Hepatita C, un AIDS la preţ redus  

   Similitudinile dintre agenţii patogeni ai AIDS (virusul HI - retrovirus) şi hepatitei C (virusul HC - retrovirus), similitudinile în cunoaşterea (sau mai bine zis ne-cunoaşterea) şi cercetarea celor două retrovirusuri, similitudinile în metodele de testare (testul PCR de exemplu), similitudinile în abordarea căilor terapeutice şi încă o serie întreagă de elemente ne determină să considerăm hepatita C o “invenţie” după modelul  AIDS, o soră mai mică a AIDS. Pentru cei care vor să se informeze mai amănunţit asupra hepatitei C este obligatorie o incursiune preliminară în AIDS (chiar dacă, desigur, nu sunt testaţi HIV-pozitiv) căci astfel se vor putea înţelege mult mai multe adevăruri despre HCV. Recomandăm a se citi cu atenţie mai întâi Capitolul 3 din “Virus-mania”, iar abea după aceea Capitolul 4.

   Un al treilea tip de hepatită a fost „găsit“ în anii 70, mai ales la anumite grup de risc cum ar fi dependenţii de droguri (heroină), alcoolicii şi pacienţii care primiseră transfuzii de sânge. Mulţi dintre specialişti considerau acest tip de inflamaţie a ficatului ca nefiind nici hepatită A, nici B, căci nu putuse fi relevat nici unul dintre virusurile “cunoscute“ (A sau B). De unde şi numele iniţial de hepatită „non-A-non-B“. Cel mai bun lucru ar fi fost să elimine literele (A şi B) şi să se limiteze la „non hepatită“. Dar în loc de asta, oamenii de ştiinţă ne-au arătat că şi ei cunosc alfabetul (îndoieli încă mai persistă), astfel că au trecut la litera C. Acum, trebuie să avem răbdare până vor termina cu toate cele 27 de litere, nu?  

   Desigur că este vorba despre o inflamaţie a ficatului, (hepa-ficat şi itis, sufix ce desemnează o inflamaţie). Dar ne aflam în plin sezon de vânătoare. Se dăduse “liber” la virusuri. Iar vânătorii erau avizi de glorie şi bani. Doar că această formă de hepatită nu se comporta ca o boală infecţioasă (contagioasă), pe de o parte pentru că era întâlnită la ANUMIT grupuri de risc (o epidemie nu cunoaşte limitări de genul acesta) iar pe de altă parte pentru nu afecta (nici nu a afectat vreodată) personalul medical care intra în contact cu respectivii bolnavi, fie doctori sau personal sanitar, şi nici partenerul de viaţă (soţul sau soţia). Despre toate acestea însă vom mai avea ocazia să discutăm pe larg mai târziu. 

   Nu de multă vreme în medicină îşi făcuse apariţia o nouă specialitate, cea de virolog (un fel de puşcaş-lunetist, care caută “cu lupa” minuscule animale ce trebuiesc vânate şi transformate în trofee, virusurile). Deci, pentru a dovedi încă o dată cât de utili sunt dânşii, şi cât de recunoscătoarea trebuie să le fie întreaga umanitate, luntiştii noştri s-au apucat de “binoclat”. Au tot căutat, şi căutat... până în 1987. (Nota bene: retrovirusurile fuseseră “luate în vizor” în anii 70, iar genialul savant “de renume mondial” Robert Gallo, şterpelise de la Luc Montagnier un virus fabricat în laborator, pe care l-a declarat descoperit de către el însuşi pe 23.04.1984, virusul HIV. În cea mai bună tradiţie pasteruiană. Deci baza consensului retroviral exista deja, astfel încât cel mai simplu lucru era ca, atunci când nu ştim cu ce se mănâncă un virus, să-l mâncăm ca şi pe cel HIV.

