Doctor James L. Oschman

Medicina energetică - Conceptele şi fundamentarea lor ştiinţifică

James L. Oschman 

 

Introducere şi Capitolul 1

Medicina energetică

Preambul - Qui bono

    Însemnătatea relaţiei dintre energie, informaţie şi medicină a fost până nu de mult complect ignorată de către medicina şcolastic-alopată. Totuşi medicina energetică şi cea informaţională, sau mai pe scurt aşa cum o denumesc americanii „energy medicine”, a reuşit deja să-şi creeze propriul loc printre conceptele medicale, loc cu un real potenţial de dezvoltare, şi să devină din ce în ce mai cunoscută în întreaga lume.

   Medicina energetică este o mixtură foarte creativă dintre vechile tehnici terapeutice, noile teorii ştiinţifice şi tehnologia de înaltă performaţă (high-tech).

   Poate că termenul de medicină energetică nu este tocmai cel mai exact, având în vedere faptul că ceea ce este cuprins sub acest termen este în fapt folosirea „câmpurilor energetice” cu scop diagnostic şi terapeutic. A fost însă general adoptat deoarece poate cuprinde o serie de ramuri specifice ale acestei noi medicini, cum ar fi medicina informaţională, medicina energetică, medicina conştiinţei, medicina quantică şi încă multe altele.

   De regulă aproape în toate aceste, să le spunem „sub-tipuri”, avem de a face cu câmpuri

electro-magnetice, dar şi magnetice sau electrice, cu câmpuri de unde şi vibraţii. Mai nou sunt cercetate şi domeniile cum ar fi cel al câmpurilor scalare sau al câmpurilor informaţionale. Lucru interesant este mai ales faptul că aceste noi „tehnici” medicale realizează o legătură destul de strânsă cu medicina tradiţională chineză (meridianele energetice din acupunctură) sau cu homeopatia (informaţia preluată şi transmisă cu ajutorul apei). Însăşi pietrificata medicină şcolastică a fost nevoită să admită, ba chiar foloseşte de destul de mult timp o serie de tehnici şi tehnologii care au la bază analizarea şi măsurarea câmpurilor

electro-magnetice sau de altă natură, dacă ar fi să ne gândim doar la EKG, tomograf sau tehnologiile laser.

   Noile direcţii medicale, medicina energetică în sine, are la bază o serie de teorii şi concepte ştiinţifice, cum ar fi:

-teoria câmpului electro-magnetic

-holografia

-tehnicile laser

-structurile disipative

-teoria haosului

-teoria quantică

-teoria undelor scalare

-teoria biofotonilor, etc.

  Teoriile menţionate mai sus s-au bucurat până în prezent doar o foarte anemică atenţie din partea medicinei şcolastice, şi aceasta mai ales în ceea ce priveşte teoria electro-magnetică, datorită căreia însă au fost realizate o serie de aparaturi şi tehnologii de diagnostic (EKG, EEG, etc.). În schimb în cadrul medicinei energetice toate aceste teorii şi încă multe altele sunt reunite şi contribuie la formarea unui concept medical integral, revoluţionar şi, cum spuneam, de certă perspectivă.

   Principalul punct divergent între medicina şcolastic-alopată şi medicina energetică este cauzalitatea bolii, deoarece medicina energetică susține că:

-funcţiile corpului sunt regulate şi coordonate printr-un mare număr de mecanisme regulatorii. Aspectele electro-magnetice ale acestor mecanisme regulatorii constituie în întregul lor câmpul electro-magnetic al organismului;

-boala este văzută din punct de vedere biofizical ca o fază de tranziţie, şi tocmai de aceea prezintă o modificare tipică de dinamică;

-în câmpul electro-magnetic propriu corpului aceste modificări dinamice sse manifestă ca modificări ale câmpului electro-magnetic, ceea ce constituie un factor măsurabil cu caracter diagnostic;

-şi în mod invers, prin transmiterea de semnale electro-magnetice poate fi obţinut un efect terapeutic prin aceea că sistemul (organismul) îşi schimbă comportamentul, cu alte cuvinte, se normalizează.

    Boala are, ca oricare altă modificare de statut a unui organism, o fază preliminară. Iar acest lucru este reflectat în schimbările câmpului electro-magnetic propriu organismului, astfel încât poate fi diagnosticat. Dar în egală măsură, atâta timp cât cunoaştem caracteristicile respectivului câmp electro-magnetic, putem interveni şi terapia un astfel de câmp aflat în „dezordine”.

   Există însă şi domenii ale medicinei energetice care depăşesc cu mult aceste aspecte, care se extind în domenii spirituale şi care sunt reunite sub denumirea de medicina informaţinală. În mod poate pentru unii surprinzător, astfel de sisteme, cum este de exemplu „terapeutic touch” (atingerea terapeutică) au devenit în USA foarte cunoscute şi populare, bucurându-se de o înaltă acceptanţă în medicina clinică şi intensivă de acolo. Şi aici poate că nu este întâmplător faptul că preşedintele Obama s-a „zbătut” atât de puternic în favoarea schimbării sistemului de sănătate american, dar desigur nu în favoarea medicinei energetice, ci tocmai dimpotrivă, în intenţia de a legaliza şi mai puternic afacerile concernelor farma şi de a bloca evoluţia către o medicină integrală, umană.

   Despre „terapeutic touch” şi o serie de alte aspecte ale medicinei energetice vom discuta pe larg mai jos, în ampla prezentare a cărţii doctorului James L. Oschman – „Energy Medicine. The Scientific Basis” carte fundamentală pentru medicina energetică, o carte ce mi-a modificat fundamental modul de a privi sănătatea şi boala.

   Şi în Europa, în urmă cu câţiva ani, Comunitatea Europeană, stimata Doamnă care are de gând să hotărască şi reglementeze absolut totul în numele nostru (sunt curios când va apare în sfârşit şi legea care reglementează zilnic numărul de vizite la closet) a iniţiat un studiu asupra (aşa-numitei acolo) medicinei

„non-convenţionale”. Rezultatul studiului indica tendinţa crescândă a populaţiei europene de a se orienta spre „metodele alternative” (tot o denumire deformată folosită în acest studiu), şi concluziona faptul că acestea nu mai pot fi ignorate. Se recomanda de asemenea, desigur doar nu în interesul nostru, şi „organizarea şi sistematizarea” acestui nou domeniu medical. Vă cam puteţi închipui ce înseamnă asta, nu? Organizat şi sistematizat, dragi tovarăşi!

   Mai ales rolul medicinei tradiţionale chineze cu diferitele ei tehnici de menţinere sau redare a sănătăţii, a acupuncturii, Qi-Gong, a medicinei indiene Ayurveda, etc. constituiau elementele recomandărilor făcute de studiul respectiv, pentru a fi cuprinse în catalogul de tehnici terapeutice acceptate de Casele de Sănătate.

   Câteva aspecte ale medicinei energetice sunt deja cunoscute destul de bine, şi de o bună bucată de vreme folosite oficial de către mulţi doctori (care precis au observat obiectiv că îndopatul cu boabe chimice al „gâştii bolnave” nu duce la nici un rezultat pozitiv şi mai ales că oricum, în perioada asta de criză permanentizată, gâsca nu mai dă nici ouă de aur). Terapiile cu câmp magnetic, spre exemplu, sunt cunoscute încă din antichitate, iar mai nou în ultimii ani au apărut tehnici noi, ca urmare a posibilităţilor tehnologice din domeniul electronicii, a creării de diferite aparaturi care produc câmpuri magneitce statice sau pulsatorii.

