Sistemul imunitar şi industria farmaceutică (după Dr. Rudolf Erich Klemke)


   Dacă îţi rupi un picior sau o mână o vizită la chirurg (ortoped) este o absolută necesitate. În cazul bolilor care pun în pericol viaţa, cum ar fi de exemplu o inflamaţie pulmonară, ajutorul medicului este iarăşi o necesitate asolută.

   Doar că astfel de lucruri i se întâmplă cuiva doar rar, să zicem de 5-6 ori în viaţă. Foarte multă lume însă aleargă la doctor pentru fecare fleac. iar acestora le stă în cabinetul medical, la dispoziţie o lungă listă de medicamente chimice. Cu excepţi câtorva produse „biochimice“, restul medicamentelor sunt produse din medicamente străine corpului omenesc. Substanţe chimice pe care organismul nu le cunoaşte şi în consecinţă nici nu le re-cunoaşte.

   Organismul nostru nu are „receptorii“ necesari pentru astfel de substanţe!

   Iar acestu lucru îl ştie medicul la fel de puţin ca şi pacientul, deoarece acest lucru nu i se spune în timpul anilor petrecuţi în facultatea de medicină. În general mediciinu pricepnimic din chimie sau biochimie, deoarece aceste discipline nu se predau în facultate (sau se predau într-o formă comprimată şi total insuficientă). Medicii învaţă doar care medicamente trebuiesc date în cazul uneia sau alteia dintre bolile declarate ca atare de către „cercul restrâns“ al profesorilor universitari, care în majoritatea lor îşi câştigă un al doilea salariu ca şi consilieri, consultanţi sau chiar cercetători pe lângă o firmă de produse farmaceutice.

   Medicul se încrede şi bazează pe reprezentantul industriei farmaceutice, care îi „prezintă“ un nou medicament. Dar despre structura chimică a acestuia nu are habar nici reprezentantul şi nici medicul. Şi tot atât de puţin au habar ambii despre efectele secundare, nedorite, pe care respectivul medicament le poate avea.

   Ca şi „mijoc de agresiune cu eficacitate imediată“ această substanţă străină invadează tot organismul şi îşi începe „minunata eficacitate“ asupra simptomului care trebuie înlăturan (şi nu a bolii în sine), acţiune care însă conţine consecinţe ulterioare.

   Ficatului îi revine misiunea să de-toxifice (îndepărteze) această substanţă, respectiv să o facă „compatibilă“ cu rinichii şi vezica urinară şi să plaseze moleculele ne-detoxificabile în ţesuturile intermediare, unde de fapt aceasta nu are ce căuta, deoarece acolo va constitui un blocaj pentru procesele biologice ce trebuie să aibă acolo loc.

   După oarecare timp, ne mai „înţeapă între coaste“ pe undeva, şi iar mergem la medic, şi iar ne punem pe înghiţi un alt medicamente, după care data viitoare un altul, şi tot aşa. În ţesuturi se adună depozite de substanţe pe care ficatul nu le recunoaşte şi nu le poate prelucra, astfel că la un moment dat sistemul imunitar reacţionează prin inflamaţii, în încercarea de a „desfiinţa“ aceste depozite. Ori o inflamaţie aduce cu sine dureri.

   Deci... ne prezentăm din nou la medic şi primim din nou medicamente chimice, care vor avea aceaşi acţiune nefericită asupra organismului. Între timp sistemul imunitar este aşa de lezat şi bulversat, încât nu îşi mai poate exercita corect funcţiile, permiţând astfel unor celule „scăpate de sub control“ să se transforme în tumori.

    Femeilor li se prescrie, pentru a evita o sarcină, pilule care substanţe chimice „derivate“ din cele proprii corpului, dar care astfel devin străine corpului. Concernele farma ştiu foarte bine, din statisticile pe care le deţin, că circa 45% dintre femeile care folosesc anticoncepţionale dezvoltă mai devreme sau mai târziu un cancer la sân.

  Iar contra unui astfel de cancer, industria farmaceutică are pregătite alte chimicale, şi mai agresive, care sunt denumite tot „medicamente“, aşa-numitele citostatice. Acestea sunt otravă pură pentru organismul nostru, şi au în fond acelaşi efect cu ceea ce în justiţie se numeşte „rănire corporală cauzatoare de moarte“. Chemoterapia este absolut mortală.

