Noua medicină germanică


   Pînă acum această carte s-a ocupat preponderent cu relevarea metodelor prin care pot fi „comercializate“ ideeile lipsite de sens ale „medicinei şcolastice ştiinţifice“.  Această întreprindere poate elibera oamenii de o serie de Frici (ceea ce şi este în intenţia mea), lasă însă în urma ei o anumită doză de dezorientare. Pe ce anume atunci ne mai putem baza? Poate că nici cei care practică metode alternative nu sunt mai „umuni“ decât alopaţii? Ce este de făcut mai departe?

   Mulţi ani am căutat să aflu eu însuşi răspuns la aceste întrebări. Am verificat şi încercat multe dintre ideile alternative, am încercat să despart grâul de neghină. Multe dintre ideile alternative nu făceau nici ele faţă unei cercetări serioase, sau erau doar incomplect eficace. Multe non-sensuri se pot găsi şi în ideile „alternative“, la fel ca şi în cele universitare.

   Şi totuşi, în grămada de inutilităţi poţi găsi uneori lucruri foarte preţioase. Una dintre aceste „grăunţe de aur“ pe care le poţi găsi în marea de nisip este „Noua medicină germanică“ a doctorului Ryke Geerd Hamer. Este anume vorba despre un sistem care este (fără a exagera) unic în istoria medicinei de până acum, deoarece îndeplineşte cerinţa ştiinţifică de comparaţie, prevedere şi reproductibilitate. Până acuma medicina era obişnuită să înveţe „din experienţă“, deci din încercări şi erori. Medicna este, chiar dacă medicii nu o recunosc cu plăcere, o metodăde vindecare prin experienţă. Acest sistem este onorabil, dar are un mare dezavantaj, anume că toate regulile pe care le descoperă, au doar o valoare de probabilitate, la care în permanenţă apar excepţii de la regulă. Evoluţia bolii se poate doar „presupune“ fără a avea certitudinea că pacientul va fi ajutat optimal.

   Ori Noua Medicină tocmai aceasta reuşeşte: o anticipare a evoluţiei bolii, fără excepţii de la regulă. Iar aceasta nu este doar teorie goală, ci este confirmată prin mii de cazuri concrete. Dar înainte de a ne apleca asupra conceptelor Noii Medicini, să ne oprim puţin asupra „descoperitorului“ acestui concept, asupra destinului său , care la dus spre această Nouă Medicină, a sortei lui şi a familiei lui. Asupra doctorului Hamer.

Tragicul destin al lui Dirk Hamer

    Se spune că cele mai ciudate poveşti le scrie viaţa însăşi. Căci unele dintre ele par atât de absurde încât nu pot fi create de mintea umană. Povestea „Noii Medicini” este o poveste de acest gen. Deoarece însă ne ocupăm aici de medicină, şi nu de un scenariu pentru Hollywood, ne vom limita la un rezumat al celor mai importante elemente.

   Dr. Ryke Geerd Hamer s-a născut în 1935, în Friesland (nord-estul Germaniei). A studiat medicina, fizica şi teologia şi la vârsta de 26 de ani a primit atestatul de medic. În 1972 a devenit medic specialist pentr medicină internă. A construit mai multe aparate medicale, pentru care a primit şi patente, cum ar fi de exemplu bisturiul Hamer, care este de 20 de ori mai ascuţit decât o lamă de bărbierit, un fierăstrău special pentru oase, un aparat pentru analiza sângelui transcutan (fără să rănească pielea) precum şi un pat de masaj care se adapta automat la forma corpului.

   Împreună cu soţia sa, care şi ea era medic, şi cu cei 4 copii ai lor au trăit o vreme în Roma, până în August 1978, anul accidentului fiului său Dirk. Acesta împreună cu sora sa Birgit îşi petreceau vacanţa împreună cu nişte prieten pe un vas. Ajunseseră în portul corsican Cavalo unde au ancorat. În timpul nopţii, în apropierea vasului lor a izbucnit o ceartă care a degenerat până la focuri de armă. Glonţul unei carabine de război (calibrul 30 MI, deci care putea doborâ şi un elefenat) şi-a greşit ţinta, străpungând peretele bărcii şi lovindu-l pe Dirk, care dormea. Acesta a fost grav rănit, şi în ciuda a 19 operaţii, după 4 luni de încercări disperate, a decedat în braţele tatălui său.

   Desigur că familia Hamer a cerut pedepsirea făptaşului, care depusese şi o mărturie scrisă. Doar că la pedepsire nu s-a ajuns, pentru că făptaşul ne era un oarecare, ci prinţul moştenitor italian Vittorio Emanuele de Savoya. De când regele Umberto a fost îndepărtat de pe tronul Italiei printr-un referendum naţional, în 1946, familia regală nu mai avea dreptul de a locui în Italia, trebuind să trăiască în exil. Prinţul beneficia de excelente relaţii în cele mai înalte cercuri, astfel că a scăpat de proces. Deci familia Hamer avea de a face cu un adversa foarte influent şi puternic, care pe deasupra mai era şi implicat în comerţul cu arme precum şi membru al mafiei italiene (da, exact, vorbesc despre prinţul Vittorio Emanuele). O serie de lucruri foarte ciudate s-au petrecut din ziua nefericitei întâmplări:

- vasul „Mapagia“ în care fusese împuşcat Dirk, a dispărut fără urmă chiar de a doua zi, fără a mai fi găsit vreodată;

- glonţul care a fost scos din corpul lui Dirk nu a fost analizat la poliţie, nici în Corsica şi nici în Germania, aici ca urmare a insistenţelor unui foarte înalt personaj politic german;

- arma faptei care era proprietatea prinţului a dispărut în August 1983 din sediul poliţiei din Ajaccio. Dispariţia ei a fost observată de către procuratură abea în 1987. După trei ani, a apărut în locul ei o altă carabină de acelaşi tip;

- la câteva zile după decesul lui Dirk, prinţul a primit de la vărul lui, regele Baudoin al Belgiei, un paşaport diplomatic cu care a plecat în Mexic. Paşaportul original îi fusese reţinut de către tribunal, iar prinţul nu avea voie să călătorească;

- procuratura din Bastia a confirmat agenţiei de ştiri italiene ANSA, că cercetările au fost chiar din prima zi obstrucţionate de ajutoarele, prietenii şi mituiţii „mafiei regale“ europene. Presa italiană s-a agitat atât de vehement pe tema scandalului, încât întoarcerea casei regale în Italia, care fusese discutată mai înainte, a devenit practic şi definitiv imposibilă. Ex-regele Umberto s-a resemnat şi l-a dezmoştenit pe prinţ, dar după doar 10 zile a murit;

- Dr. Hamer s-a îmbolnăvit grav, după moartea fiului său, de cancer la testicole. Se considera că el va deceda de asemenea, şi s-au făcut presiuni asupra lui de a-ţi retrage plângerea penală contra prinţului. Ca mesager al familiei regale a fost trimis redactorul-şef al unei mari reviste ilustrate germane, domnul Pütz Siedel. El a ameninţat că dacă familia Hamer va continua să-l urmărească pe prinţ, va trebui să părăsească Roma, va fi adusă în ruină financiară, renumele doctorului Hamer va fi distrus, şi, la o adică i se va putea înscena şi un accident.

