Pecunia non olet! Banii nu au miros!

după Johannes Jürgenson – Minciunile rentabile ale ştiinţei

„Die lukrativen Lügen der Wissenschaft“ – 2002, Edition Resolut

 

…………………………………….

 

Fără panică! Catastrofa nu va avea loc!

    „Se confirmă mereu şi mereu: cu cât mai de necrezut este presupunerea, cu cât mai senzaţional diagnosticul, cu cât mai de neimaginat ideea şi cu cât mai absurdă teoria, cu atât mai puţine întrebări incomode vor fi puse.“

                                                                       Dr. med. Werner Hartinger, cu privire la AIDS

 

    Ce părere aveţi despre unii oameni de ştiinţă flămânzi de glorie şi bani, care crează o boală care nu există în fapt, pe care o declară o „periculoasă epidemie“, provocată de un amărât de agent patogen, despre care nici măcar nu se ştie dacă întradevăr există, iar ca încoronare a întregii mascarade se propune pentru terapie o substanţă despre care se ştie că este o otravă pentru organismul uman şi care provoacă exact simptomele bolii pe care aparent ar trebui să o combată?

   (Nota Qui bono: Şi vă cer părerea Dumneavoastră, pentru că părerea mea respiră cu fiecare articol publicat în www.quibono.net, deci presupun că o ştiţi deja.)

   Nu, nu este un roman poliţist! Nici un nou film cu Indiana Jones sau James Bond! Vorbesc aici despre cel mai mare scandal din ştiinţa medicală de până acuma, scandal care poartă scurtul nume de AIDS. Dar să o luam punctual.

   Marea majoritate a oamenilor vor găsi de neînchipuit ideea că un om de ştiinţă competent cercetează ani la rând urmele unei fantome, fără a-şi da seama că este în căutarea unei năluci. Şi desigur, fiecare om de bună credinţă va întreba nedumerit:  „Bine, dar de ce oare au murit toţi aceşti oameni, dacă nu de AIDS?“ Vom înţelege mai bine în curând. Puţină răbdare deci.

   Principala problemă a cercetării AIDS este aceea că de la bun început s-a „fixat“ pe ideea că un virus crează această boală, deşi dovezile pentru această presupunere sunt extrem de slabe, dacă nu cumva lipsesc chiar cu desăvârşire. Ideea virusului HIV a fost între timp literalmente desfiinţată de nenumărate ori, de către nenumăraţi oameni de ştiinţă competenţi şi cunoscuţi, şi totuşi…..?

   Şi totuşi până în ziua de astăzi ştiinţa oficială se ţine „cu dinţi“ de teoria virală a originii AIDS. De virusul HIV! Şi nu perminte, într-o manieră demnă de „1984“ a lui Orwell, absolut nici o părere contrară.

   (Nota Qui bono: Să fim de la bun început foarte clari într-o privinţă: afecţiunea AIDS, cunoscută la noi şi sub numele de SIDA – sindromul imuno-deficitar autodobândit – este o afecţiune reală, a cărei existenţă nu este contestată de nimeni, cu atât mai puţin de mine. Ceea ce este contestat însă în rândurile de mai jos, este cauza primară a acestei boli, şi anume virusul HIV, precum şi metodele terapeutice ce decurg din această eroare dorită. În această privinţă se pot consulta suplimentar, şi chiar mi-aş permite să vă recomand să o faceţi, lucrarea Domnului Dr. Claus Köhnlein, „Virus-mania“ pe larg tradusă în www.quibono.net precum şi toate articolele din rubrica AIDS-HIV ale acestui Site.)

   Din încăpăţânarea cu care în continuare este susţinută ideea agentului patogen HIV au rezultat pentru medicină pe de o parte, numai eşecuri remarcabile, iar pentru cei atinşi de această afecţiune, pacienţii, numai suferinţă şi, în cele din urmă, o moarte prematură.

   S-au investit şi se mai investesc încă uriaşe sume de bani, deşi nu s-a realizat până în prezent nici un succes terapeutic, nu s-a preparat nici un vaccin, nu s-a descoperit nici o terapie eficientă. În fiecare oră zeci de copii mor de foame pe acest Pământ, iar noi aruncăm miliarde de dolari în gurile hămesite şi mult prea larg deschise ale concernelor farma şi ale câtorva Doctori Frankenstein, care mai nou se numesc virologi! Atunci când cineva se urcă pe vaporul greşit, nu-i va fi de nici un folos toată ştiinţa şi toţi banii. Nu va putea să găsească cabina rezervată pentru el!

   Se trece de regulă cu vederea faptul că sub numele de „cercetarea AIDS“ în fapt este vorba doar de cercetarea virologică, sau mai exact, de tehnologia genetică! Această „încurcare a borcanelor“ duce la alimentarea în continuare cu uriaşe fonduri financiare a acestei excrocherii.

   Întreaga poveste a început în 23 Aprilie 1984, atunci când medicul american Robert Gallo a convocat o conferinţă de presă unde a lansat ipoteza că agentul patogen al misterioasei boli este identificat, de Gallo bineînţeles, ca fiind un nou virus pe numele său, HTLV 3 (mai târziu rebotezat HIV). A fost poate pentru prima oară în istoria modernă, şi din păcate ruşinoasă a medicinei, când s-a făcut o astfel de afirmaţie într-o conferinţă guvernamentală de presă, fără a exista nici măcar un singur studiu publicat în literatura de specialitate, asupra presupunerilor şi afirmaţiilor făcute!

   În continuare, „infractorul“ Gallo (astăzi este un fapt de notorietate furtul şi plagiatul pe care Gallo l-a întreprins cu această ocazie, profitând de materialele trimise spre control şi confirmare de Luc Montagnier de la Institutul Louis Pasteur din Paris) afirma în acestă conferinţă că „sindromul“ este nu numai provocat de acest virus, dar este şi cu siguranţă incurabil, deci mortal, şi pe deasupra şi transmisibil, deci epidemic. Din fericire, el, Gallo, a reuşit să pună la punct un test, prin care la pacienţi boala poate fi descoperită din timp, astfel încât în viitor se vor putea dezvolta metode terapeutice, ba chiar şi un vaccin, care ne va scăpa de „inamic“. Desigur, chiar în aceaşi zi, Gallo a depus un Patent pentru drepturile asupra respectivului test. Dar abea la 3 săptămâni după aceasta, a apărut prima relatare „ştiinţifică“ asupra virusului într-o revistă de specialitate! Abea mai târziu a ieşit la iveală furtul lui Gallo, dar erau deja în joc sume de bani mult prea mari, care rezultau din drepturile de Patent.

   Mass-media, flămândă ca întotdeauna după ştiri de senzaţie, a aruncat pe piaţă ediţii speciale cu titluri mari şi roşii, anunţind dispariţia omenirii! Iar oamenii, încrezători în ştiinţă, s-au îngrozit în faţa ameninţării epidemiei de AIDS-HIV. A izbucnit isteria şi panica. Şi producţia accelerată de prezervative.

   (Nota Qui bono: O lecţie foarte repede învăţată de concernele farma, care de atunci folosesc metoda „băgatului în sperieţi“ de câte ori au chef de mai mulţi bani. Şi au cam mai tot timpul chef! Căci PECUNIA NON OLET! BANII NU AU MIROS!)

    Şi mai ales a început „vremea patimilor“ pentru cei care erau sau nu infectaţi cu presupusul virus, şi deci condamnaţi la moarte. Milioanelor de oameni, (din lumea despre care ne place nouă cu un orgoliu prostesc să credem că este „civilizată“) educaţi de mici în şcoală să aibe încredere oarbă în ştiinţă, le-a fost indusă frica şi groaza de contactul corporal, de sex, de răniri sau de boală. 

   De la bun început totul a fost regizat astfel ca să apară cum că oamenii de ştiinţă sunt unanimi în aceptarea ideii unui agent patogen cauzator al bolii. Ceea ce în fapt nu este nici pe departe adevărat. Începând cu 1987, din ce în ce mai mulţi experţi competenţi au atenţionat permanenet că teza oficială nu este corectă, că este plină de contradicţii. Printre criticii teoriei (minciunii?) oficiale se găsesc nume de personalităţi de înalt rang din elita ştiinţifică: biologul molecular Walter Gilbert, laureatul cu Premiul Nobel Kerry Mullis, Dr. Peter Duesberg, Grupul Perth condus de biofiziciana Eleni Papadopulos-Eleopulos, doctorul Val Turner, patologul John Papadimitriou şi mulţi alţii.

   Doar că presa, şi în general mass-media, a trecut permanent sub tăcere părerile critice. De ce oare? Pentru că un ziar (în cazul în care este independent de vreun concern industrial, ceea ce nu se prea întâmplă) se finanţează din reclame, iar cele mai bine plătite sunt cele ale industriei farmaceutice! PECUNIA NON OLET!

   Criticul AIDS Christoph Pfluger formula astfel în 1989 în revista germană „raum&zeit“, singura la acea vreme care a „îndrăznit“ să critice teoria oficială: „De la bun început, în numele „eliminării unei crize“ au fost atribuite drepturi ştiinţifice speciale, un truc pe care îl cunoaştem de multă vreme din politică, şi care de cele mai multe ori a avut urmări nefaste. Nu există necesitatea unei dezbateri ştiinţifice a diferitelor ipoteze. Din contră! A doua eroare a fost aceea a excluderii publicului larg de la dezbaterea asupra temei. Faptul că materia aceasteia este complexă nu înseamnă că trebuieşte lăsată doar pe mâna unui cerc restrâns de specialişti.“

   (Nota Qui bono: Căci vedem unde am ajuns astăzi, în 2010, datorită „specialiştilor“ în tot felul de gripe, papilloame şi vaccinuri!)

   Dar să aruncămo privire asupra tezelor criticilor teoriei HIV mai îndeaproape şi să încercăm să ne facem singuri o imagine. Mie mi se pare cel mai elegant lucru, ca pentru a combate o teorie falsă, să-i foloseşti propriile argumente, ceea ce în cazul AIDS-HIV nu este deloc greu. Teoria ADIS-HIV este atât de plină de contradicţii, încât însuşi adepţii ei, prin propriile declaraţii ajung pe tărâmul absurdului.

Ce este de fapt AIDS?

   Aparent AIDS este o boală nouă! Şi totuşi, aşa cum arată însuşi numele, nu este o boală, ci un sindrom! Adică o sumă de boli diferite, care sunt de foarte multă vreme cunoscute. Găsim aici grave afecţiuni inflamatorii pulmonare, cum este PCP (Pneumocystis-carinii-Pneumonie), cancer (Sarcoma Kaposi, etc.), infecţii fungice (Candiasis), afecţiuni mentale (demenţă), anemie corporală generalizată (Cahexie), dar şi afecţiuni răspândite mai peste tot în lume cum sunt oboseala cronică, transpiaţia nocturnă, herpesul, diareea cronică, febră, pierdere în greutate (slăbire, sindromul Wasting), alergii de tot felul, afecţiuni dermatologice.

    (Surse: „raum&zeit" special 4: „AIDS" - Dichtung und Wahrheit“; Christoph Pfluger in „Diagonal" 8/90 (Schweiz) Titlul: „Stell Dir vor, es ist AIDS, und kein Virus macht mit - AIDS ein ansteckender Irrtum ?"; Peter Duesberg, raum&zeit special 4, S.133, 1995.)

   În Africa afecţiunile care acolo sunt larg răspândite şi cunoascute de peste o sută de ani, mai nou sunt incorporate în „catalogul“ AIDS, respectiv diagnozate ca AIDS, fără măcar a se efectua un test, aşa de revelator sau nu cum o fi el. În ultimă instanţă ce anume este AIDS şi ce nu hotărăşte medicul care efectuează consultaţia.

   (Nota Qui bono: OMS şi ONU plătesc un „bonus“ medicului respectiv pentru fiecare nou pacient  sau caz descoperit. De asemenea guvernele ţărilor africane respective, despre a căror corupţie sper că nu mai este cazul să vorbim,  primesc ajutoare financiare, care desigur că nu sunt oferite mai departe celor suferinzi. Deci…. PECUNIA NON OLET!)

   După ce epidemia de AIDS a anilor 80 nu s-a răspândit aşa cum prevesteau noii „Nostradamus“ virologi, au fost în mod artificial tot mai multe afecţiuni incluse pe lista (catalogul) sindromului AIDS, doar-doar se va obţine o creştere a numărului de cazuri.

   (Nota Qui bono: Ceea ce se petrece chiar astăzi,exact în aceiaşi manieră, cu gripa porcină, pentru care nu se mai efectuează teste, şi orice guturai este o „nouă gripă“!)