   Medicii DDR-işti din sport sunt şi astăzi condamnaţi penal pentru administrarea de anabolice sportivilor, dar aceste anabolice sun un fleac pe lângă chemoterapie. Pe vremuri medicii jurau pe bastonul lui Aesculap, şi rosteau Jurămţntul lui Hippocrate. Între timp aces jurământ a fost „modernizat“. De ce? Pantru a li se reduce din remuşcări?

   (Nota Qui bono: În curând mă voi ocupa într-un articol doar cu acest „foarte interesant“ jurământ, care s-a potrivi foarte bine şi unui nou membru la întrarea într-o organizaţie a Mafiei).

    Se spune că medicul jură să-şi ajute pacientul pentru a se vindeca (deşi cuvântul vindecare nu apare în noul jurământ al medicului!). Dar cum poate oare medicul ignorant în biochimie să recunoască pericolele şi erorile provocate de industria farmaceutică cu ale ei „medicamente“? Acest deficit în educaţia şi instrucţia profesională a medicului este folosit fără ruşine de către industria farmaceutică.

   Unul dintre descoperitorii codului genetic, Prof. James Dewey Watson (Premiul Nobel 1962) spunea cu ocazia Congresului cancerului din 1964 de la San Diego:

„Medicii nu pricep nimic din cancer şi nici nu voi pricepe vreodată, deoarece nu au cunoştinţe în chimie!“

   Dacă medicul vă va spune, după un diagnostic de cancer, că trebuie să fă facă chemoterapie, căci altfel veţi muri, ar trebui, înainte de a-i întoarce spatele, să-i spuneţi că îl iertaţi pentru faptul că v-a ameninţat cu moartea.

   Ce ar trebui să reţinem este că, dacă vrem să rămânem până la adânci bătrâneţi sănătoşi, trebuie să renunţăm de a da fuga la medic pentru fiecare junghi sau tuse. ar trebui să stăm cât mai departe posibil de medici şi de farmacii.

    În „Bild der Wissenschaft“ (Imaginea ştiinţei) numărul 1 din 2001, Prof Dr.med. Peter Schönhofer scria: „Prin efectele lor nedorite (secundare) medicamentele omoară de două ori mai mulţi oameni decât acidentele de circulaţie!” 

Vaccinurile şi antibioticele  

    Deja cu peste 50 de ani în urmă, Dr. B. Dupperat, medic la spitalul Saint-Louis scria în „Presse Medical“ (12.03.1955): „Vaccinurile provoacă printre altele, leucemie. Organismul trebuie păstrat curat atât de mult timp pe cât este posibil, iar vitalitatea sa trebuie menţinută prin fizioterapie. În prezent ne „procurăm“ singuri bolile, ajungând la condiţii de cancer şi la encefalite (îmbolnăviri ale sistemului nervos central) prin utilizarea medicamentelor de sinteză chimică, vacinurilor şi prin abuzul de chemoterapii. Cancerul trebuie readus la frecvenţa de apariţie a bolii de acum 30 de ani (deci de prin anii 20) prin stoparea modificărilor provocate în organism de medicamente, radiaţii, antibiotice şi vaccinuri.“

   Aproximativ 20% din copii americani suferă de dereglări de dezvoltare ca urmare a mult prea numeroaselor vaccinuri administrate în primii ani de viaţă. Aproape toate aceste dereglări sunt primar provocate de encefalite, iar acestea sunt cauzate de substanţele conţinute de vaccinuri. Şi deşi aceste lucruri se cunosc, zilnic mii de copii sănătoşi sunt vaccinaţi în continuare.

   În raportul directorului general al OMS din 1977 se spune clar: Nimic nu dovedeşte că vaccinul contra variolei a  eradicat boala sau măcar a redus frecvenţa apariţiei ei. Mai degrabă conluzia este că dispariţia variolei nu are de a face cu vaccinul antivariolic!“

   În Franţa, campania de vaccinare antidifetrică din 1948 a cauzat o teribilă răspândire a acestei boli. Hector Grasset prezintă interesante informaţii în cartea sa "Le Transformisme Medical", mai ales în ceea ce priveşte modalităţile de falsificare ale statisticilor prin compararea lucrurilor care nu se pot compara unul cu altul.

