Testele HIV nu sunt teste HIV - Henry
H. Bauer Ph.D.
Articol apărut
în:
Journal of American Physicians and
Surgeons, Volumul 15, Numărul 1, Primăvara 2010
Abstract
Testele pentru detectarea
virusului „HIV“ (human immunodeficiency virus) nu detectează „HIV“; ele răspund
prin „pozitiv“ la o largă gamă de afecţiuni. Docmentele originale (iniţiale)
ale laboratorului lui Gallo nu demonstreazăcă „HIV“ provoacă AIDS. Patentul
bazat pe aceste documente nu demonstrează că testul „HIV“ propus, care este un
test pentru anticorpii „HIV“, este specific anticorpilor „HIV“.
Începând cu
anunţul iniţial precum că „HIV este cauza probabilă a AIDS“ şi până la
afirmaţia că „anticorpii HIV demonstrează o infecţie activă cu HIV“ avem de a
face cu o evoluţie nejustificată care s-a desfăşurat subliminal. Seturile de
teste „HIV“ au fost aprobate doar pentru un control al sângelui şi nu
constituie un diagnostic de infecţie. Nu există un „standard de aur“ pentru
testul „HIV“; testele actuale sunt un adaos (un accesoriu) la diagnosticul
clinic al infecţiei „HIV“.
Consecinţa
aplicării false a testelor “HIV“ duce la inducerea unei afecţiuni iatrogene
unor persoane sănătoase (sau în orice caz neinfectate cu vreun agent patogen denumit
„HIV“) şi la terapierea acestora cu medicamente extrem de toxice pentru tot
restul vieţii.
Introducere
Aşa numitul
„test HIV“ nu a dovedit că poate detecta o infecţie cu acest virus (human immunodeficiency virus, un retrovirus), deşi de
peste un sfert de secol aceste teste au fost larg folosite pentru a diagnoza o
astfel de infecţie. (Sursa bibliografica
1: Test kit inserts. Available at: aras.ab.ca/HIVTestInformation.zip. Accessed Nov 27, 2009. – pe mai departe în text doar numarul sursei biografice
– sursele apar la sfarşitul articolului)
Testele sunt pentru anticorpi (2)
şi sunt aprobate doar pentru analiza sângelui, criteriul lor primar este
sensibilitatea, şi nicidecum specificitatea, iar rezultatele fals pozitive nu
stârnesc prea multe îngrijorări. Dezbaterile tehnice (3) asupra modului prin care poate fi detectată infecţia „HIV“
arată prin ele înşăşi că testele sunt insuficiente pentru a diagnoza
infecţia.
În realitate, un rezultat „pozitiv“ poate fi influenţat de o multitudine
de cauze şi condiţii cum ar fi hipergammaglobulinemia, tuberculoza, vaccinarea
contra gripei (influenza) (4),
primirea de imunoglobulină tetanos (5,6)
şi chiar sarcina. (7-9)
Istoria din spatele acestor condiţii cuprinde câteva aspecte majore:
1-pretenţia iniţială a
descoperirii sau identificării unui retrovirus cauzator al AIDS;
2-metoda patentului de detectare
a anticorpilor despre care se pretinde a fi specifici pentru „HIV“ si astfel
pretenţia construirii unui test „HIV“;
3-extrapolarea pretenţiei că
testele „HIV“ detectează anticorpi asupra presupunerii că un rezultat „pozitiv“
reprezintă dovada unei infecţii „HIV“;
4-în absenţa oricărui „standard
de aur“, folosirea unui prim test (necertificat, nevalidat) de anticorpi ca
bază a validării (certificării) tuturor celorlalte teste (un „standard de aur“
se poate obţine doar atunci când avem date asupra aupra virionilor puri de
„HIV“ obţinuţi de la un individ „HIV“-pozitiv.)
Punerea complect eronată a semnului egal între un test „pozitiv“ şi o
infecţie cu „HIV“ a avut şi are încă grave consecinţe: indivizi sănătoşi la
care la un moment dat a rezultat un test „pozitiv“, au suferit daune fizice,
psihice şi material grave.
În cele ce urmează, atunci când voi cita lucrări mai vechi care implică
terminilogia iniţială de
„T-limfotropic uman“, virus
(HTLV-III) şi virus asociat adenopatiei limfatice (LAV), aceşti termeni vor fi
folosiţi în locul termenului mai recent de „HIV“.