   În 1982, laboratoarele firmei Chiron Corporation, o companie de biotehnologie din San Francisco (binecunoscută nouă deja din poveştile lui “HIV în AIDS”), foarte modern utilată tehnologic, şi-a început căutările în domeniu. Ideea de la care se pleca “a-priori” era aceea, cum spuneam, a unui virus care trebuia găsit. Căci de câte ori medicina nu ştie despre ce fel de afecţiune este vorba, se scoate din sertar bagheta magică a infecţiei virale. Mai nou se scoate chestia asta din sertar şi atunci când un concern farmaceutic vrea să-şi sporească încasările. Şi concernele astea vor întotdeauna doar aşa ceva. Bani!

   Deci la Chiron s-au luat nişte maimuţe, mai exact nişte cimpanzei, cărora le-a fost injectat sânge recoltat de la pacienţii diagnosticaţi cu hepatită C. Dar ce să vezi, nici una dintre maimuţele astea obraznice nu s-au îmbolnăvit de hepatită C! S-au putut constata doar foarte slabe indicii ale unei infecţii, sau doar o stare apatică pentru câteva zile, la circa 2 săptămâni după ce li se introdusese masiv sângele recoltat. Desigur că prezenţa în corpul lor a unei cantităţi însemnate de sânge străin a declanşat o reacţie de apărare a propriului sistem imunitar, dar după câteva zile totul a revenit la normal. Nici un fel de simptome specifice hepatitei C! Sigur că vânătorii, pardon, cercetătorii au căsăpit maimuţele, le-au scos ficaţii şi... n-au găsit în ei nici un fel de virus!

   La Chiron creştea disperarea. Se investiseră deja foarte mulţi bani în aceste cercetări, fără rezultat. Ceea ce nu dă bine la acţionarii firmei. Aşa că sa tot căutat în continuare prin ficaţii maimuţelor, până când în cele din urmă s-a găsit pe acolo, pe undeva, o mică frântură de cod genetic, o informaţie genetică codificată într-o moleculă denumită ARN (acid ribonucleic). Această frântură de informaţie genetică PĂREA să nu aparţină corpului gază, adică răposatei maimuţe. Aşa că de pe malul golfului  San Francisco s-a înălţat un uriaş urlet : «Evrica»! Imediat, în baza celebrului şi nefastului «consens», s-a PRESUPUS că această chestie era urma unui virus venit din afara organismului. În orice caz, egal ce ar fi fost acestă frâtură de cod genetic, şi de unde ar fi provenit, ea se poate găsi (aceast fragment de ARN) doar la circa jumătate din pacienţii “diagnosticaţi “ HCV pozitiv. Iar la aceaşti 59% doar într-o cantitate extrem de mică (de un ARN de acest gen la fiecare 10 celule hepatice), ceea ce face greu de crezut că ar putea provoca o stare de boală, o inflamaţie.   

   Echipa de la Chiron a folosit “tot armamentul din dotare” pentru a reconstrui fragmentele misteriosului virus. Astfel că destul de repede (chiar suspect de repede) au putut face teste anticorpi contra ipoteticului virus. Mai bine ne se apucau să facă! Căci au constatat că doar la un număr foarte mic dintre pacienţii suspectaţi de hepatită C se relevau astfel de anticorpi în sânge. 

  Primul postulat al lui Koch însă stipula că în fiecare pacient care suferea de o anumită infecţie să fie relevată o cantitate suficient de mare din agentul patogen respectiv, în cazul nostru un virus. Cel de-al doilea postulat cere ca acest agent patogen să fie izolat, curăţat de particule străine (lui) şi înmulţit «in vitro», în condiţii de laborator. Iar în fine, cel de-al treilea postulat cere ca acest agent patogen să fie transmis (injectat, de exemplu) unei alte fiinţe (în general un animal pe care se face experimetul respectiv), care să se îmbolnăvească de aceeaşi boală, cu aceleaşi simptome specifice. Ori chestia considerată virus, prin «consens» de către chironişti, nu îndeplinea nici unul dintre cele trei postulate, care deja de 100 de ani stau la baza medicinei alopate. (Nota bene: Situaţie este identică şi în cazul HIV. Sau mai bine zis, în cazul HCV cu cel HIV, căci “savantul de renume mondial” Gallo anunţase pe 23.04.1984 descoperirea virusului HI, deci cu 3 ani înainte de epocala descoperire făcută de Chiron în ceea ce priveşte HCV. Ambele virusuri sunt retrovirusuri, deci nu posedă ADN ci doar ARN, ambele nu respectă nici unul dintre postulatele lui Koch, ambele nu au fost niciodată fotografiate cu microscopul electronic, ambere sunt testate prin testul PCR, contra ambelor se folosesc medicamentaţii imunosubpresoare, ambele bagă groaza în pacienţi şi milioane de dolari în buzunarele concernelor farmaceutice).