   Jurnalul medical „Jama“ a prezentat în numărul din 8 Iulie 1982 analiza unei epidemii de tuse convulsivă care izbucnise în anul respectiv în Maryland (USA) şi concluziona cu următorele cuvinte: „În ciuda (sau poate tocmai din cauza? – comentariu original al autorului) ratei mari de vaccinare preventivă de 98%, cu trei dosze pentru fiecare şcolar, anul 1982 a adus cu sine o puternică creştere a cazurilor de tuse convulsivă. Mai mult de 50% dintre pacienţi au trebuit să fie terapiaţi staţionar o săptămână sau chiar mai mult, iar 18% dintre bolnavii sub un an au căpătat chiar o pneumonie.“

   Iar în legătură cu o gravă epidemine de poliomielită care a izbucnit în oraşul Niort (Franţa) în anul 1970 se menţiona în presa de la acea vreme că autorităţile epidemiologice vaccinaseră preventiv peste 90% din totalul persoanelor între 1 şi 32 de ani („Parisiene Libere“ din 13.12.1969).

   Posibilităţie uimitoare ale unei terapii cu vitamina C şi în cazul unei poliomielite putem afla citind lucraarea mai puţin cunoscută, dar foarte importantă, asupra terapiei poliomielitei, scrisă de Dr. Klenner. Iată în continuare un citat din articolul „Falsă mândrie, prejudecată şi vitamina C“ scris de

Martin Zwelling, Ch. E P. E.

   „La începutul anului 1949 a izbucnit în USA cea mai gravă epidemie de poliomielită din istorie. La data de 10 Iulie 1949 a fost prezentat un articol asupra căilor de salvare a victimelor poliomielitei cu formă evolutivă bulbară la întrunirea anualpă a Asociaţiei Medicilor americani (care a fost şi publicat în ziarul respectivei asociaţii, JAMA din 03.09,1949, pag.1-8, vol 141, nr.1. Iată un extras din acest articol: „Dr. F. R. Klenner, Reidsville, N.C. spune: Cred că este interesant de ştiut cum a fost terapiată poliomielita în Reidsville în timpul epidemiei din 1948. În ultimii 7 ani infecţiile virale (cu virusul poliomielitei) au fost în intervalul primelor 72 de ore terapiate şi vindecate prin dese injecţii cu acid ascorbic. Cred că după o administrare de vitamina C în doze între 6-20 grame ăn primele 24 de ore, nici un pacient nu va rămâne paralizat şi nici un fel de alte infirmităţi nu vor apare într-o infecţie cu poliomielită. Se preocedează la fel ca în cazul unui antibiotic, prin administrare la fiecare 2-4 ore. Doza de start este, în funcţie de vârsta pacientului, între

1.000-2.000 mg la copiii pînă la patru ani iar injecţie se face intramuscular.“

   În anii 50 foarte mulţi medici, în întreaga ume, au probat individual terapia cu doze ridicate de vitamina C, recomandată de Dr. Klenner, şi au obţinut reziltate pozitive. Totuşi între anii 1948-1969 au avut loc trei congrese interanţionale asupra poiomielitei, în care nu s-a pomenit nici un cuvânt asupra terapiei cu vitamina C a Dr. Klenner!

  Din experienţa personală a multor medici se ştie că vitamina C în dozaj mare este deosebit de eficace şi contra răcelulor, gripei şi a altor afecţiuni, atunci când dozajul necesar este administrat. Dozajul este la răceli de 20-0 de grame pe zi. Se pare că tocmai dozajul este cel care, în cantitate corespunzătoare, este eficace.

Tragedia testelor efectuate pe om (după Prof. Dr. med. Dr. Dr. J. Probst)

   Există în istorie evenimente cruciale care au schimbat destinul omenirii. Un astfel de eveniment a avut loc în 23 Martie 1883. Această dată poate fi considerată ziua decesului artei medicale.

   În această zi Robert Koch şi-a susţinut celebra dizertaţie asupra agentului patogen al tuberculozei în faţa Societăţii fiziologilor berlinezi. Prin această conferinţă susţinută de Robert Koch, „teoria originii microbiene a infecţiilor“ a lui Pasteur şi-a primit definita fundamentare.

