-ai face mult mai dificilă acţiunea de restabilire a echilibrului firesc. Un corp care este lăsat să se vindece singur devine mult mai rezistent în viitor. Ceea ce numim îndeobşte boală este de fapt reacţia naturală şi firească a organismului de a se curăţa singur de otrăvuri şi toxine.

   Să luăm de exemplu febra. Ea este în aproape toate cazurile ceva bun. Creerul comandă ridicarea temperaturii corpului pentru că există un motiv anume – se crează astfel un mediu neprielnic pentru un factor iritant care a provocat o inflamaţie. Medicamentele pot însă interfera cu această primă linie de apărare a corpului, şi o pot bloca. Nu este oare culmea aroganţei să crezi că tu, din afară, poţi ştii mai bine decât propiul corp al pacientului când este cazul să se crească teperatura şi când să se scadă? Iar riscul ca după o stare febrilă un pacient să capete meningită este de 1 la 5 milioane. Domilor, încă o dat 1 LA 5 MILIOANE! Dacă există într-adevăr cazuri (foarte rare) în care un pacient rămâne în stare febrilă ridicată mai multe zile la rând, atunci da, este cazul să intervenim cu antibiotice. Este un caz de forţă majoră, este vorba de salvarea unei vieţi. Dar cât de des se poate întâmpla aşa ceva. Rareori, la doar puţine persoane, iar la acestea poate doar o dată în viaţă. Hallooo, păi cu aşa ceva nu se pot face profituri grase, nu se pot câştiga miliarde!

   Ei bine, dacă ne îndopăm cu antibiotice pentru fiecare fleac de răceala, atunci ce o să ne mai ajute într-o situaţie întradevăr gravă, serioasă? Nimic. Şi nu se va întâmpla decât ceea ce îşi doresc concernele farmaceutice! Vom fi mereu bolnavi şi vom înghiţi mereu medicamente. Vom fi o specie care va răci de câteva ori pe an, care va suferi cronic de dureri de cap şi de afecţiuni digestive şi care la fiecare câţiva ani se va îmbolnăvi la modul foarte grav de o boală cronică. Care va duce la un profit „cronic” pentru industria farmaceutică. Iar finalul va fi aproape inevitabil : cancer, dacă nu cumva mai înainte de asta vom muri din cauza unui infarct.

   Sau răceala. Ce este răceala în primul rând? Este un proces reflex de curăţare a propriului sistem respirator. Este un lucru bun, nicidecum rău. Un factor iritant cum ar fi praful sau un chimical sau o inflamaţie poate declanşa acest proces. Răspunsul firesc, natural şi logic al organismului este de a forţa curăţarea căilor respiratorii prin expectorare. Tusea nu este problema, ci soluţia. Problema era factorul iritant. Dar medicamente nu ni se prescriu contra factorului iritant, ci contra soluţiei naturale propii corpului nostru. Contra nouă înşine. Deci mergem la doctor care ne prescrie un inhibator al tusei. Oprim astfel fenomenul natural de curăţare a căilor respiratorii, rămânem cu factorul iritant în organism şi ne mai alegem şi cu efectele secundare ale medicamentului respectiv, în general o afectare a aparatului digestiv şi implicit a florei intestinale. Şi astea toate, oameni buni, pe BANII DUMNEAVOASTRĂ. Nu este garaghios?

   Implicit, o parte de vină ne revine nouă, pacienţilor, o alta revine sistemului educaţional care a otrăvit minţile oamenilor cu Teoria germenilor, iar o altă parte de vină revine medicilor care ştiu toate aceste lucruri, dar nu le fac clare pacienţilor. Desigur că dacă pacientul nu ştie toate aceste lucruri iar medicul va refuza să-i prescrie antibiotice fără a-i da bietului om şi motivaţia clară a acestui refuz, bolnavul se va duce la alt medic care-i va prescrie tot ce vrea el, numai să-l poată taxa de bani. Trist dar adevărat.

   Dr. Tilden spunea undeva că „... fiecare aşa-zisă boală este de fapt o criză de toxemie (intoxicaţie); ceea ce înseamnă că o anumită cantitate de toxine s-a acumulat în sânge, depăşind punctul de toleranţă şi creând astfel o criză, pe care o numim fie răceală, gripă, penumonie, durere de cap sau febră tifoidă. Natura se îngrijeşte întotdeauna de eliminarea toxinelor din corp. Orice tratament extern care obstrucţionează procesul natural de eliminare a toxinelor este o agresiune asupra efortului natural al organismului de a se autocurăţa şi autovindeca.”  Este o agresare a sistemului imun.