   Responsabil pentru „definiţia“ AIDS este organizaţia americană „Center of Desease Control" (CDC), cu sediul în Atlanta, conform căreia sunt incluse 32 de boli ca fiind „indicii AIDS“. Elementul comun al acestor afecţiuni este „colabarea sistemului imunitar“, care este măsurată prin limfocitele T4 (sau CD4). Ce se întâmplă de fapt cu aceste limfocite T4 (Th1-Th2), şi de ce anume numărul lor este în anumite cazuri, în sânge, scăzut, ştim deja de 10-15 ani. Dar se pare că cei de acolo nu stiu (sau se fac că nu ştiu). Ca urmare a slăbirii sistemului imunitar, este deschisă „poarta“ de intrare în organism a infecţiilor oportunistice de tot felul, fapt ce duce în final, mai devreme sau mai târziu, la decesul pacientului. O primă contradicţie majoră este însă includerea în „catalogul“ AIDS a cancerului! Se ştie că acesta provoacă o creştere a celulelor, şi nu o scădere a lor. Deşi medicina naturistă (integrală) susţine teza formării cancerului ca urmare a unui deficit imunitar, medicina alopată, şcolastică, refuză această teorie (deşi face excepţie în cazul AIDS!).  Nici o altă boală, sau sindrom, nu este în medicină atât de subiectiv şi capricios diagnosticată. Ceea ce, având în vedere prognoza „mortală“, este iresponsabil şi lipsit de logică.

Diabolicul virus

   Dar lucrurile merg şi mai departe: pentru toate aceste aproape 40 de boli foarte diferite una de alta, se pare că este vinovat doar un singur virus. Anume retrovirusul HIV (iniţial HTLV3), care reuşeşte cumva să se infiltreze în celulele T4, pe care le constrânge astfel la activitatea de replicare a virusului şi în acelaşi timp le distruge, declanşând astfel toată suferinţa pacientului.

   (Nota Qui bono: Cu alte cuvinte Gallo a descoperit primul virus „sinucigaş“. Lipsa de logică a  teoriei este monumentală: virusul are nevoie de celulă pentru a se înmulţi, a supravieţui ca specie, şi în consecinţă… omoară celula! Adică natura e tembelă, şi Gallo deştept. Este cunoscut faptul că virusurile cele mai eficace sunt cele care folosesc celula fără a o distruge. Dar asta nu dă bine în „concept“.)

   Dar oare cum poate aşa ceva funcţiona? Gallo, multă vreme considerat „Papa“ AIDS-ului, recunoaşte singur că virusul – presupunând că există şi face aşa ceva - infectează numai una din 10.000 de celule T4 (adică vax-albina, ar zice Mama Omida). Alte surse vorbesc de una din 500-3.000 de celule T, ceea ce oricum nu „salvează“ teoria, căci în acelaşi timp măduva osoasă produce o cantitate de mii de ori mai mare de celule T. Cum se poate oare înfrânge o armată căreia îi distrugi 1.000 de soldaţi, şi în acelaşi timp locul lor este luat  de 10.000? La întrebarea asta experţii AIDS încă nu au reuşit să dea un răspuns pertinent.

   (Surse: 152 H. Dancygier: „AIDS-Ein klinischer Leitfaden", Thieme, 1989; R. Gallo: „Virus Hunting", dt: „Die Jagd nach dem Virus", 1991)

   Nici faptul că în cazul anumitor boli, cum ar fi Sarcoma Kaposi, nu poate fi găsit nici măcar un singur virus în ţesutul bolnav, nu poate primi nici un răspuns din partea „marilor experţi“! Şi nici în cazul demenţei. Nici nu ar fi posibil, căci virusul se cuplează doar la celulele care de divid (înmulţesc), ori celulele nervoase nu au această proprietate! „Şansele ca HIV să provoace o gravă afecţiune limfocitelor T sunt egale cu acelea ale unui biciclist care vrea să se deplaseze mai rapid decât un avion cu reacţie!“ (Sursa: Duesberg, r&z special 4, S.155, 1995).

   Problema este însă că în persoanele sănătoase testate se pot găsi uneori chiar şi până la de 40 de ori mai multe celule T aparent infectate HIV decât la muribunzii pacienţi AIDS! Asta cum se mai poate explica?

   (Surse: Schnittman et al., 1989; Simmonds et al., 1990; Schnittman et al., 1989; Salahuddin et al., 1988; Simmonds et al., 1990; Bagasra et al., 1992)

   Înseamnă că este practic imposibil ca virusul să fie agentul patogen al AIDS! Pe deasupra, retrovirusurile NU UCID SAU DISTRUG CELULELE-GAZDĂ. NU SUNT CITOZIDALE! În natură nu se cunoaşte o astfel de „manie sinucigaşă“, în care existenţe vii îşi distrug singure posibilitatea de reproducere. Este ca şi cum bărbaţii, în dorinţa de a avea un urmaş, s-ar castra mai întâi! Tocmai acesta a fost motivul pentru care retrovirusurile au fost foate mult timp suspectate de a cauza cancer (înmulţire anormală a celulelor, şi nicidecum distrugerea lor). Teză care între timp a fost infirmată ştiinţific. Faptul că HIV nu provoacă „nimic“ celulelor T, reiese clar şi din liniile celulare infectate, pe care cercetătorii AIDS le cultivă în laboratoare. Acestea se divid (înmuţeasc) genereţii după generaţii, şi asta la o prezenţă virală infinit mai mare decât cea care se poate constata în corpul pacienţilor AIDS.

   Păi atunci, ce mama sărăiei este chestia asta pe care Gallo şi Montagnier au „descoperit-o“? Acuma, un retrovirus este doar un fragment de ARN într-o membrană proteinică. Pentru a se putea înmulţi, are nevoie de un aparat biochimic care este o celulă, capabilă a citi informaţia genetică şi deci astfel a replica un virus, a crea unul nou, la fel cu cel „citit“. Însă în mod normal celula îşi citeşte doar propriul ARN atunci când produce noi proteine, deci numai „schema cu informaţii“ care este memorată în ADN-ul propriu. Pe vremuri se credea că doar datele ARN sunt transcrise din ADN, nu şi invers. În 1958 însă Temin şi Rubin (ambii se numără printre criticii teoriei AIDS) au descoperit că anumite virusuri sunt capabile să introducă secvenţe din propriul ARN în ADN-ul celular, şi anume cu ajutorul unei enzime denumite „reverse Transkriptase" (transcriere inversă). Astfel de virusuri au fost denumite retrovirusuri, şi deşi ele constituie doar o foarte mică familie printre virusuri, sunt cel mai bine studiate.

  Pe vremuri, guvernul Nixon, pe lângă războiul din Vietnam, a mai declanşat încă un război, cel contra cancerului, declanşând un nou program-mamut de cercetări, care avea ca sarcină să descopere dacă retrovirusurile provoacă maladia secolului, cancerul. Sau mai degrabă avea ca scop să asigure un loc de muncă sigur virologilor şi venituri grase companiilor farmaceutice.

   Peter Duesberg, unul dintre cei implicaţi în acest program, a descoperit întradevăr astfel de „oncogene“ şi a pus primul bazele unei „hărţi genetice a retrovirusurilor“. În afara acestor câtora oncogene, care erau din punct de vedere clinic complect lipsite de relevanţă, întregul proiect a fost o „catastrofă“. Cancerul nu s-a „lăsat“ explicat şi înfrânt prin teoria virală. Aici ar fi de menţionat că şi la acea vreme, homosexualii, prostituatele şi negrii erau suspectaţi a răspândi virusuri cancerigene, la fel ca şi astăzi. (Sursa: Ellison & Duesberg: „Why we never win the war on AIDS", Inside Story

Communicatios, El Cerrito CA, 1994)

    Se considera că, atunci când „reverse Transkriptase" este activă, trebuie să fie retrovirusuri la mijloc. Această idee s-a dovedit ulterior a fi şi ea greşită, deoarece această enzimă apare în toate procesele vieţii. Celulele (inclusiv cele umane) conţin fragmente genetice, care seamănă foarte mult cu retrovirusurile (dacă nu cumva tocmai aici putem vorbi de o „confuzie monumentală“), care se pot înmulţi cu ajutorul acestei „reverse Transkriptase" şi care sunt denumite „gene retrovirale“, respectiv „retro-transponsone“. (Sursa: material informativ amplu în raum&zeit Nr. 77, S.25, 1995)

   Aceste procese erau cunoscute virologilor încă din 1981, deci cu trei ani înainte de isprava cu furtul lui Gallo! Este oare deci vorba de neglijenţă ştiinţifică, faptul că grupurile de cercetători din jurul lui Montagnier şi Gallo au pretins descoperirea unui nou retrovirus, deşi putea fi observată activitatea de „reversen Transkriptase"? Fotografiile prezentate de cele două grupări (sportive?) ne prezintă particule celulare despre care se presupune, dar nu s-a adus niciodată o dovadă în acest sens, că ar reprezenta un retrovirus!

   (Nota Qui bono: În fapt guvernul american hotărâse în 1982-1983, anularea subvenţiilor pentru „Războiul contra cancerului“, datorită insucceselor pe „teatrul de luptă“, fapt ce ar fi lăsat pe drumuri o grămadă de cercetători, virologi şi alţii ca ei. Tocmai de aceea se impunea cu necesitate, descoperirea unui „nou duşman al USA“, astfel încât războiul să continue şi subvenţiile grase să curgă mai departe. Tocmai de aceea virologii au strâns rândurile în jurul lui Gallo-Montagnier, căci astfel îşi apărau „obiectul muncii“ şi propriul buzunar. PECUNIA NON OLET!)

Zâmbiţi, vă rog!

   „Nici o fotografie a unei particule HIV izolate nu a fost vreodată publicată, şi acelaşi lucru este valabil pentru proteinele virusului şi pentru materialul său genetic. Ceea ce a fost în schimb publicat sunt fotografii ale unor particule asemnănătoare virusurilor, în culturi de celule, care sunt fixate chimic şi tăiate în fleii extrem de subţiri (pentru a putea fi fotografiabile), dar nici un virus izolat (care ar putea fi fotografiat ca întreg, fără a fi nevoie să fie „fixat“), nemai vorbind de structuri din sângele uman sau lichide, care să corespundă ca aspect modelului virusului HIV. Ceea ce cunoaşte toată lumea ca fiind virusul HIV, cu antene şi culori vii, este un „model“ creat de designeri pe computer.“

   (Sursa: Dr. Stefan Lanka in: "HIV - Realität oder Artefakt ?" in raum&zeit 77, 1995)

   Şi apropos fotografii: agenţia de fotografii new-yorkeză „Stock Market“ aprovizionează presa de ani de zile printre altele cu fotografii color luate cu microscopul electronic, care poartă titluri ca: virusul HIV, denumit şi HTLV3. Aici putem vedea corpuscule rotunde şi multe puncte galbene, care ne sunt lămurite de către jurnalişti ca fiind „noi virusuri care ies din celule“. Cercetările revisteri „raum&zeit“ la CDC au relevat faptul că preparatul fotografiat provenea din sângele unui „infectat HIV“ care fusese introdus în eprubetă pe o cultură de celule leucemice. Fotografia originală alb-negru (microscopul electronic nu poate face poze color!) a fost „preparată“ la computer de către un fotograf, care a introdus punctele galbene în imagine! Fotografia nu arată nimic altceva decât diverse componente celulare! (Sursa: raum&zeit 77 und 78, 1995)

   Şi fotografiile HIV anunţate cu surle şi trompete de către concernul Bayer au fost deconspirate de Dr. Lanka şi de alţi cercetători ca fiind doar falsuri. Atunci când Dr. Lanka (virolog) s-a adresat adunării acţionarilor concernului Bayer (aprilie 1998) cu întrebări critice, i-a fost întrerupt microfonul, şi deşi Lanka a cerut concernului să-l acţioneze în justiţie şi să dovedească că el (Lanka) minte şi că fotografiile sunt autentice, cei de la Bayer nu au întreprins nimic în afară de a-l expulza pe Lanka cu forţa din sală! (Sursa: „Der Spiegel" Nr.26 vom 23.6.1997)

   Însăşi cunoscuta revistă“Spieger“ scrie într-un articol despre falsurile ştiinţifice: „Tehnicile moderne de prelucreare digitală a fotografiilor fac lesne posibilă publcarea de fotografii fictive frumos colorate şi de diagrame care să susţină diferite experimente şi cercetări.“ (Sursa: „Der Spiegel" Nr.26   din 23.6.1997) Credeţi că cercetarea AIDS face excepţie? Eroare! Atunci când nu ai nici o dovadă, te joci un pic cu computerul, şi gata dovada!

Virus-fantomă sau mit? 

