Hipertermia, o metodă foarte eficace contra cancerului!


   Atunci când trebuie să se apere împotriva bolilor, corpul îşi ridică temperatura. Se produce ceea ce cunoaştem cu toţii sub numele de FEBRĂ. În acest fel este activat sistemul imunitar. Dar şi celulele cancerigene sunt foarte senibile la căldură. Acest mecanism natural a fost folosit de către Manfred von Ardenne în anii 70, în metoda sa terapeutică denumită HIPERTERMIE.

    În cadrul acestei terapii este folosită sensibilitatea celulelor cancerigene la o temperatură ridicată, sensibilitate care este mult mai mare decât a celulelor sănătoase. Deşi această terapie are deja o lungă istorie, nu este încă folosită şi cunoscută îndeajuns, cu toate că rezultatele terapiei sunt impresionante iar terapia convenţională (alopată) bate cam ce mult timp pasul pe loc.

    Este bine cunoscut faptul că tumorile sunt deosebit de sensibile la căldură. Marea majoritate a celulelor tumorale mor după o expunere de durată la o temperaturi ridicată. Aceasta se explică prin faptul că celulele cancerigene au un metabolism diferit şi un alt sistem vascular decât cel al celulelor sănătoase.

   Cu ajutorul unor componente eletrice este provocată apoptoza (moartea) celulelor cancerigene. Deja la temperaturi de 40-42 de grade Celsius, membrana acestor celule este deteriorată. Tumoarea sau organul afectat este încălzit la temperaturi de 42-44 de grade cu ajutorul unor aplicatori speciali. În timp ce celulele sănătoase învecinate, datorită unui mai bun sistem vascular şi unei mai bune circulaţii sangvine, pot să reziste unor astfel de temperaturi, celulele cancerigene nu rezistă unui acestui tratament, mai ales datorită faptului că sistemul lor vascular este neregulat şi neorganizat. După o scurtă fază de creştere a aprovizionării sangvine, apare o suprasolicitare care provoacă hemostaza, iar în unele locuri chiar microtromboze. În acest fel aprovizionarea sangvină a celulelor cancerigene este sugrumată, acestea ajung în insuficienţă de oxigen (hipoxemie), fapt care conduce inevitabil la moartea celulelor. Simultan sunt produse prin această metodă în celulele cancerigene proteine de “şoc caloric”, ca de exemplu HSP72. Aceste proteine emit semnale speciale destinate “celulelor-ucigaşe” care sunt astfel activate. Aceasta înseamnă că eventualele celule cancerigene care au reuşit să supravieţuiasă, sunt deconspirate, deci pot fi recunoascute de sistemul imunitar şi eliminate.

   Pentru obţinerea supraîncălzirii se pot folosi microunde, unde radio, unde ultrascurte sau raze infraroşii. Se pare totuşi că cea mai bună metodă este electrohipertermia.

   Rezultate deosbit de bune a dat această metodă terapeutică în cazul cancerului de prostată. Electrozii folosiţi în scopul ridicării temperaturii sunt introduşi direct (sub anestezie locală) în uretrele prostatei, iar acolo este astfel obţinută o temperatură de 44-48 de grade, care este menţinută timp de 3 ore. Se pot folosi în acest caz unde electromagnetice lungi (unde radio). Acestea crează temperaturile cele mai ridicate acolo unde ţesuturile sunt mai groase, adică exact în ţesuturile tumorale. În general sunt necesare doar două şedinţe de câte trei ore în cazul cancerului de prostată. În acest fel poate fi evitată o operaţie sau terapia prin radiaţii, fapt care desigur că prezintă o serie de avantaje. Terapia poate fi aplicată ambulant, are extrem de puţine efecte secundare şi poate fi repetată după necesităţi.