   Dar cui îi stătea mintea la Koch şi postulatele lui. Celor de la Chiron le stătea mintea la glorie, premii Nobel şi bani, .... mulţi bani. Aşa că în 1987 s-a născut fratele mai mic al lui HIV, simpaticul HCV !

   Dar nu s-a născut numai fratele cel mic, ci şi o grămadă de paradoxuri. După anunţarea “genialei descoperiri” desigur că o grămadă de cercetători, din multe ţări, au început să se ocupe de “micuţul” nou-născut. Dar ştiţi ce se întâmplă cu copilul care are prea multe moaşe, nu? Şi astfel s-au constatat nişte lucruri cel puţin ciudate. Anume, un foarte mare număr dintre cei care fuseseră testaţi ca «pozitivi» la testul anticorpi, nu dezvoltau niciodată simptomatica specifică bolii, deşi virusul nu era mai puţin activ în organismul lor (conform testului PCR), ca şi în al celor care erau întradevăr bolnavi. Iar, în concordanţă cu rezultatele unui recent studiu de proporţii, desfăşurat pe o durată de 18 ani, cei cu “semne” de infecţie trăiau la fel de mult ca şi cei fără astfel de “semne”.

   Desconsiderând aceste fapte, savanţii noştri au definit (prin «consens») virusul lor ca fiind unul lent, cu o perioadă de activitate care se putea întinde pe decenii întregi. Ceea ce pare de-a dreptul hilar mai ales în cazul persoanelor trecute de 50 de ani, cărora li se spune că, poate peste încă 40-50 de ani o să capete o ciroză. Dacă nu cumva vor face infarct până atunci.

   Însă concernele farma nu se ocupă de paradoxuri ci de vânzări de medicamente. Ori contra unui virus nou, se poate vinde bine o terapie (medicamentaţie) nouă. Indiferent cât de bizară este susţinerea teoretică, empirico-ştiinţifică a respectivului virus şi/sau afecţiuni. Este şi normal că Chiron nu şi-a pierdut cinci ani de pomană, pentru nimic. Şi este şi normal că Chiron s-a grăbit să-şi patenteze testul anticorpi pentru virusui HC, test care a intrat în producţie de serie şi care a fost însoţit de o campanie publicitară “ca la carte”.

  Primul pas l-a constituit un material publicat în “Science”, cel mai important magazin ştiinţific, editat de Dan Koshland Jr. profesor de biologie moleculară şi celulară la University of California din Berkeley. Edward Penhoet, şeful executiv de la Chiron, deţinuse şi el o poziţie de profesor de biolohie moleculară şi celulară tot la University of California din Berkeley. Măi să fie, ce coincidenţă....

   Elita virilogiei americane susţinută de NIH (National Institutes of Health - Institutul naţional pentru sănătate - USA) s-a implicat repede în acreditarea campaniei în favoarea retrovirusului HC. Iar o directivă a Food and Drug Administration (FDA) pentru testarea sângelui în cazurile de suspiciune a unei hepatite a adus firmei Chiron încasări enorme din vânzarea testului anticorpi.