Anunţul descoperirii unui retrovirus care cauzează
AIDS
„HTLV-III este cauza probabilă a sindromului imunodeficitar autodobândit
(SIDA=AIDS)“ anunţa Secretara Departamentului pentru Sănătate (HHS) la o
conferinţă de presă ce a avut loc pe data de 25 Aprilie 1984, făcând astfel o
introducere presupusului descoperitor, Robert Gallo. Patru articole ulterioare apărute în revista „Science“
se străduiau să facă dovada acestei afirmaţii.
Popovic et al. (10) descriau
o linie de celule T „nemuritoare“ (în
laboartoare se folosesc linii de celule care se reproduc permanent singure,
independent de un organism gazdă şi care sunt în fapt celule cancerigene) în
care se putuseră obţine mari cantităţi de HTLV-III prin co-cultivare cu celule
T presupus infectate. Despre retrovirus se spunea că fusese detectat prin
prezenţa transcriptazei reverse (reverse transcriptase – RT). De asemenea
activitatea RT fusese criteriul pentru care se alesese o densitate de 1.6 g/ml pentru
zaharoză (sucroză) ca „bandă“ în care se spunea că virusul fusese găsit la
ultracentrifugare. (Prin centrifugae
particulele şi moleculele dintr-un preparat, în funcţie de greutatea lor
proprie, se acumulează în anumite regiuni, numite „benzi“).
Oricum, RT (revese transcriptase) este
prezentă (şi) în celulele normale (11,12),
fapt care alterează fundamental lucrarea lui Popovic precum şi o serie de alte
cercetări subsidiare şi adiacente ale „HIV“. Microscopia electronică a pretins
să arate o „mare cantitate de particule virale extracelulare“; oricum însă,
acest lucru poate fi demonstrat doar prin izolarea şi purificarea acestor
particule şi prin stabilirea certă a faptului că aceste particule sunt
întradevăr virioni, lucru ce nu a fost
efectuat niciodată. În consecinţă se spune despre vius că a fost detectat
via (prin) reacţia antige-anticopi, dar acest lucru implică o tautologie (teutologie=greseală
de limbaj care constă în repetarea inutilă a aceleiasi idei, formulată cu alte
cuvinte; cerc vicios, pleonasm). În consecinţă a urmat o discuţie de genul
“izolarea nu este izolare”sau “purificarea nu este purificare”.
În continuare s-a statuat că proteinele HTLV-III au fost găsite în 85%
dintre pacienţii AIDS şi că virusul HTLV-III este înrudit cu HTLV-I şi HTLV-II,
retrovirusuri descoperite anterior de Gallo. Spre deosebire de aceasta, virusul
LAV, descris iniţial de Barre-Sinoussi şi Montagnier, nu era pus în legătură cu
HTLV-I şi HTLV-II, iar anticopii erau prezenţi în dor 37,5% dintre cazuri
(seruri recoltate de la pacienţii AIDS). Toate
aceste afirmaţii se vor dovedi în curând a fii false.
HTLV-III era întradevăr LAV, o mostră (probă) a acestuia fiind transmisă
la acea vreme de către Montagnier şi Barre-Sinoussi lui Gallo, care a folosit-o
dând-o drept a lui. Astfel că în 2009 premiul Nobel a fost atribuit doar lui
Montagnier şi Barre-Sinoussi, Gallo fiind exclus (pentru fraudă ştiinţifică, sau mai exact pentru furt şi escrocherie).
Alte numeroase greşeli au fost relevate în activitatea laboratorului lui Gallo,
şi doar datorită acesto greşeli tehnice, Gallo a reuşit ulterior să scape de
acuzaţia de „fraudă ştiinţifică“. (13)(Altfel spus, lucrările lui Gallo erau
atât de pline de greşeli tehnice, încât a putut să se ascundă în spatele
acestora, spunând că din aceasta cauza a comis o „eroare tehnic“ şi nu un furt
calificat. Adică, …portofelul meu semăna atât de tare cu portofelul tău, încât din
greşeală mi-am băgat mâna în buzunar la tine şi l-am luat….).