   În afară de uciderea doctorului Hamer, toate celelalte ameninţări au şi fost puse în practică. Au existat însă şi mai multe încercări de a-l omorâ pe Hamer, dar din fericire acesta a scăpat. Dr. Hamer a fost dat în judecată de Gaub (prieten personal al lui Franz Joseph Strauss), avocatul familiei prinzului, pentru jigniri aduse prinţului. Familia Hamer a fost hăituită de diferiţi avocaţi, detectivi şi servicii secrete, ameinţată şi terorizată, aşa cum rezultă dintr-o documentaţie de peste 600 de pagini a procuraturii din Koblenz.

   Doamna Sigrid Hamer nu si-a mai revenit după moartea fiului ei şi a decedat în 1985, demoralizată de teroarea neîntrerupă provocată de Casa de Savoya. Prinţul a fost, după 13 ani, în 1991, adus în faţa unui tribunal din Paris, şi condamnat pentru 6 luni cu suspendare, pentru „port ilegal de armă“. (Ciudată acuzaţie pentru un negustor de arme!)

Descoperirea

   Cam atâta, pe scurt, despre tragica poveste a lui Dirk Hamer şi a familiei lui.Descoperirea medicală însă a început o dată cu declanşarea cancerului la Dr. Hamer. Acesat a supravieţuit deoarece la dorinţa lui a fost operat, în ciuda prognozei proaste pe care i-au dat-o doctorii. El a avut sentimentul că îmbolnăvirea sa avea de a face cu tragica moarte a fiului său, deoarece până la acel moment, fusese întotdeaună într-o bună stare de sănătate.

   Ca medic şef într-o clinică de cancer afiliată Universităţii din München, el a început să-i întrebe pe pacienţi asupra evenimentelor din viaţa lor care au precedat la ei apariţia bolii. Şi întradevăr, toţi pacienţii suferiseră diferite şocuri, trăiri sufleteşi problematice, chiar dacă nu întotdeauna atât de tragice ca în cazul doctorului Hamer.

   Pe data de 4 Octombrie 1981 el a făctu publice constatările sale atât la televiziunea bavareză cât şi la televiziunea italiană. I s-a cerut să retracteze cele afirmate, dar refuzând, şi-a pierdut funcţia de medic şef la clinica unde lucra. De atunci se înceacră în permanenţă a se ascunde, ignora sau discredita teoriile doctorului Hamer, deşi „Noua Medicină“ poate fi confirmată de peste 20.000 de pacienţi , şi nu a putut fi până în prezent infirmată ştiinţific ca teorie şi ca metodă terapeutică.

Cele cinci legi biologice

    Dar ce a descoperit Dr. Hamer atât de revoluţionar, încât să fie timp de peste 16 ani urmărit de „mafia cancerului“? Până atunci se credea că apariţia cancerului era o „greşeală“ a organismului, un act de „sinucidere“ a celulelor tumorale. Doar că nu se putea înţlege de ce unii mureau de cancer în timp ce alţii se vindecau, chiar şi fără terapie. Acest fenmen se numea „remisie spontană“ sau mai popular, minune.

   Dr. Hamer considera însă că apariţia cancerului este un fenomen plin de sens, un „program special al naturii“, care intra în acţiune acolo unde funcţia normală a vieţii este dereglată, fie că era vorba de animal sau de om. Scopul cancerului, spune Dr. Hamer, este întotdeauna restabilirea complectei funcţionabilităţi a organismului, ceea ce, atunci când reuşeşte, se soldează cu vinecarea pacientului „quasi“ de la sine (deşi pot desigur apare complicaţii, dar care de asemenea se desfăşoară conform anumitor reguli). Tot acest „program de avarie“ este controlat de creier, lucru care se poate demonstra şi înţelege cu ajutorul imaginilor Röntgen.

1-„Regula de fier“ a cancerului

    Aceasta este prima dintre cele cinci legi biologice pe care le-a inclus Dr. Hamer prin Noua Medicină. În esenţă această lege spune că fiecare cancer este declanşat de către psihic, şi anume printr-un „conflict şoc“ care îl prinde pe om pe „picior greşit“ (îl surprinde). Nu orice stare conflictuală declanşează automat un cancer, ci numai cele foarte puternice, grave, înalt dinamice şi izolative şi de durată“. Hamer a numit un astfel de „conflict şoc“ care declanşează cancerul, sindromul DHS (Dirk Hamer Syndrom, în amintirea fiului său). Conflictul declanşator poate să nu apară unei alte persoane ca ceva neapărat rău sau grav, dar acest lucru nu este important. Important este cum resimte pacientul acest conflict. Iar aceasta depinde de caracterul persoanei, fiind la fiecare om altfel.

   Cancerul începe aşadar în acelaşi moment al „conflictului şoc“ pe trei planuri: psihicul, creierul şi organul corespondent (care aparţine zonei din creier implicate în conflict). Şi evoluţia ulterioară a bolii se dezvoltă conform unor legi clare, paralel cu aceste trei planuri. Astfel natura conflictului (conţinutul său psihologic) hotărăşte care parte, loc din creier este afectat de „conflictul şoc“ şi care organ, corepunzător locului implicat din creier, se va îmbolnăvi.

   Locul respectiv din creier implicat de către „conflictul şoc“ se poate foarte clar vedea cu ajutorul „Cerebralen Computer-Tomogramm" (CCT), un fel de imagini Röntgen în „felii” ale creierului. În imagini se pot vedea la locul respectiv un soi de cercuri concentrice (ca la o ţintă), pe care radiologii le considerau „artefacte” (greşeli condiţionate tehnic)şi nu dădeau nici o importanţă acestui fenomen. Într-o scrisoare a firmei Siemens (care produce astfel de aparatură) către Dr. Hamer, specialiştii firmei confirmă că aceste cercuri concentrice nu sunt condiţionate tehnic şi deci că sunt reale. Medicii alopaţi au denumit ironic aceste cercuri „focarul Hamer”, iar Dr. Hamer a păstrat şi omologat termenul.

   Au existat şi alţi medici care au văzut corelaţia dintre un „conflict şoc” şi apariţia ulterioară a cancerului, însă nu au făcut cercetări mai intense în această direcţie. În „Spiegel” nr.27 din 1987

se poate citi: „Crizele sufleteşti parţial dramatice, parţial înăbuşite, au fost consemnate de ginecologul Werner Heyden din Hamburg la pacienţii lui. Şocul devine şi mai adânc atunci când diagnosticul pătrunde fulgrător în viaţa pacientului.”

2. Cele două faze ale bolii

   Cea de a doua lege are valabilitate generală, nu numai în cancer: orice boală constă din două faze complect diferite, dar care depind una de cealaltă. Aşa-numitul sistem nervos vegetativ, care controlează şi coordonează toate funcţiile vitale, constă din doi jucători care joacă unul împortiva celuilalt: sistemul simpatic, responsabil pentru Activitate, şi cel parasimpatic, responsabil pentru Odihnă şi Digestie. La oamenii sănătoşi cei doi jucătorise schimbă în activitatea lor alternativ o dată cu ritmul zi/noapte. Dacă o persoană suferă un „conflict şoc“ (DHS) atunci sistemul lui nervos se „cuplează“ pe stress permanent, iar pacientul rămâne „blocat“ în simpatic (simpaticoton). Astfel de persoane suferă din cauza dereglărilor de somn, lipsă de apetit, slăbesc şi au în general mâinile reci, deoarece faza de odihnă parasimpatică (vagotonă) este prea scurtă sau lipseşte complect. Marea majoritate a oamenilor se simt în această fază stresaţi, dar nu bolnavi. Dacă conflictul nu poarte fi rezolvat, pacientul în cele din urmă moare de epuizare (cahexie).