   Pasteur însuşi, la momentul respectiv avea serioase îndoieli asupra valabilităţii acestei teorii a germenilor. Cercetările lui Koch au reuşit să convină, la acea vreme, o parte destul de mare a lumii ştiinţifice asupra valabilităţii teoriei sale cu privire la declanşarea bolilorprin intermediul bacteriilor „atacatoare“. Iar industria chimică (iniţial mai ales cea germană) a sesizat imediat fantasticele posibilităţi care le oferea acestă teorie.

   Căci dacă bolile erau provocate de un agent patogen extern, venit din afară, însemna, în mod logic, că printr-un „medicament“ (deci tot o intervenţie din afară) respectivul agent patogen putea fi eliminat, distrus. Un medicament sisntetizat chimic, desigur, de către industria chimică. Astfel s-a născut industria farmaceutică!

Patologia umorală şi patologia celulară

   Pentru a înţelege mai bine importanţa zilei de 23 Martie 1883, trebuie să privim un pic mai atent istoria medicinei. Încă în antichitate existau doău „şcoli“, sau mai bine zis concepţii diferite asupra apariţiei bolilor, concepţii ireconciliabile care se situau pe poziţii foarte difeite. Pe de o parte concepţia umorală, care susţinea apariţia bolilor printr-un mediu corporal dereglat (patologia umorală). Pe de altă parte, concepţia conform căreia demonii, forţele magice negative, influenţele venite din afară, cauzau starea de boală (patologia microbiană). prin conferinţa lui Koch, cea de a doua concepţie a reuşit să se impună!

    Şi totuşi deja Pasteur constatase şi de atunci încă mulţi alţi cercetători, că microbii erau forme de viaţă cu o permanentă modificare a formei şi structurii. Realitatea modificării microbilor, numită pleomorfie, anulează practic teorie pasteuriană a germenilor. Pateur insuşi observase că germenii satu în mediul lor „în adormre“, până în momentul în care acest mediu se modifică, şi devin mai ales atunci virulenţi, cînd organismul gază este slăbit. Între timp ştimdeja că nu există forme bacteriene statice, ci că bacteriile se „modifică“ în permanenţă, în funcţie de mediul înconjurător. Prin modificarea mediului se poate modifica intenţionat virulenţa bacteriilor. Doar şi această singură constatare pune sub semnul întrbării teoria agenţilor patogeni „invazionişti“ a lui Pasteur şi Robert Koch.

Pleomorfia

   Între timp o mare parte a medicinei alternative se bazează pe această pleomorfie a microbilor, obţinându-se astfel o cu totul altă concepţie asupra sănătăţii şi bolii. Doar că, de cţnd de „partea cealaltă“, industria farmaceutică cu miliardele ei, care este clar orientată pe profitul obţinut din boală, raporturile reale dintre boală şi sănătate sunt în permanenţă trecute cu vederea, ironizate, ignorate. De asemenea, a fost întotdeauna un lucru „neplăcut“ pentru om să se îngrijească singur de sănătatea lui, şi mai ales să recunoască faptul că singur şi-a ruinat sănătatea. Tocmai de aceea de mii de ani omul a acuzat „spiritele rele şi demonii“ pentru ne-sănătatea lui. Iar în timpurile moderne aceste „spirite rele“ au fost înlocuite cu microbi, bacterii, virusuri, funghii şi altele de genul aceasta. Întotdeauna altul a fost de vină, eu însumi niciodată!

Prăbuşirea medicinei

   Prin teoriile lui Robert Koch a fost în sfârşit „ştiinţific“ dovedit că nu individul este răspunzător pentru starea lui de sănătate (sau boală) ci „soarta“. Nu încălcarea zilnică a legilor naturii ne îmbilnăveşte, ci agenţii patogeni. Prin aceaasta omul a delegat responsabilitatea lui expertului, medicului sau farmacistului, care aceştia, în viitor, vor administra şi agresa starea lui de sănătate!

   Pe fundamentul creat de o astfel de mentalitate, deja devenită „dogmă“, a agresorului venit din afară, se bazează toată industria „bolilor“ mergând până la cancer. Între timp acest „cancer“ (industria farmaceutiă) este mai mare şi mai puternic decât industria de automobile sau cea a armamentului. Din medici au devenit DOCTORI. Iar arta medicinei s-a transformat în tehnica medicală.