   O mare şansă s-a ivit în 1988 ca urmare a unei cereri speciale din partea doctorilor împăratului Japoniei, Hirohito. Acesta era foarte grav bolnav, şi avea în permanenţă nevoie de transfuzii de sânge, iar întrebarea şi în acelaşi timp rugămintea către Chiron era dacă pot pune la dispoziţie un test prin care doctorii împăratului să fie siguri că acesta nu primeşte sânge infectat cu virus HC. Chiron a profitat imediat de ocazie, astfel că şi-a făcut un foarte bun nume în Japonia, guvernul acestei ţări aprobând testul pentru un an de zile pe piaţa japoneză. Împăratul a murit între timp, dar Chiron nu. S-a bucurat în continuare de un bun renume pe piaţa japoneză în ceea ce priveşte testarea sângelui, mai ales contra hepatitei C, iar guvernul Japoniei a introdus hepatita C pe lista sa de priorităţi medicale. Iar încasările rezultate de pe urma testului s-au ridicat doar în Japonia la 60 de milioane de dolari anual. În 1990 USA oficializează şi ea testul anticorpi, iar FDA nu numai că a recomandat testul, dar a cerut şi introdus chiar obligativitatea testării sângelui tuturor donatorilor. Ca urmare, şi de aici s-au mai încasat încă 60 de milioane anual. Şi când te gândeşti că toţi aceşti bani s-au plătit pentu un test care certifica anticorpii unui virus nedescoperit (izolat, cunoscut în structura sa) niciodată. (Nota bene: Dar ce este oare nou aici ? Nimic. Căci acelaşi lucru se practica deja în cazul testului anticorpi HIV de şi mai multă vreme!)

   Din câştigurile făcute, Chiron a înfiinţat încă o firmă biotech, Cetus, fundată de Donald Glaser, care, la fel ca şi Penhoet, a deţinut şi el o poziţiee de profesor la University of California din Berkeley. Iar firma Chiron a făcut pe deasupra o donaţie de 12 milioane de dolari pentru departamentul de biologie moleculară şi celulară  al respectivei universităţi, ceea ce generează anual 100.000 de dolari. Astfel de conflicte de interes au devenit deja o regulă, mai întâi în USA, iar mai nou cam peste tot.

   Cercetarea biomedicală modernă diferă radical de oricare alt program ştiinţific din istorie. Susţinută de largi infuzii financiare din fondurile federale şi din comerţul cu medicamente, aceasta a crescut într-un uriaş şi puternic sistem birocratic care ameninţă să se sufoce în propriile insuccese. Un astfel de proces nu se mai poate de mult timp numi ştiinţă, care prin definiţie depinde de auto-corecturile efectuate prin confruntări şi discuţii interne. Prof. Malcolm Hooper spune: „În privinţa eforturilor de a crea un vaccin contra hepatitei C trebuie să spunem că, din păcate, nu există nici o dovadă solidă în literatura stiinţifică, precum că ar axista un astfel de retrovirus. Ca om de ştiinţă îmi pun consternat întrebarea, Cum am putea oare vaccina oamnii împotriva unei afecţiuni cauzate de un agent patogen care nu a fost complect caracterizat?!”  

 

Hepatita C conform teoriei alopate

   Hepatita C (al cărei denumiri mai vechi era hepatita non-A-non-B sau hepatita post-transfuzie) este o infecţie provocată de un virus retroviral (HCV), adică un virus care posedă doar ARN (un singur lanţ din cele două ale helix-ului unui ADN). Până în prezent sunt cunoscute 6 genotipuri principale (desemnate prin numere) şi 11 subtipuri (desemnate prin litere). Această eterogenitate se bazează pe rata mare de mutaţie în cadrul replcaţiei virale. În Europa de vest şi în USA se întâlnesc cu precădere genotipurile 1a, 1b şi 2a, în timp ce în Asia domină genotipurile 1b, 3a şi 4a. În Elveţia a fost depistat cel mai adesea genotipul 3a la dependenţii de droguri (transmisie parenterală); iar în rest genotipul 1b.