 

Deci, ce este de fapt sistemul imun?

 

   Toată lumea vorbeşte despre el, dar puţini sunt în stare să spună cât de cât exact ce anume este el. Oricum sistemul imun este un lucru complicat. Deci haideţi să încercăm o explicaţie prescurtată, simplă. În general sistemul imun este compus din trei lucruri care circulă în permanenţă prin organism (cu ajutorul sângelui) şi care monitorizează celulele organismului. Aceste trei lucruri sunt:

celulele de sânge specializate, denumite limfocite sau celulele albe

proteine specializate denumite anticorpi

comunicare nervoasă

   Sistemul imun monitorizeaază astfel în mod constant celulele corpului, secundă cu secundă, 24 de ore pe zi. Într-un sistem imun sănătos orice element sau corp străin este imediat observat şi atacat. Atacul îndeobşte ia forma unei inflamaţii, umflături sau unei încălziri zonale. Dacă atacul se transformă într-o bătălie, aven de a face cu o infecţie. Acestea toate sunt răspunsurile naturale şi fireşti ale corpului fizic şi lucrul cel mai inţelept este să le lăsăm să se desfăşoare pe cât posibil în mod natural, de la sine. De asemenena aceste mecanisme proprii corpului nostru nu necesită susţinere medicamentoasă externă, chirurgie sau alte lucruri de genul acesta. Dacă apărarea naturală a organismului este lăsată să îşi facă treaba şi câştigă lupta, nu numai că pacientul se vindecă fără efecte secundare, dar, şi poate mult mai important, el va deveni mai puternic şi mai rezistent în viitor.

   Ce anume poate ajuta sistemului imun ? Doar două lucruri: protejarea lui şi antrenarea lui. Nu stimularea lui! Şi în nici un caz stimularea lui prin mijloace chimice sintetice, căci acestea au acţiune limitată în timp şi sunt practic întotdeauna însoţite de efecte secundare. Ceea ce trebuie să avem în vedere este eliminarea oricăror factori care ar putea să distrugă sistemul imun. Aceşti factori sunt: fumatul, alcoolul, medicamentele, mâncarea procesată, produsele din lapte, zahărul, radiaţiile de orice natură, toxinele şi stressul. În afară de aceşti factor nocivi pentru sistemul imun este de asemenea de folos detoxifierea colonului şi a sângelui.  Simplu, nu?

 

Terapia contra AIDS

 

   La Conferinţa Internaţională AIDS care a avut loc la Berlin în 1993 au fost prezentate concluziile unui studiu efectuat în Africa cu un grup de prostituate: „Fiecare prostituată a avut numeroase contacte cu bărbaţi care aveau AIDS. Dar nici una dintre prostituatele aflate în acest studiu nu a contractat AIDS. Studiul a arătat că aceste femei aveau un sistem imun excepţional de puternic. Aceasta este diferenţa dintre aceste prostituate şi alte prostituate care au contractat AIDS”. Atunci când am citit prima oară această scurtă relatare am crezut că mă aflu într-un film greşit. M-am frecat la ochi şi am mai citit de încă şapte ori.

   Ce este însă cert este că toate medicamentele  subpresează sistemul imun; nu numai antibioticele, ci absolut TOATE medicamentele sintetizate chimic. Tocmai de aceea nu se va descoperi în acest fel niciodată leacul contra AIDS. Această boală este „o deficienţă dobândită a sistemului imun”. Ori după ce că sistemul imun este deficient, mai fenim şi noi să-i mai dăm un şut în fund cu medicamente. Vă reamintesc aici că AZT, cel mai des medicament folosit contra AIDS este un ... IMUNOSUPRESOR! Adică cum, la un sistem imun deja făcut varză, eu îi prescriu medicamente care ....INHIBĂ SISTEMUL IMUN? Poate pricepăeţi Dumneavoastră ceva, căci eu sunt prea prost pentru o astfel de „filozofie”. Poate tocmai de aceea toată cercetarea desfăşurată până acuma nu a dat nici un rezultat.

   Virusul HIV nu există nicăieri în lumea asta izolat în laborator şi nici nu poate fi selectiv distrus, fără a distruge întregul sistem.

   HIV nu cauzează AIDS ci mai degrabă este un simptom al AIDS.

   AZT nu a prelungit până acum nici măcar cu o singură zi viaţa vreunui bolnav de AIDS.