Într-un articol colectiv, Gallo et al. (14) pretindeau că au izolat HTLV-III la 26 dintre 72 de pacienţi
AIDS, 18 din 21 fiind în stadiul de pre-AIDS, 3 din 4 erau mame sănătoase cu
copii bolnavi de AIDS, iar 1 din 22 erau „subiecţi normali homosexuali“. Oricum,
cu cât boala devenea mai severe, ar fi fost de aşteptat să se găsească mai
mulţi agenţi patogeni activi (o cantitate mai mare) decât mai puţini (o
cantitate mai mică), astfel că apare ciudat faptul că această „cauză primară a
AIDS“ nu putuse fi găsită decât în 36% dintre pacienţii aflaţi în faza de boală
activă, atâta timp cât putuseră fi găsiţi în 85% dintre cei cu pre-AIDS!
Pe deasupra încă, simptomele „pre-AIDS“ erau febra şi inflamarea
ganglionilor limfatici, simptome care se întâlnesc în multe alte boli care nu
sunt „precursoare“ specifice pentru AIDS; aceste simptome sunt considerate a fi
precursoare pentru AIDS doar atunci când apar la persoane încadrate în
„categoriile de risc“, homosexuali sau consumatori de droguri injectate
intravenos. Nemai vorbind de faptul că termenul „izolare“ a fost fraudulos
folosit, aşa cum arătam mai sus.
Un al treilea articol publicat în aceeaşi perioadă de timp (15) pretindea din nou că HTLV-III este
„un adevărat membru al familiei retrovirusurilor HTLV“ dar totuşi „… clar
distinc faţă de HTLV-I şi HTLV-II“. În acest fel se crea o confuzie în privinţa
tipului de antigen care era asociat fiecăruia dintre aceste retrovirusuri.
Astfel, p61 şi p65 erau „descifraţi la HTLV-I“, iar acum deseori erau depistaţi
în serul pacienţilor AIDS. Antigenele HTLV-III erau „asemănători în mărime“
(dimensiune) cu cei ai altor virusuri HTLV, dar includeau trei grupuri
„serologice noi“: p44 şi p24, care erau un „grup specific“; p65 care era comun şi
celorlalte virusuri HTLV; şi un al treilea grup de „afiliere necunoscută“.
Într-un alt loc din articol se spunea că „anticorpii pentru structurile
proteinice HTLV, mai ales p24 şi p19… nu sunt detectabili la marea majoritate a
pacienţilor AIDS…“
Ulterior însă p24 este inclus printre „cele mai proeminente.. antigene“
ale HTLV-III, anume „p65, p60, p55, p41 şi p24“.
Mai puţin proeminenţi erau p88, p80, p39, p32, p28, şi p21.“ Unele reacţii
„încrucişate“ ale p65 cu HLTV-I au fost recunoscute (acceptate), la fel ca şi
reacţii încrucişate cu antigene relatate Gag nespecifice. Cu toate acestea,
specifici au fost declaraţi p65, p55, p41, p39, p32, şi p24 ca fiind „noua
expresia a infecţiei virale“; dar bineînţeles că aceasta nu exclude
posibilitatea ca aceste antigene să fie corelate cu alţi agenţi patogeni, în
afara HTLV-III.
Este evident că anomaliile imunitare găsite la pacienţii AIDS sunt de
asemenea găsite la persoane care suferă de, spre exemplu, tuberculoză, diabet,
malarie, macroglobulinemie, anemie aplastică sau thalassemie, şi de asemenea că
ei pot fi induşi prin adrenalină, prednison sau virusul Epstein-Barr. (16)
Al patrulea articol (17) raporta
faptul că antigenele HTLV-III reacţionau cu serul a 88% dintre pacienţii AIDS
şi cu 79% dintre homosexualii cu simptome pre-AIDS precum şi cu mai puţin de 1%
dintre subiecţii heterosexuali. De această dată reacţia majoră se spunea că a
fi contra p41. Ceea ce trebuieşte aici
însă remarcat (şi reţinut pentru viitor) este faptul că antigenele reacţionau
la 88% dintre pacienţii AIDS, deşi HTLV-III fusese găsit doar în 36% dintre
pacienţi.
