Wilhelm Reich

Misterulmicroorganismelor pleomorfice.


Rezumat al articolului “To be or not to be? 150 Years of Hidden Knowledge”de Christopher Bird 1991  ( NexusMagazine April 1992)


   Rândurilecare urmează sunt o încercare de a arunca o privire asupra unor cercetări şidescoperiri efectuate de o serie de oameni de ştiinţă care nu s-au temut a ficalificaţi drept „eretici”, în domeniul ştiinţific care se ocupă cu studiereacelor mai mici forme de viaţă, microorganismele.

   Este greu decrezut (şi poate totuşi că nu este aşa de greu, având în vedere interesele puseîn joc) dar multe dintre informaţiile şi cunoştinţele care urmează au fostcunoscute deja cu peste o sută de ani în urmă. Dar au fost consecvent ignorate,reduse la tăcere, suprimate , eliminate din manualele de orice grad de cătrecei „ortodoxia” microbilologiei,  decătre cei care sunt „formatorii de opinie” în acest domeniu şi mai ales îndomeniul „relaţiilor cu publicul”.

   În loc să fieprimite cu braţele deschise şi entuziasm, surprinzătoarele descoperiri au fostîntâmpinate cu o ostilitate neobişnuită, destinată în mod obişnuit impostorilorsau excrocilor. Tocmai această stare de lucruri face demersul de faţă dificil,căci de foarte multe ori este extrem de dificil să obţii informaţii, rezultate alecercetărilor referinţe în sursele biografice obişnuite. Pe de altă parte,deseori „ereticii” sunt izolaţi, ostracizaţi, excluşi din breasla respectivă,astfel încât mijloacele lor de comunicare şi cercetare să fie cât mai reduseposibil. Se lasă deseori impresia în mass-media cum că aceşti cercetători nu arfi decât nişte „aventurieri” sau oameni „rătăciţi, dezorientaţi” psihic, carenu trebuiesc luaţi în seamă. Vechii cartografi au „hărţile” deja făcute, hărţice care sunt foarte mulţumiţi,  iaraceşti noi „Cristofor Columb” nu fac decât să deranjeze cu noile lor „Terraincognita”.

   De ce aceastăatitudine? Înapoi la întrebarea fundamentală: „Qui bono?”

   Dar mai bine săne începem călătoria în acest noi descoperit, deci încâ ne-cartografiat tărâmal pleomorfelor. Să începem cu primul pas, ştiut fiind că oricum...troatedrumurile duc la Roma.

 

Primul pas :Wilhelm Reich şi Bionii.

 

Wilhelm Reich şi-a început cariera ca şi colaborator şiprotejat al lui Freud. Ulterior însă el s-a despărţit de „MişcareaPsihoanalitică Internaţională” şi a început o carieră independentă într-undomeniu care în zilele noastre poartă denumirea de biofizică. Tot cam înacelaşi timp a intrat în conflict chiar cu adepţii lui Freud. Astfel, s-aretras în Norvegia unde a început să lucreze cu un microscop echipat cu lentilespeciale care-i permitea să mărească microorganismele de 2-3 mii de ori, ceeace însemna la vremea aceea dublul standardului obişnuit.

   Printredescoperirile sale din această perioadă se numără nişte „vezicule”, un fel depungi minuscule care conţin un fluid, vezicule ce se întâlniesc în infuziiledin fân sau alte materiale, cum ar fi de exemplu ţesuturile diferiteloranimale, dar şi în pământ sau cărbune. Dupü multe experimentări făcute, în carea observat printre altele că numărul de „vezicule” cultivate creştea înmomentul în care „preparatul” în care se aflau era fiert, Reich a ajuns laconcluzia că ciudatele vezicule descoperite de el erau o formă de „tranziţie”dintre lumea vie şi cea inertă. Drept care a botezat această treapă elementarăde viaţă, încă nerecunoscută, cu numele de BIONS.

   Marea majoritatea microbiologilor, nemai vorbind de alţi oameni de ştiinţă implicaţi în studiulformelor de viaţă, au privit la noile creaturi ale lui Reich ca la ceva pogorâtdi „Fantasi” lui Walt Disney. În experimentele lui Reich, atunci când acestaturna din infuziile sale într-un mediu de cultură, aceste culturi formau lasuprafaţă o peliculă de bacterii şi amoebe, creând, să spunem aşa, forme deviaţă deja cunoscute, sau cel puţin foarte asemăbătoare cu cele deja cunoscute.