   Hipertermia nu trebuie confundată cu terapia prin febră, care de asemenea este folosită de către medicina integrală (despre terapia prin febră vom vorbi în continuare). În cazul terapiei prin febră se injectează pacientului autolizate formate din bacterii sau drojdii, cu ajutorul cărora este creată artificial o stare febrilă ridicată. Rezultă că terapia prin febră foloseşte un alt principiu decât hipertermia. Prin dezvoltarea stării de febră sunt activate anumite componente ale sistemului imunitar: macrofagele, de exemplu. Acestea emit substanţe-mesaj (citochine) care mobilizează la rândul lor întregul sistemul imunitar. Printre altele şi

aşa-numitele celule-ucigaş, care sunt capabile de a elimina chiar şi tumori de mărime mare. Prin această metodă au fost foarte des obţinute rezultate uimitoare.

Febră contra cancerului

   În timp ce hipertermia introduce în corp o temperatură ridicată din afara acestuia, febroterapia (oare o pot numi astfel?) declanşează temperaturi ridicate prin însăşi capacitatea organismului de a genera aceste temperaturi. Prin aceasta este creată disponibilitatea pentru inflamaţii şi deseori aceste inflamaţii distrug, în anumit condiţii, tumorile. Desigur că este necesar ca mecanismele complexe ale sistemului imunitar să fie ţinute sub observaţie.

   Febra este cu siguranţă cea mai veche terapie de pe pământ! Toate mamiferele posedă capacitatea de a-şi ridica temperatura corpului în cazul unei infecţii. Prin tremurat (frisoane) este atinsă temperatura dorită şi “invadatorul” este efectiv... prăjit! Şi vietăţile cu sânge “rece”, în cazul unei infecţii, au un instinct care le spune să caute locurile calde (de exemplu surse termale de apă), ridicăndu-şi astfel temperatura generală a corpului cu 3-4 grade, care sunt suficiente pentru a combate factorul patogen cauzator.

   Covezile epidemiologice ne arată că ridicarea temperaturii corpului este eficace şi contra cancerului. Astfel de exemplu, la popoarele cu o “cultură a băii” (popoarele nordice, suedezii, ruşii, prin sauna) sunt consemnate statistic mult mai puţine cazuri de cancer de sân, ceea ce constituie un argument în favoarea hipertermiei pasive. Pe de altă parte cercetările au arătat că pancienţii cu cancer prezintă, în mod interesant, o pierdere a capacităţii de a dezvolta febră. Nouă din zece pacienţi relatează că în ultimii zece ani de dinaintea unei evoluţii tumorale, nu au mai avut febră în cazurile de boală, de răceli, să zicem. Chiar şi în perioada copilăriei, incapacitatea de a dezvolta febră în cazurile unor infecţii este un element însoţitor al cazurilor de cancer.

   Toate aceste dovezi (statistic uşor de certificat) ale unei proporţii inverse între capacitatea de a dezvolta febră şi predispoziţia la cancer ne determină să considerăm că tumorile canceroase sunt sensibile la căldură. Chiar şi dacă, aşa cum este cazul de faţă, nu există încă studii aprofundate asupra acestui fenomen, este necesar totuşi ca măcar o dată pe an să fie indusă o stare de febră la persoanele la care acest “dar al naturii” nu mai funcţionează de la sine.

   Relatările cazurilor de vindecare spontană a cancerului ne arată că sistemul imunitar este în principiu capabil să înfrângă orice formă de cancer, în indiferent care stadiu de evoluţie s-ar afla. Întrebarea este doar: de ce aceasta se întâmplă totuşi atât de rar. Răspunsul este că sistemul imunitar îşi stă singur “în drum”. Se ştie deja că 30% din cazurile de vindecare spontană de cancer sunt însoţite de febră. Este evident că febra joacă un rol deosebit de însemnat în cadrul sistemului imunitar.

   Cazuistica ne arată şi un alt fapt interesant: infecţiile bacteriene întâmplătoare sau provocate pot determina retragerea unei tumori. Pe lângă aceste cazuri există observaţii şi studii care certifică indubitabil că febra poate influenţa afecţiunile cancerigene şi poate duce chiar la vindecarea lor.

Ce anume se petrece în organism în timpul febrei?