Printre, între timp, cele peste 60.000 de „publicaţii ştiinţifice“ despre AIDS, nu există nici măcar una singură care să prezinte virusul curăţat şi izolat! Dar în mod evident nimeni nu-şi dă oboseala să lămurească acest lucru. De ce? În primul rând problema este în complexitatea materiei însăşi: metoda comună de preparare (pregătire) a virusului este un proces ultracomplex, în care 80% din materie nu este virus ci sunt particule şi fragmente celulare cu aceaşi concentraţie (1,16 g/ml), care sunt izolate împreună cu virusul. Ca material de pornire este folosită o combinaţie între serum şi linii de celule leucemice care sunt cultivate artificial în laborator şi care conţin fragmente ale oncogenului HTLV-I (îndeobşte H9). (Sursa: M. Essex, M.F. McLane, T.H. Lee et al.: „Antibodies to cell membrane antigens associatet with human T-cell leukemia virus in patients with AIDS" Science 220: 859-

862, 1983)

   Acest amestec produce în mare cantitate ARN şi „reverse Transkriptase", din care în mod logic se formează ADN, care însă nu provine în mod automat de la un virus. Acest ADN este ulterior segmentat şi „recombinat“, punându-se „bucăţile“ din nou împreună. Ceea ce se obţine, este atât de variat şi complex, încât trebuieşte impus un standard. Cu alte cuvinte, ce nu se „potriveşte“, zboară afară. Un astfel de „standard“ a stabilit subiectiv Gallo cu al său HTLV 3! Deci virusul HIV este definit prin el însuşi, sau mai exact prin ceea ce credea Gallo despre el, un fel de „împlinire a propriei profeţii“. De altminteri HTLV este prescurtarea de la „Human T-cell Leukemia Virus", care mai târziu a fost rebotezat HIV (Human Immunodeficiency Virus) tocmai pentru a se „ascunde“ indiciul asupra celulelor leucemice.

   (Nota Qui bono: Ceea ce destul de mulţi nu cunosc, este o poveste, în esenţă tristă, din viaţa lui Gallo. El a avut o soră care a murit la vârsta de 15 ani, de leucemie! După acest eveniment tragic, Gallo a jurat să descopere leacul leucemiei, şi obsedat de această idee, şi-a efectuat studiul şi apoi munca sa de cercetare în acest domeniu. Desigur că motivaţia personală a lui Gallo poate fi din punct de vedere uman înţeleasă, însă trebuieşte spus că un cercetător de valoare are obligaţia de a despărţi „himerele şi traumele“ din psihicul său, de realitatea ştiinţifică. Acest lucru din păcate nu i-a reuşit lui Gallo! Căutarea obsesivă a „vinovatului“ a făcut din Gallo un plagiator şi cercetător lipsit de valoare, iar din zeci de mii de oameni bolnavi, victime ale unei năluci!)

  Dar nici acest „standard“ nu a putut împiedica realitatea faptului că rezultatele din laborator nu puteau fi niciodată exact reproduse ( nu se potea obţine de două ori acelaşi rezultat).

   „Genoamele HIV nu sunt identice! Până în prezent nimeni nu a reuşit să izoleze două genoame HIV identice, nici măcar la una şi aceiaşi persoană (pacient). Într-un caz, în care un al doilea experiment de izolare a fost efectuat la 16 luni după primul, nu s-au putut revela nici unul dintre provirusurile izolate în primul experiment. Acest fapt a determinat un cercetător HIV să tragă următoarea concluzie: Rezultatele indică faptul că un isolat al virusului HIV nu există!“ (Surse: M.S. Saag, B.H. Hahn, J. Gibbons et al.: "Extensive Variation of human immunodefiency virus type-I in vivo" Nature 334: 440, 1988; J.L. Marx in Science 241: 1039f, 1988; E. Papadopulos-E., V.F. Turner, J.M. Papadimitriou in einer Studie der University of Western Australia, Perm. Übersetzung und Nachdruck in raum&zeit 67+68, 1994)

   Cercetării AIDS, ca urmare a acestor contradicţii, nu-i mai vine nici o altă idee mai bună, decât să susţină că virusul se „mutează“ atât de des şi inteligent, încât acelaşi virus nu poate fi izolat de două ori. Dată naibii, foarte isteaţă bâzdâgania asta, Domnule! Nemai vorbind că încalcă orice lege biologică cunoscută până acuma.

   (Nota Qui bono: Acuma, om fi noi ăştialalţii amatori, oameni simpli, fără „înalte studii medicale“, dar aici pur şi simplu suntem luaţi drept cretini! Nu se cunoaşte în natură încă un alt caz în care un virus, la aceaşi persoană, în aceleaşi condiţii de micromediu, să „ţopăie“ în halul ăsta întruna, să se

„mute-ze“ de colo-colo, aşa, din senin. Şi apoi, dacă tot se „mutează“ aşa, aiurea, de ce nu se mutează şi într-o formă benefică, să spunem. În mod cert, eu nu am studii medicale şi diploma de medic, dar dacă ASTA se înţelege prin „studii medicale“, sunt bucuros că nu le am! În schimb mai am încă un creer „ne-mutant“ care mai este în stare să judece raţional şi măcar cu bun simţ. Dar Dumneavoastră, Domnilor virologi, mai deţineţi aşa ceva, sau la Dvs. s-a „mutat“ şi creerul, şi

„bun-simţul“ în buzunar? CĂ doar PECUNIA NON OLET!)

   Virologul Stefan Lanka scrie că: „Trebuieşte observat că în cazul ADN-ului virusului HIV avem de a face cu un artefact de laborator (mai pe româneşte, o făcătură) iar secvenţa genetică a HIV publicată nu este nimic altceva decât o construcţie a unui retrovirus în baza unui model imaginar preexistent.“

(Sursa: Dr. Stefan Lanka: „HIV - Realität oder Artefakt ?" in raum&zeit 77, 1995)

Păi, dacă nu găsim virusul, să căutăm anticorpii contra lui  

   După ce, cu greu, cecetătorii au observat că pe virusul ăsta „nu se poate pune nici o bază“, s-au apucat să caute anticorpii din sânge care, chipurile, sunt produşi de sistemul imunitar contra acsetui virus. (Adică să caute reacţia contra a ceva ce nu există! Asta tot logică se cheamă, sau mutaţie mentală?)  Sistemul imunitar produce anticorpi împotriva a orice este particulă străină organismului (antigene). Chiar şi împotriva acelor particule care sunt (deşi străine corpului) complect inofensive! Dacă antigena este periculoasă, există trei posibilităţi:

Agentul patogen este foarte activ (virulent) şi se înmulţeşte mai rapid decât pot fi produşi anticorpii – în consecinţă pacientul moare;

Sistemul imunitar este suficient de rapid în reacţie şi producţie, reuşind să elimine agentul patogen, şi pacientul se vindecă, în urma întregii poveşti organismul alegându-se şi cu o imunitate care persistă îndeobşte toată viaţa. Deoarece acuma agentul patogen este „cunoscut“, în cazul unor infecţii viitoare, sistemul imunitar va acţiona foarte rapid şi eficient, astfel încât nu se va mai produce o nouă infecţie cu urmări patogene. (Nota Qui bono: Cam ăsta ar fi principiul vaccinului, doar că aici iarăşi se foloseşte un mod de gândire „mutant“! Dar nu este aici locul pentru această tema. Ea va fi dezbătută într-un capitol ulterior.)

Sau, în ciuda unui sistem imunitar robust, anumiţi agenţi patogeni se pot „ascunde“, adică pentru o vreme pot rămâne „inactivi“ (latenţă). De îndată ce ei devin activi sau sunt reactivaţi, sistemul imunitar (în mod normal) îi va distruge.

   De aici rezultă că orice boală infecţioasă este „mortală“ doar la primul contact al organismului cu ea, atunci când sistemul imunitar nu cunoaşte (nu are informaţii) încă agentul patogen respectiv, şi în consecinţă reacţionează cu „întârziere“. De îndată însă ce anticorpii potriviţi au fost produşi, boala se va stinge. Pe această logică se bazează (aparent) şi teoria vaccinării. Dacă lucrurile ar şi sta întradevăr aşa, ce frumos ar fi. Din păcate… Despre toate acestea însă cum spuneam, într-un capitol ulterior.

   (Nota Qui bono: În fiecare metru cub de aer există în mod normal circa 3 milioane de bacterii şi microbi (germeni) de toate soiurile. Şi vorbesc aici de un aer curat, nu unul poluat cu noxe! Un om respiră pe zi circa 120 metri cubi de aer! Adică inspiră circa 360 de milioane de germeni zilnic! Nemai vorbind de alimentaţie, prin care introducem în organism zinic încă o „porţie“ uriaşă de germeni, combinaţi cu tot felul de chimicale, care şi ele sunt antigene pentru organism! Natura, ca să nu fiu acuzat de misticism - ceea ce de fapt nu mă deranjează deloc - şi să spun Bunul Dumnezeu, a construit şi dotat corpul omenesc cu toate mijloacele necesare pentru a neutraliza aceste pericole. Altminteri, n-ar putea exista nici un om pe acest Pământ! Oameni buni, oare când vom pricepe o dată pentru totdeauna că singura modalitate de a rămâne sănătoşi este ca prin modul nostru de viaţă să ne menţinem în permanenţă un sistem imunitar robust şi eficace! Toate celelalte, vaccinuri, medicamente, chimicale, nu pot face nimic, decât eventual rău, atâta timp cât organismul NOSTRU nu are o „linie de apărare“ eficientă!)

Drepturi speciale pentru virusul HIV

   Toate cele expuse mai sus sunt valabile pentru toate afecţiunile infecţioase… în afară de AIDS (şi de hepatita C, sora retardată a AIDS=HIV).  Doar aici această logică, deodată, brusc subit şi instantaneu, nu mai este valabilă! Iar motivele pentru care AIDS are drepturi speciale, nu sunt cunoscute!

   În cazul AIDS, se pare că pericolul apare de-abea după ce au fost produşi anticorpii contra virusului! Căci a fi „HIV-pozitiv“ nu înseamnă că virusul a fost găsit în organism (lucru care ar fi şi extrem de greu de dovedit!), ci înseamnă că anticorpii sunt prezenţi în sângele pacientului. Şi asta încă în cantitate FOARTE MARE! (Nota Qui bono: Specific pentru testul anticorpi HIV „creat“ de Gallo, şi deci cel care încă mai este în folosinţă, cu adjustările de rigoare, este faptul că reacţionează pozitiv de la o anumită  cantitate (mare) de anticorpi în sus! Deci infectatul ci HIV are FOARTE MULŢI ANTICORPI !!!)

   Asta înseamnă că persoana respectivă a avut deja contact cu virusul sau cu un ARN semănător

(sau oricum ce-o fi el) şi că în mod evident, persoana respectivă nu a murit ca urmare a acestui  contact. Cum se face însă ca în continuare, virusul să ucidă persoana respectivă, deşi efectul „surpriză“ nu mai este prezent (căci sunt deja prezenţi anticorpii pentru agentul patogen respectiv), la această întrebare adepţii AIDS/HIV nu pot da nici un răspuns. Şi nici nu ar putea da vreun răspuns, fără a arunca la coşul de gunoi întreaga logică a biochimiei! Nu poate deci fi vorba decât de un virus complect „ilogic“, diabolic chiar. Revista „Nature“ vorbeşte despre „proprietăţi misterioase“ ale virusului! Gallo consideră că nici măcar nu se pot înţelege toate „trucurile, excepţiile şi mistica“ pe care virusul le foloseşte! Iar Montagnier consideră virusul ce „cel mai inteligent agent patogen din lume“! (Ce mai, Hollywood este mic copil pe lângă Domniile Voastre. Aşa imaginaţie mai zic şi eu. Doar că ce au toate astea în comun cu ştiinţa?) (Sursa: „Omni", Dez. 1988)

   Rezultă că virusul ăsta este în mod evident mai deştept decât toţi cercetătorii din lume, din moment ce nimeni nu-i înţelege mecanismul de funcţionare! Dacă ne gândim că acest virus, conform părerilor cercetătorilor AIDS, este compus doar din 9150 de nucleotide (unităţi genetice), un program genetic care de-abea este suficient pentru supravieţuire şi reproducere, dar care nu permite efectuarea unor acţiuni complexe! Dacă ştim că „HIV-pozitiv“ nu înseamnă nimic altceva decât faptul că cineva deţine anticorpi contra virusului, atunci devine clar de ce toată cercetarea pentru crearea unui vaccin nu va avea niciodată succes: vaccinul are misiunea de a stimula producerea masivă de anticorpi (titter-ul vaccinului este unul dintre criteriile de bază pentru aprobarea lui), ori acest lucru va duce inevitabil la un rezultat al testului „HIV-pozitiv“!!! Ori acest lucru este complect ilogic, căci tocmai acest indicator este cel care dă sentinţa de „bolnav AIDS“! Vă reamintesc, un număr foarte mare de anticorpi!