   O altă tehnologie şi un alt aparat care poate fi inclus în acelaşi domeniu al medicinei energetice, este stimularea magnetică trans-craniană. Acest principu, respectiv tehnică medicală a fost pentru prima oară folosită în Anglia, pe la mijlocul anilor 80 ai secolului trecut, mai ales în cazurile de scleroză multiplă, dar între timp s-a dovedit a avea o aplicativitate cu mult mai mare decât se presupunea iniţial: depresii, schizofrenie, epilepsie, Morbus Parkinson şi mai nou chiar şi în stările comatoase. Şi în cazul acestei tehnici medicale avem de a face cu o modificare a membranei şi receptorilor terminali ai celulelor nervoase. Multe cercetări au confirmat deja o îmbunătăţire evidentă a capacităţii de memorie.

   Poate că nu ar fi greşit să amintim aici rolul undelor Schumann (undele electro-magnetice ale Pământului) şi constatările pe care le-a acumulat astronautica în această direcţie. În timp ce în trecut astronauţii aflaţi în afara spaţiului terestru sufereau inexplicabil de o serie de grave perturbări ale sistemelor regulatorii ale organismelor lor, din momentul în care navele spaţiale au fost dotare cu generatoare de frecvenţă Schumann, toate aceste perturbări şi dereglări sistemice au dispărut brusc, ca prin minune. Aceste generatoare crează un câmp de frecvenţă similar celui terestru, cu o frecvenţă de bază de 7,8 Hz (frecvenţa Schumann).

   O altă aplicaţie demnă de semnalat este aceea a aparaturii „Zapper” după Clark, aparatură şi principiu desigur ignorat de către medicina şcolastică. În esenţă este vorba de folosirea tehnică a frecvenţelor nemodulate electro-magnetice şi de distrugerea prin acestea a microbilor şi bacteriilor, ca urmare a capacităţii de rezonanţă cu undele scalare emise de o componentă a aparaturii respective. Desigur că această tehnologie mai necesită încă cercetări şi perfecţionări, deoarece poate exista şi riscul distrugerii bacteriilor „bune” din flora intestinală. Doar că desigur nu există interes din partea concernelor farma pentru a pune la dispoziţie fondurile necesare acestor studii şi cercetări. Căci cum s-ar mai vinde atunci toate aceste antibiotice care în mod sigur distrug flora intestinală, dar tot atât de sigur aduc frumoase încasări respectivelor companii. Şi ce afacere s-ar mai face dacă fiecare şi-ar cumpăra o dată în viaţă un astfel de aparat, şi nu ar mai avea nevoie de medicul scriitor de reţete, farmacistul distribuitor de pilule şi concernul farma producător de otrăvuri chimice? Un vis? Poate încă un vis, dar oricum, un vis frumos și în curând și realizabil. Eu unul sunt convins de asta!

   În mod sigur însă medicina ortodoxă nu va putea să mai ignore mult timp medicina energetică, medicina integrală. Şi aceasta pentru simplul fapt că pacienţii nu mai doresc să se lase otrăviţi cu pilule, iar orientarea acestora către medicina integrală este permanent în creştere, ceea ce va duce, mai devreme sau mai târziu, la falimentul alopaţiei.

   Desigur că poate apare pericolul unor terapeuţi neserioşi, dornici doar de bani. Dar oare nu stau lucrurile dintotdeauna aşa şi în alopaţie. Exemple mă abţin să mai dau aici, căci acest Site este deja mult prea plin de ele.

   Ceea ce este însă absolut cert, este faptul că noi drumuri, directe, care pornesc de la fizica şi biofizica modernă, trecând prin biologie către medicină, ne arată o nouă cale, către o nouă medicină, pusă în slujba omului ca fiinţă integrală, şi nu ca robot compus din organe ce pot fi înlocuite, ciopârţite, ignorate, otrăvite şi radiate.... Şi toate astea, pe deasupra, cu un substanţial profit material pentru făptaşi.

Energy Medicine. The Scientific Basis – Dr. James L. Oschman


    Aşa cum promiteam mai sus, în cele ce urmează voi încerca pentru Dumneavoastră o prezentare exhaustivă a cărții celebrului doctor american James L. Oschman. Am să încerc să mă apropii de ... 99% din textul originar, deoarece cred că merită această intreprindere din partea mea, şi aceasta pentru că sunt convins că cele scrise de doctorul Oschman vă vor face să vedeţi multe aspecte ale sănătăţii şi bolii cu alţi ochi.De asemenea îmi cer scuze pentru calitatea uneori mai slabă a ilustraţiilor, dar trebuie sa ma descurc singur, cu mijloacele tehnice şi financiare care îmi stau la dispoziţie. Nu uitaţi că www.quibono.net  este un Site non-profit care mie personal nu-mi aduce decât cel mult costuri, în orice caz nici un fel de profit financiar. Nu vă spun toate acestea pentru a mă plânge, căci în fapt este dorinţa şi hotărârea mea de a prezenta cât mai multe informaţii pe acest Site pentru Dumneavoastră. Mulţumesc pentru înţelegere.

   Pentru acest text, pasajele cu caracter cursiv îmi aparţin, deci nu sunt prezente în cartea lui Oshman.

 

Introducere

    Această carte vă prezintă două aspecte. Unul dintre ele se referă la un nou domeniu, foarte interesant, care a apărut în cadrul științei medicale. Iar în spatele acestui nou domeniu de cercetare științifică se află cel de-al doilea aspect, care conține nu mai puțin fascinantele motive pentru care în trecut această temă a produs atâtea controverse și confuzii. Aceste două „istorii” explică paradoxul pentru care terapiile energetice au fost în permanență privite „miop” și cu scepticism de către membrii corpului medical academic, deși simultan erau resimțite ca benefice și tămăduitoare de către foarte mulți oameni obișnuiți.

   Mulți terapeuți, datorită muncii lor zilnice și eficiente, se simt tot mai „înstrăinați” de medicina școlastică cu ale ei baze „logic-rațional-mecaniciste”.

(Nota Quibono: Spre deosebire de Romania din păcate, în foarte multe alte țări din Europa și în USA, pe lângă medicii alopați există și terapeuții, care nu au la baza studiul medicinei alopate într-o Facutate de medicină, ci sunt absolvenți ai școlilor de medicină așa-zis „alternativă”. Și tot spre deosebire de România, aceștia au dreptul de practică, de diagnostic și terapie, la fel ca și medicii alopați. Dar să speram ca lucrurile se vor „deștepta” și la noi.)

   Și totuși la o privire mai atentă, toate aceste contradicții și controverse dispar ca prin minune. În ultimele decenii oamenii de știință au certificat legături mai mult decât suficiente între câmpurile energetice biologice și cunoștințele științifice deja consacrate de mai mult timp. Cu ajutorul unor noi metode tehnologice se pot măsura câmpurile energetice de-abea sesizabile din și din jurul unui corp. Și doar cu câteva decenii în urmă medicina școlastică contesta vehement aceste câmpuri energetice. Astăzi aceste câmpuri nu numai ca pot fi relevate și măsurate, dar cercetătorii au clarificat și procedeele prin care aceste câmpuri se formează, precum și felul în care acestea se modifică în cazul dereglărilor sistemice sau al bolilor. Și treptat începem să înțelegem și legăturile biofiziologice care-i permit unui terapeut instruit să detecteze aceste câmpuri energetice, precum și felul în care le poate influența, spre binele pacientului.

   Astfel se aduc treptat clarificări într-un mare domeniu al biologiei, rămas până nu demul complect ignorat sau necunoscut. Observațiile care contribuie la aceasta nu aparțin doar unui anume specialtăţi sau discipline, ci mai degrabă sunt înregistrate în diferite domenii și ramuri științifice. Chiar dacă unora le place sau nu, într-o formă sau alta, pentru fiecare fel de terapie este folosită energia organismului. Și foarte probabil că afecțiuni sau deficiențe serioase ale organismului, care în prezent nu pot fi vindecate prin metodele școlastic-alopate, vor putea fi mai bine terapiate dacă se va ține cont de aspectul energetic al respectivului organism (pacient).