   Dar dacă conflictul este dezamorsat, atunci organismul cuplează imediat parasimpaticul (vagotonia) cu toate cele ce îi aparţin: oboseală, epuizare, poftă de mâncare cu câştigare în greutate, mâini calde, eventual transpiraţie nocturnă şi/sau boli infecţioase. Pacientul se simte acuma întradevăr bolnav şi de regulă are dureri. „Focarele Hamer“ din creier adună lichid, devin edematoase şi încep să se vindece. Acuma devin mai binevizibile în imaginile Röntgen şu sunt fals interpretate ca tumori cerebrale, iar dacă pacientul are ghinion, va fi operat complect inutil.

   Deoarece medicina şcolastică (alopată) recunoaşte singură că după naştere, celulele nervoase nu se mai înmulţesc, (Nota Qui bono: între timp se ştie însă că acest lucru nu este complect adevărat, celulele nervoase se pot reface, însă nu este vorba de o diviziune celulară cu scop de reproducere şi înlocuire, cum este cazul cu foarte multe alte celule ale organismului), atunci nici nu pot apare tumori cerebrale. Singurele lucruri care pot acolo creşte sunt ţesuturile conjunctive (celulele Glia) care însă nu sunt periculoase, ba dimpotrivă, ele susţin procesul de vindecare din creier. Singura complicaţie care poate apare este mărirea presiunii în creier, dependent de mărimea conflictului orinigar. Dar acest lucru se poate rezolva cu o administrare temporară de cortizon. La nivel organic apar de asemenea procese de reparare a ţesuturilor canceroase, cum ar fi de exemplu şi prin depozitele de lichide (edem de vindecare).

   În punctul culminant al fazei de vindecare se ajunge la o criză asemănătoare epilepsiei (epileptoidă), care poate trece fie neobservat, dar poate să ia şi o formă dramatică care să meargă până la deces, în funcţie de cât de puternic şi de lung a fost conflictul. Aceasta are sensul biologic de începere a reîntoarcerii la normalitate. În anumite cazuri pot apare crampele. Din punct de vedere psihic pacientul experimentează o scurtă „recădere“ în problemele sale (care în fapt sunt deja rezolvate).

   Cea mai cunoscută criză de vindecare este infarctul cardiac. Se ştie de mult timp că infarctul se produce mai întotdeauna noaptea sau în concediu sau la sfârşit de săptămână. Dar nu se putea înţelege de ce oare tocmai într-o perioadă de timp în esenţă lejeră. Conform însă Noii Medicine, acest fenomen este logic, deoarece este vorba despre o criză de vindecare.

   Criza epileptoidă sau „de vindecare“ este cu atât mai intensă (şi potenţial mai periculoasă) cu cât mai greu a fost conflictul şi cu cât mai mult timp  a durat. Şi acest lucru are sensul său biologic: nu reuşeşte animalul sau omul să rezolve conflictul într-un timp rezonabil, atunci natura se îngrijejşte ca exemplarul respectiv să nu mai „stea la dispoziţie“ pentru actul de reproducere, desigur spre prejudiciul său, dar spre beneficiul şi îmbunătăţirea speciei, ceea ce are întotdeauna prioritate în procesul evoluţiei.

  Dacă însă criza este înlăturată, nimic nu mai stă în faţa însănătoşirii; atâta timp cât nu se amestecă medicina alopată cu nepriceperea ei. Edemele de vindecare vor fi „spălate“, până când este atins stadiul normal. În urmă rămân ţesuturi cicatrizate sau chisturi nevinovate. Doar că vai celor care se vor lăsa radiografiaţi, căci deseori sunt astfelde chisturi confundate cu cancerul.  Cine însă cunoaşte principiile şi legile Noii Medicin, poate uşor face diferenţa dintre cele două. Mai de mult bolile se împărţeau în „reci“ (degenerative) şi „calde“ (infecţioase). Astăzi însă ştim că este vorba doar de două faţete ale aceleiaşi medalii.

   La animale se ajunge în circa 80% dintre cazuri la rezolvarea conflictului şi la vindecare. Dacă medicina şcolastică nu ar fi aşa cum este, s-ar ajunge şi la oameni al acelaşi procent (vindecare spontană). Restul de 20% poate fi rezolvat prin ajutorul pe care îl oferă conceptele din Noua Medicină.

    Cele arătate mai sus ne ajută să înţelegem că boala nu este nici întâmplare sau ghinion, nici haos, ci este un „program de urgenţă“ plin de sens al naturii, program care este valabil pentru toate mamiferele. Acest program s-a dezvoltat cu foarte mult timp înainte, când omul de astăzi era încă un mamifer, nu un homo sapiens. Este vorba de un program biologic care are în vedere supravieţuirea speciei, şi nu neapărat a individului, precum şi optimizarea reacţiilor conflictuale. Atunci când apare o situaţie neaşteptată, ameninţătoare, mamiferul (animalul, dar şi omul) intră în „simpaticotonie“. De ce?  

   Deoarece trebuiesc mobilizate toate rezervele, pentru a rezolva această problemă: trebuie să rămâi treaz şi vigilent, şi nu mai este timp de mâncat sau de dormit. Astăzi numim aşa ceva „stress“. Nu poate fi problema rezolvată, individul moare. Este problema rezolvată, atunci este timp, pentru a complecta din nou rezervele: foame şi oboseală, deci nutriţie şi odihnă.

  Durerile au rostul de a-l „linişti“ pe bolnav, de a împiedica mişcările până ce procesul de vindecare va fi încheiat. Medicul nu ştie acest lucru şi va deveni nervos, iar pacientul se simte „bolnav“. Aşa că se „laborează“ cu tot felul de medicamente, aducându-l pe pacient într-o nouă fază de stress (sau chiar panică, frică). Ceea ce duce la reapariţia fazei „simpaticoton“, iar medicul este mulţumint. Iniţial şi pacientul! Atâta timp cât adevăratul proces, sistemul, nu este recunoscut, nici nu i se poate imputa cuiva ceva. Dar aceasta nu este totul.

3.Sistemul ontogenetic al tumorilor şi echivalentelor cancerului

   Nu vă speriaţi din cauza acestui titlu. A treia lege biologică este în realitate simpul de înţeles. În cadrul cercetărilor făcute Dr. Hamer a constatat că există anumite feluri de cancer care duc la formarea unei tumori în fazele de conflict (de ex. cancerul de stomac) şi altele în care formarea tumorii se declanşează în timpul procesului de vindecare (cistele, polipii, limfomele). Aparent această situaţie nu se potriveşte în conceptul general al Noii Medicini. Până când însă soluţia misterului a fost găsită.  

   Şi anume, în biologia evolutivă a organismelor pluricelulare, în embrion apare la început diferenţierea în straturi celulare, din care ulterior se produce diferenţierea celulară în diferite ţesuturi şi organe. Aceste straturi sunt: endoderma (intern – digestie, reproducere), mezoderma (musculatură, oase şi ţesuturi conjunctive) şi ectoderma (extern - piele, organele de simţ). Aceste trei straturi au apărut în timpul evoluţiei unul după altul, şi ele au fiecare un corespondent în creier: cerebel, creierul mic şi creierul mare (aceasta este o împărţire generală, fără a intra în detalii, pe care le puteţi citi în cărţile Dr. Hamer). Toate organele interne (endoderm - stomac, intestin, ficat,  etc.) şi unele care aparţin mezodermului declanşează o tumoare în faza de conflict, iar în faza de vindecare fie tumoarea se rezoarbe fie se „încapsulează“.