  Dacă doriţi să acceptaţi teoria AIDS=HIV aşa cum este ea la ora actuală, atunci trebuie să uitaţi tot ce aţi învăţat până acuma despre bolile infecţioase. (Şi mai ales, nu mai aveţi voie să gândiţi, sub nici o formă!)

Test AIDS sau Loterie naţională? Testul dă mai multe rezultate!

    Căutarea anticorpilor în sângele pacientului este mai simplă decât căutarea virusului, dar şi mai puţin edificatoarea ca şi „dovadă“ a infecţiei virale. Există două proceduri uzuale: testul ELISA (denumit şi „testul de căutare“) şi testul Western Blot (denumit şi „testul de confirmare“). În ambele cazuri este analizată reacţia anticorpilor în contact cu agentul patogen, în condiţii de laborator. În timpul unei astfel de analize se formează „imunocomplexe“, care după o serie de alte proceduri sunt reprezentate ca proteine de diferite densităţi.

   Astfel este p41 (p pentru proteină şi 41 pentru greutatea moleculară 41 kolidalton) considerat ca şi anticorp HIV tipic. Pe lângă acesta mai apar p32, p24/25, p17/18 şi p120/160. Şi testul Western Blot, care este considerat a fi mai exact, este interpretabil, în funcţie de ce proteine sunt alese ca „markeri“. Ori acest lucru este la fiecare laborator altfel. De exemplu Crucea Roşie americană are alte norme decât CDC-ul american, iar acesta la rândul său, altele decât CRSS (Consortium for Retrovirus Serology Standardization) sau decât testul DuPont (fiecare cu „îndemânarea“ lui!).

   Urmarea? În funcţie de laborator, acelaşi pacient poate fi atât pozitiv cât şi negativ! Cu aceaşi probă de sânge, să fim bine înţeleşi! Acest lucru îl ştiu şi producătorii acestor teste, şi de aceea, preventiv, scriu în hârtiuţa care însoţeşte testul (şi pe care „victima“ nu o va vedea niciodată, căci nu i se arată aşa ceva, şi nici nu i se spune acest lucru!) următoarele: „Testul pentru relevarea de anticorpi contra virusului asociat AIDS nu este un diagnostic pentru AIDS şi afecţiuni similare AIDS. Rezultatele negative ale testului nu exclud posibilitatea unui contac sau a unei infectări cu virusul asociat AIDS. Rezultatele pozitive nu dovedesc că o persoană are statutul de bolanv AIDS sau pre-AIDS, sau că va căpăta acest statut în viitor.“ Bio-Rad Laboratories 1989

   (Nota Qui bono: Exact în acelaşi fel stau lucrurile şi pentru virusul HCV - hepatita C - fratele mai mic şi mai tont al HIV. Vezi materialele în legatură cu hepatita C din acest Site!)

   Pe deasupra, toate aceste teste nici nu sunt specifice (standardizate) pentru HIV (sau pentru ceea ce se presupune a fi acesta), căci ele reacţionează pozitiv şi la malarie, tuberculoză pulmonară, reumatism, alcoolism sau atunci când proba de sânge este încălzită, îngheţată sau pentru prea mult timp depozitată! (Sursa: Dr. Paul Wallerstein in „Magzar Nemzet" 5.8.1989 şi  raum&zeit spezial 4, S.5, precum şi Dr. W.R. Holub und C. Holub, New York, dt. în raum&zeit 38,1989). În practică se cunosc circa 200 de boli la care diferitele teste reacţionează pozitiv, fără a exista nici măcar cea mai mică urmă de virus HIV. Şi invers, există pacienţi grav bolnavi de AIDS, la care nu se poate releva nici un virus, iar testul dă rezultatul negativ!

   Aşa-numitele teste de generaţia a doua sau chiar a treia folosesc proteine sintetice ca antigene, care nu provin de la vreun virus, deci nu au nici o legătură cu vreun agent patogen extern!

   (Nota Qui bono: În cazul AIDS, medicina a atins punctul de paranoia maxim posibil! O blamare a medicinei alopate mai mare decât aceasta, nu ar fi putut aduce nimeni, în afară de medicină însăşi. Şi lucrurile, încă o dată, stau exact la fel şi în cazul hepatitei C. Subliniez acest lucru, pentru că am văzut în Internet Forum-uri în limba română, şi încă multe, unde lumea se ceartă, se agită, se înjură, se vaită, îşi agită orgoliile rănite exact ca la circ, pentru… o boală inventată. Nu spun, ficatul poate că le este bolnav. Dar nu de HCV! Căci acesta, la fel ca şi HIV, este o făcătură de laborator, creată de laboratoarele din USA în 1987.)

   Faptul că aceste teste nu au nimic de a face cu vreun virus, cu atât mai puţin cu “bănuitul“ HIV, ştiu şi cercetătorii de la CDC încă din 1988. Căci ei scriu despre izolarea HIV (in vitro) şi despre prezenţa virusului în sânge (in vivo) următoarele: „Corelaţia dintre aceste două metode este limitată şi ele nu sunt corelabile, căci virusul nu poate fi certificat la fiecare persoană la care este documentată o infecţie.“ Scurt şi cuprinzător, nu? (Sursa: Hart, Spira, Moore et al.: „Direct detection of HIV RNA expression in seropositive subjects" Lancet II:596ff, 1988)

   Aiureala testelor este aşadar complectă şi complexă, şi este total iresponsabil să-i spui unui om că are AIDS, deci să-i induci groaza şi frica printr-o „sentinţă la moarte“. Pur şi simplu este inuman.

   (Nota Qui bono: Aici au ajuns cei care, prin jurământul modern al lui Hippoctrat, jură ca medici, să apere „umanitatea“. În acest fel? E de râs, Domnilor, dacă nu ar fi tragic pentru atâţia oameni!)

  Marea majoritate a medicilor nu ştiu nimic despre toate acestea, în jurnalele de specialitate şi în manualele învăţate pe de rost de studenţi totul este prezentat ca şi cum ar fi foarte logic, iar testele sunt prezentate ca fiind la fel de sigure ca rotaţia Pământului în jurul Soarelui. Din nefericire modul de gândire independent nu se predă în cadrul studiului medicinei! Ba dimpotrivă!

Din 1987 AIDS nu mai este o afecţiune molipsitoare!

   Toată abureala se reflectă şi în statistici. Astfel CDC a fost nevoită în 1987 să recunoască faptul că în 60% dintre cazurile „AIDS“ americane nu se putea releva nici o prezenţă HIV şi nici o prezenţă a anticorpilor HIV, iar în New York şi San Francisco chiar în 93% din cazuri! (Sursa: Centers for Desease Control: „Revision of the CDC surveillance case definition for AIDS."JAMA 258,1143ff, 1987)     

   Prin aceasta teoria epidemică a AIDS este infirmată, şi ea a fost pe plan intern la CDC eliminată în septembrie 1987: de atunci se poate AIDS diagnostica şi fără certificarea prezenţei virusului sau a anticorpilor, atunci când cineva are una sau mai multe afecţiuni care se încadrează în cele 32 de boli cuprinse în „catalogul“ sindromului AIDS, şi când persoana respectivă face parte din anumite grupuri de risc (homosexuali, dependenţi de droguri, prostituate, hemofili, africani, microbişti, nu, pardon, ăştia nu!) Duesberg spunea: „AIDS a devenit astăzi o modă: când un tânăr din San Francisco se duce la medic cu o problemă de piele şi recunoaşte că este homosexual, atunci medicul este gata pregătit pentru a-l diagnoza AIDS!“ (Sursa: raum&zeit 39, 1989)

   Catalogul de simptome „posibil-AIDS“ este între timp atât de mare, încât se pot diagnoza practic aproape toate afecţiunile ca fiind AIDS, în afară probabil de chelie şi de sarcină. S-a ajuns atât de departe încât între timp practic fiecare al doilea caz de „scădere a numărului de celuleT4“ este diagnozat ca şi AIDS. (Sursa: Papadopulos-Eleopulos et al., 1995)

   (Nota Qui bono: Între timp cauza acestei scăderi a numărului de T4 în sânge este clarificată şi Domnul Dr. Heinrich Kremer expune foarte convingător în cartea sa „Revoluţia tăcută a medicinei cancerului şi AIDS“ faptul că în cazul în care în organism, undeva într-un ţesut, se produce o inflamaţie, aceste celule T4 „sunt mobilizate la faţa locului“ şi deci implicit numărul lor scade din sânge!)

   Pentru a fi şi mai clari: în fapt, prin decizia luată de CDC-ul american în 1987, statutul AIDS de boală epidemică, infecţioasă, provocată de un virus HIV molipsitor, a fost de facto anulat!

  Publicului larg însă i se povesteşte exact contrariul. Se prezintăo legendă, despre care responsabilii ştiu că nu este nimic altceva decât o fantezie nereuşită, o minciună, un film prost, ca fiind purul adevăr. Astfel Prof. M. Dietrich declară în „Spiegel“ Nr.51/1992: „Corelaţia dintre HIV şi AIDS este certificabilă fără putinţă de îndoială.“ Ignoranţă sau încercare de înşelăciune? În fond şi la urma urmei, este egal, căci rezultatul rămâne acelaşi: este testul „pozitiv“, atunci „delicventul“ are AIDS datorat virusului, este testul „negativ“ atunci „delicventul“ are AIDS, căci virusul nu este necesar, conform definiţiei CDC. Oricum „delicventul“ (tu, eu, noi toţi) este bolnav, şi dacă nu de AIDS, atunci găsim noi altceva. Toţi sunt bolnavi, în afara noastră, a medicilor! Bravo! Dacă ăsta nu-i un scandal, atunci cum se poate numi? Cumva… excrocherie?

   Exacta aceasta era logica inchiziţiei lui Loloya: mărturiseşte pacientul, este vinovat; nu mărturiseşte, atunci este cu atât mai vinovat! Ori asta nu mai are nimic în comun cu ştiinţa. Criticul AIDS Kary Mullis a fost o dată, după o conferinţi ţinută în Londra, întrebat de o femeie dacă toţi aceşti cercetători AIDS sunt „corupţi sau doar tâmpiţi“. Mullis a răspuns că nu are nici o monedă la îndemână, dar stimata Doamnă poate şi singură să dea cu banul, ca să aleaga varianta (cap sau pajură=tâmpit sau corupt) care-i convine. (Sursa: raum&zeit73, 1995)

   Dr. Lanka şi Dr. Kremer au scris despre toată povestea asta următoarele: „Medicii, care etichetează fără să gândească pacienţii lor ca „bolnavi AIDS“ şi „infectaţi HIV“, plasându-i pe aceştia sub „sabia lui Damocles“ a incurabilului şi morţii sigure, se fac vinovaţi de un grav păcat, încălcând pe deasupra şi propriul pricipul pe care au jurat: Primum non nocere (mai înainte de toate să nu produci daune pacientului). Nu numai că un HIV-pozitiv va fi supus la o groaznică terapie cu chimicale şi mai nou cu cele mai otrăvitoare cocktail-uri de medicamente toxice, dar pe deasupra i se mai şi induce acestui pacient „frica de moarte“ care este mai periculoasă decât orice fel de virus. Niciodată în medicină, până la AIDS, nu a mai fost rostită o astfel de sentinţă colectivă la moarte. Iar implicarea unui mare număr de jurnalişti în această poveste agravează şi mai mult păcatul.“ (Sursa: raum&zeit 79, 1996)

Dovada care nu există

   Presupun că funcţionarii medicali de la CDC ştiu ce fac şi ştiu şi care le sunt limitele. Doar aşa îmi pot explica de ce, începând cu 1990, pacienţilor AIDS in New York nu li s-au mai efectuat teste, iar aşa-numitele „HIV-AIDS-Surveillance-Reports", care conţineau numărul real de „incidenţe HIV“ (cota virală) nu au mai fost date publicităţii. (Sursa: Centers for Desease Control, 1992b)