   Între timp știm că organismele vii se adaptează la diferite forțe pe care le folosesc pentru ele și că diferite forme de comunicare participă la procesele de vindecare. O singură „forță vitală” sau „energie vindecătoare” nu există, ci în loc de aceasta, avem de a face cu mai multe sisteme ale organismului care direcționează și transmit diferite forme de energie și informație dintr-un loc într-altul, în întregul organism.

   Faptul că diferite forme de terapie energetică se concentrează fiecare asupra unora sau altora dintre aceste forme de comunicare și transmisie energetică face ca aceste terapii să aducă indicii și să creeze ipoteze verificabile asupra funcționării sistemelor energetice ale organismului. Anatomia și fiziologia corpului omenesc și sistemele energetice sunt strâns împletite unele cu altele, astfel că o terapie eficienta efectuată asupra unei zone va duce la influențarea celorlalte. Tocmai de aceea această energetică este o temă multidisciplinară ce cuprinde un material foarte complex.

   Prin această energie învățăm nu numai ceva despre cele mai mici particule din organismele vii, ci și faptul că interacțiunile energetice sunt responsabile pentru importante caracteristici și proprietăți, care rezultă din relațiile dintre părțile organismului. Ori acest lucru îl înțelegem și denumim ca ÎNTREG, ca INTEGRARE: părțile, prin comunicarea și cooperarea energetică și informațională fac posibilă funcționarea organismului în unitate.

   Aceasta carte este un „instantaneu” al unei scene deosebit de vii și active. Aproape zilnic apar relatări asupra unor noi și noi descoperiri fundamentale. În acest proces sunt făcute multe observații și sunt acumulate multe experiențe care duc la de-mitizarea fenomenelor care în trecut se opuneau oricărei explicații și clarificări. Cantitatea permanentă de noi informații este atât de mare încât nu va putea fi cuprinsă complect în aceasta carte.

    O dată cu aceste noi descoperiri, treptat pătrunde și în mintea medicilor alopați precum și în cercetarea medicală conștiința faptului că legăturile și relațiile energetice sunt reale și nu mai pot fi ignorate. Cu cât mai mult se detaliază cunoștințele noastre asupra bioenergiei, cu atât mai ușoară devine cercetarea sistemelor energetice, cu atât mai simplă devine explicarea și lămurirea acestor fenomene pentru pacienții interesați și doritori de cunoaștere. Și un impuls suplimentar este dat de faptul că astăzi din ce în ce mai des este recunoscut de către autoritățile de sănătate faptul că medicina integrală („complementară”) și terapiile energetice și-au obținut un loc bine definit, că aceste metode ajută foarte adesea pacienților a căror simptome și afecțiuni nu sunt nici măcar atenuate prin metodele medicinei școlastice.  

   În timp ce această carte era în pregătire au apărut mai multe rapoarte fascinante ale unor terapeuți energetici - ca de exemplu Julie Moty (1998) și a colegului ei, medicul Mehmet Oz (1998), asupra modului în care această activitate terapeutică era integrată în spitale și clinici (mai ales în USA). Alte rapoarte relatau experiențe personale impresionante asupra vindecării prin energie (de ex. Collinge 1998, Egidio 1997, Brennan 1987). De ce menționez aceste surse? Deoarece consider că experiențele descrise, așa de neobișnuite cum pot apare uneori, constituie fundametul viitoarelor cercetări medicale asupra acțiunii biologice a energiei.

   „Oamenii de ştiință știu că în Istorie Ideilor, magia este antemergătoarea științei, că receptarea intuitivă a fenomenelor apare înaintea cunoașterii obiective.” (Gauquelin 1974)

    Medicina energetică indică indubitabil spre o anumită direcție. Marea majoritate dintre noi favorizează o filozofie personală și o medicină care să fie capabilă să ajute cât mai repede în cazul bolilor fizice și psihice. Un fenomen cum este cel al „vindecării spontane” este un important indicator pentru capacitatea înnăscută de a ne putea vindeca singuri chiar şi în cele mai dificile situaţii (stări). Experienţa clinică a arătat că remisiile rapide şi spontane sunt posibile şi există concret, chiar şi în cele mai grave cazuri de cancer sau de răniri foarte grave. Această realitate ne arată cu ce forţă uriaşă poate combate organismul, în  anumite condiţii favorabile, bolile, şi cum poate efectua operaţii reparatorii extrem de dificile.

   Vindecările spontane sunt rare, şi nu pot fi prevestite, anticipate. Şi totuşi există destul cazuri bine documentate în care pacienţii s-au vindecat rapid în faze „terminale” sau în cazurile unor boli incurabile. Aceste exemple ar trebui să fie suficiente pentru a oferi motivaţia necesară cercetării ştiinţifice de a intra în „acţiune”. Cercetătorii încearcă uneori să provoace vindecări spontane în cazurile de cancer spre exemplu, prin aceea că susţin şi întăresc forţele de autovindecare ale organismului.

   În timp ce până acuma de abea dacă s-a putut răspunde la întrebarea asupra motivelor primare ale apariţiei unei vindecări spontane, totuşi un lucru pare deja clar: „Toate circuitele şi energiile sunt prezente; problema principală constă în aceea, de a găsi care este comutatorul corect care trebuieşte activat, pentru a declanşa un astfel de proces.” (Weil 1995) Eu însumi am trăit foarte multe situaţii în care terapeuţii complementari au putut declaşa respectivul comutator (proces) sau au putut provoca un start rapid al proceselor de vindecare, şi tocmai de aceea sunt convins şi ştiu că nu suntem prea departe de ziua în care vom putea înţelege vindecările spontane.  

   Cu ajutorul observaţiilor şi experienţei terapeuţilor energeticieni, cercetarea modernă ne poate arăta şi învăţa unde trebuie să căutăm „circuitele şi comutatoarele” necesare. Tot atât de importantă şi interesantă precum vindecare spontană este şi munca terapeutică cu pacienţii traumatizaţi emoţional sau cu cei abuzaţi fizic. Cine se află într-o astfel de situaţie este la fel de „slăbit” ca şi un pacient care suferă de o boală cronică sau de răniri grave. Şi poate exista o activitate mai nobilă decât aceea de a-i elibera şi vindeca pe oameni de suferinţele lor emoţionale şi de a-i elibera din agonie?

   Faptul că terapiile energetice au fost întâmpinate cu ostilitate a contribuit substanţial la actuala criză a medicinei şi la ruptura, divizarea artificială dintre terapia convenţională şi cea complementară. În trecut unele dintre succesele remarcabile ale terapeuţilor complementari, precum şi de vindecări în context religios, au fost pur şi simplu „ascunse sub masă”, deoarece nu se putea găsi nici o explicaţie logică pentru aceste fenomene. Uneori chiar terapeuţii însuşi putea da puţine explicaţii concrete asupra fenomenelor respective.

   Dar dacă introducem noile cercetări, descoperiri şi informaţii în acest tablou, atunci vom găsi elementele de legătură care lipseau până acuma în imaginea noastră asupra corpului omenesc sănătos sau bolnav.

 

Capitolul 1

Premizele istorice

 

1.1  Câmpurile energetice în medicină

   Cea mai timpurie relatare documentară asupra utilizării electricităţii cu scop terapeutic ne-a parvenit din anul 2750 î. C. La vremea respectivă unii bolnavi erau supuşi şocurilor electrice pe care le provocau unele specii de anghile  (Electrophorus electricus). Pe la 400 î.C. Thales din Milet obţinea energie electrostatică prin frecarea pietrelor de chihlimbar.