   În general febra este o creştere activă a temperaturii corpului realizată prin contracţii musculare (frisoane), în contrast cu creşterea pasivă a temperaturii, de exemplu prin sauna, băi termale sau raze infraroşii. Cu scop terapeutic febra poate fi indusă cu ajutorul proteinelor “străine”: bacterii, virusuri, fughii, chiar şi lapte de vacă, atunci când acesta nu este administrat pe calea normală, digestivă, ci este injectat direct în musculatură. Toate aceste substanţe provoacă o reacţie în “cascadă” a sistemului imunitar, care printre altele duce şi la declanşarea febrei. Chiar şi unele elemente separate ale sistemului imunitar pot fi folosite pentru provocarea unei febre, de exemplu Inteleukin 2 precum şi Interferoanele α şi γ. Dar acestea nu acţionează atât de eficace precum bacteriile şi virusurile, care determină activarea întregului sistem imunitar.

   Să luăm ca exemplu declanşarea provocată a unei febre pe calea cea mai folostă astăzi, adică prin injectarea unor bacterii neutralizate (moarte). Acestea se numesc în situaţia respectivă, substanţe “pirogene” adică declanşatoare de foc. Ele vor fi luate în primire de către celulele-ucigaş (macrofage, monocite, celulele dendritice). Deci în acest moment se ia decizia hotărâtoare: vor fi ignorate sau se va declaşa atacarea lor? Iar aceasta este o chestiune de dozaj: în caz de alarmă vor fi eliberate citochinele. Acestea sunt substanţele prin care comunică între ele componentele sistemului imunitar. Citochinele sunt recepţionate de către creer, care va declanşa contracţiile musculare (frisoanele) care la rândul lor vor duce la ridicarea temperaturii corpului (febră). În acest fel sistemul de apărare va lucra mai eficace.

   De ce nu funcţionează întotdeauna această metodă? Problema este că celulele canceroase sunt “EU”. Sunt proprii organismului, şi deci sunt “Tabu”. Sistemul imunitar nu le atacă, nefiind recunoscute ca şi “corp străin”! Dacă de exemplu îmi va fi implantată o tumoare străină, fie ea şi de un kilogram, ea va fi imediat recunoscută ca şi corp străin, şi se va declanşa febra. Sistemul imunitar intră în stare de maximă alarmă, iar celulele cancerigene (străine) vor fi lichidate (prin căldură de exemplu, dar şi pe alte căi). Pe baza acestui mecanism funcţionează terapia prin donare de limfocite. Aceşti “poliţişti străini” nu au nici un fel de remuşcări în a lichida celulele proprii organismului. Pentru a susţine sitemul de apărare propriu contra cancerului avem nevoie ori de astfel de «poliţişti străini», ori de a «instrăina» propriile celule cancerigene. Trebuie să le «marcăm», astfel ca să apară ca şi străine organismului.

   Unele forme de cancer sunt uşor recunoscute de către sistemul imunitar: ele sunt imunogene! Printre acestea se numără melanomul malign, limfomele şi neuroblastomul. În cazul melanomului, în 20% dintre cazuri doar febra singură reuşeşte să elimine complect problema. Cancerul intestinului gros este moderat imunogen. Într-un studiu efectuat la Universitatea din Freiburg s-a confirmat faptul că din 18 pacienţi, la 11 (60% din cazuri) au fost suficiente patru runde de febră pentru ca problema să fie rezolvată, în 2 cazuri s-a obţinut o remisie parţială (10%) iar în 9 cazuri (50%) s-a obţinut o stabilizare a situaţiei.  

   Printre metodele care sunt folosite pentru a “înstrăina” tumoarea una dintre cele mai elegante este terapia cu virusuri. Acestea infectează celulele cancerigene astfel încât ele devin „suspecte” sistemului imunitar. Iar acesta reacţionează mai rapid la semnalele virale decât la cele al celulelor cancerigene propii organismului. Se poate ca în primul moment să ne speriem la auzul cuvântului „virus”, iar aceasta o datorăm lui Pasteur, Gallo şi compania, care au indus „groaza” cu scenariile lor apocaliptice. Nici o teamă: doar o foarte mică parte din virusuri (şi dintre acestea mare majoritate încă neizolate, deci incerte, vezi HIV şi HCV) sunt patogene, deci pot declanşa afecţiuni infecţioase. Sensibilitatea la infecţii virale este punctul slab, „călcâiul lui Ahile” al celulelor canerigene. Fiecare celulă are capacitatea de a se apăra contra infecţiilor virale prin producerea de