   Kary Mullis (laureat cu Premiul Nobel pentru chimie, primit pentru procedeul PCR, care este în prezent folosit eronat de virologi), a dorit şi a întreprins cercetări intense, pentru a afla bazele ştiinţifice (studii, lucrări şi cercetări publicate) ale teoriei AIDS=HIV. S-a adresat lui Gallo, care l-a trimis la CDC, iar cei de la CDC l-au trimis înapoi la Gallo. Atunci, enervat, s-a adresat lui Montagnier, care la rândul lui l-a trimis înapoi la CDC! În acest moment lui Mullis i-a fost clar că o astfel de dovadă ştiinţifică nu există! (Şi vă rog să ţineţi seama de faptul că vorbim aici de o personalitate din lumea ştiinţei, un laureat cu Premiul Nobel, şi nu de un cizmar din Giuleşti!Scuze, nu am nimic contra cizmarilor, atâta timp cât nu devin preşediţi de stat, şi nici a giuleştenilor!) (Sursa: Kary Mullis: „Die HIV-AIDS-These ist falsch" in raum&zeit 73, 1995)

   Chiar şi principalii protagonişti „Papa Gallo“ şi Luc Montagnier au început să-şi construiască, precaut, un drum de retragere, pentru a nu se face complect de „cacao“ atunci când construcţia HIV se va prăbuşi. Montagnier a recunscut în 1990, în două ocazii diferite, că HIV nu ucide limfocitele T! (Sursa: Duesberg in raum&zeit-special 4, S.23, 199). Şi totuşi a acceptat premiul Nobel care i s-a oferit în 2008 pentru descoperirea HIV! Ce putere magică are „scărpinatul pe guşă“! Mania grandorii! Într-un simpozion desfăşurat în Mai 1992 în Amsterdam, Montagnier recunoştea că în afară de HIV, trebuie să mai fie căutate şi alte cauze pentru AIDS! (Vezi şi ultimul interviu al lui Montagnier din www.quibono.net)

   Şi Gallo declara în cartea sa „Virus Hunting", că mai trebuie să existe şi  alte cauze şi propunea o serie întreagă de alte virusuri: HTLV-1 şi HTLV-6, ambele, se pare, descoperite tot de el. Se pare, pentru că la Gallo nu se mai ştie exact ce a furat şi ce este întradevăr al lui! Şi cît este de original, în fantezia sa. În loc de un virus, HIV, acuma am avea vreo 3 sau chiar mai mulţi. (Nota Qui bono: Observaţi şi titlul cărţii lui Gallo: „Vânătoarea virusurilor“. Mentalitate de cowboy care se războieşte cu indienii cei răi, a la John Wayne în Vestul Sălbatec! Medicină călare şi cu pistolul în mână!)

   Duesberg îl numea pe Gallo „Don Quichote al retrovirologiei, într-o neobosită luptă cu morile de vânt ale retrovirusurilor umani inactivi“ (Sursa: Duesberg in raum&zeit-special 4, S.26, 1995) Alţi „măreţi“ experţi, cum ar fi de exemplu Koch und Habermehl, s-au pensionat între timp! Slavă Domnului!

Figuranţi şi statistici

(în original „Statisten und Statistiken“ unde Statisten sunt figuranţii care apar la teatru pe scenă, fără a juca vreun rol)

   În primii ani de după „jaful“ lui Gallo au fost publicate foarte multe statistici, care proroceau o puternică răspândire a AIDS, bazată pe teoriei infecţioasă a AIDS. Ce se putea citi în aceste statistic, era pur şi simplu curată Apocalipsă. Medicul-şef de la spitalul Rudolf-Virchow din Berlin, H.-D. Pohle afirma că „povestea cu suprapopularea planetei s-a terminat, iar HIV este este capabil de a produce orice surpriză, chiar şi aceea a sfârşitului omenirii.“ (Sursa: Michael Fumento: „Wer hat Angst vor HIV?" in „Esquire", Feb. 92)

   Astfel de ştiri apocaliptice au apărut ani de-a rândul în presa internaţională,în Germania revista „Spiegel“ remarcându-se prin propaganda şi crearea de panică.

   Realitatea a infirmat toate aceste fantezii bolnave! Pe mai departe cercul pacienţilor a rămas limitat la anumite categorii de risc: homosexuali, drogaţi, prostituate, hemofili şi persoane care au suferit transfuzii. S-a vorbit în continuare de pericolul infecţiei prin contact sexual, dar până în prezent nu se cunoaşte nici măcar un singur caz concret (în afara celor din categoriile de risc de mai sus)!

(Nota Qui bono: Nu se cunoaşte de asemenea nici un caz de molipsire cu HIV sau AIDS a soţiilor hemofililor, hemofilia fiind preponderent răspândită printre bărbaţi! De asemenea nici  în hepatita C nu se cunosc cazuri de molipsire cu virusul HCV a partenerilor de viaţă! Nu vi se pare suspect?)

   Astfel că „răspândirea“ la nivel global s-a limitat doar la creierul bolnav al câtorva „experţi AIDS“. Doar că faptele din realitate nu „dădeau bine“ în întregul eşafodaj viral. Astfel că s-a apelat la o serie de trucuri statistice: pe de o parte, tot mai multe afecţiuni separate, cunoscute de multă vreme, au fost înglobate în „lista sindromului AIDS“, astfel încât să se poată cât mai bine umfla numărul de cazuri AIDS. (Nota Qui bono: Aceaşi tehnică este în aceste zile folosită în gripa porcină: mai nou, orice mic guturai este „gripă nouă“, iar teste nu se mai efectuează! Nimic nou sub soare!)

   Pe de altă parte „timpul de latenţă“ (perioada de timp dintre infectare şi declanşarea propriu-zisă a bolii) este, prin definiţie, în fiecare an, mărit, prelungit. Dacă iniţial „timpul de latenţă“ era de cica o jumătate de an, astăzi se face vorbire de 12-15 ani. Acuma, mai departe nu se poate merge, căci se va depăşi „aşteptarea“ de viaţă a unei persoane adulte, astfel încât va dispare… FRICA de infecţie. Ori Firca aduce profit concernelor farma, aşa că….

    (Nota Qui bono: Din nou suspecte similitudini cu hepatita C, care de asemenea se bucură de un „timp de latenţă“ de circa 20-25 de ani! Mult „aşteptata“ epidemie de hepatită C, precum şi numărul din ce în ce mai ridicat de decese provocate de virusul HCV, au rămas şi ele doar fantezii ale unor minţi bolnave, de cowboy-medici care vânează „virusuri-indieni“! Prevestesc o nouă afecţiune care va fi preluată în catalogul de boli profesionale ale categoriei sociale a medicilor: AIDS-heimer! O afecţiune virală, desigur, dar în a cărei categorie de risc intră numai medicii!)

   Atunci când fără să judeci, te joci cu cifrele, ajungi să faci afirmaţii ca cele făcute de Johanna

L'Age-Stehr de la Oficiul de sănătate federal german, care confundă contactul sexual cu riscul de infectare, ceea ce duce, după logica absentă a respectivei doamne, la un risc de infecţie de 1:1. Atâta obrăznicie nu a avut nici măcar Gallo! Adică, cine are un contact sexual, se infectează cu HIV! (Iată dovada existenţei maladiei AIDS-heimer!) Chiar şi cele mai pesimiste estimări ale CDC nu treceau peste 1:500 în cazul homosexualilor cu dese schimbări de partener!

   Sau campania „Safer Sex“ (sex sigur): în cazul acestei campanii nici măcar nu s-a citit vreo statistică. Conform „Journal of the American Medical Association" rata de infecate în rândul homosexualilor ar fi de 1 la 5 milioane (fără prezervativ!). De aici resultă o rată de risc infecţios de 0,00002%!!! Fără prezervativ şi cu un partener "nou, străin“ în pat!!! Pentru ca o femeie să se infecteze, conform acestei estimări de specialitate, o femeie ar trebui să aibe contact în fiecare zi cu un alt partener, timp de 13.700 de ani!!! Fără prezervativ. Nu neglijaţi protecţia de cauciuc. Astfel, cu prezervativ, veţi risca o infecţie doar la 150.000 de ani!

   Un alt exemplu: în 1986 OSM estima numărul infectaţilor HIV la nivel mondial la 5-10 milioane. Jurnalistul Michael Fumento l-a sunat în 1988 pe responsabilul cu statistici de la OMS (Dr. James Chin) şi l-a întrebat de unde avea OMS această cifră estimativă. Iată şi răspunsul Dr. Chin: „ La vremea respectivă ştiam că sunt mai mult de un milion şi mai puţin de sute de milioane de infectaţi. Deci ne-am hotărât pur şi simplu pentru cifra de 10 milioane.“ (Sursa: M. Fumento a.a.O.) Deci astfel lucrează funcţionarii care ne dau sfaturi în domeniul sănătăţii: estimativ la nimereală!

   Gallo simplifică lucrurile şi mai radical în cartea sa „Virus Hunting“: „Există zone unde HIV este foarte răspândit şi totuşi nu se efectuează nici un test de sânge.“ Asta se cheamă autogol, domnule Gallo! Căci fără testele de sânge nu se poate vorbi de frecvenţa răspândirii HIV! Dar nu logica îi caracterizează pe unii virologi, ci instinctul de vânător! Ca de exemplu Dr. H. Dancygier, medic şef la Clinica de stat Offenbach/Main (printre altele şi „mare“ specialist în hepatita C, deşi cred că a cam încurcat bolile între ele) care scria în „Klinischen Leitfaden" (arpox. în română „Linii clinice directoare“) despre AIDS: „Timpul mediu de incubaţie pentru AIDS manifest este undeva între 8-10 ani. Rata de manifestare atinge 99%.“ (Sursa: „AIDS", Thieme-Verlag, Stuttgart 1989, S.4)

   Făcând excepţie de faptul că termenul corect ar li fost „timpul de latenţă“ şi nu de incubaţie, o astfel de afirmaţie, conform legilor matematicii, ar putea fi formulată abea după 16-20 de ani! Ori HIV a fost descoperit în 1984 iar carte lui Domn‘ Doctor a apărut în 1989 (deci nu existau date decât pentru cel mult 7 ani!). Ceea ce înseamnă că Domnul Doctor a făcut o profeţie, mai ceva ca Mama Omida. Şi totuşi aceste afirmaţii sunt luate ca literă sfântă şi învăţate pe dinafară de studenţii de la medicină, care urmează să se ocupe de sănătatea noastră! Întrebarea ar fi doar: Cum şi-a luat Domnul Doctor bacalaureatul, dacă nu avea habar de matematica elementară? Un mister!

Contradicţii peste contradicţii

   Şi mai există încă multe alte inexactităţi şi contradicţii în teoria oficială AIDS=HIV, indicate pe bună dreptate de către Duesberg şi ceilalţi critici AIDS. Nu vreau să intru în amănunte aici, căci ar lua prea mult spaţiu o astfel de întreprindere. Detalii se pot găsi destule în literatura de specialitate. Doar punctual câteva aspecte: având în vedere „profeţiile apocaliptice“, rămâne un mister cum de în Germania, în categoria 14-20 de ani, nu a apărut nici măcar un singur caz de AIDS, deşi tocmai la această categorie de vârstă propaganda îl desena pe dracu pe toţi pereţii! (Sursa: conform Dr. Jäger, Vorsitzender des „Kuratoriums Immunschwäche" –preşedintele „Curatoriumul imunodeficitarilor“)

   Este uimitor faptul că mii de cercetători AIDS, de decenii deja, se îndeletnicesc zilnic cu cercetarea de „material infectat“ şi nici măcar unul singur nu s-a îmbolnăvit până acuma! Chiar şi medicul american Mahlon Johnson (Sursa: „Der Spiegel" 2/97) care crezuse că s-a infectat în timpul unei autopsii, a efectut săptămâni de-a rândul nenumărate teste (ELISA, Western Blot, PCR) dintre care majoritatea au fost negative, iar câteva „nesigure“. Totuşi el a rămas la părerea că este infectat cu HIV (era, dar la cap), şi a urmat o terapie cu „noi medicamente“. A supravieţuit terapiei şi a anunţat victorios în cartea sa că a „învins AIDS-ul“. Ca mulţi alţii, şi el a avut o frică groaznică de „boală“, astfel că a acceptat orice fel de tratament numai „să scape“. Ori se ştie că frica este imunosubpresivă. Aşa ca nici nu mai este nevoie de medicamentaţie imunosubpresoare!

   Dacă totuşi pacientul, în ciuda unui test pozitiv, nu se îmbolnăveşte, el este considerat „supravieţuitor pe durată mare de timp“, după care începe cautarea în sângele lui a „Factorilor Levy“, care împieica apariţia bolii. Sau se încearcă găsirea unor gene speciale, care să justifice „minunea“! Cu cât mai multe contradicţii aduce teoria, cu atât mai multe „ipoteze ajutătoare“ trebuiesc inventate. Dar concluzia logică, şi anume că teoria este falsă, ei bine, la aşa ceva nu se gândeşte nimeni. Este exclusă o astfel de posibilitate!