   În cazul celulelor care aparţin ectodermei (stratul al treilea, extern)  precum şi în cazul unor ţesuturi care aparţin de mezoderm, este exact invers: în timpul unui conflict apar deficite, defecte de „substanţă“, care nu sunt întotdeauna văzute (diagnosticate) ca fiind cancer (Dr. Hamer foloseşte pentru ele termenul „echivalente cancerului“), iar în faza de vindecare se formează edeme şi creştere celulară, care este în mod eronat văzută ca fiind cancer, cum ar fi de exemplu leucemia.

   În cazul acesteia, măduva osoasă produce peste măsură celule incomplecte, aşa-numitele „blaste“, care însă nu se pot divide, aşa cum şi medicina şcolastică ştie. În acest caz periculoasă este doar chemterapia şi radiaţiile care se administrează în astfel de cazuri de către medicina alopată. Cele mai cunoscute „echivalente ale cancerului“, care se comportă conform legilor Noii Medicini şi prin aceasta sunt vindecabile, sunt diabetul, scleroza multipă, epilepsia, multe dintre afecţiunile psihice şi ale organelor de simţ.

   Ontogenetic are sensul aici de interconexiune, adică a faptului că fiecare organ al corpului aparţine unei anumite faze de dezvoltare, atât în evoluţia vertebratelor (ca grup) cât şi în dezvoltarea embrionului (ca individ). Acelaşi lucru este valabil şi pentru dezvoltarea anumitor părţi  ale creierului şi sistemului nervos. Din aceasta rezultă o subordonare clară a fiecărui organ unei anumite regiuni din creier. Avem de a face cu un aşa-numit sistem „supradeterminat“, adică dacă vom cunoaşte un nivel, vom putea să le determinăm şi pe celelalte două (de dinainte şi de după el). Dr. Hamer (şi ceilalţi care au studiat Noua Medicină) poate, doar analizînd o tomografie a creierului, să diagnozeze corect, şi invers după o diagnoză corectă, poate spune exact în care regiune a creierului se află un „focar“.

   Tot astfel  pot fi înţelese şi conflictele copiilor mici, ale pacienţilor aflaţi în comă sau ale animalelor, deoarece „limbajul creierului“ este acelaşi la toate mamiferele. Atunci când medicii alopaţi, aşa cum este profesorul de pediatrie Niethammer sugerează, că la copii, îndeosebi la sugari, nu există conflicte, acest fapt ne arată cât de mult s-a îndepărtat medicina şcolastică de adevărata înţelegere a pacientului. Chiar şi embrionii, în corpul mamei, pot suferi „conflicte şoc“, cum este spre exemplu sindromul „fierăstrăului circular“. Dacă o femei gravidă se va afla foarte des în apropierea unui fierăstrău circular electric, zgomotul foarte puternic va fi interpretat ca un semnal de pericol (răgetul unui leu) care ar putea omorâ mama. Rezultatul este un confict (de spaimă) care va duce la paralizii senzoriale sau motorice înnăscute.

    „Conflictul şoc“ crează un „scurt-circuit“ într-un areal cerebral anume, fapt ce poate fi constatat cu ajutorul tomografiilor cerebrale, ca fiind un „focar Hamer“. Organul corespunzător aceste anume părţi a creierului unde a apărut focarul, atâta timp cât conflictul este de durată, va fi „bombardat“ cu „impulsuri eronate“, emisia de biofotoni  va fi modificată, şi se va ajunge, în funcţie de ţesuturi, la greşeli de funcţionare sau la formarea de tumori.

   În laborator nu pot fi create tumori în ţesuturi, care sunt despărţite de sistemul nervos. Există întradevăr „culturi de celule canceroase“ din ţesuturile conjunctive (sarcome), dar care în fond sunt formate anterior, iniţial, într-un organism viu. Fără impulsurile nervoase transmise de creier nu pot exista tumori.

   Unele tumori din domeniul endotermului îndeplinesc chiar sarcini importante, cum ar fi de exemplu în cazul unor cancere intestinare, în care se produc în cantitate sporită sucuri digestive, pentru a putea digera o „bucată nedigerabilă“.  Ceea ce la animale trebuie înţeles „cuvânt cu cuvânt“, la om trebuieşte înţeles la figurativ (nu poate „digera“ o situaţie, i-a cazut „greu la stomac“, etc). Această situaţie poate duce la deces, dacă acest conflict nu va fi rezolvat. Se ajunge însă la rezolvarea conflictului, atunci creierul declanşează reporgramarea şi faza de vindecare va fi declanşată.

   Şi acum pot apare ţesuturi tumorale modificate, care au însă o sarcină pozitivă: astfel în cazul cancerului de rinichi (după conflictul apă-lichide) acesta se transformă după rezolvarea conflictului în chisturi renale care produc urină şi care ajută la îmbunătăţirea capacităţilor renale. Sau în cazul cancerului de ovare vor apare chisturi ovariene care vor stimula producerea sporită de estrogen, cu urmarea că femeia respectivă va arăta mai feminină şi mai tânără şi va avea mai bune şanse pentru o nouă sarcină (hormonal vorbind). La bărbat chisturile testiculare după un cancer de testicole (conflict de pierdere a unei persoane apropiate) vor ajuta la producerea de testosteron, fapt prin care  pacientul va arăta mai masculin.

4.Sistemul microbian condiţionat ontogenetic

    În capitolul asupra microbilor am văzut că în acest domeniu ştiinţa este plină de contradicţii. Astfel cunoaştem „simbionte” cum sunt bacteriile Coli, care ne ajută în procesele digestive şi din care fiecare om poartă în permanenţă cu sine 1-2 kilograme. Cunoaştem germenii „virulenţi”, care chiar şi la persoanele imunizate, apar în timpul unei boli, dar care nu apar la alte persoane, care nu au fost imunizate. Aceiaşi germeni pot exista în organism şi în mod paşnic, adică „latent” sau „apatogen”.

   O orientare în acest haos de păreri, idei, teorii şi concepte ne arată însuşi Pasteur prin al său: „Microbul nu este nimic, totul este mediul pe care se dezvoltă.” Dacă pacientul are o infecţie, asta înseamnă că terenul era prielnic pentru aceasta. Această tautologie (autoclarificare) nu ne ajută însă cu nimic, deşi în principiu este corectă. Cu ajutorul Noii Medicini poate fi soluţionată şi această dilemă: pentru fiecare ţesut  sau tip de ţesuturi există microbi specifici care sunt „responsabili cu vindecarea”, care susţin vindecarea şi sunt activi doar în perioada de vindecare. În rest microbii pot să fie prezenţi, dar nu vor intra în acţiune.

   Astfel fungiile şi micobacteriile sunt responsabile pentru vindecarea ţesuturilor de origine endodermală şi a unora dintre cele mezodermale: ele „consumă” ţesutul tumoral. Acest lucru se petrece spre exemplu în cazul tuberculozei, care este faza de vindecare a unor conflicte corespunzătoare. În ţările dezvoltate, tuberculii de tuberculoză sunt practic eradicaţi, astfel încât corpul este nevoit să rezolve problema şi fără ajutorul acestora, lucru posibil, dar faza de vindecare durează mai mult timp şi este mai anevoioasă. Pe deasupra mai există aici şi o funcţie biologică pe care o îndeplinesc tuberculii: un focar de tuberculoză, care este „curăţat şi tuşit afară”, va forma o „cavernă”, care va susţine mai bine respiraţia decât dacă, fără bacterii, va fi cicatrizat şi „încapsulat”.