    Desigur, exista posibilitatea ca aceste„animacule” (astfel le-a denumit Leuwnhock, inventator al microscopului, atuncicând le-a văzut pentru prima oară) să fi invadat culturile provenind dinatmosfera înconjurătoare sau ca urmare a faptului că mediul de cultură fuseseimpropriu sterilizat. Pentru a elimina aceste posibilităţi, Reich asupraîncălzit culturile sale de Bioni şi a observat că aceste culturi de Bioni„aparent moarte” totuşi duceau în cele din urmă la formarea de formemicrobiene. Acest fapt l-a condus la concluzia că Bionii, ca treaptăpreliminară de viaţă, au o forţă vitală practic indestructibilă. Aceastăenergie vitală a denumit-o „ORGONE”. Această nou descoperită „forţă vitală” aconstituit sursă de inspiraţie pentru filozofi (francezul Henri Bergson cuteoria vitalistică) sau pentru biologi (germanul Hans Driesch care se refereala „entelehie” termen preluat de la Aristotel).

   Biologia era în acele vremuri sub autoritarainfluenţă a fizicii care condamna orice fel de noţiuni „mistice” cum ar fi celede „creator primordial” sau de „forţă vitală” , astfel încât s-a distanţatobedient şi rapid de noile teorii ale lui Reich. (Din păcate biologia a şirămas aşa pâna în zilele noastre, în vreme ce fizica s-a transformat subinfluenţa teoriei coantelor, la fel ca şi chimia, care a urmat întotdeaunapaşii făcuţi de fizică). Reich însă a condus însă „erezia” mai departe,adăugând că aceste structuri microbiene bionice puteau fu detectate şicultivate şi în sângele uman, care la aceea vreme (ca de altfel în mare parteşi astăzi) era considerat ca fiin steril.

   Reich însă şi-acontinuat cercetările, extinzându-le asupra probelor de sânge luate de lapacienţii bolnavi de cancer şi în care a găsit forme bacteriene extrem desubţiri pe care le-a pus în legătură cu această boală letală. Reich a denumitaceste forme bacili T (de la cuvântul german „Tod”, care înseamnă moarte). LuiReich i s-a părut că ceva neexplicabil se petrece în corpul bolnavilor decancer, un „ceva” care-i determină pe promotorii de viaţă, Bionii, să setransforme în bacili T, adică ucigaşi. Totuşi ulterior Reich a constatat căastfel de bacili-ucigaşi se puteau întâlni şi în excreţiile persoanelosănătoase, ceea ce însemna că aceste persoane dispuneau de particule„provocatoare” de cancer, şi că această predispoziţie la cancer era în directădeterminare cu un anumit nivel de rezistenţa biologică la putrefacţie.

În acest moment este foarte interesant a putea diferenţiaîntre apariţia acestor „corpuri străine” la un pacient ca un semnal premergător(predispoziţie) al cancerului, un „semnal de alarmă” şi ceea ce uniicercetători consideră, şi anume că aceste „forme de viaţă” sunt însăşi cauzabolii (lucru pe care-l consider fals).

   În acest momentse ridică o întrebare fundamentală, care este intenţionat ignorată atât decătre biologi, cât si de către medici, şi anume : „Este posibil oare cagermenii să apară în organism mai degrabă ca rezultat al unei boli, în loc săfie ei însuşi „cauzatorii” bolii, cel puţin în marea majoritate a cazurilor ?”De ce este ignorată toată această teorie, bazată pe experienţe şi dovezi certe?

   Sau să punem maiadânc întrebarea: „Qui bono?” Cine profită? Dacă nu mai avem „inamicul” germen,nu mai avem nevoie nici de medicamente sintetizate chimic sau în alt mod, şinici de serviciile medicinei alopate, cel puţin în sensul în care ea esteconsacrată astăzi! Cine profită de pe urma teoriei germenilor a lui Pasteur?Qui bono?

   Cum se terminăpoveste lui Reich? Cam ca întotdeauna atunci când se trezeşte câte unul care seopune „sistemului”. Insultat, înjurat şi calomniat în fel şi chip, i seintentează un proces în USA, în urma căruia este condamnat şi întemniţatîntr-un penitenciar american, unde moare în 1964.