   Şi încă un cuvânt despre transfuziile de sânge: prietenii AIDS-ului atenţionează „cu plăcere“ asupra faptului că 50% dintre persoanele care au suferit o transfuzie şi sunt „infectate HIV“ mor în USA în decursul unui an. (Sursa: Ward et al. 1989) Făcând abstracţie de cealaltă ipoteză care spune că timpul de latenţă este de 10-15 ani (?), se omite a se complecta informaţia cu faptul că şi din cei neinfectaţi HIV decedează în primul an de după o transfuzie, tot cu 50% dintre cazuri, iar în al doilea an încă 10% dintre cazuri. (Sursa: Hardy et al. 1985, Ward et al. 1989, Bove et al. 1987). Ceea ce înseamnă, logic, că nu infecţia este vinovată pentru decesul persoanei respective, ci starea gravă de sănătate în care persoana respectivă se afla, fapt ce a făcut şi necesară o transfuzie! Întreaga discuţie despre „conservele de sânge infectate“ este de aceea complect lipsită de sens, fiind doar o încercare de distragere a atenţiei publice de la situaţia reală, şi eventual de a-şi vinde mai bine ziarul vreun redactor oarecare.

   La concluzii asemănătoare se ajunge dacă vom studia un pic mai atent cazul hemofililor (aproape întotdeauna numai bărbaţi), cărora le lipseşte un factor de coagulare, ceea ce face ca să sângereze abundent la cea mai mică zgârietură. Tocmai de aceea ei trebuie să primească în permanenţă acest „factor de coagulare“, care este obţinut din mari cantităţi de sânge donat (desigur, de diferite persoane). Procedurile respective de obţinere a acestui factor datează din anii 60-70 şi au dezavantajul că în ciuda „curăţării“, virusuri, fragmente genetice şi alte substanţe care se aflau în sângele donatorilor pot fi transmise mai departe hemofililor. Ori este cunoscut faptul că sistemul imunitar, atunci când se află în permanenţă în contact cu proteine sau substanţe străine, reacţionează în moduri diferite, uneori chiar foarte ciudat, dacă nu periculos pentru organism.

   Aceste reacţii merg de la apărare până la suprareacţie, ceea ce în deobşte este numit alergie, care în cazuri extreme poate sfârşi tragic (şoc anafilactic), dar se pot constata şi reacţii slabe până la nici un fel de reacţie a sistemului imunitar. Aşadar particulele străine din preparatele de sânge pot acţiona dăunător pentru sistemul imunitar, chiar şi fără prezenţa virusurilor. Acest risc este acceptat datorită faptului că respectivele preparate salvează viaţa hemofililor, dar ele conduc la o „rată mare de infectare HIV“ la hemofili, de circa 75%. (Sursa: Johnson et al. 1985, Institute of Medicine 1986, Koerper 1989). Şi totuşi rata de infectare este la pacienţii hemofili americani, de doar 2% (Sursa: Morgan et al. 1990, CDC 1992a,b) iar la cei din Germania de doar 1%.

(Sursa: Bundesgesundheitsamt 1991, Leonhard 1992).

   Aceste procente sunt cu atât mai surprinzătoare, cu cât marea majoritate a hemofililor au o stare generală de sănătate evident mai proastă decât a restului populaţiei. Şi totuşi, în ciuda acestui fapt, rata de infecate este foarte mică, mai ales în astfel de condiţii, în orice caz cu mult mai mică decât pentru categoria de risc a morfinomanilor sau homosexualilor (pentru fiecare grupă între 4-6 %). Aşteptarea de viaţă a hemofililor a crescut în ultimele decenii de la 11 la 20 de ani, ajungând în 1986 chiar la 25 de ani. Ori, conform teoriei AIDS=HIV, aşa ceva nu avea cum să se întâmple.

   Şi dacă tot se ştie că proteinele străine provoacă daune sistemulu imunitar, de ce nu se iau „sub lupă“ vaccinurile, mai ales campaniile de vaccinare în masă, cu care omenirea este maltratată de câteva decenii încoace? Păi, dintr-un foarte bun motiv: există un interes foarte mare pentru ca această temă să nu fie adusă în discuţie sub nici o formă!

   (Nota Qui bono: Doar că între timp Internetul ne oferă posibilitatea să schimbăm liber informaţii şi păreri între noi, şi chiar dacă unele dintre acestea sunt uneori false, totuşi multe sunt corecte, şi

încet-încet lumea începe să se trezească, şi foarte multe adevăruri „ascunse“ până acuma ies la iveală.)

   Bun, dar ce este cu oamenii care sunt întradevăr bolnavi şi pe care-i vedem prin ziare, reviste sau la televizor. Da, ei sunt bolnavi, dar cauza reală o bolii lor nu este misteriosul HIV, şi implicit nici căile terapeutice nu sunt adecvate, ba dimpotrivă, sunt şi mai dăunătoare decât boala în sine.

Moarte pe reţetă

   „AIDS este victoria definitivă a politicului asupra ştiinţei“ spune Michael Fumento, jurnalist american şi „expert AIDS“. Doar în USA în anul 1992 s-a investit (adică aruncat pe fereastră) un miliard de dolari din banii plătitorilor de impozit pentru „cercetarea AIDS“, iar alte trei miliarde au fost plătite pentru servicii de sănătate în legătură cu AIDS! (Sursa: National Center for Health-Statistics, 1992)

   Doar că la atât de multe subvenţii, cercetătorii au ajuns să fie în cele din urmă supuşi presiunii opiniei publice. Deoarece teoria fundamentală nu corespundea, desigur că nici cercetarea nu putea „avansa“ în nici un fel. Astfel că s-a scos o substanţă chimică de la naftalină, care fusese creată de Jerome Horwitz în 1963 în timp ce lucra pentru „Detroit Cancer Foundation": AZT (Azidothymidin), cunoscută şi sub numele de „Retrovir“ sau „Zidovudin“.

   Această substanţă este un aşa numit „Chain-Terminator": deoarece se aseamănă cu Timidin-ul natural, ea este preluată în diviziunea celulară (copierea ADN-ului), fapt ce are urmări fatale, blocând  lanţul genelor. Ceea ce face ca celulele noi să fie incomplecte şi astfel să moară. Acest lucru se întâmplă mai ales în ţesuturile formate din celule care se divid, multiplică) frecvent, cum este sângele (ţesut lichid) sau mucoasa intestinală. Şi tocmai pentru reducerea celulelor sângelui fususe iniţial această substanţă concepută, anume pentru cazurile de leucemie.

   Din păcate, la vremea respectivă, întreaga poveste fusese un eşec răsunător, deoarece s-a constatat că pacienţii mureau mai repede din cauza acestei substanţe decât din cauza leucemiei însăşi, şi în concluzie a fost retrasă de pe piaţă. S-a încercat folosirea ei în alte afecţiuni, şi astfel printre medici substanţa respectivă a căpătat renumele de „medicament care îşi caută o boală potrivită“.

    Şi în 1986 şi-a găsit „boala potrivită: AZT a sărbătorit „reînvierea“ contra AIDS, de această dată. Margaret A. Fischl din Miami a publicat un studiu care susţinea că AZT poate prelungi durata de viaţă a pacienţilor AIDS care fuseseră terapiaţi cu acesta, în comparaţie cu un grup de control, fără administrare de AZT. Jurnalistul newyorkez John Lauritsen a putut ulterior dovedi că sudiul fusese rasolit, dovedind mai multe greşeli de procedură, care au dus la rezultatul dorit. (Sursa: a se citi în cartea sa „The AZT-Story - Poison by Prescription", precum şi în ziarul din Zürich „Welt woche”

25.6.1992 sau în „raum&zeit-special Nr.4)

   Deşi acuzaţiile lui Lauritens nu au fost niciodată contrazise, studiul Fischl a dus la apobarea AZT ca „medicament AIDS“ în USA şi în majoritatea ţărilor europene. Studiul fusese finanţat, la fel ca şi cele ale lui Douglas D. Richman (1987) şi Paul A. Volberding (1990) de către concernul farma

americano-britanic „Borroughs-Wellcome", care, ca din întâmplare, era producătorul AZT. Aceste studii sunt în permanenţă date ca exemple în medicina şcolastică ca justificare a terapiei AIDS. Alte studii asupra AZT, ca de exemplu cel francez al lui E. Dournon et al. (1988) care nu fuseseră finanţate de către Wellcome, au ajuns la cu totul alte concluzii.

   Astfel spre exemplu, în Australia a fost făcut public faptul că 56% dintre cel terapiaţi cu AZT, dezvoltau într-un singur an toate simptomele AIDS, deci cu mult mai rapid decât ar fi reuşit virusul însuşi.(Sursa: Swanson CE, Cooper DA, The Australian Zidovudine Study Group, AIDS 4, .749, 1990)

   Sau de exemplu confirmarea de la „National Cancer Institute", că sub administrare AZT  apăreau linfoame de 30-50 ori mai des decât fără administrare, ceea ce ducea la o razantă creştere a cazurilor de decese, pe care însă „birocraţii AIDS“ le ascundeau mereu sub masă. AZT, la fel ca şi alte chemoterapii, bloca orice diviziune celulară, desigur astfel şi a virusului, dar nu numai. Chiar şi dacă

s-ar da crezare tezei că HIV infecta o celulă T4 dintr-o mie, este nebunie curată să ataci toate celulele imunitare, în condiţiile în care pacientul oricum suferea (aparent) de un deficit al acestora, doar cu scopul de a distruge virusul. Deoarece AZT nu poate face deosebirea dintre celulele infectate de virus şi cele „curate“, el distrugea de mii de ori mai multe celule sănătoase decât ar fi făcut virusul însuşi. Deci AZT este de mii de ori mai otrăvitor decît HIV (dacă acesta ar exista întradevăr). Duesburg compara această „acţiune“ a AZT cu încercarea de a lichida un terorist care se ascundea într-un oraş, otrăvind întreaga reţea de apă a oraşului respectiv!

   Dar nu numai atât. Deoarece deseori ţesuturile care se divid frecvent sufereau puternic, erau atacate şi mucoasele (cea intestinală de exemplu). În consecinţă nu este nici o mirare că pacienţii terapiaţi cu AZT sufereau de diaree cronică şi vomă şi în timp căpătau cahexie (formă gravă de anemie corporală) care îi răpunea în cele din ură. Flămânzeau deşi mîncau, deoarece intestinul era distrus încetul cu încetul. Şi componentele celulare ale sistemului imunitar, care se află în procent de 80% în limfaticul intestinelor, erau şi ele distruse.

   Toate aceste fenomene se pot citi în instrucţiunile însoţitoare sub titlul de „Efecte secundare“: „Anemie a celulelor roşii care poate merge până la deces, precum şi alte modificări periculoase ale sângelui cum ar fi leucopenia, apoi greaţa, durerile de cap, afecţiuni dermatologice, dureri musculare, atrofiere musculară, tulburări senzoriale ale pielii, dureri de burtă, febră, vomă, insomnie, lipsă de apetit, oboseală permanentă (datorată anemiei sângelui), impotenţă, demenţă precum şi hepatită acută.“ Modificările sangvine sunt atât de dramatice, că 30-50% dintre cei terapiaţi necesitau doar în câteva săptămâni de terapie, transfuzii de sânge. Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, documentele interne ale FDA (autoritate care aprobă medicamentele pentru USA) considerau AZT ca fiind potenţial carcinogen!

   Efectele secundare ale AZT se aseamănă stupefiant de mult cu simptomele AIDS. Dacă Dumneavoastră sau eu, ca persoane sănătoase, vom fi timp de un an terapiaţi (adică otrăviţi) cu acest AZT, atunci vom obţine exact ceea ce se înţelege în general prin „bolnav AIDS“. Vom fi bolnavi AIDS! Astfel Freddy Mercury şi Rudolf Nurejew nu au murit de AIDS, ci de AZT.

   Aici se ridică întrebarea înderptăţită, câţi dintre cei care au murit cu diagnosticul AIDS, au murit în realitate de AZT! Spre deosebire de pacienţii cu cancer, cărora chemoterapia li se administrază ejalonat, în etape, pentru ca organismul să se poată regenera, AZT se administrează fără întrerupere. Iar rezultatul este devastator. Duesburg denumea AZT ca „AIDS prescis de către medic“ şi ca „otravă curată“.

