Linus Pauling

Vizionarul Linus Pauling

articol scris de Dr. Hans A. Nieper, Hanovra - Germania

 

    Cu 35 de ani în urmă, Laureatul cu Premiul Nobel Linus Pauling a prevestit ceea ce astăzi a devenit o amară realitate: o explozie a costurilor terapiilor medicale care nu va mai putea fi suportată de societate. El a nominalizat şu cauza acestei situaţii: încercarea ineficace a industriei farmaceutice de a „combate“ bolile cu ajutorul medicamentelor chimice (toxice). El cerea, la vremea respectivă, înlocuirea terapiilor toximoleculare ale medicinei şcolastice, cu cele ortomoleculare. Dr. Nieper a fost martor ocular în 1974, când Linus Pauling şi-a prezentat conceptul şi viziunea sa în Washington. Dr. Nieper prezintă în cele de mai jos concepţiile false şi nefondate ale medicinei şcolastice (alopat-pasteurizate, aşa cum o denumim în www.quibono.net).

    În primăvara anului 1974 am fost invitat de către International Academy of Preventive Medicine susţin un referat asupra substanţelor de transport a mineralelor, în Washington Hilton. A fost o conferinţă care a lăsat până astăzi urme. Linus Pauling, Hans Selye, Roger Williams, C. Cohen, Bob McCullough, Carlton Fredericks, toat aceste personalităţi rămase în istoria medicinei moderne până astăzi, au prezentat referate de excepţie în cadrul acestei conferinţe. (Leon Pomeroy a publicat un volum asupra acestui eveniment istoric, la edictura Crune & Stratton din New York.)

   La party-ul de după conferinţă m-am ajezat lângă Linus Pauling. „Hans“ mi-a sups acesta,“crede-mă, tot ceea ce nu este ortomolecular (molecule pe care organismul le poate recunoaşte) în terapia şi prevenţia bolilor, va eşua. Mecanismul sistemelor corpului nostru nu „doreşte“ să reacţioneze pozitiv la substanţele toximoleculare. Medicina „ortodoxă“ va încerca să ignore această maximă, ca urmare a ignoranţei şi a modului îngust de gândire asupra legilor naturii, şi o va înlocui cu în câştigul material, cu cercetarea supradimensionată şi cu o propagandă absurdă şi mincinoasă. Această întreprindere însă va eşua , nu înainte de a produce o enormă explozie a costurilor în domeniul sănătăţii, cu grave urmări în economie, cu crize statale şi cu nelinişti sociale.“

   „Însăşi industriile, care se vor coagula în enorme conglomerate, pentru a putea finanţa şi vinde medicamentele toximoleculare, nebiologice, vor eşua. Nici o sumă de bani, oricât de mare, nu va putea să depăşească, şi nici măcar să copieze, substanţele active care au rezultat ca urmare a sute de milioane de ani de evoluţie şi dezvoltare biofuncţională.“

   Iar mai târzi, Linus îmi spunea: „Hans, tu eşti aici, la această masă, singurul medic (ceilalţi erau oameni de ştiinţă teoreticieni), dar vei apuca ziua în care vei vedea că am avut dreptate.“

   Da, a avut, şi încă cum!

   Ulterior nu l-am mai vazut pe Linus, dar ne-am scris deseori. I-am putut certifica faptul că în combinaţie cu Squalen, dozele mari de vitamina C (2-8 grame pe zi) sunt eficace contra herpesului şi chiar a tumorilor maligne, ceea ce l-a bucurat pe Linus, având în vedere confirmarea teoriei sale asupra vitaminei C.

    Linus era ca şi personalitate, un fenomen. Gândea deosebit de clar, direct, fără complcţii inutile. Ăn timpul dificilelor confruntări pe care le-am avit cu instituţiile şi ministerele din Washington, între 1993 şi 1995, m-am gândit deseori la Linus. El primis, pe lângă Premiul Nobel pentru chimie, şi pe cel pentru pace, deoarece militase fără epuizare contra testărilor bombelor nucleare. De la Linus se putea învăţa cum şi un singur individ, izolat, în anumite condiţii putea deveni un opozant puternic şi eficace.