   Asta doar aşa,ca să le treacă efentualilor amatori pofta să mai tulbure apele alopaţilor şiconcernelor farmaceutice. Socotelile acelora care ştiu foarte bine ....Quibono! Iar guvernul „liberei” republici americane a ordonat ca toate scrierilelui Reich la care se putea ajunge să fie incinerate! Vă reaminteşte oare astade acele ruguri uriaşe de cărţi arse de hitlerişti? Vă reamintesc anul şilocul: 1964, în STATELE UNITE ALE AMERICII, cea mai „înaintată „ democraţie dinlume. Democraţie? La doar douzeci de ani după ce Reich-ul german areda cărţilepe străzile din Berlin!

 

Al doilea pas :Royal Raymond Rife şi „microscopul universal”

 

   În 1944 auapărut simultan în două prestigioase jurnale ( editate de The SmithsonianInstitute din Washington, D.C. şi de către Franklin Institute din Philadelphia)două articole dedicate microscopului, mai exact a celui cu electroni, carefusese pus la punct nu de mult timp. În aceste articole, cam o treime eradedicată noului microscop, în timp ce restul de 2/ era dedicat unui micriscoppus la punct încă în 1920 de către autodidactul californian Royal Raymond Rife.Microscopul cu electroni putea mări de până la 500.000 de ori, dar avea un maredezavantaj : nu putea permite cercetarea microorganismelor vii, căciacestea erau omorâte datorită radiaţiilor. În schimb,microscopul pus la punct de Rife mărea doar de 60.000 de ori ( oricum o rezoluţieexcelentă) dar nu distrugea “obiectul” observaţiei.

   Cuajutorul microscopului pus la punct de el însuşi. Rife a putut urmări o familiede microbi în sângele unui pacient bolnav, care s-au metamorfozat în diferiteforme, în momentul în care condiţiile în care se aflau erau modificate. Aceştimicrobi se pransformau dintr-o formă în alta precum din larvă apare fluturele,deci radical diferit faţă de forma precedentă. Rife a putut număra 16 forme(metamorfozări) diferite ale aceluiaşi microb. La acelaşi număr de 16 “trepe”conduc şi cercetările lui Gaston Naessens, despre care vom mai vorbi (ciclulsomatidelor).

   Astfel Rife aajuns la o concluzie la care, după cum ştim acum, au mai ajuns şi alţii înaintesau după cercetările lui, şi anume că germenii, în funcţie de condiţiileinterne existente, se formează în corp, unde nu sunt cauza, ci rezultatul uneiboli.

   Ori, aceastăconcepţie răstoarnă cu fundul în sus tot ce se învaţă în şcolile de medicinăalopată!!!

   Neputândsă-mi cred ochilor, după cele ce citisem despre Reich, iar acum despre Rife,m-am “mutat” pentru două luni la Biblioteca Naţională de Medicină (USA)încercând să găsesc mai multe informaţii despre Rife. Dar...atât lucrările luiRife sau informaţiile despre el, cât şi microscopul său dispăruseră complect depe faţa pamântului! Totuşi în cadrul acestor eforturi mi-am dat seama că oserie de microbiologi, timp de mai multe decenii, însă până în 1930 (!) aususţinut aceeaşi teorie, conform căreia bacteriile, în anumite condiţiifavorabile de cultură, se pot metamorfoza în forme atât de mici încât pot treceprin fitre care nu pot fi trecute decât de microbi mai mici decât virusurile.Desigur că se ridică permanent întrebarea dacă aceste “virusuri” de care nevorbesc alopaţii astăzi nu sunt cumva de fapt propriile noastre bacterii, care,ca urmare a unor condiţii excepţionale (de boală), se metamorfozează în aceştieminuscule aşa-zise “virusuri” ?

   Unul dintreprimii reprezentanţi ai acestei şcoli (concepţii) a fost suedezul ErnstBernhard Almquist. Acesta a făcut sute de observaţii asupra bacteriilorpleomorfice în laboratorul său. În acea vreme erau însă sute de alţicercetători din Franţa. Germania, Italia, Rusia şi Statele Unite implicaţi încercetări efectuate în aceeaşi direcţie. În 1922, după două decenii decercetări susţinute a ajuns la concluzia că « nimeni nu poate afirma căcunoaşteciclul complect al vieţii precum şi toate formele şi varietăţile pecare le poate lua o singură specie de bacterii. O astfel deafirmaţie ar fi doar o supoziţie nefondată ».

