Lumea plină de mister a microbilor


   „Îndoiala creşte o dată cu cunoaşterea.“

                                      Johann Wolfgang von Goethe

   Faptul că vaccinurile nu fac ceea ce promit (ba pe deasupra mai provoacă şi daune) se datorează în principal unei teorii vechi de peste o sută de ani, care este considerată o „vacă sfântă” în medicina şcolastică. Şi tocmai pentru că este sfântă (şi vacă pe deasupra) nu intră în discuţie, a devenit o dogmă, şi nu îndreăzneşte nimeni să o pună la îndoială, să o verifice.

   Nimeni este un fel de a spune. Nimeni dintre preoţii religiei alopate, nimeni din mass-media, nimeni din autorităţile de sănătate, nimeni dintre politicien, şi de bună seamă că nimeni de la vreun concern farma. Dar aici se cam termină acest „nimeni”. Teoria în sine, a fost, este şi va fi contestată, atâta timp cât va fi această teorie o „vacă sfântă”. Teoria germenilor a lui Pasteur & al. căci despre ea este vorba, a fost contestată de la bun început de un mare număr de medici şi oameni de ştiinţă. Cu timpul, medicina alopată cu contribuţia substanţială a industriei farmaceutice şi a oamenilor de afaceri, au reuşit să se impună şi să acopere vocile celor care criticau „vaca sfântă”, sau mai bine zis „găina cu ouă de aur”. Totuşi în ultimul timp se fac din nou auzite, din ce în ce mai clar, vocile celor care susţin nevalabilitatea acestei teorii.

   Conform acestei teorii imperialist-militariste, agentul patogen, sau antigenul, cum i se mai spune (bacteria, virusul sau funghia) pătrunde în organism din afara lui şi se apucă să se înmulţească în mod neruşinat pe „socoteala“ săracului om. Organismul încearcă să facă faţă invadatorului cu ajutorul anticorpilor, care se găsesc fie în sânge, fie în limfă (apărare umorală) sau în membrana globulelor albe din sânge (apărare celulară). Desigur, se poate întâmpla ca organismul să nu aibe resurse (militare) suficiente pentru a putea să rezolve problema invaziei singur. Astfel că, având nevoie de ajutor, îşi chiamă aliatul extern, medicina alopată, care se grăbeşte în ajutor (interesat, desigur, ca orice aliat într-un război) cu armata ei de substanţe chimice sub formă de pilule, injecţii, radiaţii sau chiar direct, cu cuţitul în mână.

   Ca mai întotdeauna, se încheie un tratat de pace, cu ajutorul unor instituţii denumite, de exemplu, Casa de asigurări de sănătate, prin care cei doi aliaţi se angajează să-şi ofere ajutor reciproc (unul dă bani, celălalt dă pilule şi injecţii). În cadrul acestui ajutor reciproc, alopatia îi oferă aliatului ei, omul obişnuit, asistenţă şi consiliere militară, sub forma vaccinurilor, pentru a-i antrena şi întări armata (de anticorpi) săracului individ.

   Singurul lucru care, spre deosebire de un tratat militar de alianţă, nu-l semnează alopatia, este o convenţie de „neagresiune“. Adică, nu garantează că ajutorul ei nu-i va aduce prejudicii aliatului. Şi nici nu poate semna aşa ceva, deoarece ştie foarte bine că…  îi va aduce prejudicii. Un fel de Pact Ribbentrop-Molotov: semnăm o alianţă, ca să te pot ataca mai în linişte, pe la spate.

   Treaba cu imunitatea (ajutorul militar preventiv oferit prin vaccinare) stă însă cam aşa: scopul este de a-l distruge pe agresor încă înainte de a apuca să-ţi „desfăşoare forţele“ în bietul cetăţean. Şi aceasta se face prin mărirea potenţialului militar al acestuia, deci prin formarea de anticorpi (militarizare, formarea de noi corpuri de armată). Un vaccin este considerat a fi eficace atunci când concentraţia de  anticorpi (adică titter-ul) din sânge atinge o anumită valoare. Totul sună foarte logic, promiţător, plin de speranţă, şi fraierul semnează tratatul de asistenţă militară!

    În realitate însă lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Ceea ce numim noi „boală“ este un proces extrem de complicat, iar rolul microbilor în ansamblu este foarte complex şi încă destul de puţin cunoscut. Aceasta se datorează în primul rând faptului că reacţiile observate în eprubetă, în laborator (in vitro – adică în antrenamentele militare cu duşmani fictivi) nu sunt niciodată în stare să imite complexele procese care au loc în organismul uman (in vivo – adică într-o situaţie reală de conflict armat). Nenumărate studii şi cercetări au confirmat deja că ideea conform căreia prezenţa anticorpilor va proteja contra unei infecţii, nu este decât o „dorinţă pioasă“ şi nimic mai mult.  

    Astfel de exemplu, la a opta Conferinţă Internaţională asupra tetanosului s-a relatat despre multe cazuri, persoane, care au decedat ca urmare a bolii deşi aveau în sânge un mare număr de anticorpi. Şi invers, au fost prezentate multe cazuri de persoane ne-imunizate care nu s-au îmbolnăvit, deşi erau infectate. În cadrul unei epidemii de rujeolă în Sett City din Kansas, 89% dintre copii controlaţi prezentau anticorpi contra bolii, şi totuşi s-au îmbolnăvit. În cazul poliomielitei, procesu de vindecare începe încă înainte de a se forma respectivii anticorpi!

   Dr. Kalmar scria în „Le carnet immunologique": „Momentul în timp, la care apar anticorpii în mod normal, ne determină să concluzionăm că în dinamica naturală a sistemului imunitar anticorpii joacă doar un rol secundar. Se pare că aceştia au în fapt misiunea doar de a curăţa corpul de antigenele care încă se mai află <în circulaţie> prin organism.“ Adică un fel de rol de sanitari, care curăţă terenul după ce o luptă s-a încheiat. Însă, doar cu un număr mare de „sanitari“, o armată nu poate câştiga o bătălie, domnilor mareşali alopaţi! Întrebarea este, dacă sanitarii nu luptă (anticorpii apărând de abea după bătălie) atunci cine? Şi ce ajutor e ăsta, să mă trezesc cu o grămadă de sanitari, dar fără soldaţi şi generali?

   După părerea Dr. W.O. Belfield, anticorpii pot fi doar ultima linie de apărare a organismului (adică atunci când, într-o situaţie disperată, conducerea armatei îi trimite în linia întâia şi pe sanitari).

   Dilema din zilele noastre, în care microorganizmele sunt văzute doar sub un singur aspect, îşi are originea cu peste o sută de ani în urmă, în teoria creată de chimistul Louis Pasteur (1822-1895), ginerele Preşedintelui Academiei Franceze de la acea vreme. Astăzi doar puţini ştiu că de pe atunci încă, o serie de oameni de ştiinţă i s-au opus lui Pasteur, considerând teoria acestuia complet eronată.

   (Vezi aici articolele din www.quibono.net publicate în rubricile „Teoria germenilor 1“ şi „Teoria germenilor 2“).

   Unul dintre contemporanii lui Pasteur a fost Antoine Bechamp, care a descoperit că microorganismele se pot modifica în funcţie de mediul pe care îl întâlnesc. Această teorie se numeşte a „pleomorfismului“, spre deosebire de cea a lui Pasteur, „monomorfism“, care susţine că o anume bacterie poate exista doar într-o anume formă şi provoacă doar o anume boală.

   În 1910 Dr. Rosenow a putut demonstra în baza experimentelor făcute, că nu există un anumit gen de bacterii, ci că acestea sunt capabile de a se transforma. Din 1916 Profesorul G. Enderlein din Germania a confirmat şi dezvoltat această teorie, dar cercetările sale sunt şi până în ziua de astăzi ignorate de Universităţile de medicină, la fel ca şi lucrările microbiologului Wilhelm v. Bremer. Însuşi Pasteur şi-a modificat punctul de vedere, pe patul de suferinţă, înaintea morţii: „Microbul nu este nimic, terenul este totul… Dacă înţelegeţi că boala o puteţi înfrânge doar prin distrugerea bacteriilor care au apărut acolo, atunci puteţi să vă aşteptaţi la „minuni foarte rele.“

   Doar că avalanşa pornise deja. Ideea era bună, şi foarte rentabilă financiar. Desigur că anumite persoanel inteligente din acea vreme au prins şmecheria imediat. Din acest „război“ se puteau face bani, bani mulţi! PECUNIA NON OLET!

   În realitate este destul de simplu să te convingi că anumite premize ale medicinei şcolastice sunt false. Dacă se ia o picătură de sânge proaspăt şi se pune sub microscop, veţi avea o serie de surprize interesante, în momentul în care veţi folosi aşa-numitul „microscop cu câmp întunecat“. Acest tip de microscop foloseşte lumina venită din lateral, metodă prin care se pot releva mai bine structurile fine, care în metoda clasică de iluminare sunt supra-reflectate. Metoda este destul de simplă şi practic fiecare microscop optic normal poate fi adaptat uşor pentru un astfel de mod de iluminare.  Deja Enderlein şi Wilhelm Reich au lucrat cu astfel de microscoape (anii 20-40 ai secolului trecut).

   Cu ajutorul acestui microscop putem vedea că în sângele proaspăt se găsesc multe lucru care, conform medicinei şcolastice, nici n-ar trebui să se afle acolo: corpuscule de forma unor puncte, care se mişcă neregulat, evident independente de cunoscutele globule şi particule ale sângelui. Scepticii spun că este vorba despre mişcare moleculară browniană, dar acest lucru este uşor de infirmat. Aceasă mişcare moleculară apare în momentul în care moleculele „moarte“ sunt „puse în mişcare“ prin încălzire. Dar dacă sunt ambele structuri comparate în aceleaşi condiţii ale microscopului cu câmp întunecat, se constată foarte uşor că este vorba de două tipuri de mişcări complect diferite.

   Înseamnă că există „ceva“ în sânge care este în mod evident viu, şi care conform preceptelor medicinei şcolastice nu ar avea ce căuta acolo, deoarece sângele este în mod normal „steril“. Dacă este vorba de virusuri sau bacterii, lucrul nu a fost încă în mod definitiv lămurit. Enderlein denumea aceste corpuscule „simbionte“, deoarece ele aparţin corpului viu şi nu-i produc acestuia nici un fel de daune. Enderleina obsevat că la persoanele bolnave aceste corpuscule, aceste „simbionte“ asemănătoare virusurilor se transformau în bacterii sau chiar în microfunghii. Astfel Enderlein putea diagnostica starea de sănătate a unui pacient şi desigur îl putea terapia prin aceea că influenţa această evoluţie cu ajutorul unor preparate simbiontice. Chiar şi în ziua de astăzi astfel de preparate sunt în continuare produse de firma „Sanum“ (Kehlbeck din Hoya). O parte din aceste preparate nu au aprobare pentru piaţa germană (ca să nu deranjeze afacerile unora) altele au. În străinătate însă aceste preparate se pot vinde. O politică ciudată, caci dacă nu ar fi bune sau chiar periculoase, nu ar trebui vândute deloc şi nicăieri.

   Cum anume funcţionează vindecarea, nu se ştie exact încă, deoarece cercetările universitare nu vor să aibe nimic de a face cu acestea. Totuşi rezultatele şi succesele obţinute de Enderlein îi dau acestuia dreptate (cine vindecă are întotdeauna dreptate), el reuşind vindecarea unor boli cum ar fi Morbus Bechterew, care sunt considerate incurabile de către medicina şcolastică. În realitate incurabil nu înseamnă nimic altceva decât „cu mijloacele mie cunoscute nu se poate vindeca“.

   Desigur că aici este nevoie încă de enorm de multe studii şi cercetări, problema însă este că ar trebui să existe şi interes pentru acestea. Şi nu există, căci este de anticipat că din aşa ceva nu se mai pot obţine câştigurile grase de până acum. În laboratorul de cercetări bacteriologice din Lehrbach, profesorii E. Santo şi H.P. Rusch au făcut cercetări în direcţia eliminării germenilor prin microfiltre sau prin încălzire, pentru a se obţine un mediu complect liber de germeni. Iar rezultatele au contrazis din nou medicina şcolastică: chiar şi în cazul substraturilor ultrafiltrate şi foarte puternic încălzite se puteau, după o perioadă de inactivitate, obţine din nou bacteriile existente iniţial! (Sursa: Wiener Medizinische Wochenschrift Nr. 37, 15. 9. 1951)

   Rezultate similare a obţinut Wilhelm Reich în încercările sale asupra „bionilor“. Desigur că se ridică întrebarea: pentru care motiv medicina şcolastică a „omis“ ceva ce este foarte uşor de dovedit? În primul rând în Universităţi nu este folosit microscopul cu câmp întunecat. Ştiu Domnii Profesori de ce! 