    Diferite feluri de vindecare magnetică sunt, foarte probabil, chiar mai vechi. În Africa, într-o mină de fier veche de sute de mii de ani era colectată argilă roşie, denumită şi „ocru”, care din timpuri imemoriale era folosită cu scopuri rituale şi de vindecare. Magnetitul era folosit cu scopuri curative deja de către egipteni şi vechii chinezi, precum şi mai târziu de către grecii antici. (Payne 1990)

   În Biblie precum şi în alte scrieri sfinte din alte religii sunt descrise vindecări de mai peste tot pe glob. Chiar şi astăzi în unele biserici şi catedrale se practică „aşezarea mâinilor” pe trupul sau creştetul bolnavului, aşa cum ne-a învăţat Domnul nostru Iisus Cristos. Variantele moderne ale acestei metode sunt denumite „atingerea terapeutică” sau „vindecătoare” (therapeutic touch, respectiv healing touch în engleză), „Reiki” sau „terapia polarităţii”, şi şi-au găsit deja în USA în multe şcoli terapeutice, precum şi în spitale, deja un loc bine stabilit (vezi Quinn&Strekauskas 1993, Quinn 1984 şi 1992, Krieger 1975). Toate aceste metode sunt considerate a fi forme terapeutice energetice. 

   În 1773 Franz Anton Mesmer a început să practice vindecarea cu magneţi. Pacienţii săi remarcau faptul că simţeau în corp „curenţi magnetici”, care conduceau la vindecare. Curând Mesmer a constatat că acelaşi efect îl obţinea şi fără magneţi, doar aşezîndu-şi mâinile pe corpul pacienţilor. După mai multe experienţe conduse atent, Mesmer a publicat în 1779 al său „Raport asupra descoperirii magnetismului animalic”, titlu care poate părea unora astăzi destul de ciudat. La fel ca şi în cazul mânuirii magneţilor, Mesmer simţea în jurul corpului un soi de atracţie sau de respingere, de la caz la caz.

1.1 Franz Anton Mesmer

1.2 Sedinţă terapeutică

   Mesmer a invitat în permanenţă alţi cercetători şi oameni de ştiinţă ai vremii sale să ia parte  şi să asiste la activitatea sa terapeutică asupra cazurilor considerate la acea vreme „incurabile”, totuşi în mare parte comunitatea medical-ştiinţifică a vremii respective batjocorea ideile şi terapiile lui Mesmer, reacţiona duşmănos, lansând calomnii şi încercând să-i sperie pe pacienţi. Pe de alta parte nici Mesmer nu avea un comportament „absolut ştiinţific”, apelând deseori la simboluri care aparţineau mai degrabă magiei rozacruciene, creînd o atmosferă anume în cadrul şedinţelor sale de terapie, în semi-întuneric şi cu o muzică de harmonium (un fel de orgă de mici dimensiuni, care putea fi folosită în locuinţă).

   După ce trei comisii diferite au cercetat activitatea şi metodele lui Mesmer, efectele obţinute de acesta au fost puse mai degrabă pe seama „capacităţii de imaginaţie” a pacienţilor, decât pe un real efect magnetic terapeutic. În ultima dintre cele trei comisii, printre alţi membrii, s-au aflat Benjamin Franklin şi Lavoisier. Franklin a considerat ideea unei „radiaţii magnetice” ca fiind „filozofic inaceptabilă”, dar era în acelaşi timp convins că curentul electric era un „lichid lipsit de greutate”, în timp ce Lavoisier credea acelaşi lucru, dar despre cărdură (energia calorică).

    Metodele moderne de terapiere prin aşezarea mâinilor pe pacient (Reiki, terapia polarităţii, echilibrarea aurei, atingerea terapeutică, etc.) se aseamănă foarte mult cu metodele folosite de Mesmer. După ce eficacitatea acestor metode a fost certificată prin experimente şi studii clinice, cercetătorii au început acum să studieze modalitatea de acţiune a acestor terapii, aşa cum vom vedea în curând.

1.2 O controversă încărcată de tensiunii şi emoţii

    Dintotdeauna oamenii au resimţit o adâncă teamă faţă de forţa imensă şi invizibilă a naturii. Iar puterea şamanilor şi a altor lideri religioşi provenea tocmai din harul lor de a „clarifica” necunoscutul, de a prevesti evenimentele cereşti şi de a-i putea linişti pe oameni. În multe privinţe, ştiinţa este doar o altă formă prin care putem „vedea” şi „clarifica” ceva ce rămâne ascuns privirii noastre. Pentru biologi, problema raportului dintre Câmpurile Energetice şi Viaţă a constituit timp de 400 de ani motivul unei crâncene confruntări şi controverse. În această temă a „concepţiei asupra Vieţii” se întâlneau două grupări fundamental opuse, ireconciliabile. Într-o dispută foarte emoţională şi totodată dogmatic-filozofică se confruntau „mecaniciştii” cu „vitaliştii”.

   Din punctul de vedere al Mecaniciştilor, Viaţa se „supunea” legilor fizicii şi chimiei şi prin aceasta în esenţă putea fi complect descifrată şi explicată. De partea cealaltă a baricadei, Vitaliştii au rămas de-a lungul istoriei în permanenţă credincioşi concepţiei conform căreia Viaţa nu poate fi explicat doar cu ajutorul chimiei şi fizicii, şi deci că, în concordanţă cu legile Naturii, trebuie să existe o „misterioasă” Forţă Vitală, care deosebeşte materia vie de cea moartă (în materia moartă, deci la un om mort, procesele chimice şi fizice continuă încă foarte mult timp dupa decesul acestuia, dar desigur că despre Viaţă nu mai poate fi vorba). Această concepţie este ancestrală şi universală, şi într-o formă sau alte este regăsită în practic toate religiile lumii.

   O dată cu descoperirea electricităţii, o serie de Vitalişti au corelat câmpurile electromagnetice cu această Vorţă Vitală (retrospectivă istorică asupra acestei teme vezi la Becker & Marino 1982).

1.3 Electroterapia timpurie

    În medicină, electricitatea şi-a trăit „epoca de aur” între sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 20. În această perioadă au fost create o serie de aparaturi electrice cu scop terapeutic, pe care medicii le utilizau într-un larg spectru de afecţiuni (vezi Geddes 1984). În principal erau utilizate 4 tipuri de electricitate:

- electrostatică

- curent continuu (curent galvanic)

- bobinele de inducţie respectiv curentul alternativ (Faraday)

- curentul de înaltă frecvenţă (d`Arsonval)

     Simultan cu respingerea din ce în ce mai accentuată a Vitalismului, electroterapia îşi trăia epoca de aur. (Câtă ironie a sorţii şi cîtă orbire din partea oamenilor se reflectă în această realitate istorică!) Astăzi se estimează că în jurul anului 1884 doar în USA circa 10.000 de medici foloseau zilnic electricitatea în cadrul terapeuticilor lor, şi asta fără a avea vreo „binecuvantare” din partea vreunui Consiliu de profesori sau savanţi. În imaginea 1.3 putem vedea un aparat terapeutic electric, pe care Elias Smith l-a patentat în 1869, iar în imaginea 1.4 vedem şi replica franceză a acestui aparat, creată de d`Arsonval.

1.3 Aparat terapeutic patentat de Elias Smith (US-Patent No. 96.044 din 19 octombrie 1869).

1.4 Versiunea franceză a aparatului lui E. Smith, creată în 1894 de către d`Arsonval

1.5 „Mâna electrică” era la sfîrşitul secolului 19 una dintre cele mai raspândite metode terapeutice.