   Trebuie să nereîntoarcem din nou puţin la întrebarea noastră: “Qui bono?”. Începând cu aniitreizei ai secolului trecut, se produc o serie de evenimente, ciudate saucatastrofale, dureroase dar în mare parte şi suspecte. În 1933 Hitler ajunge laputere. Concernele americane, dar mai ales Carnagie şi Rockefeller, încep o« ciudată şi macabră » cooperare în domeniul medical cu firma I.C.Faber, firmă de tristă amintire, nu numai pentru evreii internaţi în lagărelede concentrare. Ulterior, deşi Germania pierduse războiul, cooperarea acontinuat, de data aceasta de pe poziţia învingătorului. Specialişti înmanipulare şi intoxicare cu dez-informaţii, specialişi în spionaj şi Gestapo,specialişti în cercetarea ştiinţifică, în fine, tot felul de specialiştigermani au fost “transferaţi” în SUA (vezi Proiectul Agrafa). Simultan, audispărut documentele, cărţile, studiile celor care contraziceau teoriagermenilor, iar o serie de concerne chimice au devenit mari concernefarmaceutice. Despre partea financiară, câştigurile fabuloase (concernelefarmaceutice au un profit mai mare decât companiile petroliere! ) nu cred cămai este cazuzl să vorbim. Un mare număr de savanţi au fost târâţi printribunale, (să amintesc doar de Reich, Hoxley sau Gerd Hammer !) au fostterorizaţi şi «desfiinţaţi”  pur şisimplu.

    O altăproblemă foarte interesantă care se ridică aici este aceea a celor două tipuride microscoape: eletronic şi cel “universal”. Deşi puterea de rezoluţie a celuicu electroni este mult mai mare, consider că dezavantajele pe care le aduce cusine folosirea acestuia sunt mult prea mari, şi lasă loc la speculaţii şiinterpretări complect arbitrare. Faptul în sine că prin acest microscop studiemo “lume moartă” care nu mai poate evolua, nu se mai poate transforma, toateacestea fac ca teoria de mai sus pur şi simplu să nu  poată fi....văzută, observată, studiată. Deci,multe dintre cercetările care au la bază micriscopul electronic se bazează deun material doveditor fals, pervertit. În fond eu credeam că biologiamoleculară se ocupă cu studiul vieţii, nu al morţii, al “cadavrelor”. Şi încă oîntrebare la care se poate cu greu găsi un răspuns acceptabil: Ce fel de“politică a ştiinţei” este practicată de vreo 80 de ani încoace, astfel căfiguri remarcabile, savanţi de marcă, sunt tîrîţi prin tribunale ca nişterăufăcători? Reich. Rife. Hammer. Hoxley. Şi, da, şi Gaston Naessens, expert înmicroscopie, oncologie, cercetător de calibru, savant de mare valoare! Cum esteoare posibil ca descoperirile celor trei (Reich, Rife, Naessens) să fie puse la“Index” la fel ca pe vremea Inchiziţiei. Să fie etichetaţi ca şi şarlatani înUSA, Franţa şi încă în multe alte ţări?

   În locul unuirăspuns.....tăcere. Doar că după 11 Septembrie nu ne mai miră nimic, iar răspunsul la întrebarea “Qui bono?” îl ştimdeja.

 

Al treileapas : Gaston Naessens şi Somatidele

 

   Pentru primaoară am aflat de existenţa lui Gaston Naessens de la Dr. Eva Reich, fiicaluiWilhelm Reich. Cercetările pe care le-am pornit asupra operei lui Reichmi-au deschis un arc de cerc care m-au condusîn mod firesc, prin Rife, laMaessens. Iar ceea ce am aflat despre studiile şi cercetările, teoriile şidescoperirile lui Naessen au închis cercul deschizând în acelaşi timp întreagapanorama a pleomorfismului.  