    Acolo, dar în consecinţă şi în laboatoarele de analiză, sunt cercetate doar peliculele de sânge fixate şi colorate, deci sângele „mort“, în care nu se mai mişcă nimic. În „câmpul colorat“ simbiontele nu pot fi văzute. Aşa că, ce nu vedem, nu există, nu? Nici microscopul electronic nu este o soluţie, deoarece probele sunt mai întâi supuse unei proceduri complicate de prelucrare. Iar datorită acesteia, nu se mai poate ştii ce anume era în sânge înainte de desfăşurarea acestor proceduri, şi ce anume a apărut în plus (sau a dispărut) ca urmare tocmai a acestor proceduri. Imaginile astfel obţinute sunt „instantanee“, poze îngheţate ale unui material mort, iar mişcarea (evoluţia sau transformarea) nu poate fi observată. Ea nu mai există!

   Un alt interesant punct de vedere ne este adus de „Noua medicină“ a Dr. R.G. Hamer. Conform acesteia microbii nu sunt duşmanii organismului, ci ajutoarele lui. Microbii apar „pe scenă“ doar în perioada de vindecare a unei boli (care poate fi destul de violentă) şi ajută la repararea ţesuturilor afectate, respectiv la îndepărtarea ţesuturilor moarte. Astfel s-ar explica faptul că deşi sunt prezenţi undeva „germeni periculoşi“, nu se îmbolnăvesc toate persoanele, ci doar acelea care, datorită anumitor procese, sunt „pregătite“ pentru aşa ceva. Acest punct de vedere este logic şi este confirmat de experienţa acumulată de procedeele de vindecare naturist. Dar despre asta ceva mai târziu. (Nota Qui bono: Aici se pare că autorul uită sau nu ştie, ceea ce nu cred, faptul că această teorie îi aparţine în fapt lui Antoine Bechamp. Aşa că în această privinţă Noua Medicină Germană nu a adus un punct de vedere nou).

Scandalul BSE

   Tot mai frecvent se abuzează de microorganisme, pentru a se distrage atenţia de la condiţiile nefavorabile. Ele nu se pot apăra atunci când sunt acuzate de orice ne poate trece prin minte, şi cu atât mai puţin atunci când aceste microorganisme nici nu există. Exact aşa stau lucrurile şi în

aşa-numitul „scandal BSE“, desigur fără ca detaliile scandalului să fie prezentate în public.

   Să ne reamintim: în Anglia şi Elveţia vitele s-au îmbolnăvit de o afecţiune a sistemului nervos, BSE (Bovine Spongioforme Enzephalopathie). Acuma, la oameni există ceva asemănător, afecţiunea Creutzfeld-Jakob, o boală foarte rară. Deşi simptomele BSE se deosebesc de cele ale pacienţilor umani, s-a presupus că ei s-au infectat cu BSE. Teoria infectării a ajuns repede în mass-media (orice titlu de groază măreşte vânzările jurnalelor). Pe cine interesa faptul că în favoarea acestei teorii nu existau dovezi, ba chiar mai mult, existau o grămadă de argumente contra ei:

- agentul patogen, în ciuda investigaţiilor febrile, nu a fost niciodată găsit. Totuşi au fost acuzaţi „prionii“. Aceştia ar fi nişte structuri proteinice care puteau fi găsite în ţesuturile bolnave. Doar că aceste să le zicem „particule“ nu aveau acid nucleic, deci nici ADN şi nici ARN, respectib nici un fel de „moştenire genetică“. Astfel că ele nu se puteau reproduce, deci înmulţi. La această întrebare „prietenii infecţiilor“ nu au dat niciodată vreun răspuns. Apare evident că „prionii“ sunt o consecinţă, şi nicidecum o cauză a bolii. 

- teza „furajelor infectate nu stă în picioare. Desigur că este anormal să hrăneşti vacile cu făină animală, când se ştie doar că vacile sunt animale rumegătoare şi se hrănesc cu iarbă. Doar că dacă făina animală ar fi fost infectată cu BSE, ar fi trebuit să se îmbolnăvească şi animalele din alte ţări, nu doar exclusiv din Anglia şi Elveţia. Prionii suspecţi erau foarte atenţi la graniţele ţărilor respective, căci pentru alte ţări nu aveau viză, nu? Sau nu pricepeau decât engleza şi germana elveţiană, aşa că prin alte părţi nu s-au aventurat, nu?

- şi alte animale crescute industrial erau hrănite cu făină animală. De ce nu se îmbolnăveau? Aveau prionii ăştia aşa, o predilecţie pentru friptura de vacă, nu? Deci să zicem că prionii erau limitaţi, activi, doar contra unei specii, nu? Păi atunci, de când oamenii sunt vaci? (Am evitat intenţionat să traduc prin termenul de „vite“,care ar corespunde originalului german, căci în privinţa asta am oarecare dubii).

- au existat şi turme de vite care s-au îmbolnăvit de BSE, şi care nu fuseseră niciodată hrănite cu făină animală“! Atunci care este calea infecţiei?

   Ne apare deci foarte clar că „se dorea“ responsabilizarea unui microorganism, a cuiva care nu putea fi tras la răspundere (în primul rând juridică, nu?). Şi ca de obicei, pentru a se întări oficial „făcătura“ se mai acordă şi un premiu Nobel marelui descoperitor al prionilor (tehnică cunoscută, şi recent folosită în cazurile lui Luc Montagnier-HIV şi zur Hausen-HPV).

   Toată povestea devine însă clară în momentul în care aflăm dedesubturile poveştii „prionilor“. Şi aici un rol important l-a jucat un fermier englez care creştea vite în condiţii Bio, anume Marc Purdey, care a făcut publice o serie de aspecte dorite „a rămâne în umbra prionilor“. Povestea BSE este un nou scandal provocat de industria farmaceutică (al câtelea oare?), care, cu ajutorul „teoriei infecţioase“ căuta să scape de răspunderea ce îi revenea: marele concern SmithKline Beeacham (între timp GlaxoSmithKline) care se mai făcuse în trecut remarcat prin catastrofa vaccinului contra hepatitei B, experimentase încă din 1978 un insecticid care avea ca scop să protejeze vitele de Gasterophilus intestinalis (musca calului? recunosc că nu cunosc echivalentul popular al insectei în limba română).

   Acestea îşi depun ouăle în măduva spinării vitelor, unde se dezvoltă ulterior larvele. Insecticidul „Phosmet“ se aplica pe spinarea vitelor, distrugând astfel larvele. Din 1985 acest insecticid a devenit în Anglia obligatoriu prin lege. Iar din 1986 au apărut primele cazuri de BSE! Coincidenţe? Cine le mai crede, când este vorba de industria farmaceutică?

   „Phosmet“ conţine fosfaţi organici, care sunt otrăvuri foarte puternice pentru sistemul nervos, nu numai pentru insecte, dar şi pentru oameni sau animale. Pe deasupra mai conţine - singurul insecticid de acest gen - şi „legături“ de Thallium, despre care de asemenea se ştie că are acţiune inflamatorie pentru creier. Tratarea periodică a vitelor cu respectivul insecticid ducea după un timp la afecţiuni ale sistemului nervos prin otrăvurile respective. Iar „micoorganismele“ denumite „prioni“ sunt doar un simptom. Exact acest lucru l-a confirmat şi neurologul londonez Dr. Stephen Whatley, care în cercetările sale a tratat culturile de celule cu „Phosmet“, ceea ce a dus la apariţia „prionilor“

(Sursa: "Ärzte-Zeitung", 14. Und 15. April 1998)

   Astfel se explică şi de ce în Comitatul Kent au apărut cinci persoane cu simptome asemănătoare afecţiunii Creutzfeldt-Jakob: toate cele cinci persoane locuiau în direcţia vândului care trecea peste o fabrică de produse chimice din apropiere, unde se produceau fosfaţi organici! Pe deasupra acolo avusese loc şi un grav accident chimic pe la mijlocul anilor 80.

   Dacă avem în vedere la ce sumă astronomică s-ar fi ridicat despăgubirile pe care ar fi trebuit să le plătească SmithKline Beecham, atunci putem înţelege pentru ce s-au făcut toate eforturile de a găsi un alt vinovat, prionii, şi pentru ce anume a fost acordat premiul Nobel. Nu te poţi judeca cu un microorganism, dar cu o firmă da!

   Între timp Ministerul Agriculturii din Anglia este dispus să plătească cercetări şi studii pentru a se stabili legătura dintre „Phosmet“ şi BSE. După cum se va vedea, promisiuni doar!

Şi sfinţii mai trişează uneori

    Chiar şi „marele Pasteur“, pe care se bazează microbiologia modernă şi la urma urmei întreaga teorie a vaccinării (imunizării) nu a putut rezista tentaţiei ca, de dragul gloriei, să nu folosească mijloace şi metode incorecte pentru a-şi ajusta „un pic“ rezultatele cercetărilor sale. De abea după mulţi ani s-a putut avea acces la însemnările de laborator ale lui „papa Louis“, care lăsase prin testament urmaşilor săi dispoziţia de a nu da publicităţii aceste însemnări (ştia el de ce!).

   Iată ce se poate citi în ziarul berlinez „Tagesspiegel“ (Sursa: Gisela Ostwald în „Tagesspiegel", 19.2.1993): „Este de înţeles faptul că marele cercetător francez Louis Pasteur a cerut familiei sale în 1878, să nu îi publice însemnările private asupra lucrărilor desfăşurate în laboratorul său după moartea sa. La acea vreme Pasteur, în vârstă de 56 de ani, se bucura de o imagine excepţională în Franţa şi nu numai, fiind întâmpinat ca un erou naţional. Solicitarea sa a fost respectată de familie aproape 100 de ani. În 1964, ultimul urmaş pe linie masculină a transmis totuşi cele peste 10.000 de pagini Bibliotecii Naţionale din Paris, documentele devenind astfel publice. Iar prin aceasta soclul statuii marelui chimist devenit erou al microbiologilor s-a prăbuşit.

   Dr. Gerald L. Geison de la Institutul de istorie al Universităţii Princetown (New Jersey) a descoperit, studiind însemnările particulare ale lui Pasteur, o întreagă serie de grave discrepanţe faţă de lucrările sale tipărite şi date publicităţii oficial. O eroare sau o „scăpare“ este absolut exclusă, spune Dr. Geison. Nu există nici o îndoială, mai spunea Geison la întrunirea anuală a Societăţii americane pentru promovarea ştiinţei, că Louis Pasteur a comise de mai multe ori „excrocheria ştiinţifică“.

   Pe parcusul a 20 de ani de cercetări întreprinse asupra însemnărilor de laborator ale „eroului naţional“, Geison a descoperit cu surprindere faptul că de mai multe ori Pasteur s-a folosit de metode neştiinţifice. Rezultatele negative apar deseori doar în notiţele lui Pasteur, dar niciodată în hârtiile publice. Grav este faptul că Pasteur era conştient de acest fapt, anume că nu prezenta tot adevărul marelui public.

   Două dintre cele mai cunoscute „succese“ ale sale, aplicarea cu succes a unui nou vaccin contra antraxului la 50 de oi în Mai 1881, precum şi vaccinarea tînărului Joseph Meister cu un vaccin contra turbării în Iulie 1885, sunt, astfel privite astăzi, ca mult mai puţin „senzaţionale“ decît se credea în trecut. Nu numai că Pasteur a folosit un alt vaccin contra antraxului faţă de formula publicată oficial, dar el a şi „menajat şi înfrumuseţat“ pentru publicul larg, adevărul asupra rezultatelor sale de laborator, care erau cu mult mai puţin convingătoare.“

   O microbiologie care se bazează pe lucrările îndoielnice ale unor antemergători ca Pasteur, şi care tace în loc să demonstreze criticilor ei că nu au dreptate, nu poate fi considerată ca fiind ştiinţifică. Iar o schimbare a modelului de gândire este de foarte mult timp necesară! Pe când, Domnilor!

Infracţionalitatea medicinei cancerului

   „Ce-i aduce pâine dulce medicului?

   Sănătatea sau moartea pacientului!

   De aia pe noi ne ţine,

   Pentru a trai el bine,

   Între boală şi mormânt.“

                             Eugen Roth

   Faptul că medicina alopată a pierdut pe toată linia „războiul contra cancerului“, cum belicos îi plăcea să afirme, se ştie cam de către toată lumea. Nu este nevoie să fii specialist, nici să ai diplomă, pentru a recunoaşte situaţia lipsită de speranţă în care se află clinicile pentru boli cancerigene. Şi totuşi cel mai bine ştiu întradevăr specialiştii, cât de total este acest dezastru, chiar dacă încearcă să mascheze acest lucru şi chiar dacă folosesc mass-media pentru a jubila asupra unei „revoluţii epocale aşteptată cât de curând.“ (Unde o fi revoluţia asta, că săracii bolnavi o aşteaptă de vreo o cincizeci de ani!) „Faza finală în lupta contra cancerului? La Institutul de cercetări din Viena domneşte optimismul: lupta intensă şi concentrată contra cancerului care se duce de 20 de ani, va intra în viitorul apropiat în faza ei finală. Aceasta este părerea şefului Institutului de cercetări asupra cancerului din Austria, profesorul Denk, ale cărui cercetări revoluţionare în încercarea de a înfrânge acest „rău“ se bucură de recunoaştere internaţională.“

    Uşor, uşor, nu săriţi în sus de bucurie! Ştirea ne parvine din „Wiener Zeitung“ din…. 21.11.1964!!! Deci de acum 46 de ani eram în faza finală! Şi acolo am şi rămas, din păcate. Înţepeniţi în faza finală şi în cuvinte frumos-amăgitoare. Atât! Dar recunoaşteţi că nu v-aţi fi dat seama, daca nu aş fi scris data publicării „ştirii de senzaţie“. Astfel de ştiri puteau fi şi din 1974, 84, 94 sau 2004. Aceleaşi cuvinte frumoase şi dătătoare de seranţe, acelaşi „patos revoluţionar“ şi aceaşi poftă de glorie.