   Pentru mulţi „faradayzarea” (termen derivat din numele lui Faraday) întregului corp era o „trăire extatică”. Prin „faradayzarea locală” a anumitor regiuni ale corpului se obţinea, dimpotrivă, o terapiere medicală a anumitor deficienţe şi afecţiuni. În unele cazuri erau folosiţi electrozi speciali pentru stimularea anumitor părţi ale corpului. În cadrul folosirii „mâinii electrice” s-a constatat că stimularea anumitor puncte ale pielii ducea la o contractare a musculaturii aflate sub piele. În 1864 Ziemssen a creat o hartă cu poziţiile acestor puncte, care astăzi sunt denumite „puncte motorice sau musculare” (Basmajian 1979).

   Prin disecţii pe cadavre recente, Ziemssen a constatat că multe dintre „punctele motorice” marcate de el se aflau în locurile de „intrare” ale nervilor în musculatură. La scurt timp după aceasta, Duchenne (1867, vezi editia din 1959) a publicat cercetările sale clasice asupra punctelor musculare, fapt ce a dus la apariţia unei noi discipline medicale: în Electromiografie se poate aprecia inervarea musculară în funcţie de măsurarea activităţii electrice din punctele motorice.

1.6 Stimularea electro-musculară (Duchenne 1867)

    Descoperirea principiilor celulare şi moleculare, certificarea activităţii bacteriilor ca şi cauză infecţioasă primară, teoria evoluţionistă a lui Darwin precum şi stimularea electrică a nervilor au fost interpretate de către „elita” ştiinţifică a epocii ca o lovitură mortală aplicată vitalismului. Toate vieţuitoarele, de la primul început, prima celulă din „supa primordială” în care se speculează că ar fi apărut primele forme de viaţă şi până la ultra-complexele fiinţe din ziua de astăzi, toate pot fi explicate ştiinţific. Însă câte „găuri” au astăzi aceste „explicaţii ştiinţifice” nu face obiectul acest capitol. Elita ştiinţifică a vremii aceleia (şi în mare parte şi a vremii noastre) considera că poate trata organismul ca pe o maşină, pe care o poţi desface în „părţile ei componente”, o poţi analiza bucată cu bucată, până ce şi „ultimul mister” va fi dezlegat. Lor li se părea doar o problemă de timp până când vom cunoaşte absolut totul despre Viaţă şi despre Boală. Şi cu toate acestea până în zilele noastre, „forţa motrice a Naturii” rămâne un mister insondabil.

Edwin D. Babbitt

   Edwin D. Babbitt, un preot din East Orange, New Jersey, a publicat în 1873 o lucrare devenită clasică asupra luminii şi culorii (The Principles of Light and Color – Babbitt 1873, 1967, 1992).

1.7a Edwin D. Babbitt

   Înainte de a publica principiile sale, Babbitt şi-a petrecut mai multe săptamâni închis într-un spaţiu cu foarte puţină lumină, iar atunci când a revenit „la lumină”  ca să spunem aşa, a observat că puterea sa vizuală, capacitatea sa de vedere devenise foarte sensibilă şi că astfel putea vedea clar câmpurile energetice care înconjurau corpul oamenilor. S-ar putea ca unii să considere spusele sale ca viind imaginare, fanteziste, doar că Babbitt ne-a lăsat minunate desene reprezentând „câmpurile” din jurul capului, şi nu numai.

    Acuma, după o sută de ani de la publicarea lucrării sale, ştim că Babbitt a desenat cu exactitate câmpul produs de curenţii nervoşi care curg prin Corpum Calosum, „podul” care uneşte cele două emisfere cerebrale. Babbitt folosea chiar anumite culori cu scop terapeutic şi a iniţiat şi pe alţii în metodele sale, astfel încât se bucura de o destul de largă popularitate la vremea respectivă. (Vezi ilustraţiile 1.7b şi 1.7c)

1.7 b Câmpurile magnetice desenate şi prezentate de Babbitt în lucrarea sa „The Principles of Light and Color”

1.7 c Între cele două emisfere cerebralese află „canal” de comunicaţie prin care trec fibrele nervoase.

(Traducere: Vordere Kommissur = Commisura rostralis)

 

   Pe la 1900 existau pe piaţă, mai ales pe cea americană, o serie de aparate electrice şi magnetice, care aparent ofereau soluţii terapeutice pentru aproape toate bolile şi afecţiunile cunoscute la acea oră. Firmele producătoare de centuri electrice, brăţări, plasturi, etc. afirmau răspicat eficacitatea acestora contra a aproape tot ce se poate înţelege sub denumirea de „boală”. Dar o analiză sistematică a eficacităţii acestor aparate nu exista. Nu spunem că erau ineficiente, ci doar că nu existau dovezi ştiinţifice care să certifice astfel de eficacităţi. Dar situaţia era la acea oră similară şi în alte ramuri ale medicinei.

   Astfel că în 1906 a apărut „Federal Pure Food and Drugs Act” iar în 1910 celebrul raport Flexner (am mai scris in www.quibono.net pe această temă). Raportul Flexner, sub masca unei medicini bazate pe „dovezi”, pe medicamente chimice şi a unui sistem de învăţământ medical bazate pe „dovezi ştiinţifice”, nu făcea în fond nimic altceva decât să centralizeze întreaga putere şi influenţă în mâinile unora ca Rockefeller, desfiinţînd în acelaşi timp orice altă formă de medicină, în afara celei care opera cu medicamente de sinteză chimică, adică în afara medicinei alopate. Ca urmare a Raportului Flexner, medicii au fost obligaţi să arunce la gunoi toate aparatele electrice sau magnetice (sau să le predea unor muzee care prezentau metodele de şarlatanie medicală), iar cine nu se supunea, era ameninţat cu închisoearea.

   (Nota Qui bono: Cam acelaşi lucru l-a făcut de curând Uniunea Europeană, prin interzicerea plantelor medicinale care nu sunt cunoscute sau folosite în Europa de cel puţin 30 de ani. Industria farmaceutică agonizantă apelează la orice metodă pentru a se salva.)

 

1.4 Secolul XX

   Dar în acelaşi timp, de la începutul secolului XX electrobiologia a început să facă progrese rapide în direcţia studierii proprietăţilor electrice ale sistemelor vii. Ca urmare a acestor cercetări au fost create noi instrumente de măsurare şi stabilire a diagnosticului, instrumente care măsurau câmpurile electrice produse de organe cum ar fi inima, muşchii, ochii sau creierul. Datorită acestor progrese din electrobiologie, „misterul” electricităţii (în ceea ce priveşte fiinţa vie) a început treptat să dispară. Ceea ce a dus şi la o pierdere de teren pentru vitaliştii care căutau acea „misterioasă forţă vitală”. Dar aceasta nu a dus nici la dispariţia vitaliştilor, şi nici la complecta descifrare şi înţelegere a forţelor naturii şi a formelor energetice (inclusiv electricitatea şi magnetismul). Controversele au continuat la fel de aprig.

   Academicienii rămâneau mai departe fixaţi pe poziţia rezervată, ba chiar agresivă contra ipotezei că aceste câmpuri electromagnetice ale ţesuturilor şi organelor ar putea juca un important rol rol biologic. Academicienii considerau mai degrabă (şi foarte mulţi dintre ei încă o mai fac şi astăzi) că aceste câmpuri sunt mai degrabă un „produs secundar” al activităţii celulare, produs ce putea avea cel mult un oarecare rol  secundar în stabilirea diagnosticului.