Deseori până acuma a fost remacat şi subliniat faptul că acest aticol
era departe de a demonstra că HTLV-III era necesar şi suficient pentru AIDS;
spre exemplu că „aceste evidenţe nu constituie dovada izolării unui retrovirus,
dovada că virusul ar fi exogen sau dovada că virusul a cauza AIDS.“ (18) Întradevăr, lucarea lui Gallo
reprezenta în fapt o pocedură ciculară: (19,
20) se arăta că anticorpii din serul pacienţilor AIDS şi pre-AIDS
reacţionau cu material preluat din culturi infectate cu agenţi neidentificaţi
prezenţi în serul subiecţilor AIDS şi pe-AIDS. Deficienţa cea mai gravă a
studiului respectiv era însă că nu se arăta dacă există sau nu o reactivitate
similară în cazul altor condiţii fiziologice sau al altor afecţiuni în afară de
AIDS, iar studiile ulterioare au relevat
întradevăr multe situaţii şi condiţii în care testele HIV prezentau rezultate
„fals pozitive.“
Patentul pentru detectarea virusului
Patentul US 4.520.113, datat 28 Mai 1985 şi acordat lui Robert Gallo şi
colaboratorilor Mikulas Popovic şi Mangalasseril G. Sarngadharan, clama că
„antigenii asociaţi cu infecţia celulelor umane cauzată de către acest virus
sunt recunoscuţi ca fiind specifici pentru anticorpii pacienţilor AIDS. În mod
expres, HTLV-III izolat de la pacienţii AIDS şi transmis prin co-cultivare cu o
linie celulară HT sunt detectaţi specific la anticorpii din serul uman prelevat
de la pacienţii AIDS.“
Testul nu este specific
Noul test era foarte simplu de manevrat având în vedere că a dat un
rezultat pozitiv în 88% dintre pacienţii AIDS şi 79% dintre homosexualii
pre-AIDS, dar mai ales având în vedere că reacţii de asemenea „pozitive“ au
fost constatate la donatori de sânge (evident neinfectaţi) (17), ceea ce a dus de la bun început la concluzia că testul nu este specific.
Unul dintre motive este pretenţia că p41ar fi cel mai caracteristic şi
proeminent antigen specific „HIV“ şi că p65, p60, p55 şi p24 „nu au fost
detectaţi în serul normal“. Se ştie însă că p24 a fost găsit în cantitate
substanţială la pacienţii cu scleroză multiplă, limfoma celulelor T şi în cazul
negilor generalizaţi.(21) Încă şi
mai mult, la aproximativ 15% dintre donatorii de sânge sănătoşi, p24 constituia
„banda pedominantă“ în testul Western Blot, iar p41 a fost de asemenea găsit în
trombocitele indivizilor sănătorşi.(18)
Departe de a fi specifici pentru pacienţii „HIV“ sau AIDS, p24 şi p41 nu sunt nici măcar specifici pentru o stare de boală în
general.
Isolarea nu este izolare; purificarea nu este
purificare
În documentaţia patentului la fel ca şi în articolele
timpurii din „Science“, precum şi în toată literatura „“HIV“/AIDS de până în
prezent, „izolarea“ şi „purificarea“ nu au acelaşi înţeles (sens) cu ceea ce se
înţelege în pactica comună asupra acestor doi temeni, şi anume că „izolare“
înseamnă ca particula pertinentă să fie extrasă din locaţia ei originară (în
cazul nostru, din serumul unui pacient „HIV“-pozitiv), iar „purificare“
eliminarea tuturor elementelor străine din „izolat“, cu scopul de a rămâne
complect liber doar entitatea pertinentă (în cazul nostru, virusul „HIV“).
Spre deosebire de aceste definiţii şi înţelesuri general comune, în
limbajul „HIV“/AIDS, „izolare“ şi „purificare“ nu înseamnă izolarea şi
purificarea „HIV“ de la un pacient AIDS sau de la un individ “HIV“ pozitiv. În
fapt, celule albe de sânge de la un pacient sunt cultivate împreună cu celule T
dintr-o linie „nemuritoare“ original stabilită de Gallo, care a folosit
suplimentar stimulată extern cu substanţe cum ar fi fitohemaglutinin sau IL-2,
care se presupunea că fac culturile de celule sensibile la retrovirusuri.
Se susţine că a fost efectuată „izolarea“ dacă: 1 – cultura prezintă o
activitate RT (reverse treanscriptase) – despre care oricum ştim acuma că nu
este specifică retrovirusurilor (11, 12) sau
2 – când un extract din această
cultură este capabil să facă ceea ce făcea izolatul original, adică să
infecteze alte culturi. O astfel de procedură nu reuşeşte a demonstra că exista
prezent vreun virion în izolatul original recoltat de la o fiinţă umană: orice
virion autentic prezent în cultură poate fi generat prin procedeele de
cultivare. Nu se poate exclude faptul că o cultivare produce ab
initio o entitate ce poate genera un răspuns pozitiv al testului „HIV“.