   American Cancer Society (Asociaţia americană care adună donaţii pentru cercetarea şi eradicarea cancerului) a fost înfiinţată în 1913, cu scop „temporar“. Doar că „pofta de a face bani“ nu este deloc temporară, ci permanentă. Astfel în 1978 beneficiul ei era de 149 milioane dolari, la un capital de 228 milioane. Din care însă doar 105 merg spre „proiectele de cercetare“. Peste 50% şi le plătesc tot lor ca şi „costuri de administrare, funcţionare şi salarii“! Salarii de circa, în medie, 75.000 de dolari pe an (circa 6.000 de lună, bună leafă, nu?).

   După acelaşi model funcţionează şi Fundaţia „Mildred Scheel" din Germania, ICRF şi CRC din  Anglia precum şi alte organizaţii „frăţeşti“ din ţările europene. Formula lansată mai demult a „Fundaţiei Rockefeller“ este deja bine implementată în Europa. Pe cât de lipsită de succese este cercetarea în domeniul cancerului, pe atât de eficientă este afacerea cu donaţiile: doar în Germania decedează zilnic 600-700 de persoane din cauza cancerului. Dar înainte de a se petrece acest tragic eveniment, fiecare dintre bolnavii de cancer aduce un profit de aproximativ 250.000 de Euro în buzunarele concenelor farma, al clinicilor, al medicilor. Bun, lumea ar plăti fără să comenteze astfel de sume, dacă asta i-ar ajuta pacientului cu ceva. Doar că bilanţul terapiei cancerului este „distrugător“!

   Încă din 1981 Frederic Vester scria că: „Într-o publicaţie de trei volume a Societăţii germane pentru cercetare, 2495 de cercetători din domeniul cancerului din 780 de Institute relatează asupra stadiului muncii lor.  Doar că statisticile arată următoarele: în 1955 decedau 95.000 de persoane de cancer, iar în 1975, circa 150.000. Şi numărul cazurilor creşte permanent. Tocmai de aceea este evident că cercetarea în domeniul cancerului şi a terapiilor contra acestuia se află, de peste 20 de ani, într-o fundătură!“ Au trecut de atunci încă aproape 30 de ani, şi unde se află cercetarea contra cancerului?

Tot acolo!

   Într-un protocol al Parlamentului german se poate citi: „În Parlamentul german (Bundestag) s-a stabilit (fără ca cineva să contrazică aceasta), că drept urmare a întrebărilor puse în legătură cu o subvenţie de 200.000 DM acordată Centrului german de cercetare a cancerului din Heidelberg, nu

s-au primit documente din care să reiasă un minimum de eficienţă al terapiei convenţionale contra cancerului.“ (Sursa: Fiebig, MdB, Protokoll 184, Sitzung 8. Wahlperiode des deutschen Bundestages, 9.11.1987)

   În ziarul „FAZ“ din 05.07.1995 se puteau citi următoarele: „Un raport al Institutului naţional pentru cancer din USA constata în 1979, că de 23 de ani, rata pe 5 ani a duratei de supravieţuire în cancer

s-a îmbunătăţit doar cu 2%. Îndeosebi la cancerele cele mai frecvente, rata de supravieţuire stagnează de decenii. Din 1955, scria „New England Journal of Medicine", rata de vindecare a pacientelor bolnave de cancer de sân a rămas practic neschimbată. În cancerul de stomac şi de intestin, de 40 de ani nu s-a făcut nici un progres. Toate aceste realităţi sunt ignorate sau ascunse de către lumea medicală de specialitate. Cu proteste isterice a fost întâmpinată afirmaţiaprofesorului Ernst Krokowski, care la un congres al radiologilor a „îndrăznit“ să prezinte nefardate aceste date. Un jurnal de specialitate medicală a refuzat publicarea unui studiu al profesorului berlinez Heinz Oeser, care demonstra cu cifre exacte, că rata îmbolnăvirii de cancer a rămas neschimbată pe tot parcursul secolului XX.“

   Tot în „New England Journal of Medicine" profesorii John Bailar şi Heather Gornik de la Universitatea din Chicago prezentau un bilanţ amar al mortalităţii cancerului din ultimii 20 de ani, cu o rată care a crescut de la 164 la 182 de decese la 100.000 de persoane.

   Concluzia: întreaga terapie contra cancerului este un remarcabil eşec!

   Laureatul cu premiul Nobe, James Watson, concluziona sec: „faliment ştiinţific, terapie ineficientă şi pe deausupra extrem de costisitoare.“ Iar colegul său de premiu Nobel, Burnet susţinea că dacă cercetarea cancerului ar fi supusă unei „ample şi corecte verificări“ rezultatul eficacităţii acesteia ar fi ZERO!  (Sursa: Manu L. Kothari/ Lapa A. Metha: „Ist Krebs eine Krankheit?" – „Este cancerul o boală?“)

   Tot ceea ce ştie cu siguranţă cercetarea din domeniul cancerului, este că din motive misterioase, anumite celule încep brusc să „înnebunească“ şi nu mai fac ceea ce ar trebui să facă. Dar de ce, asta nu mai ştie „cercetarea“ cancerului. Şi singura idee pe care o  are medicina alopată este să „distrugă“: să taie, să radieze sau să otrăvească cu chimicale. Medicina alopată se comportă cu organismul pacientului bolnav de cancer întocmai ca un elefant în magazinul de porţelanuri: în urma ei rămân doar cioburi, doar daune. Problema este că se face că nu vede daunele, şi se încăpăţânează să continue. Pe seama pacientului, desigur.

   „Învăţătura asupra terapiei tumorilor maligne se bazează pe o grămadă de sentinţe dogmatice sfinte: că terapia este absolut necesară şi de urgenţă, că radiaţiile şi chemoterapia sunt mereu folositoare, că pacientul nu trebuieşte lămurit asupra bolii sale, că alimentaţia nu are nimic de a face cu cancerul, că starea psihică a pacientului nu influenţează în nici un fel succesul terapiei şi că efectele adverse sunt un rău necesar al unei terapii care salvează viaţa.“ (Sursa: Angell, „World Medicine", 26, 18.10.1978; J. Cairns: „Cancer, Science and Society", San Francisco 1978)

   Pe cât de plini de fantezie sunt oncologii atunci când este vorba de a inventa cele mai rafinate metode de otrăvire, tot pe atât de lipsiţi de fantezie sunt atunci când este vorba a-şi putea imagina că terapiile lor pot fi false. Astfel că aşa cum deseori se practică în medicina aloptată, dacă ceva nu funcţionează, se dublează „dozajul“, dar la metodă nu se renunţă.

   Astfel că ceea ce plin de mândrie se numeşte pe sine însuşi „cercetarea cancerului“ nu este altceva decât o experimentare sălbatecă şi oarbă, în speranţa că undeva, cândva, se va descoperi un

„leac-minune“ care să elimine pe loc cancerul şi cu care să se poată face foarte mulţi bani. Aşa se continuă de decenii de-a rândul, nu mai puţin deoarece oncologii şi concernele farma trăiesc bine de pe urma acestei poveşti.

A fi sau a nu fi… cancer. Aceasta este întrebarea

   Este inevitabil ca, în aceste condiţii, să se eperimenteze mult pe oameni. În fond sunt doar „bolnavi de cancer“. Mor oricum. Doar că deseori sunt şi mulţi oameni sănătoşi diagnozaţi cu cancer, şi astfel transformaţi în pacienţi bolnavi de cancer. Făcând abstracţie de formele relativ rare de cancer rapid, clasificarea în malign sau benign a celulelor cancerigene este foarte grea. Acest lucru îl fac îndeobşte patologii, la microscop, şi este o chestiune de evaluare a structurii celulare. Iar aici există o zonă „gri“, în care o decizie este greu de luat. Patologul se află în situaţia de a da o decizie „fals pozitivă“ (cancer acolo unde în fapt nu este) ori „fals negativă“ (a nu descoperi cancerul). Pentru ultima decizie, „fals negativă“, patologul poartă răspunderea, pentru prima însă, „fals pozitiv“, nu! (Nota Qui bono:De aici rezultă ceva interesant pentru noi, şi anume, patologul are tendinţa de a da mai degrabă un rezultat „fals pozitiv“, pentru care nu este tras la răspundere, decât unul „fals negativă“ care i se poate imputa. Deci mai degrabă zice că-i cancer acolo unde nu e, doar să nu aibă dureri de cap. Numai că astfel le va avea pacientul, care probabil va începe în baza acestei decizii, o terapie păgubitoare lui. Deci atenţie, oameni buni. O astfel de decizie trebuieşte confirmată de trei ori din trei surse independente una de alta, fără ca să sştie una de decizia celeilalte!!!)

   „Atunci când diferiţi patologi analizează aceaşi probă celulară, ajung, în anumite condiţii, la concluzii coplect diferite. Mai mulţi cercetători au făcut astfel de experimente şi au ajuns la concluzii stupefiante. Aceleaşi probe au fost ori toate declarate ca fiind cancer, iar în alte cazuri, doar o treime din ele au fost etichetate astfel. Foarte mulţi cercetători din zona cancerului sunt de acord cu faptul că la microscop nu se poate vedea dacă o celulă este malignă sau benignă.“ (Sursa: Bachmann: „Die Krebsmafia" – „Mafia cancerului“)

   Prin anii 80 a fost editată o broşură a Asociaţiei pentru protecţia consumatorilor din Germania, care recomanda ca fiecare persoană să se asigure efectuând trei analize independente una de alte (deci la trei laboratoare diferite şi la trei medici diferiţi, care să nu ştie unul de celălalt, căci dacă unul ştie de rezultatul celuilalt, nu va îndrăzni să-l contrazică; solidaritate profesională pe seama pacientului!), tocmai pentru a evita un risc de diagnozare falsă. Doar atunci când toate cele trei rezultate, independent, ajung la acelaşi rezultat, se poate vorbi de cancer. Desigur că în sistemul actual de sănătate, aşa ceva este greu de organizat. Dar merită.

   Pe de altă parte, mai bine să te ţii departe de astfel de teste. Mai întâi că astfel de intervenţii invazive (biopsia) pot activa sau accelera evoluţia, pe de altă parte, „mafia cancerului“ deabea aşteaptă să mai pună mâna pe un client. Şi dacă măcar terapiile ar fi bune de ceva. În cazul cancerului este valabil acelaşi fenoment ca şi în AIDS: dacă ţi s-a dat o dată sentinţa că ai o boală incurabilă, acest lucru nu-ţi mai iese din cap, ajunge o obsesie, şi până la urmă chiar faci cancer (măcar şi de frică). O dată ajuns pacient, rămâi pacient până la groapă.

