Hipertermia, o metodă foarte eficace contracancerului!


   Atunci cândtrebuie să se apere împotriva bolilor, corpul îşi ridică temperatura. Seproduce ceea ce cunoaştem cu toţii sub numele de FEBRĂ. În acest fel esteactivat sistemul imunitar. Dar şi celulele cancerigene sunt foarte senibile lacăldură. Acest mecanism natural a fost folosit de către Manfred von Ardenne înanii 70, în metoda sa terapeutică denumită HIPERTERMIE.

    În cadrulacestei terapii este folosită sensibilitatea celulelor cancerigene la o temperaturăridicată, sensibilitate care este mult mai mare decât a celulelor sănătoase.Deşi această terapie are deja o lungă istorie, nu este încă folosită şicunoscută îndeajuns, cu toate că rezultatele terapiei sunt impresionante iarterapia convenţională (alopată) bate cam ce mult timp pasul pe loc.

    Este binecunoscut faptul că tumorile sunt deosebit de sensibile la căldură. Mareamajoritate a celulelor tumorale mor după o expunere de durată la o temperaturiridicată. Aceasta se explică prin faptul că celulele cancerigene au unmetabolism diferit şi un alt sistem vascular decât cel al celulelor sănătoase.

   Cu ajutorulunor componente eletrice este provocată apoptoza (moartea) celulelorcancerigene. Deja la temperaturi de 40-42 de grade Celsius, membrana acestorcelule este deteriorată. Tumoarea sau organul afectat este încălzit latemperaturi de 42-44 de grade cu ajutorul unor aplicatori speciali. În timp cecelulele sănătoase învecinate, datorită unui mai bun sistem vascular şi uneimai bune circulaţii sangvine, pot să reziste unor astfel de temperaturi,celulele cancerigene nu rezistă unui acestui tratament, mai ales datorităfaptului că sistemul lor vascular este neregulat şi neorganizat. După o scurtăfază de creştere a aprovizionării sangvine, apare o suprasolicitare careprovoacă hemostaza, iar în unele locuri chiar microtromboze. În acest felaprovizionarea sangvină a celulelor cancerigene este sugrumată, acestea ajungîn insuficienţă de oxigen (hipoxemie), fapt care conduce inevitabil la moarteacelulelor. Simultan sunt produse prin această metodă în celulele cancerigeneproteine de “şoc caloric”, ca de exemplu HSP72. Aceste proteine emit semnalespeciale destinate “celulelor-ucigaşe” care sunt astfel activate. Aceastaînseamnă că eventualele celule cancerigene care au reuşit să supravieţuiasă,sunt deconspirate, deci pot fi recunoascute de sistemul imunitar şi eliminate.

   Pentruobţinerea supraîncălzirii se pot folosi microunde, unde radio, unde ultrascurtesau raze infraroşii. Se pare totuşi că cea mai bună metodă esteelectrohipertermia.

   Rezultatedeosbit de bune a dat această metodă terapeutică în cazul cancerului deprostată. Electrozii folosiţi în scopul ridicării temperaturii sunt introduşidirect (sub anestezie locală) în uretrele prostatei, iar acolo este astfelobţinută o temperatură de 44-48 de grade, care este menţinută timp de 3 ore. Se potfolosi în acest caz unde electromagnetice lungi (unde radio). Acestea creazătemperaturile cele mai ridicate acolo unde ţesuturile sunt mai groase, adicăexact în ţesuturile tumorale. În general sunt necesare doar două şedinţe decâte trei ore în cazul cancerului de prostată. În acest felpoate fi evitată o operaţie sau terapia prin radiaţii, fapt care desigur căprezintă o serie de avantaje. Terapia poate fi aplicată ambulant, are extrem depuţine efecte secundare şi poate fi repetată după necesităţi.