   Ba mai mult în prezent există nenumărate cazuri de persoane care au refuzat terapia cu AZT şi sunt încă în viaţă, ca să zicem aşa „sănătoşi , bine merci”.

   Ce se va întâmpla cu AIDS? Exact ceea ce s-a mai întâmplat de multe ori în istoria omenirii în cazul altor boli. Va circula o vreme printre noi, îi va ucide pe cei cu un sistem imun slăbit sau compromis, şi după aceea va dispare tot aşa cum a apărut. Diferenţa este doar că în timpurile moderne, nişte băieţi şmecheri, folosind dezinformarea cu ajutorul mass-media şi frica firească a omului în faţa morţii, îşi umplu buzunarele cu miliarde de dolari. O afacere profitabilă. Foarte profitabilă. Şi politică în acelaşi timp. Negrii şi homosexualii, ei sunt de vină, nu?

   Despre AIDS însă mult mai pe larg puteţi citi în sub-rubrica dedicată acestei „maladii”, sub-rubrică ce o puteţi găsi pe site-ul nostru www.quibono.net .

   Aici însă aş vrea să vă reamintesc doar, apropos de politică, povestea poştaşului Pierre Rascol. Dacă săracul om n-ar fi murit, aşi fi zis că-i o poveste hazlie de tot.

   Perre împreună cu un prieten de-al său, au fost atacaţi de un câine. Prietenul lui Perre a fost muşcat de câteva ori de câine. Pe Pierre însă nu l-a muşcat, colţii animalului nestrăpungând pielea poştaşului. Ce a urmat? Ei bine, prietenul lui Pierre a rămas în continuare sănătos bine merci. La fel şi câinele. Doar că autorităţile poştale, aflând de întreaga poveste, l-au obligat pe Pierre Rascol, fără voia acestuia, să se trateze la Domnul Doctor Louis Pasteur. După o săptămână, bunul nostru poştaş Pierre a decedat, ca urmare a inoculării făcute de celebritatea mondială pe nume Pasteur.

    Să trăiască medicina modernă cu Teoria germenilor cu tot.

  

Deci, există germeni care crează boli , sau nu?

 

   În mod cert se pot identifica anumite bacterii în anumite forme de boală. Şi de asemenea nu se poate nega faptul că astfel de organisme se găsesc în cantitate foarte mare la indivizii din populaţiile care suferă de boli contagioase sau epidemice. Dar să privim problema dintr-un alt punct de vedere: dacă de fapt am putea constata că mult mai mulţi oameni au în organism bacterii despre care se crede că provoacă boli, decât numărul real al oamenilor întradevăr bolnavi? În prezent nu sunt făcute astfel de analize decât persoanelor bolnave. Ceea ce crează impresia că bacteriile sunt prezente doar în organismele bolnave, în timp ce în cele sănătoase ele nu sunt prezent. Personal mă îndoiesc că lucrurile stau astfel.

   De la Pasteur şi până în prezent de nenumărate ori a fost prezentat un alt punct de vedere, şi anume că aceste bacterii sunt prezente de fapt la toţi oamenii, dar numărul lor creşte razant, şi astfel pot deveni un factor patogen, doar în acele corpuri în care bacteriile găsesc mediul nutritiv şi condiţiile propice necesare unei dezvoltării accelerate, iar aceste condiţii pot apare doar în cazul în care sistemul imun, din varia motive, nu-şi mai duce la bun sfârşit atribuţiile.    

   În acest context, concepţia militarist-imperialistă conform căreia „o boală-un factor patogen” (adică un război-un duşman) este complect eronată şi istoric de mult timp depăşită. M

   Lucrurile încep să capete o cu totul altă formă dacă vom regîndi peisajul: corpul este otrăvit an de an, ceea ce duce la o intoxicare a sângelui. Acestă stare de lucruri poate avea multe motive. Chimicalizarea alimentelor, administrarea de diferite medicamente, stressul şi stilul de viaţă „toxic”. Organismul încearcă să se detoxifice singur prin procesele ce îi stau la îndemână: digestia şi sistemul imun. Dar uneori misiunea este foarte dificilă. Sunt prea multe toxine chimice. Digestia este blocată. Sângele stagnează, şi deci celulele albe şi anticorpii nu pot circula liber. Colonul este şi el slăbit şi nu mai face faţă sarcinilor. Ficatul şi rinichii au şi ei dificultăţi. Astfel se crează condiţii favorabile dezvoltării abundente, anormale a unor anumite tipuri de bacterii. Rezultatul: boala.