EpidemiologieHepatita C este foarte răspândită în unele ţări asiatice şi africane. De exemplu în Egipt peste 10% din populaţieeste infectată cu HCV; în Europa de sud şi în USA, 1-2%, iar în Germania şi Elveţia doar 0,3%. Transmiterea virusului are loc în circa 50% dintre cazuri pe cale parenterală prin sânge (de ex. ace de seringă, aparatură pentru hemodialize). De o mai mică importanţă este calea de transmitere sexuală şi cea transplacentară. La circa 40% dintre pacienţi infecţia rămâne nedescoperită (hepatită C sporadică).

Evoluţie şi diagnostic – noar o mică parte din infecţiile cu iepatită C duc la o manifestare clinică; hepatitele acute, cu evoluţii fulminante sunt foarte rare. Circa 70-80% dintre cei infectaţi dezvoltă o hepatită cronică, care se caracterizează print-o simptomatică foarte săracă şi valori ale transaminazelor fluctuante. Prognoza este foarte variabilă şi greu previzibilă. Se pare că hepatita cronică C duce în 10-25% din cazuri la o ciroză a ficatului într-un  perioadă de timp de 20 de ani. Aceasta este considerată ca factor de risc pentru carcinomul hepato-celular (cancer). În marea majoritate a cazurilor hepatita C este descoperită întâmplător, datorită valorilor anormale ale ficatului (transaminaze). În prezent sunt folosite pentru diagnosrticarea afecţiunii metode serologice cum ar fi «Enzyme Linked Immunosorbent Assay» = HCV-ELISA II ca şi  Screeningtest şi  «Recombinant Immunoblot Assay» = HCV-RIBA II ca şi test de confirmare. Prin aceste teste pot fi relevaţi anticorpii HCV la circa 3 luni după momentul infectării, cu o senzitivitate şi specificitate de circa 90%. Este vorba de anticorpi neprotectivi IgG, care persistă în organism ani până la decenii, chiar şi atunci când infecţia a fost depăşită (deci nu mai este prezentă în organism). Tocmai de aceea evidenţierea prezenţei acestor anticorpi nu permite tragerea unor concluzii asupra activităţii virusului în ormanism la momentul efectuării testelor. Rezultate „fals-pozitive” apar des în cazurile de hepatită autoimunitară.

   Testul PCR (Polymerase Chain Reaction) permite, prin stabilirea HCV-ARN o diagnoză timpurie a hepatitei C. Utilitatea acestui test constă practic în acţiunea calitativă, deci ca răspuns la întrebarea dacă HCV-ARN este prezent în serum sau nu. Acest test poate duce şi la stabilirea cantităţii de virusuri pe ml  sânge, deci la ceea ce se numeşte îndeobşte „încărcătura virală” sau „viremie”, precum şi la stabilirea genotipului virusului. Asupra utilităţii practice a cuantificării şi tipizării testului specialiştii nu sunt însă în concluzii de aceeaşi părere. Rezultate false apar frecvent deoarece viremia în cazurile de hepatită C este deseori intermitentă. Testul PCR este scump şi dificile de efectuat ca şi test de rutină, astfel încât nu este foarte frecvent folosit.

   la administrarea unei terapii deseori se efectuează în prealabil o biopsie, care poate releva gradul de inflamare a ficatului, precum şi eventualitatea prezenţei unor alte afecţiuni ale ficatului. Deoarece hepatita C evoluează individual diferit, ar fi de folos o prognozare pe termen lung în baza datelor clinice, biochimice, virologice sau histologice, deoarece evoluţia afecţiunii este legată de capacitatea de apărare a organismului individual respectiv.

   O coinfecţie cu virusul hepatitei B şi/sau cu virusui HI este considerată ca o situaţie defavorabilă, la fel ca şi daunele provocate ficatului de către alcool. Valorile transaminazelor şi ale viremiei nu au, în cazuri izolate, relevanţă predictivă; evoluţii cronice se pot constata şi în cazul transaminazelor normale sau al unei viremii foarte scăzute (sub limita de măsurare). Nici datele histologice nu sunt absolut relevante pntru predicţia morbidităţii afecţiunii. De asemenea nu este încă pe deplin clarificată relaţia dintre un anumit genotip şi evoluţia hepatitei C.