   Şi ca să nu cerdeţi că am visat urât azi-noapte, iată câteva citate din grămada de voci critice ale unor medici:

- Un raport al unui experiment al Asociaţiei cercetătorilor din Germania critica faptul că cercetarea în domeniul cancerului funcţionează „mai mult sau mai puţin la întâmplare“ şi încearcă ceea ce este tocmai „actual, la modă“ sau ceea ce gruparea respectivă de cercetători consideră a fi valabil. (Sursa: Edith A. Bredcfeld (Hrsg.): „Bestandsaufnahme Krebsforschung in der BRD", Bd.1,Boppard 1979)

- Profesorul Otto Westphal confirma în „Spiegel“ nr.35 din 1980: „În general terapia cancerului se limitează la ceea ce tocmai este actual, la modă.“

- Bachmann scria în cartea sa: „Multe clinici experimentează pe bolnavii (incurabili?) de cancer. Deoarece la aceştia nu mai poate să iasă nimic rău, ei devin „cobai“ pe care se experimetează tot felul de cocktail-uri otrăvitoare. Suferinţele pacienţilor sunt o chestie secundară. Dacă prima prioritatear a oncologilor ar fi alinarea suferinţelor, atunci aceştia ar fi trataţi individual, şi nu în grupe de pacienţi, statistic; nu ar aparţine unui grup de pacienţi cu o anumită terapie, în timp ce alţii sunt în alt grup, cu altă terapie, ci ar fi terapiaţi ca persoane individuale, la care s-ar căuta printr-o variere a terapiei, soluţia cea mai bună pentru fiecare dintre ei, cel puţin în ceea ce priveşte durerile.“

- Medicul şef Dr. Ulrich Dold recunoştea în „Spiegel“ nr.26 din 1987: „În hărnicia noastră, am distrus cancerul peste tot, uitând că de multe ori pacienţii sufereau mai mult din cauza terapiilor decât din cauza cancerului însuşi.“ În acelaşi articol (aproximativ în română „Nemilos de prea multe terapii“) puteam citi: „Suspect de puţin s-a cercetat până în prezent cât de mult suferă pacienţii şi ce efecte are oroarea terapiilor asupra lor, spunea psihiatrul londonez Steven Greer. Ştim mai multe despre comportamentul şoarecilor, şobolanilor, cobailor şi a altor nefericite creaturi, cărora li se implantează artificial cancerul, decât despre adevăraţii pacienţi din spitale!“

- Hans Ruesch comenta în cartea sa „Pharma-Story“: „Autointitulaţii oameni de ştiinţă din laboratoarele unde se fac experienţe pe animale nu au absolut de loc habar cum se cercetează o boală! Tot ceea ce ştiu ei este cum pot să facă o boală, inclusiv cancer. În această a doua privinţă

s-au dovedit a fi deosebit de pricepuţi şi inventivi… Trebuie să-i fie fiecăruia clar, asta înseamnă fiecăruia dintre aceia care nu au fost încă definitiv „spălaţi la creier“ de sistemul educaţional şi de mass-media, că un cancer experimental (provocat prin inseminarea unor celule canceroase unui animal, sau prin alte proceduri artificiale cum ar fi alimentaţia unilaterală sau administrarea de substanţe carcinogene) este în mod necesar complect diferit de un cancer care apare şi se dezvoltă de la sine într-un om!“ În toate aceste groaznice experimente pe animale se exersează în fapt numai provocarea bolii şi a dezastrului. Este absolut logic că o cercetare care se bazează pe astfel de elemente nu-i poate aduce omului decât dezastru şi non-sens.

   Din păcate doar puţini oncologi au înţeles şi au început să oprească lipsa de sens a acestor metode. Unul dintre aceştia este profesorul D.K. Hossfeld, care într-un inteviuu cu revista „Spiegel“ (Nr. 35 din 1990) spunea: „Se poate oare aşa ceva concepe, ca pacienţii bolnavi de cancer să sufere inutil şi să le meargă rău, doar pentru ca medicului terapeut să-i meargă bine?“

   De data asta sublinierea îmi aparţine. Nu nu se poate, domnule Doctor, dar sunt prea mulţi care încă nu au realizat acest lucru. Pentru că, nu-i aşa, QUI BONO?

   Stephen Fulder scria în „Manualul de supravieţuire al pacienţilor“: „Medicina şcolastică nu terapiază efectele secundare în ideea de a îmbunătăţi starea de sănătate a pacientului, ci în ideea de a perfecţiona chempterapiile şi terapiile prin radiaţii şi de a le întrepta şi mai precis asupra celulelor canceroase. Suferinţele din timpul terapiei au furnizat, în fond, doar un motiv suplimentar medicinei şcolastice de a se avânta şi mai aprins, în galop, către căutarea şi perfecţionarea de noi arme. Iar între timp corpurile bolnavilor arată ca nişte teatre de luptă, unde bântuie războiul.“

Atenţie: Arme Chimice!

   La nivel politic armele chimice sunt (aparent) interzise. Ba chiar politica mondială (sau americană?) este gata să bombardeze anumite ţări care folosesc astfel de arme. Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce nu sunt interzise şi centrele de cercetări contra cancerului, căci şi acolo se cercetează şi experimentează cu astfel de substanţe chimice toxice. Bun, să admitem că există o mică diferenţă. Însă după gustul meu, una mult prea mică.

   Chemoterapeuticele (mai bine zis „otrăvurile chimice“, căci de vindecat nu pot vindeca) sunt urmaşele gazelor otrăvitoare din primul război mondial. Aşa-numitele citostatice au fost iniţial dezvoltate din Iperită, gazul folosit de nemţi în timpul primului război mondial. Iperita atacă în primul rând măduva osoasă şi sistemul limfatic (deci două dintre cele mai importante componente ale sistemulu imunitar) şi tocmai de aceea a fost folosită în cancerul sângelui (leucemie) sau cel limfatic. Mai exact substanţa folosită se numea „Lost“, şi multe dintre preparatele chemo sunt în fapt „legături de hidrogen-Lost“.

   Fiecare citostatic este o „otravă celulară“, iar numele generic provine de la cito=celulă şi static=stop, şi aceasta este aparent şi acţiunea lor: de a otrăvi celulele, dat celulele canceroase „un pic mai mult“ decât pe cele normale. Aceasta în speranţa ca tumorile să fie reduse (la fel se speră şi în cazul radiaţiilor). În realitate doar 8% dintre celulele canceroase „răspund“ terapiei, şi aceasta dintr-un anumit motiv: otrăvurile acţionează asupra diviziunii celulare, iar celulele cancerigene se înmulţesc mai rapid (divizează mai des) decât cele normale, sănătoase. Deci ideea ar fi că otrăvurile acţionează întâi asupra celulelor cu diviziune rapidă, deci cele canceroase.

   Doar că mai rapid şi mai des decât celulele canceroase, se divid şi se înmulţesc celulele sistemului imunitar! Ceea ce înseamnă că terapia chemo sau prin radiaţii este în primul rând o „distrugere“ a sistemului imunitar (Sursa: Prof. Dr. Nagel, Universitätsklinik Göttingen).

   În cazul leucemiei este întradevăr redus numărul leucocitelor, ceea ce oncologii consideră a fi un succes. Ei sunt într-atât de „hipnotizaţi“ de tumorile locale (mărimea tumorii, numărul de celule) încât nu mai observă situaţia întregului organism. Dar simptomele otrăvirii (desemnată amăgitor şi blând ca „efecte secundare“) vorbesc un limbaj foarte clar: graţă, vomă, căderea părului, daune grave aduse ficatului, sabotarea sistemului imunitar, ş.a.m.d.

   În realitate mijloacele chimice pot realiza doar un singur lucru, anume stoparea procesului de vindecare. Faptul că în cadrul unui proces natural de vindecare se produce o creştere a leucocitelor sau o mărire a tumorii, este un lucru clar şi de înţeles, aşa cum vom vedea mai târziu. Dar atunci când nu are loc un proces natural de vindecare, nici folosirea chemoterapiei nu poate determina acest lucru, ci mai degrabă accelerează „dezastrul“ şi îl face mai ghinuitor, aşa cum ne arată nenumărate cazuri.

   Nemai vorbind de faptul că chemoterapeuticele (ca de altfel şi radiaţiile) sunt ele însăşi carcinogene! Institutul de toxicologie şi chemoterapie de pe lângă Centrul german de cercetări asupra cancerului din Heidelberg recunoaşte că: „În cazul unei chemoterapii trebuieşte în primul rând avut în vedere faptul că o a doua tumoare poate fi provocată de citostatice însăşi.“

   Iar jurnalul „Ärtzte Woche“ din 02.11.1994 spune că: „Există o clară corelaţie între frecventa apariţie a unei a doua tumori şi intensificarea chemoterapiei.” Iar în ziarul concernului Hoffmann-La Roche din Basel se putea citi în Mai 1986 următoarele: „Singurele medicamente la care se ia în calcul conştient un risc de cancer sunt - ironia soartei – citostaticele şi preparatele contra cancerului. La această categorie de preparate se acceptă în mod excepţional, condiţionat de situaţie, anumite efecte secundare care sunt complect inaceptabile în cazul altor preparate: căderea părului, vomă, stare generală proastă. Şi o anumită carcinogenitate. Aceasta nu poate fi, din păcate, evitată. CU alte cuvinte: un pacient care este terapiat cu un citostatic, poate eventual să reuşească ţinerea sub control a tumorii; dar el stă sub ameninţarea de a dezvolta un alt cancer (o a doua tumoare), de exemplu leucemie. Nu putem spune cu certitudine dacă un preparat, care a fost controlat şi verificat, poate sau nu să provoace omului cancer, mai ales în ceea ce priveşte citostaticele.”

   Cît de periculos poate fi întradevăr un preparat, putem să vedem şi după măsurile de protecţie prevăzute pentru personalul sanitar în ceea ce priveşte lucrul cu citostaticele, aşa cum reiese şi

dintr-un document al Oficiului Cancelariei austriece asupra sănătăţii publice, din 13.02.1990:

   „Citostaticele posedă, pe lângă efectele lor toxice acute şi cronice, şi efecte mutagenice sau carcinogene. În cazul măsurilor terapeutice recomandate pacienţilor au fost constatate fenomene de infertilitate şi abnormităţi cromozomiale. De asemenea se constată deseori apariţia unui al doilea cancer. Noile cercetări în această direcţia indică faptul că citostaticele pot reprezenta o anumită doză de risc şi pentru personalul medical. Studiile asupra efectelor citostaticelor asupra personalului medical indică în această direcţie. Până în prezent există doar puţine studii epidemiologice, care indică în primul rând o rată mare a avorturilor la surorile medicale. În cazul administrării citostaticelor sunt recomandate mănuşile de protecţie de unică folosinţă. Pentru a nu-i nelinişti pe pacienţi, se renunţă la masca de protecţie pentru respiraţie, atâta timp cât nu există pericolul formării de aerosol. Femeile gravide şi care alăptează precum şi tinerii trebuesc excluşi de la manipularea citostaticelor.“

   A combate cancerul cu substanţe care distrug celulele este o curată paranoia, este ca şi cum ai vrea să stingi focul cu benzină! Multe dintre preparatele chimice acţionează negativ şi asupra inimii, mai ales atunci când sunt administrate cateter, ceea ce poate duce la căderea funcţiilor inimii, mai ales la copii. În aceste cazuri nu se etichetează ca otrăvire, ci ca insuficienţă cardiacă.  Faptul că aceste preparate acţionează sigur „mortal“, se poate vedea şi din raportul oficial al Centrului de cercetare a cancerului din Heidelberg:

-95% dintre pacienţii terapiaţi prin chemoterapii sunt în cel mult cinci ani decedaţi;

-98% decedează în interval de 7 ani;

   Circa 10-15% dintre pacienţi nu supravieţuieşte nici măcar primei faze a terapiei. Din toate acestea rezultă că doar 2% dintre pacienţii chemoterapiaţi supravieţuiesc pe termen lung! Şi aceasta nu din cauza, ci în ciuda chemoterapiei. Dintre persoanele decedate, care au fost terapiate chimic sunt doar 5-10% cuprinse statistic (grup standardizat), acesta pentru a crea impresia unei rate de vindecare care în fapt este inexistentă. Acestă realitate este confirmată de studii care certifică faptul că pacienţii bolnavi de cancer şi neterapiaţi chimic trăiesc în medie mai mult decât cei chemoterapiate, şi anume şi cu o calitate de viaţă mai bună! Şi aceasta în ciuda statisticilor manipulate pentru a arăta „beneficiile“ chemoterapiei. Să nu crezi niciodată într-o statistică pe care nu ai falsificat-o tu însuţi!

   Acest fapt rezultă şi dintr-un referat prezentat de profesorul american Hardin B. Jones la ACS.(„A Report on Cancer", ACS llt h Annual Science Writers Conference, New Orleans, 7.3.1969)

   Bachmann scria despre acest referat că: „Atunci când Jones a corectat inexactităţile din statistici, a rezultat clar faptul că rata de viaţă este mai mare la pacienţii neterapiaţi decât la cei terapiaţi! Altfel spus, chemoterapia se dovedeşte a fi complect ineficace, dacă nu chiar dăunătoare. Doar doi dintre reporterii de presă prezenţi la acest simpozion au relatat asupra acestor dezvăluiri! Deşi cercetările lui Jones au fost reluate în 195 şi 1977, presa a ignorat complect constatările acestuia până în 1979, când Jones a murit.“

   De bună seamă că mafia cancerului se teme de astfel de dezvăluiri publice ca dracu de tămâie.

Dacă se va răspândi printre oameni certitudiea faptului că chemoterapiile şi terapiile prin radiaţii mai mult dăunează decât folosesc, nu se va mai lăsa nimeni astfel tratat, şi desigur că lumea se va îndepta masiv către terapiile „alternative“. „Alternative“ este oare termenul potrivit? Ce poate fi alternativ la otrăvurile şi radiaţiile mortale ale medicinei alopate? Poate că da, căci viaţa este alternativă morţii!

   Oricum, mai devreme sau mai târziu, întreaga construcţie mincinoasă se va prăbuşi (spre binele general al oamenilor şi spre însănătoşirea financiară a Caselor de sănătate), iar oncologii vor trebui să se recicleze sau să-şi caute altă meserie. Cei mai isteţi dintre ei au şi început să se acomodeze la alte tehnici terapetice, iar ceilalţi… Dumenezeu cu mila.