   Alte bacterii precum şi virusuri au o altă sarcină: deoarece în ectoderm precum şi anumite părţi ale mesodermului, în faza de vindecare se petrece exact invers, anume se „construiesc“ ţesuturi după o defecţiune, microbii se ocupă acolo cu inflamaţiile, creşterea temperaturii şi irigare sangvină (ceea ce în general numim „inflamaţie“), pentru a susţine reconstrucţia de ţesuturi. Atunci când este vorba de partea internă a unui vas, se poate ajunge pentru scurt timp la o blocare a vasului respectiv, cu eventuale consecinţe neplăcute.

   Convieţuirea şi cooperarea cu microbii funcţionează de milioane de ani. Iar problemele au apărut de abea atunci când omul a tulburat echilibrul, prin confruntarea cu germenii „necunoscuţi“. Spre exemplu indienii americani care au murit pe capete din cauza gripei sau rujeolei, deoarece organismele lor nu cunoşteau aceşti germeni. Invers se întâmplă adeseori cu persoanele din ţările dezvoltate, care în cadrul unor călătorii în ţări îndepărtate se confruntă cu microbi necunoscuţi organismelor lor. Sau cu pacienţii moderni la care sistemul imunitar este artificial ruinat, prin intermediul substanţelor chimice (otrăvuri farmaceutice, vaccinuri), astfel încât aceste sisteme imunitare sunt „iritate“ (alergii) sau complect compromise (AIDS).

    În ceea ce priveşte cea de a cincea lege biologică, având în vedere faptul că ea se refere îndeosebi la constelaţia schizofreniilor şi a altor afecţiuni psihice, nu vom face referiri aici. Cine doreşte însă poate consulta Noua Medicină, cartea originală a Dr. Hamer, desigur în limba germană.

 

Cazuri concrete

   Trebuieşte mereu avut în vedere faptul că modelul comportamental descris de Noua Medicină este un sistem arhaic, ancestral, care a fost dezvoltat în haitele (comunităţile) de mamifere. Scopul este de a asigura perpetuareai speciei ca şi întreg, şi nu are absolut nimic de a face cu ceea ce înţelegem noi prin Dreptate, Morală sau Lege care au fost implementate de vreun Dumnezeul, Stat sau Fondator de religie, lucruri care aveau ca scop mai ales aducerea sub control şi înrobirea individului.

   Acest sistem funcţionează încă perfect şi doar ignoranţa noastră (dorită de multe ori) ne face victime ale unui cancer sau a altor boli. Am mai spus că doar un conflict neaşteptat şi şocant este capabil să declanşeze un cancer, şi aceasta doar atunci când respectivul conflict este de durată. De xemplu, cazul unei mame al cărui copil îi este „smuls” din mână de către un automobil. Mama va suferi un conflict „Mamă-Copil” şi va dezvolta un cancer la sânul stâng, cu un „focal Hamer” în creireul mic din partea dreapta (dacă foloseşte mâna dreapta, iar pentru cele care folosesc mâna stângă focarul va fi în partea stângă).

   Acest conflict va fi rezolvat dacă copilul se va vindeca de pe urma rănirilor suferite. Dacă însă copilul va muri, rezolvarea conflictului poate fi efectuată printr-o nouă sarcină, sau prin rezolvarea psihică a conflictului (consolarea faţă de situaţia dată), lucru greu şi cu care nu orice mamă va putea să ajungă la capăt. Asocierea este evidentă: o femeie care foloseşte mâna dreaptă îşi va ţine copilul mai ales cu sânga, dreapta fiind lăsată liberă pentru lucru. Deci la sânul stâng va suge mai ales copilul. Spre exemplu, din lumea animalelor cunoaştem foarte multe cazuri în care partenerului îi va fi permis deseori să sugă, dar de la sânul drept (sau de la celălalt sân), desigur aceasta în cazul în care există destul lapte. Astfel în cazul unui conflict  (nesexual) în care este implicat partenerul, celălalt sân („sânul partenerului”) va fi cel afectat.

   Este însă foarte împortant modul în care va fi perceput iniţial conflictul. Prin aceasta se stabileşte parcursul ulterior, evoluţia ulterioară. Un exemplu: o femeie vine acasă şi îşi găseşte soţul cu altă femeie în pat. Desigur aici pot exista reacţii diferite faţă de aceste „conflict şoc“.  Ori femeia a „scontat“ pe o astfel de posibilitate, şi atunci nu mai avem de a face cu un conflict, ci doar cu o regretabilă confirmare a ceva intuit anterior. Femeia va avea desigur o problemă, dar nu un cancer, ci un divorţ. Ori ea poate căpăta un conflict datorat fricii de a „nu mai fi interesantă“, deci se declanşează un conflict de „a nu mai avea partener“, fapt ce duce la cancer de col uterin.

   Sau ea va fi lovită în propria ei imagine (evaluarea de sine), adică va suferi de faptul că nu mai „este dorită“, va suferi de o prăbuşire a „valorii sexuale proprii“, şi toate acestea vor rezulta într-un cancer osos al bazinului. Sau nu va mai fi interesată de partenerul ei, şi va ajunge într-un „conflict de partener“ cu formarea unui cancer la sânul respectiv.  Fiecare conflict are, desigur, focarul lui într-un alt loc din creier.

  De aici rezultă că în Noua Medicină este fundamentală preocuparea pentru înţelegerea conflictelor din personalitatea pacienţilor, lucru pentru care medicul trebuie să-şi ia suficient timp, să aibe suficiente cunoştinţe de psihologie şi un pic de talent de detectv. (Dar cine are azi timp de toate astea, când medicul este grăbit să facă bani, nu psihanailză).

   Cancerul oaselor începe (fiziologic vorbind) cu o osteoporoză. Aceasta este de regulă greu de văzut la Röntgen, eventual doar în cazurile avansate. Putem acuma să înţelegem mai bine de ce multe femei, după menopauză, încep să sufere de osteoporoză, în timp ce altele nu: ele se simt „lipsite de valoare, devenite inutile“, sentimentul propriei valori, care foarte des este corelat la femei cu fertilitatea, are acuma putenic de suferit. Toată această poveste nu are nimic de a face cu hormonii.  

   Pe lângă reducerea construcţiei osoase se reduce şi producţia de globule albe şi roşii  din sânge, producţie care are loc în măduva osoasă. Nici acest lucru deseori nu este evident în analizele de sânge. Dacă se ajunge la rezolvarea conflictului, se petrec mai multe lucruri simultan: oasele acumulează din nou calcul, în diferite  locuri, punctual. Cine are ghinionul să fie acuma radiografiat, va afla că are cancer osos (sau metastază osoasă), pentru că nu se înţelege că este vorba de un proces de vindecare.

    Pe deasupra vor apare în cadrul acestui proces de vindecare şi durerile osoase, lucru firesc, dar care va fi interpretat de medicina alopată ca o confirmare a diagnosticului de cancer osos. În realitate durerile au şi ele rolul lor, de a-l „ţine deoparte“ pe bolnav de activităţile fizice grele care ar putea duce la probleme (fracturi) ale oaselor tocmai aflate în faza de vindecare. Suplimentar începe o producere mărită a globulelor de sânge în măduva osoasă. Astfel apar şi leucocite „incomplecte“ adică blaste, care vor fi interpretate de către medicina alopată ca fiind o dovadă de leucemie. Aceasta uitând însă că blastele sunt celule care nu se pot reproduce (nu a fost niciodată observată o reproducere, divizare a blastelor) şi deci nu pot fi celule cancerigene.