Măsuri preventive – în cazul unui diagnostic de hepatită C trebuiesc evitate consumulde alcool precum şi medicamentele hepatotoxice (dar atunci cum rămâne cu Ribavirin?). Pentru a se evita infectarea unei alte persoane se interzice donarea de sânge, folosirea în comun a aparatului de ras la bărbaţi şi a operiuţei de dinţi, folosirea prezervativului în timpul şi la câteva zile după ciclul menstrual

Medicamentaţia – folosirea Interferon-alpha în combinaţie cu medicamentul antiviral de spectru larg Ribavirin. Câteva mici studii-pilot lasă să se presupună că folosirea combinaă a Interferon-alpha cu Ribavirin este o cale terapeutică mai bună decât folosirea Interferonului ca monoterapie. Din păcate nu se cunoaşte cu exactitate cauza şi calea de acţiune a acestei terapii combinate. În prezent se desfăşoară o serie de alte studii pentru a se stabili eventual o altă cale terapeutică, cu alte preparate.

Transplantul de ficat – în cazul în care hepatita C duce la o ciroză decompensată a ficatului, singura soluţie rămâne un transplant al acestui orga. Deşi noul ficat va fi şi el infectat viral, se poate conta pe o prelungire a vieţii pacientului. Totuşi o mare problemă rămân medicamentele imunosubpresoare care trebuiesc administrate pacientului pentru a se evita o respingere de către organismul său a noului organ, medicamentaţie ce contribuie la accelerarea evoluţiei infectării noului organ.
Frecvenţa infectării şi căile de infectare – prevalenţa hepatitei C este de 1-1,5%. Căile de infectare presupuse sunt transplantul de organe şi transfuziile de sânge, folosirea în comun a acelor de seringă, produele dinsânge (Factor VII pentru hemofili). Transmiterea sexuală sau la neaştere este considerată ca foarte improbabilă. Pericolul de infectare prin inţepare accidentală cu ac  este estimat la 3% (în realitate este practic inexistent cum o deomnstrează un studiu al universităţii din Hanovra, despre care vom vorbi mai târziu). Din 1990 toate conservele de sânge (cel puţin în Germania şi Elveţia) sunt automat testate contra hepatitei C.
Evoluţia bolii – la fiecare al cincilea caz de infecţie cu hepatita C se poate ajunge la o ciroză după o perioadă de 20 până la 40 de ani. Foarte rar se poate ajunge la un cancer hepatic. În ultimii ani există mai multe studii care sugerează o evoluţie relativ benignă, nepericuloasă (Thomas DL et al.
JAMA 2000; 284: 450-6 und Harris HE et al. Br Med J 2002; 324: 450-3).
Măsuri de protecţie a ficatului

– renunţarea complectă la consumul de alcool, droguri şi la medicamente care afectează ficatul (de ex. Paracetamol).

- renunţarea la fumat (Pessione F et al. hepatology 2001; 34: 121-5)

- măsuri de întărire a sistemului imunitar

Opţiuni terapeuticeterapia standard a medicinei şcolastice este o terapie combinată Peg-Interferon cu Ribavirin. Prognoza conform firmelor farmaceutice este în jur de 50% eliminare a virusului. Pe de altă parte, aşa cum se poate citi şi pe Site-ul din Internet al firmei La Roche, statistica reală este în fapt alta: 97% şanse de vindecare la persoanele de 20 de ani cu viremie mică, până la 7% şanse de vindecare la peroanele de 60 de ani cu viremie mare.