α-Interferon. Dar la celulele cancerigene acastă cale de apărare este defectă. Tocmai de aceea multe virusuri pot ataca celulele cancerigene, virusuri faţă de care celulele sănătoase sunt imune. O altă posibilitate de a „deconspira” celulele canceroase faţă de sistemul imunitar este chempterapia  sau terapia prin radiaţii. Doar că aceste terapii sunt foarte nebiologice şi pe deasupra mai şi dăunează sistemului imunitar, producând de cele mai multe ori efecte secundare grave.

   O a doua mare problemă legată de celulele cancerigene este aceea că, spre deosebire de celulele normale care sunt „muritoare”, cele cancerigene sunt „nemuritoare”. Astfel, şi astăzi se pot găsi în diferite laboratoare celulele cancerigene ale unei femei de culoare din America, pe nume Helene Lang, care a murit prin anii 30 din cauza unui cancer uterin. Aceste celule pot fi chiar şi cumpărate de un laborator de la alt laborator. Celulele cancerigene sunt clone „egoiste” care nu respectă nici un fel de granţă şi care nu sunt subordonate binelui întregii comunităţi (organism).

   Există în principiu două modalităţi de a elimina celule, fie ele proprii sau străine, care şi-au îndeplinit rolul, fie că este vorba despre cele din sânge sau piele, care la interval de zile, săptămâni sau luni sunt mereu înlocuite (înnoite). Prima modalitate se cheamă apoptoză, cealaltă necroză. Apoptoza mai este denumită şi „moartea programat” a celulelor. Fiecare celulă dispune de un mecanism de „autodistrugere”, atunci când misiunea ei în slujba „comunităţii” (organismului) s-a terminat sau atunci când prezenţa ei mai mult ar dăuna decât contribui la bunăstarea generală. În unele cazuri, anumite celule care „nu pricep” că rolul lor s-a terminat, deci că nu mai sunt utile, sunt eliminatede către celulele sistemului imunitar. Astfel de „morţi tăcute” au loc cu miliardele în fiecare zi în corpul nostru, fără ca noi să observăm ceva şi fără ca să ne aflăm într-o permanentă stare febrilă. Granulocitele au o viaţă de doar 24 de ore. Celulele pielii au o viaţă mai lungă, de circa 3 săptămâni.

   Acest sistem de „autodispariţie” este în cazul celulelor cancerigene, mai mult sau mai puţin defect. Ele pot fi eliminate doar prin necroză: celulele ucigaşe produc o proteină tubulară (Perforin) cu care efectuează o gaură în membrana celulelor. Apa pătrunde în acestea, proteinele dinauntru ies afară, celula plesneşte iar celulele sistemului imunitar fac „curăţenie”. În urma acestui proces apare o inflamaţie, cu semnele caracteristice: umflătură, durere, iritaţie (culoare roşie).

   Virusurile sunt capabile să reactiveze funcţia apoptozei. Acest proces însă se desfăşoară lent. De aceea virusurile trebuiesc introduse o perioadă lungă de timp. Pe lângă aceasta virusurile pot distruge celulele cancerigene şi prin necroză.

    O altă problemă o avem cu propriul nostru sistem imunitar. El este periculos. Îşi poate ucide „gazda” în câteva minute (mă refer la întregul organism). Se are aici în vedere aşa-numita „furtună a citokinelor”, o reacţie imunilogică scăpată de sub control. Tocmai de aceea o importanţă extrem de mare o are menţinerea sistemului imunitar într-o stare de echilibru, între prea mult şi prea puţin, între agresivitate şi subpresiune, între imunitate şi toleranţă.