   Vom vedea însă că acest punct de vedere nu mai este valabil deja de o bună bucată de timp. Câmpurile biologice nu sunt „produse secundare” ale proceselor fiziologice, ci parte a sistemului şi mecanismelor de comunicaţie în întreg corpul (transmitere de informaţii). Centrele de cercetări din întreaga lume, din domeniul ştiinţelor naturii dar şi al medicinei, se dedică deja de câteva decenii acestei teme. Astfel că medicina electromagnetică a revenit „la viaţă”, de această dată însă cu o susţinere ştiinţifică mult mai serioasă.

   În clima (anormală) pe care Raportul Flexner a creat-o la începutul secolului XX, unii oameni de ştiinţă proeminenţi au trebuit să constate că se aventuraseră pe un teren periculos (cel puţin politic şi juridic), în momentul în care întreprindeau cercetări  asupra rolului electricităţii în coordonarea creşterii şi dezvoltării fiinţei vii. Unii cercetători însă erau deja consacraţi şi recunoscuţi, astfel că au putut continua cercetările fără a avea a se teme foarte mult că vor fi daţi afară de la catedrele pe care le deţineau în diferite universităţi. Iar unul dintre aceştia, un om de ştiinţă consacrat şi un mare vizionar în aceaşi timp a fost....

Harold Saxton Burr

   Unul dintre pionierii cercetărilor în acest domeniu a fost Harold Saxton Burr, care şi-a luat doctoratul la Universitatea Yale (1915) şi care a fost numit începînd cu 1929 profesor la Şcoala de Medicină de la aceeaşi universitate. Burr a ocupat ca profesor Catedra de Anatomie timp de 40 de ani. În lucrările sale din tinereţe Burr s-a ocupat cu dezvoltarea sistemului nervos, astfel că între 1916 şi 1935 a dat publicităţii aproape 20 de lucrări pe această temă.

   Din 1932 Burr a început să lucreze la o serie  de studii controversate care aveau ca temă rolul electricităţii în dezvoltarea embrională şi în apariţia bolilor. Cât de puţin se cunoştea despre controlul „formării” (creării, sau mai bine zis a procreării şi gestaţiei) animalelor, Burr arătase clar deja prin primele sale lucrări care se ocupau de formarea şi dezvoltarea sistemului nervos. Genetica moleculară putuse arăta cum se formau anumite organe şi părţi ale unui organism, dar care era PLANUL după care aceste „părţi” se uneau într-un întreg, anume într-un organism viu, în fapt nu se ştia mai nimic. În realitate (o realitate tristă dacă ne gândim cu câtă mândrie se bat cu pumnii în piept geneticienii) secretul acestui „plan de construcţie” rămâne în umbră şi astăzi, deşi biologia moleculară este o ramură foarte „mândră” de succesele şi importanţa ei.

1.9 Harold Saxton Burr

     Dintre nenumăraţii studenţi şi colaboratori ai lui Burr, unii au devenit ulterior oameni de ştiinţă de frunte. Burr însuşi a publicat 93 de articole, iar ca urmare a sugestiilor şi sprijinului acordat, colegii săi au publicat cu mult peste o sută de astfel de lucrări şi articole. Însuşi Burr a publicat o carte cu titlul „Blueprint for Immortality: the Electric Patterns of Life” („Schema imortalităţii: tiparele electrice ale vieţii”) titlu purtat de ediţia în limba engleză (în USA cartea a apărut sub titlul „The Fields of Life” – „Câmpurile vieţii”).

    Prin lucrările sale asupra câmpurilor energetice, Burr s-a îndepărtat, între 1932 şi 1956, de „curentul principal” dominant în acea vreme în medicină şi biologie. În acei ani aveam de a face cu o creştere explozivă îndeosebi în domeniile medicinei farmaceutice şi a diagnosticului Röntgen. Antibioticele ajutau în câştigarea „războiului contra bolilor”, iar motto-ul cercetării din medicină era: „Pentru fiecare problemă există o pilulă”. Pubicul larg era orbit de progresele aparent continuue şi din ce în ce mai rapide din medicină şi ştiinţă în general. De asemenea exista un concept bioenergetic „plin de succes”, deşi acesta se baza exclusiv pe cercetarea şi studierea reacţiilor biochimice, dar care în acelaşi timp „îngrădea” conceptul conform căruia moleculele puteau depozita sau elibera energie metabolică.

   Cine vizita casa lui Burr din Lyme, Connecticut, avea surpriza să vadă arborii din grădină legaţi la voltmetre (aparat pentru măsurarea tensiunii electrice). Burr era convins că toate fiinţele vii, indiferent că era vorba de şoareci sau de oameni, de semniţe sau arbori, toate erau formate şi conduse (controlate) de către aceste „câmpuri”, şi că aceste câmpuri puteau fi măsurate cu aparatura standard. Burr a publicat o serie de articole asupra modificărilor câmpului electric al arborilor ca prevestire a modificărilor stării vremii (furtuni sau alte fenomene meteorologice desoebite). Burr era convins că „Blueprint”, „matricea sau schema”, câmpul vital era răspunzător pentru toate lucrurile vii, toate aspectele vieţii, şi că de asemenea în aceste „câmpuri” se reflectă şi stările fiziologice, psihologice (spirituale) şi în consecinţă că astfel de „câmpuri” aveau o mare importanţă diagnostică.

    La acea vreme când Burr făcea cercetări asupra câmpurilor energetice, marea majoritate a biologilor şi medicilor considerau „terapia energetică” şi „forţa vitală” ca fiind lucruri complect lipsite de sens. Experienţa pozitivă a terapeuţilor şi pacienţilor în legătură cu diferitele forme de terapie energetică era (şi mai este încă) respinsă, ignorată sau răstălmăcită, spunându-se că pacienţii sunt doar victime ale unor iluzii, erori, tricuri, a relatărilor deformate ale realităţii, a şarlataniei, halucinaţiilor sau a efectului Placebo. Oamenii de ştiinţă susţineau până nu de mult (şi mare parte dintre ei încă mai susţin), că acest „câmp energetic” al corpului uman este cu mult prea slab pentru a fi măcar măsurabil. Şi dacă ar fi chiar măsurabil vreodată (dar este deja masurabil, doar ca nu ne-o spun şi nouă), oricum nu ar avea nici o importanţă biologică. Vindecarea prin „câmpuri energetice” este o chestie ce aparţine de domeniul fanteziei, iar ideea că un corp omenesc ar puea emite lumină, ei bine, asta chiar că e o idioţenie. (Fritz Albert Popp a dovedit-o deja de peste 25 de ani, dar medicina alopată se face că nu ştie, doar ca nu cumva de la această lumină să vedem şi ungherele ascunse şi deloc onorante ale afacerilor „şcolastice”).

    Burr a studiat şi istoria medicinei, astfel încât îi era foarte clar că acele idei şi cercetări care mergeau înaintea vremii în care fuseseră create, vor rămâne în biblioteci până când va veni momentul în care ele să poată fi înţelese. Iar astăzi suntem deja în acel moment în care articolele şi lucrările lui Burr sunt călduros recomandate studenţilor care se ocupă la modul serios cu terapia energetică şi cu terapia prin mişcare, precum şi biofizicienilor care doresc că cercetaze influenţa câmpurilor energetice asupra sănătăţii şi/sau bolii. O listă complectă a articolelor lui Burr se poate găsi în „Yale Journal of Biology and Medicine” (Burr 1957) precum şi în cartea lui Burr în ediţia din 1972.

    Privind astăzi înapoi, constatăm că descoperirile lui Burr au creat deja multe spărturi în construcţia mecanicistă a biologiei şi medicinei. Publicaţiile lui Burr, alături de cele ale lui Robert O. Becker (Becker&Selden 1985, Becker 1990) crează o excelentă întroducere în tema câmpurilor energetice, respectiv a medicinei energetice.