   Hipertermianu trebuie confundată cu terapia prin febră, care de asemenea este folosită decătre medicina integrală (despre terapia prin febră vom vorbi în continuare). Încazul terapiei prin febră se injectează pacientului autolizate formate dinbacterii sau drojdii, cu ajutorul cărora este creată artificial o stare febrilăridicată. Rezultă că terapia prin febră foloseşte un alt principiu decâthipertermia. Prin dezvoltarea stării de febră sunt activate anumite componenteale sistemului imunitar: macrofagele, de exemplu. Acestea emit substanţe-mesaj(citochine) care mobilizează la rândul lor întregul sistemul imunitar. Printrealtele şi

aşa-numitele celule-ucigaş, care sunt capabile de aelimina chiar şi tumori de mărime mare. Prin această metodă au fost foarte desobţinute rezultate uimitoare.

Febră contra cancerului

   În timp cehipertermia introduce în corp o temperatură ridicată din afara acestuia,febroterapia (oare o pot numi astfel?) declanşează temperaturi ridicate prinînsăşi capacitatea organismului de a genera aceste temperaturi. Prin aceastaeste creată disponibilitatea pentru inflamaţii şi deseori aceste inflamaţiidistrug, în anumit condiţii, tumorile. Desigur că este necesar ca mecanismelecomplexe ale sistemului imunitar să fie ţinute sub observaţie.

   Febra este cusiguranţă cea mai veche terapie de pe pământ! Toate mamiferele posedăcapacitatea de a-şi ridica temperatura corpului în cazul unei infecţii. Prin tremurat(frisoane) este atinsă temperatura dorită şi “invadatorul” este efectiv...prăjit! Şi vietăţile cu sânge “rece”, în cazul unei infecţii, au un instinctcare le spune să caute locurile calde (de exemplu surse termale de apă),ridicăndu-şi astfel temperatura generală a corpului cu 3-4 grade, care suntsuficiente pentru a combate factorul patogen cauzator.

   Covezileepidemiologice ne arată că ridicarea temperaturii corpului este eficace şicontra cancerului. Astfel de exemplu, la popoarele cu o “cultură a băii”(popoarele nordice, suedezii, ruşii, prin sauna) sunt consemnate statistic multmai puţine cazuri de cancer de sân, ceea ce constituie un argument în favoareahipertermiei pasive. Pe de altă parte cercetările au arătat că pancienţii cucancer prezintă, în mod interesant, o pierdere a capacităţii de a dezvoltafebră. Nouă din zece pacienţi relatează că în ultimii zece ani de dinainteaunei evoluţii tumorale, nu au mai avut febră în cazurile de boală, de răceli,să zicem. Chiar şi în perioada copilăriei, incapacitatea de a dezvolta febră încazurile unor infecţii este un element însoţitor al cazurilor de cancer.

   Toate acestedovezi (statistic uşor de certificat) ale unei proporţii inverse întrecapacitatea de a dezvolta febră şi predispoziţia la cancer ne determină săconsiderăm că tumorile canceroase sunt sensibile la căldură. Chiar şi dacă, aşacum este cazul de faţă, nu există încă studii aprofundate asupra acestuifenomen, este necesar totuşi ca măcar o dată pe an să fie indusă o stare defebră la persoanele la care acest “dar al naturii” nu mai funcţionează de lasine.

   Relatărilecazurilor de vindecare spontană a cancerului ne arată că sistemul imunitar esteîn principiu capabil să înfrângă orice formă de cancer, în indiferent carestadiu de evoluţie s-ar afla. Întrebarea este doar: de ce aceasta se întâmplătotuşi atât de rar. Răspunsul este că sistemul imunitar îşi stă singur “îndrum”. Se ştie deja că 30% din cazurile de vindecare spontană de cancer suntînsoţite de febră. Este evident că febra joacă un rol deosebit de însemnat încadrul sistemului imunitar.

   Cazuistica nearată şi un alt fapt interesant: infecţiile bacteriene întâmplătoare sauprovocate pot determina retragerea unei tumori. Pe lângă aceste cazuri existăobservaţii şi studii care certifică indubitabil că febra poate influenţaafecţiunile cancerigene şi poate duce chiar la vindecarea lor.

Ce anume se petrece în organism în timpulfebrei?