   Starea normală este o stare de subprimare. Sistemul imunitar îşi pune singur frînele necesare. Ca un câine rău cu botniţă. În cazul unui cancer ar fi indicat ca botniţa să fie dată jos. Dar celulele cancerigene au dezvoltat  o strategie care este în avantajul lor, şi prin care evită „datul jos” al botniţei, ca să spunem aşa. Atât „muşcătura” cât şi „botniţa” aparţin reacţiei inflamatorii. Medicii bătrâni ştiau să deosebească între inflamaţii „bune” şi „rele” şi vorbeau de o „pus bonum et laudabile” care curăţa ţesutul şi infecţia respectivă. Rana se vindeca. La fel este şi cu febra. În unele cazuri, tumoarea efectiv se topeşte în focul febrei.

   Dar există şi ulceraţia care nu se vindecă. Se crează o rană cronică. Un astfel de exemplu este carcinomul mamar. Sânul este înroşit, umflat, dureros: toate semnele clare ale unei infecţii acute. Histologic sunt mai multe celule ale sistemului imunitar decăt cancerigene. Şi totuşi cancerul „explodează”. Pare ca şi cum sistemul imunitar este preocupat a se subprima singur şi a susţine prin aceasta celulele cancerigene.

   Ceea ce putam obţine prin febră este o „inflamaţie contra inflamaţiei”. Este nevoie desigur ca atenţia să fie orientată către posibilitatea unei tolerări a tumorii. Semnele unui astfel de caz se pot recunoaşte în factorii celulari cum sunt granulocitele, limfocitele T, sau în factorii umorali cum ar fi diferitele interleukine, prostaglandine, etc. Pentru a putea obţine „inflamaţii bune” putem acţiona atât prin alimentaţie cât şi biologic şi medicamentos.

   O substanţă foarte utilă este Curcumin (din planta Curcuma) care de exemplu în cazul cancerului de pancreas a dat rezultate mai bune decât chemoterapia standard, în cadrul studiilor efectuate. Atenţie însă la preparatele Curcumin, căci au conţinut foarte diferit din substanţa activă. În general se poate administra cel puţin 3 grame zilnic (pulbere din rădăcina de Curcuma), circa o linguriţă cu vârf în suc de roşii împreună cu puţin piper şi un pic de ulei de in. Această combinaţie măreşte foarte mult resorbţia curcuminului.

   O serie întreagă de substanţe biologice au o puternică acţiune antioxidantă, şi prin aceasta contribuie la diminuarea inflamaţiilor. Printre aceste substanţe se numără Quercetin, o substanţă obţinută din scoarţa de stejar, precum şi acidul α-lipon. De asmemenea tămâia din arborele indian Boswellia serrata este un foarte bun antiinflamator (se foloseşte frecvent în medicamentaţia contra artritelor şi reumatismului) şi de asemenea în dozaj mai mare (6,4 grame zilnic) inhibă diviziunea celulară a celulelor cancerigene.

   În cazul în care organismul suferă de foame sau stress caloric (prea cald sau prea frig) sunt produse de către organism aşa numitele proteine de stress (sunt cunoscute circa 30 de astfel de proteine). Printre acestea se numără şi Ezrin. Scheletul acestei proteine este constituit dintr-un peptid format din 14 amionoacizi „HEP-1” (Humanes Erzin-Peptid-1). În Rusia se poate procura sub numele de Gepon. Acest HEP-1 are o remarcabilă acţiune antiinflamatorie şi ajută sistemul imunitar să se orienteze în direcţia corectă. Au fost documentate multe cazuri de resorbţii ale tumorilor ca urmare a folosirii acestei HEP-1. HEP-1 este de asemenea documentată prin mai multe studii a fi foarte utilă şi contra colitelor, Morbus Cohn şi hepatitei C.

   Febra stimulează inflamaţia, iar celulele cancerigene pot fi, în anumite cazuri, eliminate doar prin inflamaţie. Dar există o serie de reacţii inflamatorii care stimulează creşterea celulelor cancerigene, şi de aceea este foarte important ca aceste efecte negative să fie subprimate prin măsuri corespunzătoare. Din păcate sunt multe aspecte celulare şi umorale ale efectelor inflamaţiilor care nu sunt încă pe deplin cunoscute. Poate că în viitor vom putea cunoaşte mai multe despre deosebirile dintre inflamaţiile „bune” şi cele „rele”.