    În cartea de faţă intenţionăm să prezentăm pe larg punctul de vedere modern ştiinţific asupra ”forţei vitale” şi a „energiei vindecătoare”.

Câmpurile electrice în diagnostic

   Folosirea câmpurilor în diagnostic se bazează pe concepţia conform căreia fiecare proces fiziologic din organism are pandantul său electric. Burr se situa pe o poziţie care fusese deja susţinută cu mulţi ani înainte de către fiziologul A.P. Matthews: „Fiecare exces de activitate, fiecare modificare în protoplasma unui organ sau într-una dintre părţile embrionului sau a ovuluiui este de presupus că duce la crearea unei dereglări sau modificări eletrice”(Matthews 1903). Aşa după cum vom vedea în continuare, observaţiile lui Matthews şi Burr sunt confirmate de cercetările moderne. Însă nu este doar atât, faptul că o modificare normală sau patologică duce la o modificare a electricităţii în corp, ci duce o dată cu aceasta şi la o modificare a câmpului magnetic din spaţiul imediat încojurător al organismului. Cum este posibil şi cum se ajunge la acest fenomen au demonstrat de curând cercetătorii (un util rezumat al acestor cercetări poate fi găsit la Brewitt – 1996 şi 1999).

Exemplul ovulaţiei. În 1935 Burr descria faptul că eliberarea ovulului putea fi stabilită conform unor modificări de tensiune electrică în timpul ciclului ovulaţiei. În încercarea de a reproduce experimentele lui Burr, alţi cercetători nu au ajuns însă la aceleaşi rezultate clare. Burr şi-a continuat şi detaliat cercetările astfel încât în 1936 şi 1938 a făcut cunoscut faptul că momentul ovulaţiei putea fi anticipat în funcţie de măsurătorile zilnice ale câmpului electric dintre degetele perechi de la mâna stângă şi cea dreaptă. Această constatare a fost confirmată de un alt cercetător, în 1939, totuşi rezultatele altor studii şi cercetători efectuate de alţi oameni de ştiinţă nu au dus la aceleaşi concluzii.

1.9b Grafic ce reprezintă ciclul ovulaţiei cu momentul eliberării ovulului.

Imediat înainte şi după eliberarea ovulului, potenţialele electrice dintre degetele perechi sunt negative. 4-5 zile (Tage) inainte de momentul ovulaţiei potenţialele încep să crească până peste valoarea zero. După eliberarea ovulului, potenţialul scade vertiginos sub valoarea zero, moment în care în organism nu mai este prezent nici un ovul capabil de fecundare.

 

   Burr şi-a continuat însă cercetările astfel că în 1953 a apărut ultimul său studiu pe această temă. Motivul modificării tensiunii electrice din timpul ovulaţiei a fost clarificat în 1974, iar un sistem de control al naşterilor bazat pe cercetările lui Burr a fost patentat în 1975 (Friedenberger et al. 1975). Acest US-Patent este interesant de studiat, deoarece arată şi cauza pentru care în trecut rezultatele diferiţilor cercetători erau neconcordante. Ciclul ovulaţiei este doar unul dintre multele cicluri care se desfăşoară în paralel în organism, în cadrul ritmurilor diferite ce au loc în acesta, şi care produc fiecare dintre ele câmpuri electrice oscilante. Ciclul ovulaţiei poate fi doar atunci descoperit, când este atent „filtrat”, separat de celelalte ritmuri şi cicluri, care cu „bruiajul” lor electric „acoperă” deseori emisiile electri e ale ciclului ovulaţiei (de exemplu câmpurile produse de inimă sau creier). De îndată ce celelalte ritmuri electrice sunt filtrate, ritmul lunar al ovulaţiei poate fi relevat.

1.10 Schema circuitului electric prin care se produce filtrarea şi relevarea ciclului ovulatie, schema ce insoteşte US-Patenul lui Friedenberg

Depistarea timpurie a cancerului 

   Un alt domeniu de cercetare controversat este acela al depistării timpurii a cancerului. Burr era convins de faptul că orice afecţiune (boală), chiar înainte de apariţia primelor simptome, de exemplu o tumoare, este „semnalată” în câmpul energetic al persoanei respective, şi deci poate fi astfel depistată timpuriu. Conform teoriei lui Burr, o boală poate fi împiedicată, atunci când o perturbare a câmpului energetic este descoperită la timp şi este remediată (câmpul energetic este reechilibrat). Desigur, o concepţie de o deosebită importanţă în medicina integrală. Probabil tocmai şi de accea nu este băgată în seamă de medicina şcolastic-alopată.

   În 1936 Burr împreună cu colegii săi au declanşat o serie de cercetări şi studii asupra legăturilor dintre câmpul energetic şi cancer. În cazul tumorilor spontane declanşate cobailor în laborator, cu 10-14 zile înainte de apariţia unei tumori, s-au putut măsura oscilaţii mari de tensiune în receptorii plasaţi pe pieptul animalelor. În 1945 însă, cercetătorii britanici au încercat fără succes să obţină aceleaşi rezultate. Totuşi Burr, ca şi în alte cazuri relatate mai sus, şi-a continuat cercetările în această direcţie, şi a publicat în 1949 ultima sa teorie în privinţa cancerului. În anul următor a apărut şi o colecţie a criticilor aduse teoriei lui Burr (Crane 1950).

Confirmarea rezultatelor cercetărilor efectuate de Burr

   Unele dintre cele mai importante rezultate ale cercetărilor asupra rolului câmpurilor energetice pentru sănătatea şi boală au fost oferite de cercetările teoretice şi practice asupra acupuncturii. Din nefericire cercetătorii din biomedicină aveau o poziţie extrem de sceptică vis-a-vis de meridianele şi punctele de acupunctură, astfel încât aceste rezultate au fost ignorate, iar învăţământul medical a exclus din programul său toate aceste puncte de vedere. Între timp însă lucrurile au început să se schimbe rapid.

   În perioada în care Burr a oprit cercetările sale în domeniul cancerului (la sfârşitul anilor 40), Reinhold Voll făcea cercetări în Germania asupra rezistenţei electrice şi a conductibilităţii electrice a meridianelor de acupunctură, cercetări care i-au permis să stabilească legături între modificările din meridiane şi anumite afecţiuni. Voll credea că conductibilitatea acestor meridiane creştea în cazul afecţiunilor inflamatorii, şi scădea în cazul afecţiunilor degenerative ale organelor. Unul dintre punctele slabe ale cercetărilor lui Voll era însă acela că el se concentra mai mult pe starea pacientului decât pe măsurarea efectivă a conductibilităţii. Şi totuşi datele asupra conductibilităţii publicate de Schimmel, colaborator al lui Voll, confirmau ipotezele acestuia din urmă (Tiller 1988).

    În 1973 doi medici britanici angajaţi într-un sanatoru pentru tuberculoză, au putut arăta că în cazul pacienţilor cu afecţiuni hepatice (ciroză sau hepatite acute) conductibilitatea punctelor de acupunctură Le 8 şi Genunchi era de 18 ori mai mare decât la pacienţii care nu sufereau de probleme hepatice (Bergsmann & Wooley-Hart 1973). Desigur că un astfel de fenomen, evident, reproductibil şi verificabil, nu avea prea mare importanţă pentru biomedicină; pentru aceasta o afecţiune a ficatului este situată în ficat şi nu are nimic în comun cu... genunchiul. (Desigur o logică tipic mecanicistă având în vedere faptul că ficatul se află în frigider, iar genunchiul în pivniţă, nu? Două chestii total diferite, care nu aparţin aceluiaşi întreg. Logică mecanicist-alopată!)