   În 1979 m-amîntâlnit pentru prima oară cu Gaston Naessens. În următorii cinci ani am petrecutmult timp în compania acestuia şi a soţiei sale, având ocazia să cunosc omulţime de lucruri despre descoperirile sale, despre cercetările salefascinante. Şi de asemenea să aflu şi despre vicisitudinile şi neplăcerile pecare o mare pare a dintre « colegii de breaslă » i le-au cauzat,incapabili fiind să accepte sau să înţeleagă ceea ce vedeau cu proprii lor ochiprin microscopul lui Naessens. Vorbesc de microscopul său, căci Maessensfoloseste un microscop « universal » conceput şi realizat de el însuşi,denumit de el « somatoscop ». ( Un scurt dar foarte interesant filmdespre somatoscop puteţi vedea în Google –Video la urmatoarea adresa :

 http://video.google.de/videoplay?docid=-2124381128602218844&ei=OLvqSdGIFJr22wKBttDQCw&q=Gaston+Naessens&hl=de.

Aici veţi putea vedea printre altele, « îndirect »,  metamorfozareabacteriilor. În limba engleză!)

   Este de-adreptul fascinant să vezi cum savanţi recunoscuţi în domeniul microbiologieisau medicinei, educaţi în spiritul “autoritar şi dictatorial” al ştiinţei“oficiale”, deşi pot vedea cu proprii lor ochi acest fenomen de metamorfozareal bacteriilor, inventează tot felul de argumente, care mai de care maiinfantile dar în acelaşi timp pe un ton foarte agresiv, numai datorită faptuluică nu pot, sau mai degrabă nu vor să accepte un alt punct de vedere, chiaratunci când este fundamentat de fapte certe. Despre somatide s-a schris chiarcă sunt “un artefact, ceva ne-natural introdus prin eroare”.

   Reich a spuso dată, şi desigur că şi aceste cuvinte ale sale au fost “şterse” din memorie :“Nu crede automat în nimic, mai ales în ceea ce ţi se spune. Convingetesingur, cu proprii tăi ochi, prin propriile tale observaţii. Iar când aidescoperit ceva nou, nu te opri până nu reuşeşti explicarea luicomplectă !”  

   Desigur,Naessens a avut norocul să trăiască un pic mai târziu, aşa că în anii 80 elnu  a mai fost “aruncat în închisoare”.Dar tot ce înseamnă mass-media se pare că nici nu a auzit vreodată de numelesău! (Vă reamintesc în acest context că practic toată mass-media se aflăconcentrată în mâinile a şase concerne. Că există de fapt doar două (2!!!)agenţii de ştiri (Reuter şi Associated Press) astfel încât eliminarea unei ideisau persoane este în zilele noastre efectuată prin manipulare, şi nu ca întrecut prin arderea scrierilor respective.)

   În timpul uneicălătorii efectuate în Europa împreună cu Maessens am avut ocazia să măîntâlnesc cu un fizician suedez, Erik Enby MD, de la care am aflat despre unuldintre primii şi poate cei mai talentaţi pionieri ai pleomorfismului. Un zoologgerman despre care vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează: GuentherEnderlein. Datorită însă faptului că engleza vorbită de Enby era destul de“greu” de înţeles, iar lucrările lui Enderlein erau scrise în germană, limbăcare mie nu îmi este accesibilă, abea mai tîrziu am putut afla mai multe despreacest remarcabil savant (în 1990).

   Dar înapoi laNaessens. Cercetările sale au relevat aspecte foarte interesante asupra acestorsomatide. Nu numai faptul că somatidele par a fi indestructibile (în condiţiinormale de viaţă) dar şi faptul, poate şi mai interesant, că aceste somatidepar a fi un fel de “precursori” ai ADN-ului! Toate acestea la un loc ne conduc încet, dar sigur, spre o regândire a“misterului originii vieţii”, care în concepţia stiinţifică şcolastică este(deja se ştie) atât de departe de dovezile certe pe care ni le oferă realitatea.

   Iar toate aceste“noi descoperiri şi interpretări” m-au condus mai departe la următorul pas. Laun savant de geniu, care încă cu o sută de ani inaintea lui Naessens,descoperise şu cetficase prin studiile sale existenţa acestor microorganisme : AntoineBechamp! (vezi articolul “Istoria pierdută a medicinei”).

 

Al patruleapas : Bechamp şi microzimele

 

   În 1984 înFranţa am avut ocazia să mă întâlnesc cu o farmacistă,  Merie Nonclerq, care după ce şi-a dedicataproape toată viaţa profesiei ei, s-a hotarât să-şi facă doctoratul, scop încare a scris o disertaţie cu titlul : Antoine Bechamp (1816-1908) Omul şiSavantul, Originile şi Rezultatele muncii sale”.