   Aceasta este o paradigmă complect diferită faţă de ceea ce ni s-a spus sau am fost învăţaţi până acum. Iar această paradigmă ar avea ca şi logică consecinţă colabarea întregii industrii farmaceutice.

 

Şi acum?

 

   Ce să facem în viitor?În primul rând să începen să ne re-educăm corect, să utăm toate minciunile şi informaţiile false primite în şcoli şi citite prin jurnale. Să pricepem că rezistenţa microorganismelor la antibiotice creşte cu fiecare an. Foarte probabil că în următorii 20 de ani antibioticele vor dispărea complect de pe piaţă.

   În regulă, deci : bacteriile crează boli? În mod definiti nu întotdeauna, mai degrabă rar decât prea des. Atunci, care este elementul comun tuturor bolilor? Răspuns: Sistemul imun deficitar. Într-un corp cu un sistem imun sănătos, boala este rejectată, indiferent cât de serioasă este ea considerată de dogma medicală.

   J.H. Tilden MD spunea undeva foarte frumos:

   Persoana normală (cu un sistem imun puternic) este mortală pentru toţi germenii şi paraziţii care pot fi întâlniţi în habitatul uman!” (citat din „Toxemia explained”).

   Concluzia este clară: am intrat în era post-antibiotică! Şi vom trece în următoarea eră, aceea a sistemului imun. Drogurile, alcoolul, fumatul, aerul poluat, alimentele procesate, zahărul rafinat, făina albă, radiaţiile, stressul şi stilul de viaţă dezordonat vor afecta întotdeauna sistemul imun. Ce anume îi poate aduce pe oameni înapoi la un sistem imun solid? În primul rând educaţia şi conştientizarea tuturor acestor pericole. Şi ce poate ajuta la eliminarea prejudiciilor cauzate unui sistem imun? Medicina alternativă! De altminteri ambele aceste direcţii, acest întreg proces este pornit deja, se află în plină desfăşurare. Peste 30% dintre pacienţii americani refuză să consulte sau să urmeze sfaturile şi terapiile medicinei scolastice, alopate. Iar procentul creşte de la an la an.

   Dintr-un buget anual de un trilion de dolari, doar 1,45% sunt alocaţe medicinei alternative! Nu este mult. Dar este în creştere. Şi dacă ne gândim la celălalt procent, de peste 30% de pacienţi care adoptă soluţiile medicinei alternative, tendinţa şi calea de viitor este deja clară. Industria farmaceutică va sucomba de la sine atunci când pacienţii îi vor refuza produsele şi nu vor mai cumpăra sau folosi medicamentele chimice.

   Medicina alternativă propune intărirea sistemului imun prin folosirea mijloacelor naturale. Enzimele din alimentele complecte, antioxidanţii, plantele medicinale, probioticele, apa pură, dietele de detoxifiere, masajul şi exerciţiile fizice şi-au dovedit toate acţiunile benefice asupra organismului uman. Iar oamenii descoperă treptat, şi din ce în ce mai mulţi, beneficiile pe care le au ca urmare a întăririi sistemului imun. Rezistenţa la îmbolnăvire.

   Atâta timp cât pacientul se va mai lăsa transformat într-o piaţă de desfacere pentru lacoma şi dornica de profit industrie farmaceutică, sistmul imun nu va beneficia de nici un ajutor, ba dimpotrivă.    

   Poate că totuşi, cândva, ne vom putea reîntoarce la epoca lui Confucius. În China acelor vremuri, medicul era plătit de pacient atâta timp cât pacientul rămânea sănătos. Misiunea medicului chinez era în acea vreme păstrarea sănătăţii pacientului. Dacă pacientul se îmbolnăvea, medicul era concediat. Dat afară. Şi nu mai primea nici un ban. Lucru care mi se pare de o logică absolută.

   Sincer, Domnilor Doctori, vă puteţi imagina ca fiind în continuare medici într-un astfel de sistem? Medici devotaţi şi interesaţi de sănătatea pacientului, şi nu de boala pacientului? Căci aşa ar trebui să fie un medic normal, într-o viaţă normală.

 

O viaţă normală

 

   Dar şi noi pacienţii, la rândul nostru, ar trebui să ne ingrijim, mai bine zis să înţelegem şi să fim conştienţi de responsabilităţile pe care le avem faţă de noi înşişi, şi astfel implicit faţă de generaţiile viitoare. Să ducem o viaţă normală. Cred că mult prea mulţi dintre noi au uitat cum ar trebui să arate o viaţă normală.