   Săracul pacient va fi din nou adus în stare de conflict prin diagnosticul de „cancer“, procesul de vindecare este blocat, blastele dispar, ceea ce oncologia consideră a fi un succes al terapiilor ei chimice şi radioactive. Totuşi se ştie că nimeni nu a murit din cauza unui număr mare de blaste. Cantitatea acestora se reglează de la sine, dacă pacientul aşteaptă cu răbdare, în pat, trecerea perioadei de vindecare.

   Şi modificările în mediul social înconjurător se pot reflecta printr-un cancer: cancerul de stomac indică îndeobşte supărări familiare. Atunci când sunt pierderi într-o familie mare, se înmulţesc cazurile de cancer la stomac, la fel ca şi cancerele de col uterin ca urmare a conflictelor sexuale. Pentru cancerul de sân cauza cea mai frecventă este conflictul mamă-copil. Pe vremuri femeile aveau mulţi copii, iar cu o urecheală zdravănă a „obraznicului“ se termina şi un conflict. Astăzi sunt din ce în ce mai puţini copii într-o familie, iar prin metodele pedagogice promovate de pedagogii moderni şi superficiali avem de a face cu tot mai multe relaţii neurotice mamă-copil în familiile mici.

Povestea metastazelor

   Când unui pacient i se pune diagnosticul de „cancer“ (fie că este adevărat, fie că nu), acesta este confruntat cu un „conflict-şoc“ care el însuşi poate declanşa un cancer. În funcţie de cum este resimţit şocul, există mai multe posibilităţi, respectiv localizări ale unui nou cancer: frica de moarte va conduce la un cancer la plămâni, o pierdere a „valorii proprii“ (nu mai sunt bun de nimic) duce la un cancer osos, o previzibilă operaţie la stomac poate declanşa un „conflict de înfometare“ sau un „atac asupra burţii“ şi duce astfel la un cancer al peritoneului.

   Faptul că oncologii nu vor să ştie nimic de faptul că printr-un diagnostic de cancer pot chiar declanşa un cancer (desigur că nici nu vor să recunoască aşa ceva), ei vor denumi aceste cancere, „metastaze“. Se afirmă că celulele canceroase „migrează“ cu ajutorul sângelui prin tot corpul şi se „aşează“ în altă parte.  Aşa spune teoria. Problema este însă că astfel de „metastaze plimbătoare“ nu au fost relevate în nici un microscop din lume vreodată.  Pe deasupra aceste metastaze ar trebui să fie ceva extraordinar, deosebit, cu o putere de metamorfozare care nu este încă cunoscută în biologie:  o celulă a pielii se transformă într-una osoasă, o celulă renală într-una hepatică, ş.a.m.d. Acest lucru contrazice legile biologice. După diferenţierea în embrion, celulele nu se mai modifică (se pot desigur, îmbolnăvi, dar nu se pot transforma în alte celule complect diferite, ale unui ţesut complect „altfel“). Şi nici celulele canceroase (deci bolnave) nu pot reuşi acest miracol. Medicina alopată a gîndit de decenii în  „teoria germenilor“, şi transformă acuma o celulă canceroasă într-un fel de microb care invadează organismul, îmbolnăvind toate ţesuturile, ca un fel de epidemie. Doar că „haoticul“ cancer se ţine întotdeauna strict de reguli: un organ sau ţesut anume suferă întotdeauna de acelaşi cancer! Dacă ar exista metastaze, ar exista şi adenoame la epiteliul de acoperire sau sarcoame la intestin. Doar că aşa ceva nu există!

    Şi încă ceva: dacă întradevăr ar exista metastaze care se plimbă prin sânge, atunci ar exista pericolul unui cancer la fiecare transfuzie de sânge, căci ele atunci s-ar putea plimba tot aşa nestingherite prin corpul primitorului de transfuzie. Ar trebui să fie filtrate la fiecare transfuzie, sau cel puţin căutate, dar despre aşa ceva nu este vorba nicăieri. Tot ceea ce este denumit generic „metastază“ este un cancer independent cauzat de propriul conflict (conflictul-şoc al diagnozei) sau de faza de vindecare a acestuia (creier, oase, etc.)

   Din punct de vedere histologic (structura celulei) nu există nici o deosebire între cancer şi cancerul în metastază. Este interesant de observat faptul că animalele nu capătă niciodată o metastază. Cancer, da, dar metastază…? Asta deoarece spre norocul lor, animalele nu pot să înţeleagă sau să citească diagnosticul unui doctor. Ele nu se tem de sentinţa: CANCER. Şi deci nici nu pot primi un „şoc-diagnostic“. Aşa că ele se ocupă în linişte de vindecarea propriei probleme, ceea ce se şi întâmplă în 80% dintre cazuri. Ori se ştie că omul poate chiar şi muri de frică. Acelaşi lucru se întâmplă mai nou şi în cazul AIDS. Asta pe lângă terapiile otrăvitoare cu AZT şi alte cocktailuri de chimicale.

   Bine, veţi spune, dar sunt cunoscute o serie de substanţe cancerigene, cum ar fi, cel mai simplu exemplu, fumul de ţigară. Nu s-au făcut experimente cu fumul de ţigară asupra şoarecilor, dintre care unii s-au îmbolnăvit şi au murit de cancer pulmonar? Corect. Într-un mare studiu-experiment au fost sute de hamsteri timp de ani de zile afumaţi cu fum de ţigară, iar rezultatul a fost: niciunul nu a căpătat un cancer pulmonar, ba chiar animalele „afumate“ au trăit mai mult decât cele din grupul-martor (ne-afumate). (Sursa: W. Dontenwill et al. în „Zeitschrift für Krebsforschung und klinische Onkologie" 89,

152-180, 1977 - Nota Qui bono: din păcate nu am reuşit să localizez acest studiu).

    Interesant este că acelaşi experiment a dus la şoarecii de casă la rezultate radical opuse, adică aceştia au căpătat cancer pulmonar. Doar că de mii de ani aceştia sunt, datorită „convieţuirii“ cu oamenii, învăţaţi să se deamă de foc şi desigur de fum, de unde se poate deduce o „frică“ indusă de acesta. Hamsterii au ca mediu natural natura liberă, departe de oameni, în vizuine construite în pământ, deci nu cunosc „genetic şi istoric condiţionat“ această teamă.

Terapia

…………………………………………………..

Nota Qui bono: Capitolul asupra terapiei l-am lăsat intenţionat deoparte, iar asupra acestei decizii mă voi referi în finalul acestei traduceri.

 

Dimensiunea politică

   Ce are de a face Noua Medicină cu politica? Mult mai mult decât pare la prima vedere. Noua Medicină este un „material exploziv“, în primul rând pentru sistemul de sănătate. Există diferenţe atât de mari între Noua Medicină şi medicina şcolastică, încât acestea două nu se pot accepta una pe alta, ba mai mult, medicina şcolastică a arătat un comportament isteric faţă de Noua Medicină chiar de la bun început. Dacă Noua Medicină ar fi acceptată, peste 90% din producţia concernelor farma ar dispare pur şi simplu. Cu consecinţele de rigoare: şomaj în spitale şi clinici, rescrierea cursurilor facultăţilor de medicină, colabarea sistemului medical mai ales în ceea ce-i priveşte pe medici, care nemai având la dispoziţie pastile şi injecţii, vor prescrie…. ce? O problemă de etică! Oare?