Leucemia şi încurcatul borcanelor

   Nu oare tocmai în cazul leucemiei este medicina alopată foarte sigură de eficacitatea chemoterapiei şi de o rată ridicată de supravieţuire? Ba da. Dar asta doar  până în momentul în care analizezi cifrele statistice mai de aproape:

   „Întreaga literatură medical-ştiinţifică indică faptul că „rata de vindecare“ la leucemie este de doar 10-20% pentru actuala pseudoterapie idioată denumită chemoterapie. În cadrul acestor să zicem 15% se profilează două grupe distincte prin rata înaltă de supravieţuire: a) bolnavii cronici de aşa-zisa „leucemie de bătrâneţe“ şi b) copii bolnavi de leucemie acută limfatică. A doua categorie nici nu era pe vremuri considerată a fi leucemie, deoarece evoluţia ei era pozitivă şi nu necesita aproape niciodată o intervenţie terapeutică. Tot ce se făcea erau controale ample ale sângelui la intervale regulate de timp, controale care stabileau faptul că situaţia se stabiliza rapid. Acum 30 de ani doar 3-5% dintre aceste cazuri erau diagnosticate ca leucemie. Acestea erau cazuri foarte grave şi se soldau aproape întotdeauna cu decesul pacientului. Celelalte 95% dintre cazuri nu erau diagnozate ca „leucemie“ şi nici nu se soldau cu un sfârşit tragic. Ceea ce înseamnă că rata de supravieţuire, care astăzi este creată iatrogenic (prin intervenţia medicului) sau judicogene (prin intervenţie juridică) şi atinge 10-15%, acum 30 de ani era de 95%!!!

   Pacienţii erau la acea vreme câteva luni „obosiţi sau apatici“ (ca la o gripă dusă pe picioare), după care îşi reveneau. Asta înseamnă că dacă pe vremuri decedau doar 5%, iar astăzi 85% iatrogen sau judicogen, rezultă că astăzi mor circa 80% mai mulţi pacienţi decât ar trebui, fapt pentru care trebuie să aducem mulţumiri pseudo-terapiei iatrogene şi juricogene.“  (Sursa: Expertiză a Dr. R.G. Hamer, raum&zeit 56/1992)

   Dintr-o scrisoare a pediatrilor din oraşul german Ulm rezultă faptul că „aparenta rată ridicată de vindecare“ este doar un tric prin care dintr-un grup de 50.000 de copii bolnavi de leucemie se aleg 2.500 la care chemoterapia a produscele mai mici daune. Acest grupa se constituie într-un aşa-numit „grup standardizat“, la care se contează pe 80-90% şanse de vindecare. Restul de 47.000 de copii sunt ascunşi „sub masă“ (expresie folosită în originalul german), la fel ca şi cei care sunt trimişi să moară acasă, pentru că astfel nu apar în statisticile clinicilor! Toţi aceşti copii, fără chemoterapie ar fi avut de 16 ori mai multe şanse de vindecare, şi toate astea fără chinurile chemoterapiei!

Mai ţineţi-vă încă cinci ani, vă rog!

   În „Spiegel“ Nr. 27 din 1987 („Ein gnadenloses Zuviel an Therapie“) putem citi următoarele: „Pentru a stabili dacă un pacient a câştigat sau a pierdut lupta contra cancerului, medicii au folosit până în prezent o singură unitate de măsură: cu ceasul în mână înregistrau cât timp supravieţuia pacientul „sentinţei“. Supravieţuia acesta cinci ani fără recidivă, era considerat ca vindecat, egal dacă fusese operat, radiat sau chemoterapiat.“

   Pentru aceasta se calcula din momentul dianozei, egal în ce stadiu se afla cancerul (sau presupusul cancer). Deceda pacientul doar la scurt timp după aceea, cazul era trecut la rubrica „succes“ în statistica de 5 ani. Dacă era cancerul descoperit timpuriu, se socoteau 5 ani de la descoperirea lui, ceea ce însemna că pacientul o să „ţină“ mai mult. Deci, din nou un succes pentru statistici, deci o aparentă dovadă a avantajelor depistării timprii. Erau din greşeală mai mulţi „fals pozitivi“ diagnozaţi, era aceasta din nou un succes al statisticii pe 5 ani. De asemenea erau înregistraţi ca succese şi pacienţii care supravieţuiau 5 ani fără nici un fel de terapie.

   Statistica pe 5 ani permite oricâte greşeli şi neînţelegeri se doreşte a se înregistra ca „succese“.

Cred medicii ei înşişi în ceea ce fac?

   Faptul că toată statistica „preparată“ nu valorează nici cât hîrtie pe care este scrisă, şi faptul că terapia mai degrabă scurtează decât să lungească viaţa, ştiu şi medicii înşişi. Iar ca dovadă vine faptul că marea majoritate a medicilor refuză tocmai ceea ce prescriu pacienţilor, atuncea când ei înşişi sau familia lor este în situaţia de a avea de a face cu un cancer.

   Şeful clinicii universitare de ginecologie din Hamburg, profesorul Klaus Thomsen spunea în septembrie 1985 la un congres de specialitate din Berlin: „Ar trebui să dea de gândit faptul că un număr din ce în ce mai mare de doctori şi doctoriţe spun: o astfel de terapia nu aş accepta, daca ar fi vorba despre mine.“ Tot în „Der Spiegel“ se mai poate citi: „Statisticile de supravieţuire arată că terapia cancerului nu poate învinge tumoarea malignă, ci doar îl aduc pe pacient pe drumul ultimului său martiriu.“ Iar jurnalul medical „Selecta“ relatează şi el că: „Medicii cărora li s-ar diagnostica cancer ar refuză strict orice terapie agresivă. Şi asta datorită unui motiv foarte întemeiat: renunţarea la operaţii, radiaţii şi citostatice prelungeşte de cele mai multe ori nu numai durata vieţii. Bolnavii se simt mai bine şi îşi păstrează capacităţile fizice, în loc să devină nişte ruine.“ (citat în „Spiegel", Nr. 36/1980)

   Profesorul Dr. A. Landsberger de la Institutul de anatomie al Universităţii din Heidelberg relata că: „…medicii, chiar şi cei din centrele specializate în cancer, în cazul în care au ei sau o rudă apropiată cancer, mi se adresează spunând cu următoarea frază: Doar ştiţi exact că aici nu avem nimic (folositor).“ (Sursa: „Transparent", Heft 1/1991, Bundeszentrale der Tierversuchsgegner).

   Dar să dăm cuvântul şi unui pacient (era să scriu „victime“). Chilly Ant, bolnavă de cancer care lupta pentru drepturile pacienţilor, spunea: „Când pe de o parte operaţiile, radiaţiile şi chemoterapiile sunt lăudate ca fiind cele mai mari succese ale medicinei, iar pe de altă parte medicii pentru ei înşişi şi pentru rudele lor resping operaţiile şi celelalte metode terapeutice, pe care ei le prescriu sutelor şi miilor de pacienţi, acest fapt confirmă din nou că medicii împreună cu industria farmaceutică pur şi simplu îi duc de nas pe pacienţi. Dacă medicii  revendică pentru ei şi rudelel lor moartea „naturală de cancer“ (refuzând „metodele de tortură“ ale medicinei alopate) de ce nu este acelaşi lucru valabil pentru toţi cetăţenii?“ (Sursa: Chilly Ant: „Die Krebsmafia II - Eine Krebskranke klagt an", Edition Tomek – Mafia cancerului II – Un bolnav de cancer acuză).

Este cancerul de sân periculos?

   În cazuri rare – atâta timp cât este real, cancerul activ de sân este periculos. Doar că îndeobşte  ceea ce astăzi este terapiat ca şi „cancer de sân“, în realitate nu este aşa ceva. Căutarea după noduli în sân duce adesea la un diagnostic pripit de cancer. Nodulii singuri nu fac un cancer, chiar şi atunci când se modifică. Într-un studiu american au fost controlate de nodulii multe persoane decedate prin accident, de bătrâneţe sau din cauze diferite de boală): 99% dintre cazuri avea astfel de noduli, fără a avea însă şi cancer.

   Dacă o femeie este suspectă de cancer, primul lucru care apare este panica. Se pare însă că un astfel de nodul se transformă în circa 10-15 ani, doar că de îndată ce el este descoperit, se procedează ca şi cum ar mai fi doar câteva zile de trăit. Motivul este clar: femeia trebuie să facă tot ce i se spune fără să obiecteze, deci atâta timp cât este în stare de „şoc diagnostic“. Dacă ar avea timp şi s-ar informa, s-ar putea ca ea să găsească informaţiile care se o apere de pericole şi riscuri, şi deci se pierde un „client“. PECUNIA NON OLET!

   Deci, se apelează la un diagnostic prin „tăiere rapidă“: pacenta este plasată sub narcoză, nodulul suspect este preparat şi în cea mai mare grabă (narcoza prea lungă poate fi periculoasă) este analizat de un patolog (despre incertitudinea unor astfel de analize de ţesuturi am vorbit deja mai înainte). În funcţie de „gustul artistic“ al chirurgului se va proceda mai mult sau mai puţin radical, îndepărtându-se părţi din musculatura pieptului. Profesorul de patologie din Dortmund, Herbert Otto spunea: „Deseori văd după o diagnoză prin „tăiere rapidă“ un un carcinom mamar de la un sân amputat, care nu are nici o urmă de tumoare.“ (Sursa: Medical Tribune –Schweiz- 12, 32 (1980)

   Bachmann adăuga în plus că: „Femeile afectate nu vor afla niciodată că le-a fost îndepărtat un sân pe degeaba. În schimb statistica clinicii va fi îmbunătăţită.Fiecare cancer operat, care nu era cancer, este socotit ca fiind un succes. Cu excepţia cazului în care femeii i se prescrie în continuare o chemoterapie, ceea ce o termină definitiv.

   „În USA sunt operate chiar fetele de 8-12 ani, doar pentru motivul că le cresc sânii asimterici, lucru care este considerat suspect, în rest ele fiind absolut normale.“ (Sursa: „The Lancet" 1, 260-1978).

   Mai nou sunt suficiente pentru amputare doar structuri de ţesuturi „suspecte“ în imaginile Röntgen, fără a se vedea vreun nodul susprect. (Sursa: "Journal of the AMA" 244, 221-224, - 1980).

   Profesorul H.E. Steger din Hamburg spunea că dacă toate mastopatiile (modificări benigne ale glandelor sânului, dar care se pot eventual transforma şi în cancer) ar fi operate, ar însemna că dintr-o sută de femei 96-98 să fie lăsate fără sâni. (Sursa: Bachmann - „Die Krebsmafia")

   Terapia standard în USA este ectomia radicală, adică amputarea, care este în continuare recomandată de Societatea americană pentru cancer (ACS), deşi a fost condamnată şi calificată ca „metodă măcerărească“ bazată pe un concept fals datând din sec.XIX, de către o comisie specială a NCI, sub conducerea Dr. Bernard Fisher, profesor de chirurgie la Universitatea din Pittsburgh (Sursa: Ruesch: „Die Pharma-Story"). Aşa cum s-a amintit mai înainte, Hardin Jones a arătat şi el că pacienţii cu cancer au mai bune şanse fără terapie. Iar acest lucru este valabil în mod deosebit pentru cancerul de sân.

   „Această estimare a lui Jones din 1956 a fost confirmată în 1975 de către Logan de la OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), care constata că pe plan mondial, în ciuda metodelor radicale de terapie, rata de deces cauzat de cancerul la sân nu s-a diminuat, ci dimpotrivă pare a se fi mărit. Thomas Dao de la secţia de chrurgie a Institutului Rosewell Park Memorial din Buffalo întărea şi mai puternic această stare de lucruri: „În ciuda tehnicilor chirurgicale îmbunătăţite, în ciuda metodelor perfecţionate de terapie prin radiaţii, în ciudă largii folosiri a chemoterapiilor, rata mortalităţii în cancerul de sân a rămas în ultimii şapte ani neschimbată. Studiile lui Glemser asupra luptei omului contra cancerului („Man against cancer" – Omul contra cancerului) arată doar că titlul corect al cărţii ar fi trebuit să fie „Neajutorarea omului contra cancerului“. Metodele chirurgicale sunt neesenţiale, radiaţiile sunt învechite iar chemoterapia este o farsă.“ (Sursa: Kothari/Metha: „Ist Krebs eine Krankheit" – Este cancerul o boală?)

   Doar că astfel de argumente nu-i interesează pe împietriţii oncologi în nici un fel. Moara trebuie să se învârtească mai departe, egal cine este măcinat printre roţile ei. Am mai povestit în altă parte deja despre apocaliptica idee a profesorului de anatomie Herbert Lippert din Hanovra, care recomanda amputarea preventivă a sânilor la tinerele fete. Astfel s-ar fi putut evita în Germania 10.000  de cazuri pe an. Oare cât timp va mai trebui până când paranoia unor profesori va disapre în sfârşit? (Sursa: „Spiegel" Nr. 35/1980, „Begrabene Illusionen" – Iluzii îngropate)

   Toate acestea ne arată cât de mult a decăzut medicina cancerului: unii profesori îndrăznesc să-şi facă publice imaginaţiile sadice şi perverse, şi pe deasupra mai sunt şi mândrii de asta. În permanenţă este hrănită intenţionat „teama de cancer“, căci în permanenţă este nevoie de material uman (pacienţi) nou, astfel ca afacerile lucrative şi hobby-urile perverse să poată fi ţinute în viaţă.