   „AZT nu poate ajuta nimănui, şi cu atât mai puţin oamenilor care suferă oricum de o pierdere de celule. AZT poate aduce numai dezavantaje… Ar trebui interzis fiecărui medic care prescrie AZT, dreptul de practică, până va clarifica motivele pentru care a administrat AZT. Aceşti oameni, care au depus jurământul lui Hippocrate, ar trebui să reflecteze la ceea ce fac. Dacă ar avea un pic mai multe cunoştinţe despre biochimie, atunci nu ar prescrie aşa ceva.“ (Sursa: Duesberg: Interviu în raum & zeit 39, 1989). Cercetătorul AIDS Joseph A. Sonnabend, care din 1981 a terapiat sute de pacienţi AIDS declara: „AZT nu este compatibil cu viaţa“. Profesorul de biologie moleculară Dr. Harvey Bialy, redactor-şef la „Biotechnology“ era de părere că: „Eu nu văd cum acest medicament ar putea să facă altceva decât să îmbolnăvească oamenii foarte, foarte grav.“

   În ciuda periculozităţii lui, această otravă a fost prescrisă ani de-a rândul pe banii Caselor de asigurări de sănătate, şi culmea, din 1990 au fost terapiaţi şi oameni sănătoşi, aparent „HIV-pozitivi“, inclusiv gravide şi sugari! În 1991, conform datelor producătorului, în toată lumea existau 180.000 de persoane care primeau acest medicament, cu sau fără AIDS. Motivul? Simplu: un beneficiu de 1,2 miliarde de dolari în anul 1992, de exemplu. Câştigul curat era de 50%. PECUNIA NON OLET!

   În Italia s-a descoperit că toţi membrii comisiei de stat AIDS, cu o singură excepţie, erau plătiţi de concernele farma. 2.500 de milioane de dolari, bani ai plătitorilor de impozite, mergeau la concernele farma şi agenţiile de presă. (Sursa: Dr. Vittorio Agnoletto auf dem Kongreß „Ripensare l'AIDS", Bologna 1994)

   În ultima vreme, chiar „Spiegel“ recunoştea, ceea ce criticii au spus de la început: „Şi AZT se dovedeşte a fi ineficient pentru a prelungi semnificativ viaţa infectaţilor cu HIV.“ (Sursa: „Der Spiegel" Nr.2, 6.1.1997) Deci sfârşiul coşmaului? Din păcate nu. După AZT, acuma se administrază cocktail-uri chimice şi mai periculoase. De exemplu DDC (Didesoxycystin), 3TC (care funcţionează după principiul AZT) precum şi  „inhibatori de protează" ca Saquinavir, Ritonavir sau Indinavir. Se inhibă producerea de proteine, în virus cât şi în celulele normale, sănătoase. O variantă nouă, şi mai periculoasă a vechii strategii de „otrăvire a fântânilor“. Întreaga nebunie apare pe primele pagini ale ziarelor: „Miracolul AIDS, sfârşitul deceselor“. Chiar aşa de multe minuni nu sunt de relatat, căci în presă apar informaţii precum că „deşi eficiente, preparatele sunt foarte scumpe şi provoacă foarte multe efecte secundare grave. Trebuiesc consecvent administrate mai mulţi ani la rând, şi pe deasupra nu sunt întotdeauna eficace.“

   Doar că în aceste cazuri sunteţi singuri de vină, aşa cum îşi dă cu presupusul „Spiegel”, căci nu aţi ascultat de nenea Doctoru şi aţi luat pe ascuns tot felul de tincturi şi de pilule. „Astăzi nu mai poate şti nici un medic ce anume aţi făcut cu corpul Dvs.” De altminteri, nici medicii nu mai ştiu ce au făcut cu corpul Dvs. Oricum, reţineţi: dacă ceva nu funcţionează în mod obligatoriu este pacientul de vină, care a „deviat” de la terapie, şi în nici un caz medicul! „Acest război contra inamicului din propriul organism înseamnă pentru pacient o viaţă sub dictatura prescripţiilor medicale, marcată de efectele secundare ale medicamentelor şi de trauma unei rezistenţe la acestea.”

  Că toată povestea nu avea cum să fie altceva decât un uriaş eşec, era previzibil, şi „Spiegel“ se scuză deja în avans: „Totuşi este deja de pe acuma sigur că datorită noilor medicamente, pacientul, chiar dacă nu va fi bolnav, nu va fi nici sănătos. În cel mai favorabil caz AIDS va deveni, la fel ca şi diabetul, o afecţiune cronică… Mult prea des se confundă „virus nedetectabil“ cu „vindecat“.

  Dar atunci ce mama sărăciei înseamnă „vindecat“ în ochii virologilor paranoici, dacă nu distrugerea virusului? Oamenii aceştia nici măcar nu-şi mai urmează „logica autoinventată“, doar cu scopul de a-l lăsa veşnic pe pacient „dependent de terapie“. Cu o surprinzătoare sinceritate, „Spiegel“ recunoaşte în încheierea articolului: „Căci, spre deosebire de o terapie de durată ca cea pentru bogaţi, cu un singur vaccin, pentru săraci, nu se pot gâştiga destui bani.“ Cutremurător de adevărat. Probabil ca ni se vor vinde amândouă, pentru a maximaliza profitul!

„Surviving AIDS"

   Sub acest titlu descrie Michael Callen cum a reuşit să supravieţuiească 10 ani sub diagnosticul AIDS, fără AZT. (Sursa: „Surviving AIDS“ în Editura bei Harper & Collins, 1990)

El este de părere că: „Rămâne un mister motivul pentru care oamenii de ştiinţă nu sunt interesaţi să ne studieze pe noi, supravieţuitorii.“ Pe mine unul nu mă miră acest fapt. Callen a intervievat 50 de alţi „etichetaţi AIDS“ care au supravieţuit „sentinţei“, toţi fiind „personalităţi“ care au avut capacitatea de

a-şi lua destinul în propriile mâini şi de a privi pozitiv în viitorul lor. Lucrul cel mai important pare a fi depăşirea „şocului condamnării la moarte“ printr-un test pozitiv!

   Calea relevată în această carte este ieşirea din pasivitatea unui pacient, care-şi pierde speranţa şi care îi încredinţează viaţa sa unui medic. Din păcate sunt puţini cei care reuşesc acest lucru, aceasta şi datorită sprijinului insuficient din exterior. Dacă, în cazuri excepţionale cercetarea virologică se va ocupa de cazurile de „supravieţuitori pe timp lung“, aceasta se va face doar sub obsesia descoperirii şi cercetării „factorilor Levy“ care au reuşit să ţină cu succes virusul în şah. Ideea de a verifica însăşi „teoria“ virală a AIDS, nu îi vine nici unuia dintre aceştia!

    Un interesant detaliu din interviurile adunate de Callen este: din 50 de „supravieţuitori pe timp lung“, doar 4 au luat AZT (dar au renunţat la timp la el). Şi eu personal cunosc câţiva, cărora le merge din nou mult mai bine, după ce au renunţat la chemoterapie. Marea majoritate a lor fac acest lucru „pe ascuns“ de frica de a nu fi supuşi presiunilor din partea familiei sau medicilor de a lua „otrava“. Ei aruncă pilulele pur şi simplu la gunoi. Producătorilor le este acest lucru egal, atâta timp cât produsele au fost plătite de Casele de sănătate. Cunosc cazuri în care medicul a întrebat, sceptic, bolnavul AIDS dacă şi-a luat brav pilulele la timp, după ce a observat că bolnavului îi mergea mai bine. Se pare că medicii ştiu mult mai mult decât spun.

   (Nota Qui bono: Aceasta este şi una dintre motivaţiile Site-ului www.quibono.net . De a informa, de a încuraja pacienţii să ia în considerare şi alte căi pentru viitorul lor, decât aceea de a se „abandona“ resemnaţi în mâna medicilor alopaţi, care ştiu, mulţi dintrre ei, că ceea ce prescriu pe reţetele ştampilate cu „plicul“ nu face nici cât o para chioară. De a încerca să arate minciuna, prefăcătoria şi lăcomia nepotolită de câştig financiar a unor medici alopaţi şi a tuturor concernelor farma, pe seama sănătăţii oamenilor obişnuiţi!)

   Cum se poate scăpa de un „AIDS manifest“ descrie Dr. Bob Owen în cartea sa „Roys Heilung von AIDS" (Sursa: Wadthausen-Verlag, 1989) Un medic de ţară din California a reuşit să-şi ajute soţia, şi ea medic, doar cu mijloace naturiste, dietă alimentară şi renunţarea la medicamente. Doar că această „erezie“ au plătit-o scump: amândoura li s-a retas licenţa de practică medicală, şi între timp au părăsit USA. Da, dar au făcut-o ca oameni sănătoşi, nu ca şi cadavre! (Sursa: interviu cu Bob Owen în raum & zeit 43, 1989)

Cum sunt înlăturaţi criticii

   Pentru a căpăta o imagine asupra „discuţiilor ştiinţifice libere“ aşa cum sunt ele în zilele noastre practicate, iată câteva fragmente dintr-un raport prezentat de autorul John Lauritsen asupra Congresului AIDS din Iunie 1993, care s-a desfăşurat la Berlin (raport publicat în „raum&zeit“ 68, 1994): „Compania Wellcome finanţează două grupe, care se numes „Act Up“ şi „Project Inform“. Ambele grupe sunt aparent formate din critici AIDS. Ele nu numai că au venit la Berlin pe costurile firmei „Wellcome“, ci au mai primit şi 50.000 de lire sterline (circa 150.000 de mărci germane sau mai nou 75.000 de Euro) puse de firmă la dispoziţie pentru perioada în care trebuiau să rămână în Berlin (costuri hotel, mâncare, transport, etc).

    Wellcome se străduia în cadrul Congresului, să neutralizeze efectele „studiului Concorde“, studiu independent care dovedea că AZT, respectiv Retrovir aduce pacienţilor orice altceva în afară de o prelungire a vieţii. Întrebările critice puse de jurnaliştii din Germania şi din alte ţări ori nu au primit nici un răspuns din partea conducătorilor Conferinţei, ori au primit răspunsuri aiuristice. Jurnalista de la televiziunea britanică Joan Shenton a fost, ca urmare a unei întrebări puse, agreasată fizic de către unul dintre membrii grupului „Project Inform“.

   Persoanele care în mod paşnic împărţeau foi volante cu critici la adresa teoriei AIDS au fost de asemenea agresate fizic de către membrii celor două grupări, cărţi şi materiale informative au fost furate şi distruse (arse, ca în timpul naziştilor). Conducerea acestei Conferinţe refuză orice declaraţie asupra celor petrecute.“

   Nu surprinde faptul că în presa germană, de orice culoare şi orientare, nu apar nici un fel de relatări asupra incidentelor respective. Totuşi aceste incidente au fost confirmate şi de alte surse, independente (Sursa: observatorul Klaus Blees, participant la Congres, în „Gestalt Theory“, Vol.15 (1993), no. 3/4) care au mai adus încă o serie de detalii: „Peter Schmidt, un jurnalist de televiziune liber, care filma incidentele respective, a fost reţint de poliţie iar filmarea i-a fost ştearsă. Lui Schmidt, care în canalul de televiziune „Offenen Kanal Berlin" prezenta periodic emisiuni critice la adresa teoriei AIDS, i-a fost retrasă acreditrea ca jurnalist la Congres.“

   Un alt critic AIDS, Robert Laarhoven, care rezervase din timp un stand pentru cărţile sale, i-a fost refuzat acesta, pe motiv de lipsă de spaţiu, deşi spaţiu disponibil era suficient. El totuşi şi-a expus cărţile, fapt care i-a atras excluderea de pe terenul unde se desfăşura Congresul, iar Prof. Habermehl din cadrul conducerii Congresului, l-a ameninţat chiar şi cu expulzarea din ţară. Însă alte două grupări, care prezentau exponate fără să aibe autorizaţie sau rezervare de spaţiu, au fost tolerate.

   Klaus Blees concluziona: „Desfăşurarea Congresului, după părerea mea, a fost caracterizată

printr-un climat de dogmatism şi intoleranţă care a dominat toate discuţiile ştiinţifice sau publice asupra AIDS. Mass-media a ignorat complect sau denaturat ironic criticile aduse teoriei AIDS de către oameni de ştiinţă sau jurnalişti.“

   John Maddox, redactorul-şef de la „Nature“, recunoştea deschis într-un interviu acordat revistei  „Spiegel“ că cenzurează şi filtrează lucrările ştiinţifice care apar în revista sa. Dacă ne gândim doar la faptul că 90% dintre contractele pentru reclame publicitare (deci cele care aduc cele mai mari venituri revistei) provin din partea concernelor farma, nu avem de ce să ne mai mirăm, şi putem şti cu o exactitate de 100% care lucări sau articole vor apare în „Nature“ şi care nu.