   În generalfebra este o creştere activă a temperaturii corpului realizată prin contracţiimusculare (frisoane), în contrast cu creşterea pasivă a temperaturii, deexemplu prin sauna, băi termale sau raze infraroşii. Cu scop terapeutic febrapoate fi indusă cu ajutorul proteinelor “străine”: bacterii, virusuri, fughii,chiar şi lapte de vacă, atunci când acesta nu este administrat pe caleanormală, digestivă, ci este injectat direct în musculatură. Toate acestesubstanţe provoacă o reacţie în “cascadă” a sistemului imunitar, care printrealtele duce şi la declanşarea febrei. Chiar şi unele elemente separate alesistemului imunitar pot fi folosite pentru provocarea unei febre, de exempluInteleukin 2 precum şi Interferoanele α şi γ. Dar acestea nu acţionează atât deeficace precum bacteriile şi virusurile, care determină activarea întregului sistemimunitar.

   Să luăm caexemplu declanşarea provocată a unei febre pe calea cea mai folostă astăzi,adică prin injectarea unor bacterii neutralizate (moarte). Acestea se numesc însituaţia respectivă, substanţe “pirogene” adică declanşatoare de foc. Ele vorfi luate în primire de către celulele-ucigaş (macrofage, monocite, celulele dendritice).Deci în acest moment se ia decizia hotărâtoare: vor fi ignorate sau seva declaşa atacarea lor? Iar aceasta este o chestiune de dozaj: în caz dealarmă vor fi eliberate citochinele. Acestea sunt substanţele prin carecomunică între ele componentele sistemului imunitar. Citochinele suntrecepţionate de către creer, care va declanşa contracţiile musculare(frisoanele) care la rândul lor vor duce la ridicarea temperaturii corpului(febră). În acest fel sistemul de apărare va lucra mai eficace.

   De ce nufuncţionează întotdeauna această metodă? Problema este că celulele canceroasesunt “EU”. Sunt proprii organismului, şi deci sunt “Tabu”. Sistemul imunitar nule atacă, nefiind recunoscute ca şi “corp străin”! Dacă de exemplu îmi va fiimplantată o tumoare străină, fie ea şi de un kilogram, ea va fi imediatrecunoscută ca şi corp străin, şi se va declanşa febra. Sistemul imunitar intrăîn stare de maximă alarmă, iar celulele cancerigene (străine) vor fi lichidate(prin căldură de exemplu, dar şi pe alte căi). Pe baza acestui mecanismfuncţionează terapia prin donare de limfocite. Aceşti“poliţişti străini” nu au nici un fel de remuşcări în a lichida celuleleproprii organismului. Pentru a susţine sitemul de apărare propriu contracancerului avem nevoie ori de astfel de «poliţişti străini», ori de a«instrăina» propriile celule cancerigene. Trebuie să le «marcăm», astfel ca săapară ca şi străine organismului.

   Unele forme decancer sunt uşor recunoscute de către sistemul imunitar: ele sunt imunogene! Printreacestea se numără melanomul malign, limfomele şi neuroblastomul. În cazulmelanomului, în 20% dintre cazuri doar febra singură reuşeşte să eliminecomplect problema. Cancerul intestinului gros este moderat imunogen. Într-unstudiu efectuat la Universitatea din Freiburg s-a confirmat faptul că din 18pacienţi, la 11 (60% din cazuri) au fost suficiente patru runde de febră pentruca problema să fie rezolvată, în 2 cazuri s-a obţinut o remisie parţială (10%)iar în 9 cazuri (50%) s-a obţinut o stabilizare a situaţiei.  

   Printremetodele care sunt folosite pentru a “înstrăina” tumoarea una dintrecele mai elegante este terapia cu virusuri. Acestea infectează celulele cancerigeneastfel încât ele devin „suspecte” sistemului imunitar. Iar acesta reacţioneazămai rapid la semnalele virale decât la cele al celulelor cancerigene propiiorganismului. Se poate ca în primul moment să ne speriem la auzul cuvântului„virus”, iar aceasta o datorăm lui Pasteur, Gallo şi compania, care au indus„groaza” cu scenariile lor apocaliptice. Nici o teamă: doar o foarte mică partedin virusuri (şi dintre acestea mare majoritate încă neizolate, deci incerte,vezi HIV şi HCV) sunt patogene, deci pot declanşa afecţiuni infecţioase.Sensibilitatea la infecţii virale este punctul slab, „călcâiul lui Ahile” alcelulelor canerigene. Fiecare celulă are capacitatea de a se apăra contrainfecţiilor virale prin producerea de