   A sosit deja de mult timpul ca oamenii să observe ce fel de joc se joacă aici, iar clica de mincinoşi să fie trasă la răspundere, la fel cum oricare cetăţean obişnuit trebuie să răspundă dacă răneşte sau omoară un alt cetăţean.

   Să o mai ascultăm o dată pe Chilly Ant, care ea însăşi era bolnavă de cancer la sân, ce anume grozăvii îşi permite „Sistemul“: „Împingerea oamenilor până la extrem, ca pentru fiecare pată sau umflătură să dea fuga la doctor să se consulte cu toată aparatura aflată în dotare nu face altceva, după părerea mea, decât să facă din sănătoşi mai mulţi bolnavi, decât din bolnavi mai mulţi sănătoşi, să se folosească fără discernâmând resursele sistemului de sănătate şi în cele din urmă să-l transforme între întreprindere atât de scumpă încât tot sistemul se va prăbuşi. Dar afacerea rămâne afacere, frica rămâne frică şi iluzia rămâne iluzie atâta timp cât politicienii, medicii şi pacienţii nu se vor întâlni pe o bază de discuţii înţeleaptă asupra problemei cancerului.“

   Atunci când este vorba de îndepărtarea organelor femeieşti, oncologii sunt foarte harnici, nu numai în ceea ce priveşte sânul, dar la fel procedează şi atunci când este vorba despre uter. Se pare că medicina cancerului dominată de bărbaţi este de părere că, din moment ce femeia nu mai vrea să aibe copii, organale respective sunt oricum inutile (însă nu la fel cândesc când este vorba de propria prietenă). Mă întreb dacă Domnii Chirurgi s-ar apuca tot aşa de uşor să castreze (elimine testicolele), dacă o doctoriţă feministă ar propune varianta asta? Greu de crezut!

   O îndrăgită ceremonie standard în cadrul vizitelor la ginegolog este testul Papanicolau, prin care sunt căutate celulele „suspecte“. Rezultatul este plasat într-una dintre categoriile care arată foarte „ştiinţifice“, iar testul este plătit de Casele de asigurări sociale. Logica întregii poveşti este de a aduce în mod periodic pacienta în cabinetul medical.

   „Deoarece patologii vor să fie siguri în diagnosticul lor, numărul pacientelor cu tumori benigne fals clasificate ca maligne trebuie considerat a fi mai mare decât ar fi normal ca urmare a unui diagnostic fals. În cazul unui test Papanicolau „suspect“ sau a unui „precancer“, ginecologul recomandă îndepărtarea operativă a uterului (histerectomie). Pacientele care ezită sunt convinse prin fraze de genul „nu mai aveţi nevoie de uter, căci oricum nu mai vreţi copii“ sau „în acest stadiu cancerul este în procent de 100% vindecabil“. Tot timplu medicii critici se plâng de faptul că „se întreprind histerectomii inutile, pentru a da de lucru chirurgilor, sau pentru a-i şcoli pe cei tineri.“

   Conform unui studiu american, operarea uterlului este de trei ori mai frecventă acolo unde chirurgii nu au un salariu fix, ci sunt plătiţăi per operaţie (la normă). Din ce în ce mai des se recomandă în cazul unei histeroctomii şi îndepărtarea ovarelor, deoarece după o astfel de operaţie nu apar complicaţii şi se poate astfel evita şi un eventual cancer ovarian, care este una dintre cele mai temute forme de cancer.

   Doar că distrugerea sexualităţii feminine, care pe lângă pierderea sensibilităţii sexuale mai aduce cu sine şi simptome cauzate de operaţie şi care de multe ori duc la depresii, nu protejează în nici un caz contra cancerului. Ba dimpotrivă. Două echipe de cercetători a constatat independent una de cealaltă că pacientelor cărora li s-a efectuat o operaţie de col uterin ca urmare a unui test Papanicolau, se îmbolnăvesc ulterior în aceaşi măsură ca şi femeile care nu au suferit o astfel de intervenţie. Doar că acuma capătă o tumoare în altă regiune a corpului

Experimente pe oameni

   Deoarece concernele farma ştiu foarte exact că experimentele pe animale nu sunt deloc edificatoare pentru oameni, ele experimentează pe pacienţi, desigur însă fără a-i informa asupra faptului în sine. Este de altfel şi normal, căci cine s-ar lăsa de bună voi pe mâna cercetătorilor şi în rolul de cobai?

   Pentru că de multe ori nu se ştie exact care este limita mortală a unui preparat chimic, iar pe de altă parte nu se doreşte a se stabili pentru fiecare pacient o doză individuală (ar contraveni principiului standardizării, ca şi cum oamenii ar putea fi standardizaţi) dificila întrebare a dozajului primeşte răspuns prin protocoalele chimice internaţionale. Iar acestea sunt modificate la fiecare jumătate de an (lucru cunoscut doar de insideri).

   Dezgustător este faptul că deseori copiilor le sunt administrate dozaje atât de mari, încât ar putea ucide şi un adult (Sursa: Prof. O.A. Jürgenssen, Kinderklinik Wiener Neustadt, 30.5.1995). Aceasta deoarece aparent organismul copiilor este mult mai capabil a se regenera şi deci copiilor nu le va fi organismul prea tare afectat. Curioasă concepţie, din moment ce se ştie că toate celelalte medicamente au recomandări speciale de dozaj redus pentru copii! Deoarece eficacitatea citostaticelor este măsurată după toxicitatea lor, copiilor li se dă un dozaj atât de mare, până când se obţin aceleaşi efecte secundare ca şi la adulţi.

   „Efectele secundare, spre exemplu asupra formării sângelui, pot fi luate ca măsură pentru un dozaj suficient al unui mijloc antitumoral. Pe lângă aceasta mai trebuie spus că se doreşte chiar o anumităt „cantitate“ de efecte secundare, deoarece eficacitatea medicamentelor antitumorale este calculată în funcţie de efectele secundare pe care le provoacă.“ (Sursa: Prof. Gerd Nagel, într-un  Interview cu Jochen Aumiller) Altfel spus, ce nu este otrăvitor, nu este bun!

   Cred că nu mai ese necesar să spunem că pentru „controlarea efectelor secundare“ prietenii din industria farmaceutică ne mai vând încă o grămadă de remedii. Politica afacerilor este tocmai atunci genială când vinzi nu numai benzină incendiatorului, dar şi echipamente de protecţie pompierilor. Doar cine gândeşte astfel are întradevăr succes în afaceri în sistemul nostru economic pervers.

   În concluzie nu este deloc de mirare că cercetarea cancerului nu este interesată interesată în preparate netoxice: „Din gura unei anumite personalităţi a chemoterapiei cancerului provine fraza conform căreia dacă o substanţă are anumite acţiuni biologice, cum ar fi carcinogenă, mutagenă sau de inhibare a activităţii măduvei osoase, atunci merită ca această substanţă să fie testată ca mijloc contra cancerului. Această exprimare „înţeleaptă“ trebuie să ne facă clar că toate mijloacele anticancer trebuie mai întâi să fie carcinogene.“ (Sursa: Kothari/Metha: „Ist Krebs eine Krankheit?")

   Distrugerile pe care astfel de metode le provoacă în corpul pacienţilor conduc aproape întotdeauna şi la complicaţii de natură psihică, care la rândul lor înrăutăţesc şi mai mult şansele de vindecare. În „Spiegel“ nr. 27 din 1987 se putea citi: „Fiecare al doilea bolnav de cancer, ne arată un studiu al medicului new-yorkez J.H. Holland, suferă în timpul sau după terapie de depresii. La fiecare al cincelea pacient apar fenomene de delir, în fiecare al zecelea caz pacientul suferă de dereglări psihice grave şi de durată. Fiecare al douăzecelea reacţionează la boală şi terapie cu puternice simtome de frică. O mare parte a pacienţilor suportă presiunea psihică doar cu ajutor medicamentos. Hipnoticele le asigură somnul; antidepresivele îi susţin în lupta cu durerile; mijoacele de blocare a fricii micşorează decăderea morală şi psihică şi inhibă simptomele de greaţă permanentă. În mod deosebit chemoterapiile lasă în urma lor urme de otravă nu numai în corp, ci şi în sufletul pacientului, măcinându-i acestuia curajul de viaţă şi stabilitatea psihică. Unii cecetători presupun că multe dintre citostatice au şi un efect neurotoxic direct, modificând psihicul pacientului.“

   Experimentele pe oameni cu noi otrăvuri, care sunt definite inocent ca „probare clinică experimentală de medicamente“ se soldează deseori cu eşecuri, care însă de cele mai multe ori sunt „acoperite“. Dar nu fiecare dezastru poate fi ascuns. Astfel „Washington Post" din Octombrie 1981 relata într-un articol că: „Pe 4 iulie, fetiţa de opt ani Sheri Beck, bolnavă de cancer, a fost dusă de urgenţă la Siptalul Metodist. După trei zile, copila a murit în spital. Dar ceea ce a ucis-o pe Sheri nu a fost cancerul, ci terapia la care fusese supusă. Ea a murit ca urmare a unui atac cardiac produs de Mitoxantrone, un medicament experimental care este derivat di cerneala folosită în minele de pixuri. Sheri a fost una dintre sutele de bolnavi de cancer cărora li s-a administrat acest preparat experimental, şi unul dintre mereu mai multele cazuri de cădere a inimii cauzată de medicamentaţie.“

   Cei terapiaţi cu Mitoxantrone nu sunt singuri. Într-un studiu de un an de zile al zarului „Washington Post“ sunt documentate 620 de cazuri în care medicamente experimentale au dus la decesul pacienţilor bolnavi de cancer.Fiecare dintre aceste cazuri de deces provocate de medicamente a fost atestat de către un medic şi confirmat în protocoalele guvernamentale asupra experimentelor. Iar aceste cazuri sunt doar o frântură din miile de cazuri, de persoane care în ultimii ani, ca urmare a experimentelor anti-cancer efectuate în spitalele din USA, au decedat sau au suferit îngrozitor.

   „Pe parcursul ultimelor decenii au fost mai mult de 150 de medicamente experimentale administrate câtorva zeci de mii de pacienţi afectaţi de cancer, medicamente aflate sub patentul Institutului Naţional de Cancer (NCI). Multe dintre aceste medicamente sunt derivate dintr-o listă de substanţe extrem de toxice cum ar fi pesticidele, ierbicidele şi coloranţii.“

   „Uneori nu se ţine cont deloc de viaţa oamenilor“ explica Robert Young de la Comisia de control a medicamentelor, Food and Drug Administration (FDA). „Într-un spital din Boston un nou preparat al NCI a fost probat pe copii. Rinichii acestora au fost distruşi în câteva zile. Acest lucru nu a fost ceva neobişnuit, căci noile preparate de la NCI sunt în mod frecvent administrate, fără a se lua nici o măsură de protecţie sau siguranţă.“

   „Washington Post“ a mai adus dovezi, printre altele, asupra faptului că deoarece produsele

anticancer declanşează efecte adverse, aceste preparate experimentale nu sunt responsabile numai pentru decesul sutelor de pacienţi, ci şi pentru grave daune permanente aduse inimii, ficatului sau rinichilor, deficienţe respiratorii, distrugerea măduvei osoase, astfel încât organismul nu mai putea produce sânge, daune gave aduse creierului, paralizii, apoplexii, comă şi halucinaţii vizuale.

   Se cunoştea atât de puţin despre aceste substanţe încât medicii, în unele cazuri, au constatat că medicamentele experimentale, în loc să inhibe creşterea tumorii, o favorizau şi accelerau, iar în alte cazuri s-a constatat că „experimentele“ provocau ele înşăşi noi tumori.

   În experimente pe câini şi maimuţe s-a constata că un preparat denumit MeCCNU provoca grave daune rinichilor animalelor. Acest lucru a fost publicat de NCI în 1974 şi comunicat de asemenea Asociaţiei medicilor, înainte ca exact acelaşi produs să fie experimentat pe oameni! În următorii 4 ani acest medicament „rexperimental“ (adică criminal) a fost administrat copiilor din spitalul Universităţii din New York şi de asemenea într-un spital din Boston. Cel puţin 20 de copii au suferit daune extrem de grave aduse rinichilor, care în unele cazuri nu mai puteau fi vindecate şi deci care au dus la decesul micuţilor. Pe lîngă toate acestea medicii au mai relatat asupra a încă unui efect secundar foarte grav al preparatului MeCCNU: în unele cazuri produsul a provocat o gravă leucemie, conform protocoalelor NCI. Un copil din Boston, care suferise grave daune ale rinichilor, s-a mai îmbolnăvit pe deasupra de leucemie provocată de „experimentul“ respectiv şi a decedat. (Dacă nici asta nu se numeşte crimă calificată şi premeditată, atunci… care ar fi definiţia crimei?)