Mituri moderne

   Unul dintre primele mituri moderne este cel al „molipsirii“. În baza acestui mit s-a format întregul cult al igienei, care ea însăşi începe să colabeze, căci din ce în ce mai multe studii confirmă că printr-o igienă exagerată sunt susţinute de fapt bolile, căci sistemul imunitar se „leneveşte“, respectiv se re-programează greşit. Datorită antibioticelor folosite atât de frecvent în zilele noastre se exercită asupra microbilor (germenilor) o presiune care-i determină pe acesştia la măsuri de „adaptare“, astfel încât între timp întradevăr există în prezent microbi care s-au „mutat“, ca nişte adevăraţi maeştrii ai supravieţuirii, putând face faţă antibioticelor şi altor mişloace de acţiune artificiale ale medicinei alopate, devenind întradevăr periculoşi pentru viaţa omului.

   Un al doilea „mit modern“ este ideea care stă la baza medicinei alopate şi a industriei farmaceutice, conform căreia există forţe care pot interveni din afară şi pot aduce vindecarea corpului. Mai ales medicamentele par a fi o „idee fixă“ în aproape toate creerele contemporanilor noştrii. Dresajul creerelor începe încă din priimi ani de şcoală, dacă nu chiar din grădiniţă.

   Desigur că această „nebunie“ a început de mult să-şi arate roadele nefericite: numărul persoanelor care mor anual ca urmare a supramedicamentaşiei este de câteva ori mai mare decât al celor care decedează cau urmare a acidentelor de circulaţie. După cancer şi afecţiunile cardiace, dignosticul fals şi supra medicamentaţia ocupă locul trei în ceea ce priveşte mortalitatea.

    Deci operaţia a reuşiut, dar pacientul a decedat!

   Al treilea „mit modern“ este cel al vaccinului. Realitatea este că bacteriile, microbii, fungiile şi viruszrile sunt consecinţa, şi nicidecum cauza bolilor. Toate aceste microorganisme îndeplinesc importante misiuni în vindecarea unei boli, îndepărtând ţesuturile necrozate. Concepţia prin care microorganisme introduse în organis prin intermediul vaccinurilor pot oferi o protecţie contra unei boli, este nu numai infirmată de sute de mii de cazuri şi studii, ci este chiar şi o jignire la adresa logicii.

   Cu de să se „hrănească“ respectivul agent patogen într-un corp sănătos, în lipsa unui anumit ţesut negrozat sau a unui mediu propice lui (stare de boală). Şi cam ce reacţie ar trebui să aibe sistemul imunitar în faţa unor virusuri MOARTE sau SLĂBITE? Evident, niciuna. Pentru a se produce totuşi o reacţie, se adaugă în vaccinuri tot felul de substanţe chimice străine corpului, care desigur că, tocmai acestea, crează o reacţie imunitară a organismului.  

   Într-un fel este dezolant să constaţi că o idee atât de ilogică şi contrare legilor naturii poate prinde atât de adânc în minţile oamenilor. În USA sunt între tomp atât de multe procese pe rol contra concernelor farma din cauza prejudiciilor cauzate de vaccinuri, încţt acestea au infiinţat de comun acor un fond de „avarie, de urgenţă“ să-i spunem, în care fiecare concern depune 10% din încasările sale anuale, şi din care fond se plătesc procesele pierdute!

Ce este boala?

    Din cele mai vechi timpuri, marii medici ai antichităţii nu au obosit să ne avertizeze că omul singur este răspunzător pentru sănătatea sa, deoarece prin stilul de viaţă şi mai ales prin nutriţie hotărăşte singur cum se „compun“ lichidurile corpului şi cum funcţionează celulele acestuia. Datorită cercetărilor lui Claude Bernard, Engerlein şi încă a moltor altora, ştim că „mediul înconjurător“ al lichidelor umorale este hotărâtor pentru sănătatea corpului. Agenţii patogeni sunt în permanenţă prezenţi în corp, în stare latentă. Dacă are loc o deplasare negativă a mediului, organismul se străduie să resabilească echilibrul normal. Aceste „eforturi“ de a reintra în starea normală pot fi mai mult sau mai puţin „brutale“ şi apar la suprafaţă ca şi simptome.