α-Interferon. Dar la celulele cancerigene acastă cale deapărare este defectă. Tocmai de aceea multe virusuri pot ataca celulelecancerigene, virusuri faţă de care celulele sănătoase sunt imune. O altăposibilitate de a „deconspira” celulele canceroase faţă de sistemul imunitareste chempterapia  sau terapia prinradiaţii. Doar că aceste terapii sunt foarte nebiologice şi pe deasupra mai şidăunează sistemului imunitar, producând de cele mai multe ori efecte secundaregrave.

   O a doua mareproblemă legată de celulele cancerigene este aceea că, spre deosebire decelulele normale care sunt „muritoare”, cele cancerigene sunt „nemuritoare”.Astfel, şi astăzi se pot găsi în diferite laboratoare celulele cancerigene aleunei femei de culoare din America, pe nume Helene Lang, care a murit prin anii30 din cauza unui cancer uterin. Aceste celule pot fi chiar şi cumpărate de unlaborator de la alt laborator. Celulele cancerigene sunt clone „egoiste” carenu respectă nici un fel de granţă şi care nu sunt subordonate binelui întregii comunităţi(organism).

   Există înprincipiu două modalităţi de a elimina celule, fie ele proprii sau străine,care şi-au îndeplinit rolul, fie că este vorba despre cele din sânge sau piele,care la interval de zile, săptămâni sau luni sunt mereu înlocuite (înnoite).Prima modalitate se cheamă apoptoză, cealaltă necroză. Apoptoza mai estedenumită şi „moartea programat” a celulelor. Fiecare celulă dispune de unmecanism de „autodistrugere”, atunci când misiunea ei în slujba „comunităţii”(organismului) s-a terminat sau atunci când prezenţa ei mai mult ar dăuna decâtcontribui la bunăstarea generală. În unele cazuri, anumite celule care „nupricep” că rolul lor s-a terminat, deci că nu mai sunt utile, sunt eliminatedecătre celulele sistemului imunitar. Astfel de „morţi tăcute” au loc cumiliardele în fiecare zi în corpul nostru, fără ca noi să observăm ceva şi fărăca să ne aflăm într-o permanentă stare febrilă. Granulocitele au o viaţă dedoar 24 de ore. Celulele pielii au o viaţă mai lungă, de circa 3 săptămâni.

   Acest sistem de„autodispariţie” este în cazul celulelor cancerigene, mai mult sau mai puţindefect. Ele pot fi eliminate doar prin necroză: celulele ucigaşe produc oproteină tubulară (Perforin) cu care efectuează o gaură în membrana celulelor. Apapătrunde în acestea, proteinele dinauntru ies afară, celula plesneşte iarcelulele sistemului imunitar fac „curăţenie”. În urma acestui proces apare oinflamaţie, cu semnele caracteristice: umflătură, durere, iritaţie (culoareroşie).

   Virusurile suntcapabile să reactiveze funcţia apoptozei. Acest proces însă se desfăşoară lent.De aceea virusurile trebuiesc introduse o perioadă lungă de timp. Pe lângăaceasta virusurile pot distruge celulele cancerigene şi prin necroză.

    O altă problemăo avem cu propriul nostru sistem imunitar. El este periculos. Îşi poate ucide„gazda” în câteva minute (mă refer la întregul organism). Se are aici în vedereaşa-numita „furtună a citokinelor”, o reacţie imunilogică scăpată de subcontrol. Tocmai de aceea o importanţă extrem de mare o are menţinereasistemului imunitar într-o stare de echilibru, între prea mult şi prea puţin,între agresivitate şi subpresiune, între imunitate şi toleranţă.