   Jurnalistul englez Neville Hodgkinson a reuşit să publice, în „Sunday Times“ din 26.04.1993 un articol critic la adresa teoriei AIDS. Imediat el a fost atacat agresiv din toate părţile: „Observer“, „Independent“, BBC şi „Guardian“. Hodgkinson relatase printre altele, cât de departe poate ajunge „braţul lung“ al concernelor farma: în Nairobi, un călugăr iesuit înfiinţase un ospiciu pentru copii bolnavi AIDS (test-pozitivi). Doar că el a constatat, spre surprinderea sa că copiii din ospiciu, cu o singură excepţie, erau sănătoşi şi puteau chiar urma cursurile şcolilor la care mergeau. Lucru care nu corespundea cu teoria AIDS pe care o citise iesuitul. Doar că, după ce şi-a exprimat public îndoiala, iesuitul nostru a fost supus unei presiuni atât de puternice, mai ales din partea ţărilor care puneau la dispoziţie mijloace materiale şi fonduri, încât a trebuit să se resemneze şi să retracteze afirmaţiile făcute în presa locală.

   Soţilor Krynens, care s-au dus în Tanzania pentru a ajuta copiilor orfani bolnavi de AIDS, le-a mers cam în acelaşi fel. După ce timp de cinci ani au căutat în zadar astfel de copii bolnavi, au „îndăznit“ să dea publicităţii această realitate. Instantaneu le-au fost retrase fondurile care le fuseseră puse la dispoziţie de „EU-AIDS-Task force“, şi au fost expulzaţi din gruparea respectivă, cât şi din Tanzania. Doar un Apel la primul ministru (presupun cel britanic, din textul original nu reiese clar) i-a putut proteja pentru o perioadă. (Sursa: raum&zeit 73, 1995)

   Jurnalistului şi profesorului Kawi Schneider, care se angajase activ în critica AIDS, i-a fost interzis de către angajatorul său, biserica evanghelică, să discute teme legate de AIDS în cadrul şcolii unde preda, şi să nu răspundă la întrebările spontane pe această temă care ar putea veni din partea elevilor! Disputa între Schneider şi biserica evanghelică s-a soldat în final cu concedierea acestuia în Septembrie 1992!

   Cu ocazia „Zilelor internaţionale AIDS“ de la 1 Decembrie 1989, Oficiul de sănătate din Remscheid a plănuit o acţiune în cadrul căreia în şcoli au fost plasate pe pereţi diferite afişe pe tema (oficială desigur) AIDS. Respectivul oficiu plănuia şi un proiect de o săptămână în gimnaziul Röntgen, cu titlul „Teorie ştiinţifică şi etica în baza AIDS”. Dar în momentul în care respectivul Oficiu a aflat că elevii din gimnaziu purtau discuţii şi pe baza teoriilor critice la adresa AIDS, cum erau cele ale lui Duesberg, intenţionând să dezbată critic teoria AIDS în cadrul acestui proiect, Oficiul respectiv a anulat proiectul, inclusiv Podiumul de discuţii libere ce ar fi urmat să aibe loc. (Sursa: raum&zeit Special 4)

   Duesburg a descris bine comportamentul ideologilor AIDS: „Ştiinţa a devenit pentru mulţi un surogat al religiei! Tocmai de aceea reacţionează astfel, atunci când cineva afirmă ceva care contravine ideilor cu care au crescut şi s-au „maturizat“, în care cred şi de care sunt mândrii. La fel ca atunci când este pusă întrebarea: Unde este dovada că acel om a mers pe apă? Brusc, întrebatul devine neprietenos, iar întrebătorul este excomunicat!“ (Sursa: raum&zeit 42, 1989)

Prea târziu pentru a mai putea învăţa ceva?

   Cel care are argumente mai bune, nu trebuie neapărat să primească şi dreptate. Tocmai şi de aceea  „spectacolul AIDS“ care este înscenat şi ne este derulat prin faţa ochilor, constituie un „exemplu de şcoală“ pentru cei care doresc să înveţe mecanica „scandalului ştiinţific“. Întregul sistem al cercetării ştiinţifice, al industriei farmaceutice şi al mass-mediei este atât de bine „pornit la vale“ încât nu mai poate fi controlat, şi chiar dacă se încearcă acest lucru, totuşi va aluneca mai departe, ca Titanicul în aisberg, scăpat de sub control.

  „Acolo unde sunt investiţi atâţia bani, nu se mai poate spune nimic, mai ales nu se mai poate spune că totul este fals. De aceea trebuiesc căutate alte soluţii. Astfel că acuma nus e spune că teoria era falsă, ci doar că nu mai este atât de corectă, şi că ea trebuie complectată cu una sau alta. Această <învârtire în jurul cozii> are ca efect faptul că ştiinţa frânează şi induce în eroare. Cu cât sunt mai mulţi bani investiţi, se exclude posibilitatea greşelilor precum şi posibilitatea de a recunoaşte o greşală“ (Sursa: Duesberg în raum&zeit-lnterview, special 4)

  Profesorul de microbiologie newyorkez Harvey Bialy scria: „Ipoteza virală AIDS reuneştespecialişti în  biologie moleculară care nu sunt medici, şi medici, care deşi bine intenţionaţi, nu sunt informaţi asupra biologiei moleculare. Pe deaspra se adaugă un anumit număr de întreprinzători lacomi, deoarece HIV şi AIDS este o afacere foarte bună… Este un tăvălug imposibil de oprit – o combinaţie între lăcomie şi intenţii bune… un amestec diabolic şi otrăvitor.“ Căci PECUNIA NON OLET!

   Şi încă o dată Duesberg în interviul mai sus amintit: „Faptul că unii oameni câştigă bani mulţi, nu este ceva nou, dar faptul că îi câştigă pe spinarea multor oameni, dintre care mulţi ar putea fi uşor salvaţi iar alţii cel puţin ar putea să nu fie otrăviţi, asta este ceva nou!“

Şi ce vom face în viitor?

   Deoarece „ajutor de Sus“ nu este de aşteptat (sau poate că totuşi…?), cei afectaţi trebuie să-şi ia singuri în mâini destinul. Am să rezum încă o dată actualul stadiu al cunoştinţelor pe tema „deficienţa imunitară“:

-testele HIV care se află pe piaţă la ora actuală sunt nesigure şi se contrazic între ele, deci este imperios necesar a nu le efectua. Cine este oare atât de bine informat încât să întâmpine zâmbind un rezultat „pozitiv“? (Nota Qui bono: De altminteri nici un test nu este sandardizat, şi nici nu va fi vreodată, atâta timp cât virusul nu este izolat, curăţat şi anailizat, asta în cazul în care el, mai înainte de toate, există!)

-în laborator sunt studiate doar „artefacte“ („făcături“), deoarece virusul nu a fost niciodată relevat, ceea ce înseamnă că toată discuţia este de pomană. Şi chiar dacă el ar exista întradevăr, nu poate fi făcut răspunzător pentru peste 30 de boli complect diferite;

-singurul lucru care contează este starea de sănătate a pacientului atins, cu sau fără test. Dacă cineva întradevăr suferă de o gravă deficienţă a sistemului imunitar, atunci sunt motive destule pentru a cerceta temeinic, în fiecare caz individual, cauza acestei situaţii. Aproape întotdeauna se va da peste una dintre aceste cauze, eventual mai multe la un loc, care într-un astfel de caz , se vor potenţa reciproc:

1. Consum de droguri pe durată de ani de zile. Prin aceasta nu înţeleg tutunul, alcoolul, marihuana sau haşişul, ci drogurile tari ca heroina, crack, cocaina, drogurile „Sniffer“, chimicalele stimulatoare ale potenţei, Extacy şi psihofarmaca! (foarte răspândită).

2. Intoxicare pe perioadă lungă de timp cu substanţe chimice: terapie de lungă duată cu factori de coagulare ai sângelui, antibiotice, măsuri imunosubpresive post-transplant, chemoterapii, antialergice, cum este Cortizonul şi substanţele înrudite. (Asupra confuziei dintre efectele secundare ale Cotizonului cu simptomele AIDS, vezi Prof.Dr.O. Bergold în raum&zeit 41, 1989)

3. Vaccinuri administrate, mai ales contra variolei (vărsat) sau hepatitei, care pot sabota sistemul imunitar (mai multe vezi în capitolul destinat vaccinurilor);

4. Boli „normale“ diagosticate fals, care se apropie de AIDS. Aici  este vorba mai ales de sifilis, care, ca urmare a descoperirii penicilinei, a migrat într-o formă atipică şi subacută şi care apare în această formă mult mai des decât se crede. Puternica asemănare cu simptomele AIDS au fost cercetate de Harris L. Coulter (Sursa: „AIDS and Syphilis - The Hidden Link", North Atlantic Books, Berkeley, 1989) 

Dar şi oricare altă boală din „catalogul“ AIDS, mai ales când pacientul face parte ditr-una dintre categoriile de risc.

5. Puternicul stress psihic (aşa cum ar fi de exemplu diagnosticul „HIV pozitiv“) pot în anumite cazuri avea o acţiune imunosubpresoare atât de mare, încât pot apare îmbolnăviri grave, inclusiv cancer.

   Aşadar ce trebuie să facă acela care este bolnav şi aparent are AIDS? În primul rând trebuie să se informeze cât mai bine asupra situaţiei, pentru a scăpa de FRICĂ, şi pentru a-şi crea sentimentul de speranţă. Apoi trebuie să evite medicamentele chimice puternice, mai ales AZ şi otrăvurile asemănătoare. Apoi trebuieşte efectuală o autocurăţare şi detoxificare temeinică a organismului, care poate fi neplăcută, dar care este foarte necesară. Acest lucru se poate face cu metode ce aparţin medicinei integrale (naturiste), în consecinţă este necesar a se lua legătura cu un practician din acest domeniu, care să aibe curajul şi cunoştinţele necesare pentru a se desprinde de dogma AIDS.

(Nota Qui bono: Nu sunt aici excluşi medicii, doar că este foarte greu să găseşti unul care să aibe curajul de a se exprima deschis contra dogmei AIDS, deoarece istoria de până acuma ne-a arătat că aceştia riscă să fie „excomunicaţi“ din Frăţia Mafiotă a Jurământului lui „Ipocrit“ .)

   Foarte importantă este şi comunicare cu alţi pacienţi aflaţi în aceaşi situaţie. Cunosc personal mai multe cazuri de pacienţi care au „obosit“ să tot înghită otravă, şi au întrerupt chemoterapia, şi cărora de atunci le merge din ce în ce mai bine. Din păcate presiunea din parea unor medici şi din partea opiniei publice este foarte mare, astfel că despre aceste lucruri se vorbeşte şi se povesteşte doar „pe sub mână“. Foarte importantă este susţinerea din partea familiei şi a prietenilor. Părerea mea este că în cadrul „Consilierii AIDS“ oficiale, să fie respinse toate propunerile de „sprijin şi ajutor“, deoarece acestea nu sunt în esenţă decât „braţul lung“ al concernelor farma, fiind chiar şi finanţate direct de către acestea. (Nota Qui bono: Iar aici doresc să atrag încă o dată atenţia asupra Forumurilor pe diferite profile de boli, care sunt de asemenea aproape în totalitate subvenţionate de concernele farma. De curiozitate am vizitat o serie de astfel de Forumuri de limbă română – dar nici cele germane nu sunt altfel, decât doar poate mai civilizate ca expresie şi limbaj – şi m-am îngrozit de agresivitatea cu care orice opinie diferită de cea a Administratorului este condamnată, înjurată chiar, iar făpaşul este excomunicat imediat. Deşi numele lui nu este şters din lista memebrilor, căci am bănuiala foarte intensă că Administratorii sunt plătiţi pe „cap de vită“ de către concernele farma, ca la abator!)

   Calea Crucii este prestabilită pentru pacienţii AIDS (din punct de vedere oficial-dogmatic): „Pacientul va fi „alergat“ prin toate stadiile AIDS, conform manualelor şcolastice. În final, toţi participanţii vor avea gustul amar al concluziei că în ciuda tuturor eforturilor, au pierdut lupta contra unui duşman perfid. Pacientul va muri ca o victimă ascultătoare,sacrificată unei epidemii „sociale“ iar frustrarea terapeutului se va îndrepta cu agresivitate contra celor care propun, ba chiar mai mult, care pretind ca propriile fapte să fie analizate autocritic.“ (Sursa: Dr. Heinrich Kremer: „AIDS - ein von Ärzten forciertes Todes-Syndrom?" –Aids – un sindrom ucigător provocat de medici? în raum&zeit 86/97)

   Pentru toţi cei care nu vor să sfârşească astfel, singura cale este să-şi formeze propria imagine asupra temei AIDS. Iar ajutor în această privinţă se poate obţine din partea criticilor AIDS din ce în ce mai mult şi mai des.


vezi continuarea Dezastrul medicinei moderne