   Atunci şi în urmărirea prostituţiei şi a traficului de droguri avem de a face cu o problemă de acest gen? Căci şi acolo, datorită intervenţiei autorităţilor, unii (sau unele) îşi vor pierde locurile de muncă!

   Dar mai există un aspect pe care l-am putea denumi „politic“. Dacă oamenii ar înţelege principiile Noii Medicin, şi ar învăţa să-şi elimine frica şi să-şi controleze conflictele, nu ar mai putea fi atât de uşor manipulaţi! Ori politica este în fapt astăzi o permanentă manipulare a maselor de oameni! În esenţă, Noua Medicină va putea să se afirme doar în cazul în care actualul sistem va colaba, se va prăbuşi. Când se va întâmpla acest lucru, nu ştiu, dar el se va întâmpla cândva cu siguranţă.

Verificarea teoriei

   Dr. Hamer a încercat în repetate rânduri să obţină recunoaşterea conceptului şi teoriei Noii Medici. Aşa cum vă puteţi închipui, nu a reuşit niciodată să obţină o acceptare dar nici o respingere concretă, scrisă, bazată pe fundamente cât de cât ştiinţifice. Universitatea din Tübingen a refuzat să discute tema respectivă chiar şi atunci când i-a fost cerut acest lucru de către o instanţă, deci pe cale juridică. La data de 06.12 1983 Dr. Hamer a organizat o verificate a teoriei sale prin invitarea unui juriu internaţional format din specialişti care să verifice cazuistic Noua Medicină.

   Înţelegerea scrisă era următoarea: dacă din 200 de cazuri se vor găsi doar trei în care conceptul Noii Medicini să se dovedească a fi eronat, Dr. Hamer era dispus să-şi depună (renunţe la) licenţa sa (dreptul de practică medicală). Nu a fost găsit nici măcar un singur caz contrar conceptelor Noii Medicini. Totuşi medicii invitaţi nu au respectat înţelegerea, nesemnând nici un document legat de această verificare. Profesorul Stender, radiolog la MMH Hanovra i-a spus lui Hamer: „Domnule Hamer, legile cancerului conform teoriei Dvs. sunt de o claritate fascinantă. Caut mereu, dar nu găsesc nici un punct slab. Doar că asta înseamnă că tot ce am făcut în ultimele decenii a fost doar curat nonsens. Nu ne puteţi cere să acceptăm să ne pierdem imaginea şi să vă semnăm Dumneavoastră vreo hârtie”.

   Desigur, Hamer a replicat că mai bine îşi pierd „imaginea” câţiva medici , decât să-şi piardă viaţa mii de pacienţi. Pe deasupra înţelegerea fusese că dacă nu se găsesc măcar trei cazuri, atunci cei şapte profesori (atâţia fuseseră invitaţi să facă verificarea Noii Medicini) vor semna o constatare a celor prezentate şi discutate acolo. La care acelaşi profesor Stender a replicat: „Domnule Hamer, sincer vorbind, noi nu am calculat această posibilitate. În fapt noi am venit pentru a vă ridica licenţa de practică. Acuma, puteţi face ce doriţi, dar nimeni nu vă va semna ceva, căci astfel ne vom declara cu toţi singuri, în mod oficial, ca fiind idioţi.”

   Acuma, dacă cei şapte şi mulţi alţii au fost sau nu, sunt sau nu idioţi, acest lucru rămâne să-l stabilească posteritatea, indiferent de câte semnături au pus pe indiferent câte documente.

   În anii ce au urmat, s-au făcut mai multe încercări, marea majoritate pe cale juridică, de a-i ridica dreptul de practică lu Hamer. Au fost încercate mai întâi motive legate de o eventuală paranoia declanşată de pierderea fiului său şi de conflictul cu prinţul de Savoya. Iar în cele din urmă , s-a argumentat direct că retragerea licenţei este motivată de faptul că Dr. Hamer nu recunoaşte şi nu se supune regulilor medicinei şcolastice. Doar astfel s-a reuşit retragerea dreptului de practică. Deşi ulterior i s-a propus lui Hamer de mai multe ori redarea dreptului de practică dacă se va „lepăda“ de teoriile sale şi va recunoaşte valabilitatea teoriilor şcolastice. Lucru pe care Hamer l-a refuzat permanent.

   Pentru a-şi putea publica lucrările, Hamer a trebuit să înfiinţeze o editură proprie, căci nu a găsit nicăieri un editor dispus să-i tipărească lucrările. După nenumărate şicane, unele dintre ele putând fi chiar calificate ca antentate în stil mafiot (asupra Dr. Hamer s-au tras şi focuri de armă), în cele din urmă Dr. Hamer a primit găzduire în Austria, în localitatea Burgau (soţia primarului de acolo fusese vindecată de cancer de către Dr. Hamer). Astfel, „vânătoarea de vrăjitoare“ s-a mutat din Germania în Austria.

   Între timp au mai fost făcute două verificări oficiale ale teoriei lui Hamer, de către specialişti. Prima a avut loc în 23 şi 24 Mai 1992 (Conferinţa medicilor la Clinica pediatrică din Gelsenkirchen) unde au fost analizate 24 de cazuri. În concluziile acestei conferinţe prof. Dr. E.A. Stemmann şi Dr. Elke Mühlpfort scriau: „Am găsit la toate cele 24 de cazuri, în care erau prezente în medie 4-5 afecţiuni pentru fiecare caz, că legile biologice ale Noii Medicini, la cel puţin 1-3 afecţiuni pentru fiecare caz îndeplineau exact toate cele trei nivele, psihic, cerebral (creier) şi fiziologic (organe), şi astfel sincron pentru fiecare fază… Probabilitatea ca, după exacte verificări ştiinţifice a legilor Noii Medicini, aceasta să fie corectă, trebuieşte considerată deci ca fiind foarte mare.“

   O a doua verificare a avut loc în 25.03.1994 la Secţia urologie a Spitalului orăşenesc din Celle (Germania). Şi aici, cele opt cazuri prezentate, au confirmat valabilitatea conceptelor cuprinse în Noua Medicină.

   Dr. W. Stangl (Austria), care a verificat personal 130 de cazuri tratate conform Noii Medicini de către Hamer, a confirmat corectitudinea conceptelor lui Hamer. Dar deoarece a făcut acest lucru în scris, a avut de suportat o teroare de peste 2 luni de zile, cu telefoane din 2 în 2 minute, care printre altele conţineau şi ameninţări cu moartea la adresa copiilor lui Stangl. În cele din urmă Dr. Stangl a cedat şi si-a retras afirmaţiile pozitive făcute la adresa Noii Medicini.

   Între timp s-a încercat a-l declara pe Hamer şi nebun, lucru însă care nu a avut succesul scontat, cel puţin din punct de vedere juridic. Noua Medicină s-a răspândit treptat şi în Franţa precum şi în Spania. Dacă în Spania ea a fost mai mult sau mai puţin tolerată, în Franţa, în cadrul unei campanii coordonată de Paris, toţi medicii care terapiau confor Noii medicini au fost chemaţi în aceaşi zi la Oficiile de sănătate regionale şi obligaţi să semneze o declaraţie prin care se obligă a nu mai practica Noua Medicină. Altfel li s-ar fi retras licenţa.

………………………………….