Intradevăr, genomul uman normal include astfel de secvenţe ADN similare (omoloage)
cu „HIV“, iar acest lucru poate fi exprimat (se poate petrece) prin anumite
tehnici de cultivare similare cu cele folosite în cercetaea „HIV“/AIDS. (18)
„Purificare“ în limbajul „HIV“/AIDS înseamnă că materialul presupus a fi
contaminat cu „HIV“ este ultra-centrifugat într-un mediu special (preparat
special) iar anumite sedimente dintr-o anumită densitate sunt consideate a fi
„HIV“. În realitate, fotografiile unui astfel de„izolat“ şi „purificat“ făcute
cu microscopul electronic ne prezintă o adunătură pestriţă de resturi (deşeuri,
gunoi) celulare. Este evident că nu conţin virioni puri, ba chiar nu există
nici o dovadă că ar conţine în general vreun virion. (22, 23)
Gallo a mai pretins de asemenea că nu este necesară o purificare a
virusului „HIV“ deoarece metoda sa de cultivare producea atât de mult
(cantitativ) din acesta, încât nu mai avea importanţă ce ar mai fi conţinut în
plus: „În privinţa purificăii… retrovirusul iese afară din celulă (prin
membrana ei). În acest caz, incorporează anumite proteine celulare. Dacă ai o
cantitate mică de virus pe care o pui în sucroză (mediul pe bază de zahăr
folosi în procedeul de ultra-centrifugare) va fi greu. Ori prin procedura de
cultivare obţinem o mare cantitate de virus dintr-o cantitate mică de celule,
astfel că virusul conţine mai puţine proteine proprii celulei gazdă, şi deci
este mai pur.“ (24)
Această afirmaţie, că o mare cantitate de presupus virus în comparaţie
cu deşeurile celulare este bună sau mai bună decât virusul pur, nu poate sta în
picioare. Prezenţa a ceva necunoscut, nedetectat, indiferent în cât de puţină
cantitate, poate deforma experimentul precum şi rezultatul lui. Impurităţile
prezente într-o cantitate prea mică pentru a putea fi detectate pot produce efecte
măsurabile, dacă aceste efecte sunt de natură enzimatică sau catalitică.
Afirmaţii uitate
Un număr de afimaţii făcute în patentul pentru test au fost uitate „pe
tăcute“. Spre exemplu aceea că există o evidentă reacţie încrucişată cu HTLV-I
şi HTLV-II ale lui Gallo. Gallo raportase iniţial izolarea HTLV-I la un pacient
AIDS (25) şi descrisese HTLV-I şi
HTLV-II ca „singurii co-factori cunoscuţi specifici pentru AIDS.“ (26)
Patentul atribuie lui p41 principala specificitate a testului, şi
deasemenea o oarecare activitatepentru
p65, p60, p55 şi p24. Dar criteriile actuale ale Western Blot includ p160,
p120, p68, p55, p53, p41, p39, p32, p24 şi p18; doar trei din cele cinci
antigene ale lui Gallo ca fiind specifice pentru „HIV“ se reîntâlnesc printre
cele 10 antigene presupuse în prezent a fi specifice pentru „HIV“, în timp ce
alte şapte antigene sunt complect noi (faţă de patentul lui Gallo).
Lucrurile stau în realitate cu mult mai rău, deoarece la ora actuală nu
s-a căzut de acord asupra combinaţiei dintre aceste „p“-uri care ar trebui să
fie specifici pentru „HIV“.(27) De
exemplu în Africa sunt suficiente pentru un rezultat pozitiv două din
următoarele trei: p160, p120 sau p41. Pe de altă parte, pentru un test pozitiv
în Australia, Germania sau Anglia este necesar ca toatea aceste antigene împreună
să fie prezente. În USA au fost folosite cinci criterii diferite în funcţie de
diferitele grupui de risc! (După motto-ul
că „unii sunt mai oameni decât alţii“, dar nu ar fi nici prima şi pobabil nici
ultima idee cu iz neo-nazist a Americii moderne).