   Deseori aceste eforturi pot fi foarte „neplăcute“, astfel încât în mod subiectiv sunt recepţionate conştient de către om ca şi „boală“. Cu cât o societate este mai modernă, cu atât mai multe astfel de semnale vor fi definite ca boli. Interesant este că o serie de studii epidemiologice interculturale arată că popoarele aşa-zise „primitive“ (deşi din ce în ce mai mult am senzaţia că tocmai societatea noastră modernă este cea care merită această etichetă) nu definesc ca şi boală, sarcina, naşterea, menopauza, bolile copilăriei, cele şapte zile ale unei răceli (gripe), bolile de bătrâneţe şi multe alte afecţiuni din lunga şi „importanta“ listă a alopaţilor. Este sigur că aceste popoare şi-au păstrat o claritate conceptuală în ceea ce priveşte starea de sănătate sau boală.

   Şi aici îmi aduc aminte de frumoasa parabaolă a sufletului, care nereuşind să-l determine pe om să-şi schimbe obiceiurile păguboase, cere ajutorul corpului, spunându-i: „Tu, fă ceva cu prostul ăsta, ca de mine nu vrea să asculte!“ Iar corpul se supunde, cu câteva simptome nu tocmai plăcute, spre a-i atrage atenţia „prostului“ că anumite lucruri nu sunt tocmai în regulă!

   Atotprezenţii microbi, bacterii, virusuri, fungii, etc. sunt atâta timp inofensivi, cât timp mediul corpului rămâne sănătos şi în echilibru. Se ajunge însă la un dezechilibru al acestui mediu, deci la o „boală“, atunci aceste microorganisme se transformă în ajutoare ale corpului în cadrul procesului de de autovindecare. Microbii sunt consecinţa, şi nu cauza primară a unei boli!  

   Ei accelerează vindecarea şi de aceea au un rol hotărâtor în cadrul acesteia. Desigur însă că, în orice stadiu incipient al unei „boli“, medicul descoperă prin diferite analize, prezenţa microorganismelor, de unde trage concluzia că acestea sunt cauza primară a bolii. Şi deci, îi extermină prin chimicale şi otrăvuri. Altfel spus,în ultimă instanţă ne face un rău în loc să ne facă un bine. Enzimele microbilor ajută la detoxificarea mediului respectiv dezechilibrat. Microbii digeră materialul necrozat ca şi hrană, astfel încât ţesuturile otrăvite vor fi mai repede eliminate din organism, iar încărcătura toxică din acesta va fi redusă. de îndată ce microbii (germenii) şi-au îndeplinit misiunea, sau au consumat hrana (ţesutul necrozat) numărul acestora se reduce şi respectivele microorganisme devin din nou latente, în „adormire“. Microbii pot constituii o unitate de măsură a unei boli, dar nu sunt cauza primară provocatoare a acesteia. 

    Atunci când numărul bacteriilor creşte, lucru pe care medicina de astăzi îl poate foarte uşor constata prin analize, înseamnă nu că suntem infectaţi de „Soartă“, ci pur şi simplu că undeva în organismul nostru există ţesuturi necrozate, din care bacteriile respective se hrănesc, existând astfel pentru ele condiţiile optime de înmulţire. bacteriile şi microbii, prezente în noi permanent, de pot altfel, brusc, subit şi instantaneu, virulente.

   Denumiri puerile cumar fi „invazie“, atac“, „agresiune“, „virulenţă“ au mai mult de a face cu începutul secolului XX şi epoca imperialist-militaristă, decât cu natura şi legile ei. Microbii nu sunt duşmanii, ci prietenii noştri, iar atunci când ei „atacă“ ceva, este pentru că acest „ceva“ este un ţesut mort sau toxic, care trebuieşte eliminat din corp.

  Un „atac“ sau „invazie“ a microbilor nu se îndreaptă niciodată asupra unor ţesuturi vii şi funcţionale!

   Natura mediului din corp hotărăşte care fel de micribi sunt mai potriviţi pentru munca de „curăţare“, de „salubritate“. Acel tip de microorganisme va prelua însărcinarea şi răspunderea activităţii de „curăţenie“. În realitate, practic există doar o singură „boală“, o toxemie. Doar că în funcţie de ţesuturile şi organele afectate (ceea ce desigur că produce organismului simptomatici diferite), sunt activate alte microorganisme, anume cele care sunt cel mai bine adaptate la operaţia de „curăţire“. De unde şi reszultă una dintre principalele acuzaţii aduse medicinei alopate, şi poate chiar cea mai mare, că acesta anulează simptomele, dar în fapt nu vindecă boala.