Cazul Olivia

   În continuare în cartea lui Johannes Jürgenson se face referire pe larg asupra unui caz care a stârnit foarte multe comentarii şi foarte multă patimă. În esenţă este vorba despre cazul fetiţei Olivia Pilhar, din Austria, ai cărei părinţi nu au fost de acord cu chemoterapia fetiţei lor. Drept urmare păriţilor le-a fost suspendat dreptul de a se îngriji de fata lor, iar aceasta a fost mai departe terapiată chimic contrar voinţei părinţilor. Olivia a murit în cele din urmă, cu toată terapia chimică alopată, dar nu de cancer, ci de infarct cardiac, una dintre consecinţele tipice ale unei chemoterapii, nu numai la adulţi, ci şi la copii.

   Asupra întregii poveşti puteţi citi în Site-ul http://www.pilhar.com/ (relatările sunt parţial traduse şi în limbile engleză şi franceză). Ceea ce este din păcate trist, este faptul că în conformitate cu legile europene, un adult are dreptul de a refuza o terapie pentru el însuşi (indiferent despre ce fel de terapie este vorba) dar un părinte NU are dreptul de a refuza o terapie oficială pentru copilul său.

   Cu alte cuvinte Măria Sa Statul (medicina şcolastică) ştie mai bine ce trebuie făcut cu copii noştri decât noi, părinţii. Desigur, se poate replica prin faptul că părinţii nu sunt medici, nu au calificare de specialitate. Da, dar oare medicii au calificare de părinte al unuia sau altuia dintre copii? Oare poate fi cineva mai „bine informat“ şi mai în măsură să ştie care terapie îi face bine sau care nu propriului copil? Este nevoie de diplomă de medic pentru a observa faptul că o anumită terapie îi face mai mult rău decât bine copilului meu?

   Multe întrebări, şi foarte puţine răspunsuri. Răspunsuri care nu se doreşte a fi date. Căci altfel „ar însemna că noi toţi am fost nişte idioţi până acuma“, cum se exprima profesorul de medicină mai sus citat. (Şi dacă totuşi, întradevăr, aţi fost idiot până acuma Domnule Doctor?) Şi nu numai, ba chiar Domniile Lor ar risca să fie acuzaţi de daune, prejudicii aduse sănătăţii pacienţilor, şi în ultimă instanţă de crimă! Miza este foarte mare. Pentru noi, este în joc sănătatea noastră, pentru ei este în joc cariera şi veniturile lor. Dar oare pentru cât timp încă?

   Deocamdată au câştigat mai tot timpul ei.

        Căci PECUNIA NON OLET! Banii nu au miros!

 

 

Concluzii Qui bono:

   Am stat mult timp pe gânduri, dacă este util să vă prezint cartea lui Johannes Jürgenson sau nu.

   Pe de o parte informaţiile pe care le cuprinde această carte sunt, multe dintre ele, foarte interesante. Se pot întâlni multe idei originale asupra AIDS, cancerului şi a altor afecţiuni cronice. Multe dintre aceste idei sunt confirmate şi prezentate în forme foarte asemănătoare de către alţi medici şi autori, cum ar fi Dr.H. Kremer, Dr. J. Sacher, Dr. C. Köhnlein, Dr. Lanka, etc.

   Pe de altă parte Johannes Jürgenson este în mod evident un adept foarte înfocat al Noii Medicini Germanice a Dr. Hamer. Lucru care mă determină la o anumită rezervă, căci patosul este de multe ori păgubitor în astfel de întreprinderi. Noua Medicină Germanică a stârnit atâta patimă în jurul ei, pro şi contra, încât de multe ori este greu să mai distingi ceva clar în acest „junglă“ de patimi duse până la agresivitate. Există în Internet Site-uri categorice pro-Hamer http://www.pilhar.com/ şi categorice contra-Hamer http://www.todessekte.de/  (Todessekte=Secta morţii).

   Tocmai şi de aceea parte finală a cărţii am sintetizat-o succint, fără a mai face o traducere exactă şi detaliată. Este anume parte în care patima apărării lui Hamer se confruntă cu patima desfiinţării totale a acestuia.

   Un alt lucru care m-a deranjat pe mine personal la această carte este o prea „subţire“ indicare a surselor pentru multe din afirmaţiile făcute în ea. Unele lucruri îmi erau cunoscute dinainte, şi astfel le pot lua ca atare. Pentru altele însă (este drept, nu foarte multe) am resimţit lipsa indicării acestor „surse“ care ar permite o confruntare pe baza unor documente fie oficiale, fie publice (publicate).

  În ceea ce priveşte partea care cuprinde indicaţii terapeutice, aceasta am lasa-o deoparte tocmai datorită dezbaterii aproape "isterice" ce s-au derulat în legătură cu Noua medicină germanică. Asta în primul rând. Iar în al doilea rând, esenţa terapiei Dr. Hamer constă în fond în principal în rezolvarea "conflictului", fapt ce trebuieşte efectuat în principal de către pacient însuşi. Desigur că există o serie de măsuri de "acompaniere" pe care le cuprinde terapia Domnului Dr. Hamer. În orice caz, dacă cineva doreşte să afle ceea ce scrie şi în acest capitol, se poate apela la originalul cărţii, ce poate fi descărcat ca document pdf.

   Totuşi consider că este calea cea mai corectă, de a vă lăsa pe Dumneavoastră să judecaţi singuri şi să alegeţi ceea ce consideraţi că este valoros şi corect din acest material. Tocmai de aceea am luat în final decizia de a vă prezenta totuşi materialul respectiv.

   Aceasta şi datorită faptului că medicina şcolastică a comis o mare, fundamentală eroare, după părerea mea, în ceea ce priveşte Noua Medicină Germanică. Nu a întreprins (nu a voit să întreprindă) nici o verificare ştiinţifică, fundamentată, bazată pe o cazuistică concretă, pe argumente reproductibile şi verificabile, a teoriilor şi conceptelor cuprinse în Noua Medicină Germanică. De ce oare?

   Dacă această teorie a lui Hamer este falsă, ar fi (logic gândind) foarte uşor de demontat, fapt care ar desfiinţa complect şi definitiv argumentaţia lui Hamer. Ori tocmai acest lucru nu-l face medicina şcolastică. Ea se rezumă a-l împroşca cu noroi pe Hamer, a refuza agresiv toate conceptele sale, a-l declara „şarlatan“ fără însă a aduce şi dovezi pentru aceasta. Doar a afirma că Hamer este nebun şi şarlatan, doar pentru că aşa „vrea muschii mei“, pentru mine nu este un argument, ba dimpotrivă, este o dovadă că ceva este „putred“ aici.

   Şi din păcate mai cunoaştem o serie de antecedente de acest fel ale medicinei şcolastice, fie aici enumeraţi doar Bechamp, Royal Rife, Hoaxley, Enderlein, Wilhelm Reich, Naessens, şi încă mulţi, mulţi alţii. Cu care s-a procedat exact în acelaşi mod: s-a încercat desfiinţarea lor ca persoane şi specialişti, dar nu s-a adus niciodată un argument pertinent care să dovedească falsitatea concepţiilor lor. Ci doar aşa, pur şi simplu, sunt nebuni pentru că nu spun ce vrem noi.

   Iar, în ultimă instanţă, cei care în mod concret au de suferit suntem noi, oamenii obişnuiţi. Care ne punem foarte adesea întrebare QUI BONO? Şi care constatăm că „profitul“ nu este unul de sănătate pentru noi, ci unul de „bani“ pentru ei.

    Sper ca Pecunia non olet să ne facă mai atenţi, să ne ţină mai treji şi să ne determine să ne informăm şi pe mai departe cu cât mai multă atenţie asupra a ceea ce se are de gând a „ni se face“ de către medicina şcolastică alopată.

                                                                             QUI BONO,  08.04.2010