Criterii arbitrare pentru rezultatul „pozitiv“
Testul ELISA, testul anticorpi primar, se face prin măsurarea intensităţii
culorii. Oricum, nici un test nu este perfect incolor. Singura modalitate
obiectivă de a identifica intensitatea culorii care ar corespunde unei absenţei
garantate a presupuşilor anticorpi contra „HIV“ ar fi să avem mostre de la
anticopi despre care se ştie că nu au fost expuşi la „HIV“, ceea ce este
practic imposibil. Ca cea mai bună modalitate de abordare, recunoscută însă ca
fiind imperfectă, este repetarea testului cu folosirea de sânge de la donatori.
(3)
Exemplul 1 din patent raportează că „dacă este prezentă o absorbţie mai
mare de trei ori decât media a 4 negative normale, testul este considerat ca
având rezultat pozitiv.“ Ori astfel este extrem de uşor de manevrat o detecţie
specifică a ceea ce ar fi caracteristic pentru AIDS. Nu se poate exclude că
unul dintre „ testele de control normale“ poate să conţină mici cantităţi de
anticorpi „HIV“, sau că „citirea“ absorbţiei ca fiind de trei ori mai mare faţă
de „normal“ să fie provocată de reacţii încrucişate.
Şi din alte puncte de vedere patentul este foarte puţin „impresionant“.
Exemplele 1 şi 4se referă ambele la
datele afişate în tabelul 1 şi descriu aceiaşi procedură, dar prin cuvinte
diferite; pentru care motiv aceste exemple au fost pezentate ca fiind diferite
(separate) rămâne un mister. Printr-un singur paragraf, exemplul 5 statuează o
certificare a specificităţii, fără însă a da explicaţii asupra modului cum s-a
ajuns la această concluzie, respectiv în baza căror experimente.
Acesta NU este un test „HIV“
În
esenţă, maniera în care a fost dezvoltat acest test face din el în cel mai bun
caz un test pentru AIDS şi pre-AIDS, şi nicidecum un test pentru retroviusul
„HIV“ (un test care ar trebui să fie mai sensibil pentru pre-AIDS decât pentru
AIDS). În plus, deoarece simptomele pre-AIDS (noduli limfatici umflaţi şi
febră) se pot întâlni într-o largă serie de alte afecţiuni, testul este în mod
evident un test de boală nespecific.
Pacienţii cu mai multe afecţiuni simultane pot reacţiona „pozitiv“ la test. După ce testul a fost folosit pentru o bună
bucată de timp, s-a mai constat şi faptul că poate califica „pozitiv“ şi
condiţii care nu sunt absolut de loc o „boală“, cum ar fi vaccinarea sau
graviditatea (sarcina).(4-9)
Anticorpii ca dovadă a infecţiei
Este evident că publicaţiile
ştiinţificeşi patentul pentru test sunt
insuficiente pentru a justifica afimaţia că HTLV-III este „probabila cauză a
AIDS“. Atunci cum s-a ajuns ca un test anticopi mai puţin decât nespecific să
constituie baza aserţiunii (sentinţei) că o pesoană este infectată activ cu
„HIV“?
Rodney Richards, care a lucrat la
dezvoltarea primului test ELISA „HIV“ (produs de Abbott Laboratories) ne-a
furnizat o cronologie detaliată care arată cum s-a ajuns de la anticorpi la
concluzia unei infecţii active. (28)
Povestea ar putea părea incredibilă, dacă nu ar fi complect documentată prin
materiale oficiale din domeniul public, citate de Richards.