   Ceea ceNonclerq a reuşit să adune ca material informativ în această lucrare, pare a firegăsirea unei “cărţi pierdute”. În esenţă este vorba despre controversadintre doi oameni de ştiinţă despre care în zilele noastre nu se mai ştienimic. Unul este Bechamp, celălalt Pasteur. Divergenţa lor era axată pe felulîn care fiecare dintre cei doi concepea teoria bolilor. Este cunoscut astăzi(datorită unor cărţi de istoria medicinei scrise înainte de 1940) că Pasteur,pe patul de moarte, ar fi spus :Claude Bernard avea dreptate......  microbul nu este nimic, totul este terenul(propice pentru acesta)”. În acest fel, părintele teoriei germenilor - careîncă mai este „Evanghelia” medicinei alopate – recunoştea faptul că rolulprimordial în apariţia unei boli nu-l au germenii (care invadează din exteriorcorpul sărmanului cetăţean) ci evoluţia internă a organismului uman, car,datorită unor factori naturali perturbaţi, declanşează dezvoltarea germenilordin interior. Ca a omis, chiar şi acolo, pe patul de moarte, Pasteru să spună,a fost că nu Bernard ( reputat fiziolog ) ci Bechamp a fost cel care a stabilitbazele acestei teorii a „terenului, a micuzimelor. Dar Pasteur îl ura prea multpe Bechamp pentru a-i pomeni numele, chiar şi în acest ultim moment desinceritate. Pasteur a luat cu el în mormânt ura pentru Bechamp. Iar restul demuncă, în desfiinţarea definitivă şi ştergerea din istori a lui Bechamp auefectuat-o ulterior alopaţii intersaţi mai mult de propriul statut şi venit,decât de pacient şi adevăr.

   Pasteur, deşi din punct de vedere ştiinţificera net inferior lui Bechamp, avea un bun talent de manager, precum şi unsistem bine pus la puct de „relaţii cu publicul”, lucruri care pentru Bechamperau total nesemnificative. Astfel s-a scris, şi se mai scrie încă, istoriamedicinei din ultima sută de ani, desigur nu în avantajul bolnavului. Dar alcui? Qui bono?

   Dar parcă era vorba despre Antoine Bechamp,nu? Descoperirile sale au  pornit dinmomentul în care Bechamp a atacat problema fermentaţiei - reacţie chimică înurma căreia compuşi complexi sunt „desfăcuţi” în substanţe simple – şi a izolatdin organiosmele vii o serie de fermenţi pe care i-a denumit zimaze.

   Lucrând cu o categorie de organisme denumitegeneric mucegaiuri, adică un fel de excrescenţe fungice care dezintegreazămediul organic, Bechamp considera aceste mucegaiuri ca fiind formate dintr-ocolecţie de „granuloide subţiri”, pe care, datorită legăturii lor strinse cuzimatelel, le-a denumit microzime, sau „fermenţi subţiri”, care mai târziuaveau să primească la Naessens numele de simatide (în traducere – corpurisubţiri).

  Un lucru foarte important este şi faptul căBechamp a constatat că aceste granulaţii, în anumite condiţii, evoluau într-obacterie monocelulară, şi deci, ATENŢIE!, celula nu mai putea ficonsiderată cafiind unitatea de bază a vieţii, deoarece exista ceva mai mic decât celula şicare se putea în anumite situaţii transforma (metamorfoza, însă nu „evolua” însens darwinist) în celulă. 

    Un alt element foarte important este faptulcă aceste microzime par a fi extrem de rezistente, practic indestructibile, Bechamppuntându-le găsi în straturi geologige care datau de circa 60 de milioane deani, deci din vremea în acre evoluţioniştii consideră că ar fi apărut primelemamifere pe pământ. El a mai fost foarte surprins să constate că toateeforturile sale de a „ucide”, distruge aceste microzime au dat greş!

   Astfel că Bechamp a făcut în cea de a treiasa carte, „Sângele” următoarea afirmaţie : „Pot afirma că microzima esteînceputul tuturor formelor de organizare”. ( Aici aş dori să reamintesc, deşipoate reupt din contextul în care tocmai ne aflăm, că Bechamp susţinea despresânge că este un „ţesut fluid”, concept şi teorie care îmi sunt foarte dragi şiîn acelaşi timp foarte originale.) Şi, deoarece microzimele din bacteriilemoarte trăiau în continuare, Bechamp a aluns la concluzia că microzimele erau„sfârşitu” viu al orcărei forme organice, o categorie vie fără precedent.