   Mii de pacienţi au fost terapiaţi în diferite spitale cu MeCCNU, deşi efectele grave colaterale erau cunoscute, efecte care au dus la 24 de cazuri de deces.“ (Sursa: Washington Post, Oktober 1981, citat după Ruesch). Faptul că medicii  participanţi la experiment au administra copiilor un preparat, despre care se ştia din experimentele pe animale că produce grave daune rinichilor, este ori o faptă criminală, sau o dovadă că ei ştiu foarte exact că experimentele pe animale nu sunt relevante pentru oameni, şi în consecinţă sunt complect inutile. Oricum ar fi, toate acestea ne arată decăderea morală a întregului Sistem. Se ridică îndreptăţit întrebarea: „Ce înseamnă aici vindecare? Care sunt daunele sufleteşti care rămân în copil în urma unor astfel de experimente, pentru că sunt de către adulţi „chinuiţi spre binele lor“?

   Elisabeth Kübler-Ross povestea în 1986 în timpul unei confeinţe ţinute în Berlin despre un băieţel de 9 ani, care cu puţin timp înainte de a muri, a întrebat-o: „De ce ne îmbolnăviţi, voi adulţii, pe noi, dacă spuneţi că vreţi să ne faceţi sănătoşi?"

   Dacă toată dimensiunea reală a acestei crime ştiinţifice s-ar conştientiza de către popor, atunci aceasta ar fi cel mai brizant explozibil de revoltă socială! Părinţii fetiţei Olivia, bolnavă de cancer, care le-a fost luată cu foarţa pentru a fi terapiată spuneau pe bună dreptate: „Se apropie ziua în care pacienţii masacraţi vor cere satisfacţie! Şi atunci, nici mila Domnului nu-i va mai salva pe cei din Mafia cancerului!“

Eşecurile planificate

    „Astfel se agaţă medicii mai degrabă de punga cu bani, decât să se ocupe de sănătatea bolnavului. Acest păcat vine din îngânfarea şi mentalitatea de curtean a medicilor, care fac mai mult din ei, decât este întradevăr în sinea lor, care pun sistemul deasupra artei. Sunt tocmai acei medici care nu permit nimic nimănui, şi a căror mizerie este atât de mare, încât mai degrabă lasă un pacient să moară, decât să lase să fie vindecat de un alt coleg de breaslă.“

                                                      Paracelsus, medic şi critic al medicinei şcolastice, secolul XVII

  Afacerea cu cancerul este o ramură industrială în care se câştigă sume gigantice de bani. De aceea este clar că se apără de critică, spre exemplu prin mass-media şi prin autorităţile de control. Marile concerne farma finanţează universităţile, profesorii universitari şi institutele de cercetări printr-un sistem propriu de „Fundaţii“. Punctul central în USA este NCI (National Cancer Institut) care cooperează strâns cu AMA şi ACS.

   „Aproximativ 7 miliarde de dolari a împăräit acest Institut până acuma(1981) într-o maşinărie de cercetare, care a crescut tot atât de rapid şi malign ca şi boala însăşi, ale cărei cauze şi căi de vindecare ar trebui să le descopere… Marile concerne internaţionale sunt interesate doar în preparate care se pot produce complect sintetic, în cantităţi industriale. În 1973 industria farmaceutică din USA îl „prepara“ pe fiecare medic practician cu o sumă de circa 6.000 de dolari pentru specializare. Organizaţiile medicale se îngrijesc ca în presă să nu apară decât ceea ce ele consideră ca fiind „informaţii medicale corecte“ (Sursa: Richtlinien für die publizistische Tätigkeit der Ärzte an Massenmedien, Gesellschaft der Ärzte des Kt. Zürich, Juli 1973 – Liniile directoare ale activităţii publicistice a  medicilor, Societatea medicilor din Cantonul Zürich).

   La prima vedere s-ar putea crede că dacă se investesc atâţia bani, cândva tot trebuie să apară ceva bun din asta. Din păcate fals! Tocmai pentru că este vorba da sume de bani atât de mari, nu are voie să se întâmple nimic. Păi dacă se descoperă leacul cancerului, de unde mai vin aceste uriaşe sume de bani? Nici guvernele, nici Casele de sănătate şi nici publicul larg nu vor mai fi dispuşi să plătească „terapii“ extrem de scumpe şi nefolositoare, dacă se va descoperi leacul cancerului. Sunt în joc nu numai bugete enorme, dar şi întregi universităţi, clinici, firme de medicamente şi foarte mulţi medici specialişti. O întreagă ramură a industriei, care trăieşte numai din bolile cronice ale oamenilor (dintre care cancerul este secţiunea cea mai lucrativă) se vor prăbuşi. Trebuie să pricepi mai întâi întregul complex de consecinţe, pentru a-ţi da seama de ce în acest domeniu se minte şi se „luptă“ cu astfel de metode murdare. Iar „sănătatea pacientului“ joacă doar un rol secundar pur teoretic, la fel cum „salvarea sufletelor“ africanilor sau amerindienilor i-a dus pe aceştia în sclavie, pentru „binele lor“, dar în slujba unei Puteri mai mari şi în avantajul direct al acesteia!

   „Societatea americană pentru cancer – ACS – care în această epocă întunecată dominată de cancer a preluat rolul bisericii din Evul Mediu a reuşit să pună pe lista neagră toate proiectele promiţătoare de cercetare asupra cancerului care deschideau perspective pentru viitor sau păreau a da rezultate terapeutice. FDA, credincioasă lui AMA şi ACS, a început „vânătoarea de vrăjitoare“ împotriva tuturor terapiilor alternative şi a tuturor eforturilor rezonabile. Realitatea, indiferent cât de neplăcută este ea, trebuieşte privită în faţă: duşmanul nu este cancerul – un fenomen natural – ci însuşi stabilimentul mafiei cancerului, care se străduie neobosit să promoveze doar acele terapii lipsite de speranţă, pentru a putea menţine mai departe suferinţa umană la acelaşi nivel de rentabilitate financiară.

   Aici se închide cercul pentru multe dintre aspectele prezentate în această carte. Vedem astfel că urmărirea şi aruncarea în închisoare a lui Wilhelm Reich de către FDA nu a fost un caz izolat, ci o parte mică a unui plan sistematic. Multor altor cercetători le-a mers şi le merge la fel de „bine“, în momentul în care reuşesc să aibe succese în terapierea cancerului şi să fie apreciaţi de către pacienţi. Sistemul a devenit între timp atât de puternic încât îşi permite să-i ignore pe micii „zănateci“, chiar şi dacă au dreptate, sub eticheta democratică a „libertăţii de opinie“. Desigur că există şi printre adversarii Sistemului o serie de şarlatani adevăraţi, care sunt lăsaţi în pace, deoarece nu pun Sistemul în pericol, deoarece terapiile lor sunt la fel de ineficiente.

   Cine doreşte neapărat să deţină puterea inventează un pericol sau exagerează un potenţial pericol, pentru ca poporul, de frică, să permită a se face cu el tot ce vor avizii de putere. Nenumăratele dictaturi, vezi doar pe cele din sec. XX, ne arată că metoda funcţionează perfect. Naziştii şi comuniştii aveau în permanenţă nevoie de duşmani ai poporului, pentru ca poporul să-i asculte şi să-i urmeze fără să crâcnească. Exact acelaşi lucru se face mai nou cu gaura de ozon, cu efectul de seră, cu AIDS sau cu pandemiile, cu vaccinările şi cu medicina cancerului.

   Dacă, printre altele, problema cancerului dispare, dispare şi ameninţarea, iar Sistemul se prăbuşeşte! La aceleaşi concluzii ajunge o analiză a jurnalistilor americani Robert Houston şi Garry Null, care a apărut public prima oară în 1978, în legătură cu programul „Război contra cancerului“ iniţiat de preşedintele Richard Nixon (Sursa: Robert Houston şi Gary Null în „Our Town", New York, 3.9. şi 29.10.1978 precum şi în „Penthouse", September 1979)

   „Un fluviu de aur se revasră într-o organizaţie uriaşă, al cărei mod de viaţă luxos depinde de statutul „incurabil“ al cancerului. Absurd? Sau realitate?

   Ceea ce este cel mai de temut în cercetarea cancerului este eventuala posibilitate ca problema cancerului să-şi găsească soluţionarea. Această soluţionare ar însemna sfârşitul programelor de cercetare, stoparea subvenţilor, prăbuşirea viselor de glorie personală. Trimful asupra cancerului ar duce la desfiinţarea asociaţiilor de binefacere care sunt preocupate să se autoeternizeze. Sistemul actual al clinicilor va colaba, căci toate intervenţiie scumpe, fie ele operaţii, radiaţii, chemoterapii, analize complexe şi costisitoare nu vor mai aduce nici un ban. Şi nu în ultimul rând sistemul de învăţământ universitar nu va mai fi sponsorizat de concernele farma care nu vor mai câştiga miliarde de pe urma suferinţei oamenilor.

   Teama de toate acestea poate fi şi subconştientă la mulţi dintre cei angrenaţi în Sistem, dar în fond ea duce la acelaşi rezultat, opoziţia şi duşmănia împotriva a orice şi a oricui va propune şi dovedi că există metode alternative care pot soluţiona problema cancerului, care pot oferi speranţe oamenilor bolnavi. Tocmai de aceea o metodă terapeutică de vindecare adevărată a cancerului trebuie imediat distrusă, desfiinţată, cât mai repede şi dacă se poate înainte de a se începe orice fel de teste asupra ei. Şi după cum vedem de atâtea decenii cu toţii, exact acestă metode şi această cale o urmează SISTEMUL.“

   Acuma sper că este clar motivul pentru care se experimentează numai cu otrăvuri. Deoarece în acest fel Sistemul este sigur că nu va fi vindecat cancerul niciodată, că nu se va obţine nici un succes în terapia cancerului.

   „Societatea americană pentru cancer (ACS) are ca misiune principală distrugerea tuturor descoperirilor înainte de a putea fi făcute cunoscute oamenilor. Ca metodă de protecţie proprie şi de menţinere a Status quo-ului, această asociaţie a publicat o „listă neagră“ sub titlul de „Metode necertificate de vindecare a cancerului“, în care sunt defăimate toate metodele posibile care nu se încadrează în teoria standar a tăierii, arderii şi otrăvirii. Nu este oare ciudat că o Asociaţie care aparent este destinată cercetării şi elucidării necunoscutelor, foloseşte termenul de „necertificate, neconfirmate“ în sens denigrator, căzând în eroara cardinală a confuziei dintre „neconfirmat“ şi „dovedit ca fiind fals“, atunci când este vorba de o nouă cale terapeutică? Dacă „posibilităţile încă neconfirmate“ vor fi blocate de la bun început, atunci nu ne va rămâne decît ceea ce avem acuma, cuţitul şi otrava, iar cercetarea pe mai departe este de la bun început exclusă. Rămâne totul ca mai înainte, spre binele lor.“

   Deşi ACS şi FDA răspândesc imaginea şarlatanilor necalificaţi care dezvoltă metode terapeutice neortodoxe, totuşi o verificare a listei mijolacelor „nerecunoscute“ demonstrază exact contrariul. Aceia care le-au propus sunt în procent de 70% medici cu diplomă, dintre care o cincime chiar profesori universitari. Alte 10% au fost propuse de farmacişti dipolmaţi, biochimişti şi biologi. Deci 80% dintre „noile posibilităţi“ sunt propuse de „şarlatani“ cu diplome universitare şi înaltă calificare de specialitate?

Ce înseamnă de fapt „nerecunoscut ştiinţific“?

   Atunci când ceva nu se află pe linia dorită de Mafia cancerului, acel ceva este etichetat ca fiind „nerecunoscut ştiinţific“. Cu această „etichetă“ trebuie să se lupte pacienţii care încearcă să se socotească cu asigurările lor de sănătate, atunci când vor să apeleze la terapiile „neconvenţionale“. Termenul este imediat pus pe tapet pentru a se evita plata costurilor unei astfel de terapii.

    „Într-un schimb de scrisori care a durat peste 17 luni, preşedintele ZDN (Centrul de documentare pentru terapii naturiste), Dr. med. K.P. Schlebusch a încercat să se informeze la Camera medicilor germani, cine anume este răspunzător pentru decizia că o anumită metodă terapeutică (alternativă) este sau nu este <general acceptată ştiinţific>. Schimbul de scrisori documentează nu numai faptul că  pentru predicatul de „nerecunoscut ştiinţific“ nu este nimeni răspunzător (nu există o anume autoritate care să administreze astfel de „etichete“), dar el documentează şi un nivel de aroganţă intolerabil din partea Domnilor Profesori, care trăiesc pe spinarea colegilor lor medici, dar pe care îi tratează cu desconsierare. Marele scandal este însă faptul cp NIMENI nu este responsabil cu administrarea unui astfel de calificativ, „nerecunoscut ştiinţific“, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o expresie absolut complect lipsită de vreo semnificaţie sau valoare, şi deci care nu are nici o valoare juridică! Aceasta însemnând că orice respingere a unei terapii de către Casele de asigurare de sănătate poate fi atacată juridic!“ (Schimbul de scrisori şi comentariile pe marginea lui se pot citi în „raum&zeit“ Nr. 63 din 1993).