   Medicina estică (asiatică), dimpotrivă, consideră că funcţionarea ficatului nu are de a face cu organul ficat aşa cum este el văzut de medicina vestică, şi că această funcţionare nu se limitează la o anumită parte a organismului uman. Funcţia FICAT este, din contră, prezentă în întregul organism şi deci poate fi terapiată (în cazul unei deficienţe sau boli) din diferite alte puncte ale organismului, care se pot afla la distanţe oarecare de locul unde este plasat în corp ficatul. Şi există foarte bune motive pentru a lua serios în considerare această concepţie, aşa cum vom vedea în curând.

   În 1985, Sullivan şi Colegii relatau faptul că punctele din acupunctură pentru plămâni prezentau la pacienţii cu afecţiuni pulmonare o capacitate de conductibilitate cu 30% mai redusă (fapte confirmate prin Torax-Röntgen). Alţi cercetători au găsit elementele de bază celulare ale acestor efecte (vezi rezumat la Brewitt 1996 şi 1999). Mai ales infecţiile virale, bacteriene sau cancerul aveau acţiune asupa echilibului de ioni şi de apă şi astfel asupra valorilor pH ale lichidului extracelular, fapt ce infuenţa la rândul său potenţialul membranei celulare şi deci şi conductibilitatea ţesutului.

   Într-un foarte detaliat studiu (Surowiec et al. 1987) s-a putut constata că modificarea conductibilităţii în ţesuturile tumorale era foarte puternic dependentă de frecvenţă. În cazul măsurătorilor directe s-a putut constata o conductibilitate de 6,0- până la 7,5- mai mare decât la ţesuturile normale (Smith et al. 1986). Iar atunci când ţesuturile degenerează, în stadiile avansate de cancer sau AIDS conductibilitatea electrică se înrăutăţeşte.

   Când Brewitt (în 1996) a verificat cu ajutorul metodelor statistice moderne valorile măsurate de Burr, a fost evident faptul că Burr avusese dreptate: modificările patogene pot fi, prin măsurarea conductibilităţii ţesuturilor, descoperite la timp, diagnozate timpuriu şi deci şi terapiate eficient. Conform datelor furnizate de Weiss et al (1994), potenţialele electrice măsurate la nivelul pielii pot fi folosite ca diagnoză diferenţială în cazul leziunilor la nivelul pieptului.

   Deoarece celulele tumorale cu proliferare şi transformare rapidă au un potenţial al membranei celulare mai scăzut decât cel al celulelor sănătoase, se ajunge la o serie de modificări electrice (Binggeli & Weinstein 1986). Acest lucru este valabil şi certificat atât în cancerul mamar (Marino et al.1986) cât şi în cancerul de colon (Davies et al. 1987, Goller et al. 1986). Potenţialul modificat al membranei se face simţit până la suprafaţă, pe pielea din imediata apropiere a zonei tumorale!

   Foarte detaliat a arătat Cone (1970) corelaţia dintre potenţalul membranelor celulare şi proliferarea celulară. În 1998, Cuzick împreună cu colegii săi (Cuzick et al. 1998) relatează asupra încercărilor clinice în care măsurarea potenţialului electric la nivelul pielii a fost folosită cu scop de prevenire şi depistare timpurie a cancerului mamar. Această metodă non-invazivă este importantă pentru stabilirea caracterului (benign sau malign) al nodulilor depistaţi în cadrul mamografiilor. Aceşti noduli sunt în marea lor majoritate benigni, dar în cazurile individuale calitatea lor poate fi certificată prin metode invazive. Căutările lui Burr de a descoperi un test non-invaziv pentru depistarea cancerului au dus aşadar la rezultate încununate de succes.

1.5 Concluzii la Capitolul 1

   În timp ce controversele emoţionale şi dogmatice continuă, în cercetarea modernă se merge mai degrabă în direcţia clarificării şi fundamentării ştiinţifice a experienţelor şi constatărilor acumulate de terapeuţii energeticieni şi de pacienţii acestora, inclusiv în direcţia modului de vindecare care stă în relaţie cu religiozitatea. Prin aceasta vitalismul, atâta timp cât înţelegem prin acest termen o „forţă vitală” încă nedescoperită, nu poate fi exclus, la fel cum nu poate fi subestimat nici rolul Spiritului. Dar mai ales se descoperă mereu noi aspecte ale modului  cum organismele vii produc câmpuri magnetice şi energetice şi cum aceste câmpuri sunt folosite de către organismele vii cu scop reparatoriu, de vindecare.

   Ideile şi teoriile lui Harold Sexton Burr au fost înţelepte, chiar dacă metodele sale nu au fost recunoscute la acea vreme, şi nici acceptate şi integrate în practica clinică. O altă confirmare a concepţiilor lui Burr prin noi cercetări ne-a parvenit din Roma. Acolo a fost efectuat un studiu asupra câmpurilor biomagnetice care se formează în jurul capului, in cazurile de criză epileptică. În unele din aceste cazuri de crize epileptice, cauza provocatoare era o tumoare în creier. Iar aceste tumori nu au putut fi relevate nici prin encefalografii (EEG) şi nici prin tomografii computerizate (CT), ci numai prin înregistrări biomagnetice (Modena et al. 1982). În mod asemănător poate fi folosită magnetoencefalografia cu scopul de a îmbunătăţii harta funcţiilor creierului care este realizată cu ajutorul tomografiei cu rezonanţă magnetică (MRI) (Beisteiner et al. 1997).

   Pentru Burr legătura dintre biologie şi fizică nu constituia nimic misterios, de ne-priceput sau cu un caracter prea subtil. Formele energetice atât de temeinic studiate de fizicieni înconjoară şi pătrund în tot ceea ce este viu, şi o mare parte a unor astfel de forma energetice este produsă de însăşi organismele vii. Bioelectricitatea, spre exemplu, nu se deosebeşte în nici un fel faţă de alte feluri de electricitate, ci dimpotrivă, se supune aceloraşi legi fizice specifice electricităţii.

   Fenomenul câmpurilor bioenergetice a evoluat în timp de la o „aiureală” ştiinţifică la un obiect important şi în plină expansiune al cercetării biomedicale. În capitolele următoare nu numai că vom demonstra faptul că astfel de câmpuri pot fi înregistrate la o oarecare depărtare de corp (deci în afara organismului), dar vom vedea şi faptul că acuma oamenii de ştiinţă, cercetătorii, pot explica modalitatea de formare a acestor câmpuri, cum şi de ce anume aceste câmpuri sunt influenţate de modificările patologice (afecţiuni şi boli), din ce motive anume sistemele vii (organismele vii) reacţionează deosebit de sensibil la astfel de câmpuri, şi cum anume pot fi aceste câmpuri folosite cu scop terapeutic.

    Se conturează din ce în ce mai clar faptul că toate aceste noi informaţii sunt relevante pentru metodele clinice. Modul în care concepţiile şi perspectivele asupra acestui aspect al VIEŢII s-au modificat şi se modifică în continuare este o poveste de-a dreptul fascinantă. Iar documentarea acestei istorii constituie scopul acestei cărţi.

 

(În original urmează o bibliografie compusă di 46 de titluri de lucrări, articole şi studii, pe care însă nu o mai repoduc aici. Însă pentru cei care aparţin grupării „Toma Necredinciosul” pot pune această listă de lucrări bibliografie la dispoziţie, precum şi cele care vor însoţi capitolele următoare. Ajunge o adresa de E-Mail şi numărul capitolului pentru care se doreşte lista bibliografică).

 

 Vezi în continuare Capitolul 2 – CÂMPURILE VIEŢII