   Microzimele lui Bechamp apăreau în faza deînceput a procesului vieţii - de exemplu în ovulul care devine ou – şi erau deasemenea găsite, complect active, în formele de desompunere ale vieţii.

   Astfel, făcând o paralelă cu celebra legechimică a lui Lavoisier (Nimic nu se pierde, nimic nu se crează, totul setransformă), Bechamp spunea : „Nimic nu este victima morţii.... totul este victimavieţii” ! Superb, nu numai în concentrarea exprimării din punct de vederebiologic, dar şi din punct de vedere filozofic (creştinism-înviere,budism-karma). În Biblie stă scris :”Cenuşe în cenuşe, praf în praf....” Peultima pagină a carţii sale „Sângele”, Bechamp se exprimă şi mai explicit :„După moarte, este esenţial ca materia să fie înapoiată în condiţia eiprimitivă, în ace a existat înainte de a fi „împrumutată” unei făpturivii......  Organismele fii, conţinândmicrozime, poartă în ele elementele esenţiale ale vieţii, bolii, distrugeriisau morţii. Celulele noastre sunt în permanenţă distruse – proces ce se poateobserva continuu – prin procese foarte asemănătoare fermentaţiei, după careurmează moartea. Dacă pătrundem mai adânc în miezul acestei probleme putemîntradevăr spune, deşi poate părea puţin macabru, că din momentul naşterii  organismele se deteriorează („putrezesc”)permanent ! ”

 

Al cincilea pas : Günther Enderlein şi ciclul de viaţă albacteriei

 

   Cum am spus mai înainte, abea în 1990 amavut ocazia să mă familiarizez cu opera unui alt cercetător, care prinlucrările sale mi-a întregit tabloul deja în formare asupra bacteriilor. Abeaîn 1990 am putut deci citi în engleză o carte despte Günther Enderlein, zoologgerman care a efectuat o serie de cercetări în timpul primului război mondial,şi căruia i se datorează astfel „unele dintre cele mai importante descopeririîn domeniu făcute vreodată” aşa cum subliniază autorul acestei cărţi.

   Lucrând ca bacteriolog într-un spitalmilitar aflat la Marea Baltică, Enderlein a finalizat în 1917 un manuscris carea fost catalogat de o serie de colegi de breaslă ca fiind „deschizător de noişi complect diferite perspective asupra lumii microbilor”. Enderlein relevă maimulte faze în dezvoltarea pleomorfică a bacteriilor şi ajunge la concluzia căbolile precum şi procesul de vindecare al acestora este în strânsă legătură cuanumite legi morfologice şi ciclice.

   Manuscrisul afost ulterior publicat sub titlul „Bakterien Cyclogenie” (The Life Cycle ofBacteria) în 1925, la scurt timp după ce Enderlein a fost numit ca şi curatoral Muzeului de zoologie din Berlin.

   Punctul deplecare al cercetărilor lui Enderlein a fost atât Antoine Bechamp cât şi oserie de alţi cercetători germani care continuaseră cercetările acestuia dinpunctul unde Bechamp le lăsase. Printre aceştia se numără Robert Leuckart,fondatorul parazitologiei, precum şi Otto Schmidt, care a fost primulcercetător ce a raportat prezenza anumitor paraziţi în sângele pacienţilor bolnavide cancer, încă înainte de 1901. Focusându-şi interesul asupra acestui domeniuşi lucrând nemijlocit cu microscopul timp îndelungat, Enderlei a ajuns laconcluzia că bacteriile se pot metamorfoza într-un numar foarte mare de forme,denumind astfel bacteriile ca „monstrul cu o mie de capete”.

   Conformconvingerilor lui Enderlein, diferite tipuri de microorganisme trăiesc încorpul nostru într-o reaţie de simbioză recuproc-benerifă. În momentul în careînsă în organism se produce o deteriorare severă a condiţiilor acestemicroorganisme se transformă în „factori patogeni”, formându-se astfel odisbioză. Această metamorfozare este pusă de Enderlein pe seama „instinctuluide conservare” al microorganismelor, care se metamorfozează în scopul de asupravieţui unor condiţii improprii nou create.