   Ori, dacă avem în vedere că: 1) din 1990 conservele şi transfuziile de sânge sunt controlate, apare foarte puţin probabil că persoane de 20 de ani vor fi infectate, cel puţin prin această cale, considerată a fi prinicipala modalitate de transmitere a virusului; 2) hepatita C fiind practic asimptomatică, nu prea văd mulţi tineri în vârstă de 20 de ani care vor face analize pentru controlul valorilor transaminazelor, depistarea infecţiei fiind în fapt complect aleatorică; 3) având în vedere că în general, persoanele care ajung în jurul vârstei de 50 de ani încep să efectueze controale medicale regulate de rutină, oportunitate cu care se poate constata o anomalie a valorilor transaminazelor, şi deci depista o infecţie HCV, rezultă că rata de vindecare reală, în practică şi nu „machiată” pe hârtie, este de 70-75%, având în vederea categorie de vârstă care ajunge întradevăr să fie diagnozată HCv şi să înceapă o terapie standard.

   Concernele farmaceutice scriu întotdeauna numai lucruri frumoase despre produsele lor. Realitatea este însă aproape întotdeauna alta. Aici ar mai fi de menţionat şi faptul că femeile au o perspectivă mai bună de a răspunde pozitiv la terapie. Are oare virusul ăsta ceva personal contra bărbaţilor? Sau pur şi simplu presupunerea criticilor ipotezei retrovirale este încă o dată susţinută şi de acest fapt. Pare puţin probabil ca virusul HCV (şi în general orice fel de virus) să aibă „boală” pe bărbaţi şi să simpatizeze cu femeile, având în vedere şi faptul că hepatita C afecteză ficatul, şi nicidecum aparatul genital.

  Interferonul stimulează celulele sistemului imunitar să producă proteine care urmează să perturbeze înmulţirea virusului. Aproape toţi pacienţii terapiaţi cu interferon suferă simptome asemănătoare celor gripale,mai ales în primele 4 săptămâni, o treime dintre pacienţi suferă de greţuri şi vomă, un sfert dintre aceştia suferă de pierderea temporară a părului ( ca în cazul chemoterapiilor). La circa 15% dintre pacienţi apar grave depresii. De asemenea poate apare o hepatită autoimunitară, ceea ce va avea grave consecinţe, putând duce rapid la ciroză!

   Contraindicaţii pentru Interferon primesc persoanele care suferă de o afecţiune hepatică decompensată, o hepatită autoimunitară, afecţiuni neuropsihiatrice grave, epilepsie sau diabet.

   Ribavirin provoacă practic întotdeauna efecte secundare. Primele 8 săptămâni sunt critice din punctul de vedere a administrării Ribavirin, şi în această perioadă trebuiesc făcute controale de laborator foarte dese. Contraindicaţi sunt pacienţii care suferă de anemie, hemoglobinopatie, boli cerebral-vasculare, insuficienţă renală cronică.

   În încehierea prezentării teoriei ortodoxe a hepatitei C, iată un extras din Pharma-kritic, Anul 23, Nr.17/2001, semnat de Etzel Gysling sub titlul de „Deficitul de evidenţă al cronicităţii”:

   „O serie de aspecte sunt, în cadrul studiilor şi al terapiei standart în hepatita C în mod incriminabil neglijate. Problema nu se pune dacă Interferonul combinat cu Ribavirina sunt eficace sau nu, la jumătate dintre pacienţi sau la mai mult de jumătate, dacă cele două preparate imhibă sau nu viremia. Din capul locului problema este că pur şi simplu nu se ştie, sau în orice caz până în prezent nu este destul de clar, în ce mod evoluează o hepatită C fără terapie. Alături de datele alarmante care ne parvin de la centrele epidemiologice sau de la hepatologi, există în ultimii ani din ce în ce mai multe studii şi cercetări, care conduc către ideea unei evoluţii relativ benigne a hepatitei C. Faptul că se recomandă în continuare o terapie (foarte scumpă) fără a se ţine cond de ultimele studii se datorează probabil pe faptul că s-a reuşit a se induce corpului medical hepatita C ca afecţiune care necesită neapărat o terapie.” Eu unul aş fi formulat „problema” şi mai clar: o terapie scumpă aduce încasări bune concernelor farmaceutice şi „fixează” pacientul de cabinetul medical respectiv, îl transformă în client permanent.
                                                                 Qui bono