   Te naşti. Nu consumi medicamente şi nici nu te vaccinezi. În timpul copilăriei treci prin bolile fireşti acestei etape de viaţă, iar ca sprijin în aceste cazuri apelezi doar la terapiile consevative, fără antibiotice şi medicamente, costruindu-ţi astfel un sistem imun robist.

   Excluzi din alimentaţie zahărul rafinat, făina albă, excesul de carne sau brânză, laptele şi băuturile soft. Te concentrezi în alimentaţie asupra cerealelor integrale, fructelor, vegetalelor şi asupra unei diete de curăţare, detoxifiere. Nu bei cafea, alcool şi nu fumezi. Singurele pilule pe care eventual, la nevoie le iei sunt vitaminele şi mineralele, ca şi complectare a alimentaţiei normale. Bei cel puţin un litru de apă zilnic, cel mai bine 2 litri.

   În consecinţă, ca şi persoană adultă nu te mai îmbolnăveşti: fără răceli, gripă, dureri de cap, diabet, probleme de tiroidă, atacuri de panică, dureri oboseală dereglări digestive, hipertensiune şi colesterol mărit. Singurele neplăceri sau dureri pot interveni doar în cazul unor accidente. Exerciţiile fizice moderate trebie să te însoţească permanent.

   La bătrâneţe nu ai probleme cu Domnii Parkinson şi Alzheimer. Nu vă cunoaşteţi. De asemenea artita şi osteoporoza rămân evenimente necunoscute. În fine, pe la 90 sau 100 de ani, într-o zi, te stingi uşor ca o luminiţă de candelă. Te reîntorci acolo de unde ai plecat cu atâta timp în urmă.

Referinţe:

  1. Guyton, Arthur - The Textbook of Medical Physiology Saunders 1996
  2. Chopra, Deepak MD - Quantum Healing Bantam 1989
  3. James, Walene - Immunizations: The Reality behind the Myth Bergin&Garvey 1995
  4. CDC - "Emerging Infections: Microbial Threats to Health in the U.S." 1992
  5. Garrett, Laurie - The Coming Plague Penguin Books 1994
  6. Turner Broadcasting Network - The Coming Plague May 1997
  7. Tilden, J.H., MD - Toxemia Explained 1926 Kessinger
  8. International AIDS Conference, Minutes 1993
  9. Hadwen, Walter, MD - Microbes and War
  10. Lindlahr, Henry, MD - The Philosophy of Natural Therapeutics 1918
  11. Hume, Edith - Bechamp or Pasteur? 1932 CW Daniel, London
  12. Howell, Edward, MD - Enzyme Nutrition 1985
  13. Lappe¢ Mark - Germs That Won't Die 1981
  14. Whang, Sang - Reverse Aging 1990
  15. Pearson, R.B. - The Dream and Lie of L. Pasteur 1942 Sumeria Press
  16. Robbins, John - Reclaiming Our Health 1996 H J Kramer, Inc
  17. Levy, Stuart MD - The Antibiotic Paradox Plenum Press NY 1992
  18. Heikkenen T et al. - Prevalence of various respiratory viruses in the middle ear during acute otitis media. NEJMedicine 28 Jan 1999 vol 340:260
  19. Cantekin E et al - Antimicrobial Therapy for Otitis Media With Effusion JAMA 18 Dec 1991 256;23:3309
  20. Williams, G III - "Swearing Off The Miracle"
  21. Hencke, Howard - The Germ Theory: A Deliberate Aberration 1995
  22. Dubos, Rene - Man Adapting 1965, USA Today- 26 Nov 97
  23. Fisher, Jeffrey MD - The Plague Makers 1994 Simon & Schuster
  24. Murray, B MD - "Multiple Antibiotic Resistant pathogenic Bacteria" New England Journal of Medicine, vol.330;17 p1247 28 Apr 94
  25. Preston, Richard - The Hot Zone 1994 Anchor Books, Doubleday
  26. Hancock, R - "Evolution and Dissemination of b-lactamases", Clinical Infectious Diseases, 1994 Supplement, S19
  27. Slavkin, Harold, MD - "Emerging and Re-emerging Infectious Diseases" Journal of American Dental Association vol.128 Jan 97
  28. Carrell, Alexis MD - Man, the Unknown Harper 1935 New York
  29. Chopra, Deepak MD - Quantum Healing 1989 Bantam
  30. Philllips, Alan - "Dispelling Vaccination Myths" http://chetday.com/vaccinationmyths.htm
  31. Jensen, Bernard - Empty Harvest 1990 Avery