   „În fazainiţială microorganismele traiesc în sânge prestând funcţii beneficeorganismului, dar ulterior, în condiţii modificate, ele îşi abandonează funcţiainiţială pentru a-şi putea asigura propria supravieţuire”, spune Enderlein.

   Astăzi„Bakterien Cyclogenie” (Ciclogenia bacteriilor) este practic necunoscută.Interesant este totuşi că pâna în preajma celui de al doilea război mondial,(adică până când relaţiile de afaceri dintre companiile americane şi I.C Faberau fost puse în mişcare) Enderlein se bucura de o oarecare recunoaştereinternaţională. Lucrările sale au fost bine primite atât la Congresulinternaţional de biologie din 1930 care a afut loc la Pittsburgh înPennsylvania precum şi la Congresul de microbiologie din 1939 din New YorkCity. În ciuda unor atacuri virulente venite din artea membrilor „ortodoxiei”medicale germane, Enderlein a fost puternic susţinut de o serie de colegicurajoşi, cum ar fi de exemplu fizicianul şi cercetătorul în domeniul microbian,Dr. Wilhelm von Brehmer, care considera ciclul bacterian conceput astfel deEnderlein ca fiind agentul cauzal al dezvoltării maligne în celulelecanceroase.

 Cartea despre caream amintit mai sus, despre Enderlein, scrisă de suedezl Enby, mi-a lămuritcâteva dintre aspectele mie încă neclare ca urmare a studierii cercetărilor luiRife. Pe de altă parte, predominanţa ce care a căpătat-o în timp teoriamicrobiană şcolastică nu se datorează numai lui Pasteur, ci şi lui Robert Koch,ale cărui principii stau la baza celor „zece postulate” din cercetareamicrobiană, precum şi lui Ferdinand Julius Cohn, naturalist şi botanis deasemenea german, care a insistat asupra constanţei tipurilor bacteriene şi aclasificării lor rigide, în seturi de grupuri şi familii, având ca bază formaşi structura lor. Impunerea ca dogmă a conceţiilor Koch-Cohn s-a datorat şifaptului că la începutul secolului XX marea majoritate a biologilor şimicrobiologilor americani îşi făceau studiile în  Europa, mai ales în Germania, după care, laîntoarcerea in State, ipuneau ca dogmă ceea ce învăţaseră în şcolile europene,respectiv germane.

 

În loc deconcluzii

 

   Ceea ce v-amprezentat aici este doar o succintă recenzie a cercetărilor făcute în“misterioasa ţară” a organismelor pleomorfice.

    Primul capitolal cărţii lui Enby poartă titlul : „Originile unei revoluţii medicale”.Revoluţia este încă în desfăşurare, ea nu a luat sfârşit. De când a apărutcartea lui Enderlein, cu 65 de ani în urmă, constatările făcute acolo, precumşi cele anterioare ale lui Bechamp, continuă să rămână nerecunoscute de cătrecomunitatea stiinţifică în ansamblulş ei. Şi aceasta nu pentru că nu ar fiexistat mulţi alţi cercetători care au depus eforturi pentru a scoate adevărulla lumină, pentru a duce „revoluţia” la capăt. Spre exemplu, în 1927, unmicrobiolog american, Dr. Philip Hadley, care aprecia lucrările lui Enderlein,a publicat în „Journal of Infectious Diseases” un aticol ce se întindea pe 312pagini, intitulat „Disociaţia microbiană”, care avea la bază cercetările făcuteîn Laboratorul de higienă al Universităţii din Michigan. În acest articolHadley nota:

   „Vor dura cusiguranţă încă mulţi ani până se va putea o decizie definitivă asupracontrubuţiei lui Enderlein. Până atunci nu putem decât să recunoaştem cuadmiraţie eforturile depuse de Enderlein în a clarifica şi ordona starea dehaos care care domneşte în domeniul studierii bacteriilor. Sper ca începutul şidirecţiile schiţate de Enderlein să fie urmate şi continuate de mulţi alţimicrobiologi, care cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, vor păşi pe urmelelui Enderlein.”  Aceste cuvinte au fostscrise cu 64 de ani în urmă, dar din păcate prea puţini au acceptat provocarealansată de Hadley.

   Unul dintrepuţinii care au acceptat provocare este născut la trei ani ducă ce Hadleyscrisese rândurile de mai sus. Gaston Naessens.
                                                                            Qui bono