   Conform Curţii federale de justiţie din Germania, orice terapie a unei boli, a cărei cauză nu este cunoscută, are caracter experimental. Ori astfel de terapii nu pot fi calificate ca „nerecunoscute ştiinţific“, deoarece nici dovada medicală a terapiei corecte ştiinţific nu poate fi făcuta. Această stare de lucruri este valabilă în foarte multe situaţii, şi îndeosebi în foarte multe cazuri de cancer (Sursa: Deutschland, IV ZR 135/92, 23.6.1993 – Dreptul civil german).

   Deci, ca să fiu un pic mai clar: din această situaţie juridică rezultă că şi terapiile folosite de medicina alopată şcolastică pot fi, exact din acelaşi motiv, considerate ca fiind „nerecunoscute ştiinţific“, deşi ele sunt practicate în toată lumea. Adică medicina şcolastică este în fapt o pseudo-ştiinţă care s-a recunoscut singură pe ea însăşi.

Alternativele în terapia cancerului

   Au existat nenumărate încercări de a vindeca un cancer prin metode naturiste. Toate acestea au două caracteristici comune: 1- sunt lipsite de efecte adverse şi sunt mai eficace decât cele predicate de medicina şcolastică; 2- toate aceste metode au fost incriminate şi calomniate. Din lunga listă a acestor medtode alternative am să enumăr doar câteva:

- despre Wilhelm Reich am mai amintit şi aici, şi în alte articole din www.quibono.net. Cele două elemente importante ale conceptului său terapeutic sunt: rezolvarea problemelor sufleteşti (psihice) şi a bolcajelor musculare cauzate de aceste, şi mărirea energiei vitale cu ajutorul preparatelor Orgon create de Reich;

- şi simbiontele lui Enderlein (am relata şi despre acesta) sunt deseori amintite pentru eficacitatea lor. Preparatele respective se pot găsi în Germania sau în alte ţări din Europa; acestea au rolul de a detoxifica şi întări organismul, fapt ce stimulează autovindecarea;

- asupra diverselor diete contra cancerului se discută contradictoriu de peste o sută de ani, şi s-au spus deja multe aiureli. În orice caz, posturile nu sunt recomandate în faza unui cancer declanşat, deoarece organismul este şi aşa destul de slăbit în această fază. Dar există diferite diete, ale diferitelor şcoli. Desigur fiecare jură pe metoda sa. Doctorul american Max Gerson a obţinut multe succese în clinica sa din New York printr-un regim de hrană sănătoasă. O alimentaţie cu produse cât  mai naturale, fără conserve şi conservanţi, fără mâncare gătită şi prăjită, fără tutun, alcool şi altele de genul acesta, precum şi suficiente lichide (apă îndeosebi) stimulează detoxificarea organismului şi susţine vindecarea;

- în cadrul terapiilor neuronale este important a se elimina „perturbările“ din organism (dinţi bolnavi sau morţi, cicatrice, etc), fapt care dacă nu vindecă complect cancerul, în orice caz ajută la deblocarea sistemului imunitar. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul vaccinurilor. Trebuieşte renunţat la orice fel de vaccin;

-homeopatia şi acupunctura pot de asemenea presta o muncă de excepţie în îmbunătăţirea întregii situaţii;

-foarte pozitiv acţionează terapia cu vâsc creată de Rudolf Steiner; aceasta însă trebuieşte corelată cu alte măsuri terapeutice;

-de mare ajutor, nu numai în cazul cancerului, sunt diferitele metode de sanare a intestinelor, precum şi cele care au ca scop activarea sistemului imunitar;

Biofotonii

   Cercetările fizicianului Fritz Albert Popp au dus la măsurarea, pentru prima oară în 1974, a fenomenului prin care celulele vii emit lumină. Aceşti biofotoni emit o lumină extrem de slabă (comparabilă cu lumina unui licurici de la o depărtare de 10 kilometrii), astfel încât Pop împreună cu colaboratorul său Dr. B.Ruth au construit o aparatură cu care se poate măsura această lumină.

   Toate acestea au dus la nişte constatări foarte interesante. Această lumină nu este una obişnuită, ci una „coerentă“ adica vibrează într-un mod deosebit de ordonat, ca la un laser. Lumina emisă de celulele tumorale este însă mult mai puţin „coerentă“, adică este o lumină de o altă calitate decât cea a celulelor sănătoase. De asemenea este probabil că emanaţiile de lumină coerentă ale celulelor sănătoase este capabilă, cu ajutorul „rezonanţei“ care este un cunoscut efect fizic, să ducă la reparatea celulelor dereglate. De abea atunci când radiaţia luminoasă a unui organism este foarte slăbită (sau perturbată, „fals programată“) se pot dezvolta tumorile.

   În plus conceptul biofotonilor a dus şi la înţelegerea unor fenomene ce au loc în cadrul diviziunii celulare, şi care până atunci nu puteau fi explicate. În orice caz Dr. Popp a reuşit să demonstreze că în cazul unui cancer, comunicarea dintre celule (prin intermediul fotonilor) este perturbată şi astfel apar condiţiile dezvoltării unei tumori.

Cancerul şi psihicul

   „Aceasta este cea mai mare greşeală în tratarea unui bolnav, faptul că există medici pentru trup şi medici pentru suflet, când în fapt cele două nu pot fi separate.“

                                                                                                               Platon

   Deja de sute de ani medicii au observat că între cancer şi starea sufletească a pacienţilor există anumite legături. Astfel deja Hippocrate precum şi, după el, medicul roman Galenius au atenţionat asupra faptului că femeile melancolice au mai des cancer la sân decât femeile vesele. Medicul englez Gendron scria în 1701 despre cancer că acesta apare datorită unor situaţii triste, tragice, care crează multă îngrijorare şi consum psihic.“

   În cartea sa „The Nature and Treatment of Cancer" Dr. W.H. Walshe concluziona în 1846: „Asupra influenţei durerilor sufleteşti, a neaşteptatelor lovituri ale soartei sau a unui temperament slab şi ezitant asupra dezvoltării unui cancer s-a scris deja mult. Există observaţii foarte convingătoare în legătură cu acţiunea sufletului (spiritului) asupra apariţiei acestei boli. Eu însumi am avut de a face cu cazuri în care legătura dintre durerea sufletească şi cancer era evidentă.“

    În anul1893 medicul englez H. Snow a făcut cercetări la „Cancer Hospital“ din Londra asupra a 250 de femei bolnave de cancer. La 200 dintre ele el a relatat probleme sufleteşti pe care acestea le-au suferit înainte de apariţia bolii. În cartea sa „Cancerul şi procesul cancerului“ Snow scria: „Dintre toate cauzele declanşatoare ale unui cancer, problemele neurologice sunt cele mai puternice, iar cea mai frecventă este durerea sufletească după care urmează epuizarea şi privaţiunea. Acestea sunt cele mai „cancerigene“ cauze, şi au şi o influenţă majoră asupra evoluţiei ulterioare a bolii.“

   În secolul XX punctul de vedere s-a modificat, rupându-se de pacienţii luaţi individual, şi

îndreptându-se către“cercetarea statistică“. Incapacitatea medicilor de a da un diagnostic corect în cazuri individuale a fost mascată sub jongleria cu „probabilităţi“, „rate de vindecare“ sau „rate de supravieţuire“.

   Un studiu cunoscut a fost efectuat de Ronald Grossarth-Maticek, care în 1956 a efectuat un sondaj detaliat asupra a 1353 de persoane, locuitori ai unui sat iugoslav. După un sistem „pe puncte“ el a evaluat diferite calităţi de caractere şi a găsit că 38 de persoane erau, după părerea sa, predispuse la cancer. În 1976 s-a verificat prognoza prevăzută: 205 persoane muriseră în acest interval de timp de cancer printre care şi 37 dintre cele 38 ale lui Grossarth-Maticek. Care erau caracteristicile candidaţilor la cancer?

    „Pacienţii  bolnavi de cancer sunt persoane adaptabile, amabile, rezonabile, generoase şi săritoare: au un înalt grad de conştiinţă a datoriei şi deseori pun de planul doi propriile dorinţe şi necesităţi.“ (Sursa: Ronald Grossarth-Maticek: „Soziales Verhalten und die Krebserkrankung", Beltz-Forschungsberichte, Weinheim und Basel 1979 (citat după Bachmann)

   De asemenea sunt adeseori inhibate sexual sau nu au un interes deosebit în această direcţie, ceea ce şi Wilhelm Reich sublinia, spunând că acest lucru duce la o blocare a „curgerii energiei vitale“. Deoarece sunt persoane rezonabile şi echilibrate, nu arată aproape niciodată agresivitate.

   Dar foarte adesea sunt relevate la pacienţii bolnavi de cancer întâmplări dramatice din viaţa lor, cum ar fi despărţirea de partenerul de viaţă sau de o rudă foarte apropiată (divorţ, dar mai ales decesul acesteia). Tragic este că pacienţii cu astfel de trăsături de personalitate par a avea mai puţine şanse de supravieţuire decât persoanele „rebele“, aşa cum arată multe studii.

   Dr. Bernard Fox, profesor de psihiatrie de la Clinica universitară din Boston confirma: „Cei care au suprafieţuit cel mai lung timp erau întradevăr persoane care „tulburau liniştea“. Se certau cu medicii şi căutau terapii alternative. Refuzau să se resemneze şi luptau pentru supravieţuire.“

   Exact acest comportament însă nu le convine deloc medicilor din clinici. Ei preferă pacienţii „uşor de ingrijit“, care nu pun „intrebări prosteşti“, aşa cum recomandă Mildred Scheel în cărţile ei despre cancer (Fundaţia Mildred Scheell, una dintre fruntaşele adunării şi mai ale „manipulării“ de fonduri şi donaţii pentru cancer).

   Este evident că lupta cu boala (în cazul respectiv cu cancerul) este un element foarte important în relaţia corp-suflet, în raportul psihicului cu o anumită problemă de sănătate. Persoanele sensibile, conştiincioase, sunt mai uşor afectate de loviturile soartei, suferă mai mult, se resemnează mai uşor cu propria soartă. Deci, cedează şi pierd lupta cu boala.

   „Medicina şcolastică solicită pacienţilor să-şi subordoneze necesităţile corporale şi sufleteşti <cerinţelor medicale>; să se lase conştient operaţi şi radiaţi, să nu facă mare tapaj din efectele adverse şi să urmeze indicaţiile medicilor şi personalului sanitar fără obiecţii şi împotrivire. Medicina şcolastică stimulează deci exact acele trăsături de caracter ale pacienţilor care îi pun pe aceştia în situaţia celui care renunţă la luptă, ceea ce, pe lângă terapiile toxice, contribuie pe deasupra, indirect, la creşterea cancerului“, aprecia Bachmann.

    Nu este de mirare faptul că astfel de cercetări se lovesc de apatia şi dezinteresul aproape total al oncologilor „de acţiune“. Astfel Grossarth-Maticek arăta că: „Noi, psihologii şi sociologii, primim din partea medicinei şcolastice doar domenii de activitate marginale. Rolul nostru trebuie să se limiteze doar la descoperi de ce nu se prezintă mai multe persoane la controalele de prevenire şi descoperire timpurie a cancerului sau cum pot fi mai bine ingrijiţi şi consiliaţi psihic persoanele operate, radiate sau chemoterapiate.“

   Exact pe acestă linie a „psiho-oncologiei“ oficiale se află de exemplu Carl Simonton, care era el însuşi un specialist în terapia prin radiaţii. El nu punea la îndoială metodele medicinei şcolastice, ci chiar le complecta prin tehnici de sugestia şi de vizualizare, pentru a înceca reducerea efectelor adverse. Aceste metode erau deseori încununate de succes în sensul atenuării efectelor secundare, mai ales al durerilor, dar aceasta nu schimbă cu nimic ideea eronată conform căreia astfel de metode ar putea avea vreun succes în lupta contra cancerului.

   Ceea ce este deosebit de interesant este faptul că toate aceste studii arată o legătură certă între sufletul pacientului şi boala (cancerul) lui. Doar că operează în continuare cu „probabilităţi“. De aceea ele nu pot aduce răspuns întrebării: de ce un pacient anume, în ciuda unei personalităţi deosebite, se îmbolnăveşte de cancer, iar altul nu, deşi „condiţiile“ psihice există şi la acesta din urmă.

   Punctul de vedere oficial al medicinei se află în mod cert într-o fundătură, din care nu mai poate ieşi fără renunţarea la privilegii şi la un mare număr de erori devenite deja „tradiţie“, pe care această medicină şi le-a însuşit. Şi totuşi „cine poate curăţa grajdul de gunoaie?“, aşa cum se exprima profesorul Hano Back. Nu cred că mai este nevoie de alte „experimentări în laborator“ a aceloraşi idei şi metode eronate şi perimate, ci de o schimbare fundamentală, de o profundă înţelegere a complexelor inteconexiuni dintre corp, suflet şi spirit. Pur şi simplu este nevoie de o nouă medicină!


vezi mai departe Noua medicină germanică