   Este acelaşi lucru cu a deşuruba enervantul beculeţ roşu de la bordul maşinii, care îţi indică faptul că ai undeva o problemă. A-l decupla nu înseamnă însă că ai rezolvat problema. Este în fond o prostie pe care nimeni nu o va face cu maşina lui, dar pe care marea majoritate o fac cu viaţa şi organismul lor!  Şi în fond şi la urma urmei, de ce să ne supărăm pe industria farmaceutică, dacă noi suntem atât de proşti încât ne... deşurubăm singuri beculeţele?

Exorcism medical

   Deci 23 Martie 1883 este o zi de doliu pentru umanitate! Căci în această zi patologia celulară a învins asupra patologiei umorale. Iar de atunci întreaga umanitate este prizonieră în Gulag. de atunci domneşte babilonia în domeniul sănătăţii. În ebraică cuvântul Babylon înseamnă confuzie. Iar în gracă confuzie se numea „diabolos“, ceea ce a devenit în Noul testament „“diavol“. Mâna lungă a diavolului trage sforile în culise şi are mare grije ca marea masă a oamenilor şi nu mai recunoască legile vieţii în spatele vălului confuziei.

   Sănătatea nu mai este o răspundere personală a fiecăruia, ci a devenit ochestiune dependentă de o soartă întunecată. Sănătatea se află în mâna „experţilor“. Farmacologia şi tehnica medicală celebrează un exorcism modern. Dar realitatea este că singurul „atac“ împotriva corpului nostru este efectuat de noi înşine, începând cu îndoparea cu otrăvuri la fiecare dintre cele trei mese ale zilei. În realitate aceasta este singura boală a omului: otrăvirea corpului cu tot felul de toxine. Şi tocmai de aceea (lucru extrem de periculos pentru medici şi industria farmaceutică, care ar rămâne fără „obiectul muncii“ şi al câştigului) nu pot exista mai multe terapii cidoar una: detoxifierea corpului.

Lecţia de sănătate a naturii

   Nu eu ştiu ce „agresori“ externi sunt cauza bolii noastre, ci „otrăvirea“ interioară. Tocmai şi de aceea nu eu ştiu ce fel de chimicale introduse din afară în organism, cu forţa, sunt soluţia bolii. A vindeca o toxemie prin toxine administrate de medic şi farmacis etse un lucru lipsit de sens.

   În toate marile culturi şi religii existau perioade de post. Postul negru, doar cu apă. Acuma noi ne credem moderni, evoluaţi, ne îndopăm cu toate prostiile, şi ne batem joc de tradiţiile spirituale şi religioase universale, certificate şi ferificate de sute de generaţii. Chiar toţi înaintaşii noştrii erau tâmpiţi, şi doar nou şi Facultatea de medicină suntem deştepţi? Vindecarea o poate realiza doar corpul singur, aşa cum atunci când există o problemă într-o familie, doar aceasta singură o şi poate rezolva în mod real.

   Din păcate confuzia (diavolul) are grijă să limiteze la cât mai puţini, numărul celor care pot privi prin vălul atârnat înaintea adevărului. Desigur, în unele cazuri şi situaţii, autovindecarea organismului este un proces greu, dramatic, uneori chiar un „joc cu moartea“. Şi tocmai de aceea o asistenţă medicală este de multe ori un lucru bun. dar atunci când medicul se crede mai deştept decât natura, când el se crede „Dumnezeu“, organismul nu va fi lăsat să se vindece, iar soarta bolnavului va fi pecetluită.

   O criză actuală majoră se profilează din ce în ce mai clar. Medicina alopată nu a reuşit să obţină practic nici un succes de marcă în domeniul bolilor cronice. A pierdut practic toate războaiele. dar în acelaşi timp, cu instinctul sinucigaşului, nu vrea să se reformeze, să se tragă un pas înapoi, să privească şi accepte realitatea şi legile naturii. Ba chiar mai mult, îi împiedică şi pe alţii să intervină sau să ajute. În numele „nobilei arte a medicinei“, în numele ştiinţei prin consens, în numele dogmei medicale şi a profesorilor pe care prin jurământ trebuie să-i respecte, îşi continuă marşul sinucigaş, tâtând atâtea milioane de oameni cu ea. Trist, dar adevărat....

                                                           Traducere: Qui bono