   Sub denumirea de „ortomolecular“ se înţeleg proprietăţile moleculelor care atât în structura cât şi în funcţiile lor sunt parteneri naturali ai proceselor biologice. în contradicţie cu acestea, celelalte molecule (de sintetizare chimică artificială) sunt toximoleculare. În timp ce substanţele ortomoleculare sunt aproape în totalitate create de şi în natură (deci, atenţie, NU POT FI PATENTATE!!!), cele toximoleculare provin din sinteze sau concentraţii anormale şi iraţionale. Astfel de substanţe sunt de exemplu unele interferoane (cum este de exemplu cel folosit în terapia hepatitei C) şi interleukine. 

    Prima oară am auzit acest termen din gura luzi Linus Pauling în 1974. Iniţial m-am îndoit că acest termen complicat se va impune. Dar m-am înşelat. Spre groaza permanentă a instituţiilor ortodoxe, oamenii învaţă mult mai repede decât şi-ar dori acestea.

    Cât de multă dreptate avea Pauling! Costurile explodează, Senatul american se agită nervos la ideea costurilor (740 de miliarde de dolari în textul original, dar acest text este deja vechi de câţiva ani buni) din ce în ce mai mari şi a bugetelor din ce în ce mai „obosite“ spre a face faţă industriei farmaceutice (care şi ea este din ce în ce mai lacomă).

   (Nota Qui bono: în Germania sfârşitului de an 2009, Casele de asigurări de sănătate anunţă pentru anul viitor un deficit de 4 miliarde de Euro, ceea ce va însemna că germanii vor trebui să contribuie suplimentar cu bani la asigurarea de sănătate; în acelaşi timp din ce în ce mai mulţi politicieni cer stabilirea prin lege a unor preţuri maximale pentru medicamente, precum şi obligativitatea pentru concernele farma de a prezenta studii de eficacitate şi siguranţă a produselor lor, lucru complect nou, ceea ce înseamnă în acelaşi timp că până acume aceste concerne, logic, nu....? nu erau obligate să prezinte astfel de studii. Domnilor, v-am mai avertizat chiar de curând că „SE STRÂNGE LAŢUL“. Viitorul ne... , dar mai ales vă... rezervă multe surprize neplăcute pentru voi. Iar pentru noi, mai rău ca acuma oricum nu ar putea fi.)

    Axioma lui Pauling conform căreia numai substanţele ortomoleculare sunt capabile să ducă la bun sfârşit o terapie de durată, afirmă şi că doar astfel de substanţe au calităţile curative necesare şi eficiente în cazul afecţiunilor degenerative cum sunt cancerul, afecţiunile sistemului imunitar, afecţiunile cardiace şi circulatorii (de exemplu decalcifierea pereţilor arteriali), ceea ce în fapt reprezintă circa 90% din totalitatea bolilor moderne.

   Substanţele ne-ortomoleculare nu pot fi niciodată „curative“, ci numai „corective“. Ele nu pot aduce un real gâştig de sănătate, ci noar un echilibru precar limitat în timp. Pe de altă parte o terapie ortomoleculară poate, datorită naturii ei farmacodinamice, abea după câţiva ani certifica superioritatea ei (ceea ce este şi normal, dar ar trebui în acelaşi timp să ne gândim, noi, cam câte decenii am „subminat“ propria noastră sănătate, iar acuma de azi pe mâine, vrem să ne facem imediat din nou sănătoşi?) ceea ce înseamnă că se plasează în afara „răbdării“ investitorilor de la concernele farma dar şi a pacienţilor care vor o însănătoşire bruscă!

   Deoarece o astfel de terapie de lungă durată poate fi evaluată doar retrospectiv, medicina şcolastică respinge aceste terapii ca fiind „nedemonstrate“ şi deci nerecunoscute, ba chiar mai mult, fiind discreditate intenţionat.

   Problema medicinei alopat-pasteurizate a devenit însă în timp aceeaşi: după decenii de războaie contra cancerului, AIDS, etc. etc. retrospectiv privind, terapiile toximoleculare s-au dovedit total ineficace. Ceea ce nu-i face deocamdată nerăbdători pe investitori, dar i-a făcut pe foarte mulţi oameni neâncrezători în aceste terapii. O dilemă care se va soluţiona de la sine, şi sper, cât mai curând.

                                                                      Traducere şi adaptare: Qui bono