   Starea normalăeste o stare de subprimare. Sistemul imunitar îşi pune singur frînele necesare.Ca un câine rău cu botniţă. În cazul unui cancer ar fi indicat ca botniţa săfie dată jos. Dar celulele cancerigene au dezvoltat  o strategie care este în avantajul lor, şiprin care evită „datul jos” al botniţei, ca să spunem aşa. Atât „muşcătura” câtşi „botniţa” aparţin reacţiei inflamatorii. Medicii bătrâni ştiau sădeosebească între inflamaţii „bune” şi „rele” şi vorbeau de o „pus bonum etlaudabile” care curăţa ţesutul şi infecţia respectivă. Rana se vindeca. La feleste şi cu febra. În unele cazuri, tumoarea efectiv se topeşte în focul febrei.

   Dar există şiulceraţia care nu se vindecă. Se crează o rană cronică. Un astfel de exemplueste carcinomul mamar. Sânul este înroşit, umflat, dureros: toate semnele clareale unei infecţii acute. Histologic sunt mai multe celule ale sistemuluiimunitar decăt cancerigene. Şi totuşi cancerul „explodează”. Pare ca şi cumsistemul imunitar este preocupat a se subprima singur şi a susţine prin aceastacelulele cancerigene.

   Ceea ce putamobţine prin febră este o „inflamaţie contra inflamaţiei”. Este nevoie desigurca atenţia să fie orientată către posibilitatea unei tolerări a tumorii.Semnele unui astfel de caz se pot recunoaşte în factorii celulari cum suntgranulocitele, limfocitele T, sau în factorii umorali cum ar fi diferiteleinterleukine, prostaglandine, etc. Pentru a putea obţine „inflamaţii bune”putem acţiona atât prin alimentaţie cât şi biologic şi medicamentos.

   O substanţăfoarte utilă este Curcumin (din planta Curcuma) care de exemplu în cazulcancerului de pancreas a dat rezultate mai bune decât chemoterapia standard, încadrul studiilor efectuate. Atenţie însă la preparatele Curcumin, căci auconţinut foarte diferit din substanţa activă. În general se poate administracel puţin 3 grame zilnic (pulbere din rădăcina de Curcuma), circa o linguriţăcu vârf în suc de roşii împreună cu puţin piper şi un pic de ulei de in.Această combinaţie măreşte foarte mult resorbţia curcuminului.

   O serie întreagăde substanţe biologice au o puternică acţiune antioxidantă, şi prin aceastacontribuie la diminuarea inflamaţiilor. Printre aceste substanţe se numărăQuercetin, o substanţă obţinută din scoarţa de stejar, precum şi acidulα-lipon. De asmemenea tămâia din arborele indian Boswellia serrata este unfoarte bun antiinflamator (se foloseşte frecvent în medicamentaţia contraartritelor şi reumatismului) şi de asemenea în dozaj mai mare (6,4 gramezilnic) inhibă diviziunea celulară a celulelor cancerigene.

   În cazul în careorganismul suferă de foame sau stress caloric (prea cald sau prea frig) suntproduse de către organism aşa numitele proteine de stress (sunt cunoscute circa30 de astfel de proteine). Printre acestea se numără şi Ezrin. Scheletulacestei proteine este constituit dintr-un peptid format din 14 amionoacizi„HEP-1” (Humanes Erzin-Peptid-1). În Rusia se poate procura sub numele deGepon. Acest HEP-1 are o remarcabilă acţiune antiinflamatorie şi ajută sistemulimunitar să se orienteze în direcţia corectă. Au fost documentate multe cazuride resorbţii ale tumorilor ca urmare a folosirii acestei HEP-1. HEP-1 este deasemenea documentată prin mai multe studii a fi foarte utilă şi contracolitelor, Morbus Cohn şi hepatitei C.

   Febra stimuleazăinflamaţia, iar celulele cancerigene pot fi, în anumite cazuri, eliminate doarprin inflamaţie. Dar există o serie de reacţii inflamatorii care stimuleazăcreşterea celulelor cancerigene, şi de aceea este foarte important ca acesteefecte negative să fie subprimate prin măsuri corespunzătoare. Din păcate sunt multeaspecte celulare şi umorale ale efectelor inflamaţiilor care nu sunt încă pedeplin cunoscute. Poate că în viitor vom putea cunoaşte mai multe despredeosebirile dintre inflamaţiile „bune” şi cele „rele”.