Iniţial, în 1984, CDC (Center for
Disease Control and Prevention) avea destule informaţii asupa posibilităţii ca
testul anticorpi să ofere rezultate fals-pozitive. „La persoanele cu risc înalt
de AIDS este „de presupus“ o expunere anterioară la virus; oricum, dacă pesoana
este în fapt infectată sau imună la virus nu se cunoaşte, aşa că trebuieşte
determinată frecvenţa virusului în persoanele cu anticorpi contra virusului.“ (29)
Şase luni mai târziu CDC admitea că
există o rată înaltă de rezultate fals pozitive atunci când se făceau teste
asupra populaţiilor sănătoase cu risc redus: în concluzie nimeni nu trebuia
informat asupra rezultatului pozitiv până nu se efectua o a doua testare. (30)
La trei luni după aceasta, FDA (Food and Drug Administration) aproba
testul ELISA al firmei Abbott pentru analizarea sângelui. Desigur că este util
să iei toate măsurile necesare pentru a depista eventuala prezenţă a unui agent
patogen în sângele care, spre exemplu, urma să fie folosit pentru transfuzii:
mai bine să arunci 100 de fiole de sânge donat, decât să permiţi transmiteea
unui agent patogen printr-o fiolă de sânge pentru transfuzie infectată. Şi oricum,
este o problemă să informezi pe cineva că este infectat şi deci bolnav de o
maladie incuabilă, în baza unui test nesigur. Instrucţiunile care însoţeau
testul Abbott conţineau respectivele rezeve: „Nu există un standard recunoscut
pentru stabilirea prezenţei sau absenţei anticorpilor contra „HIV-1“ în sângele
uman…. Riscul ca o persoană asimptomatică cu reacţie repetată la probele de
serum să dezvolte AIDS sau condiţii similare AIDS nu este cunoscut.“ Aceleaşi
precauţii apar şi în instrucţiunile pentru testul Western Blot aprobat în 1987
şi larg folosit ca presupusă confirmare a dublului test ELISA pozitiv. (28) Aserţiuni similare se regăsesc în
practic toate testele manufacturate de diferite firme până în prezent. (1)
La câteva luni după ce testul Abbott a fost aprobat pentru analiza
sângelui, datele donatorilor de sânge arătau că 44% din probe erau puternic
pozitive pentru anticorpii „HIV“, dar nu conţineau nici un virus detectabil în
cultură. Similar, 40% din homosexualii testaţi pozitiv la testul anticorpi nu
aveau virusul detectabil. (31)În aproape jumătate dintre cazuri, la ambele
grupuri, de risc mare şi de risc scăzut, un test anticorpi „HIV“ pozitiv era
corelat cu o absenţă a virusului.
Această realitate îi stătea CDC-ului „în gât“. Datele arătau că în
jumătate din cazuri absenţa virusului ea acompaniată de certificarea prezenţei
anticorpilor contra „HIV“. Ceea ce din punct de vedere al logicii de bun simţ
este imposibil! Cum să ai anticorpi
contra unui agent patogen care nu există în organism? Iar dacă a existat în
trecut, astfel că s-au format anticorpi contra lui, dar în prezent nu este
detectabil, înseamnă că persoana respectivăa înfrânt infecţia, şi deci nu este bolnavă, şi nu are de asemenea nici
o logică să fie terapiată! Astfel că CDC-ul a decretat pur şi simplu că: „Deoarece există un mare procent de persoane
asimptomatice seropozitive, trebuie presupus că toate persoanele seropozitive,
indiferent că sunt simptomatice sau nu, pot fi capabile de transmiterea
infecţiei.“ (30)(De aici mai rezultă şi faptul că nu se ştia
care era proporţia donatorilor seropozitivi infectată în mod real!)
Se poate presupune că CDC era îngrijorată în privinţa prevenirii
transmiterii virusului „HIV“: mai bine să avertizezi un mare număr de persoane
neinfectate asupra posibilităţii unei infecţii fatale decât să permiţi unui mic
număr de persoane infectate să răspândească infecţia. Aceasta însă ignoră
devastatoarele efecte psihice asupra multor persoane neinfectate, care eau
astfel „prostite“ să ceadă că în ei se află „la lucru“ o infecţie incurabilă,
cu un inevitabil sfârşit fatal.
CDC-ul a mers însă mai departe decât să creadă că o seropozitivitate ar
însemna automat o infecţie. În 1986, într-un articol apărut în JAMA (Journal of
American Medical Association) – care era mult mai amplu decât un simplu raport
săptămânal asupra mortalităţii şi morbidităţii – cercetătorii CDC defineau
„seropizitiv“ ca fiind echivalent cu „infectat“. (33)
Aşa cum sublinia Richards (28)
toate datele citate raportau că virusul nu putea fi cultivat (respectiv
depistat) la un mare procent dintre seropozitivi. CDC-ul însă a ignorat această
evidenţă (a cultivării) decretând că seropozitiv înseamnă în acest caz
(„HIV“=AIDS) infectat.
CDC-ul a continuat să renunţe la orice fel de limitări, decretând că
„prezenţa anticorpilor indică o infecţie“ (34)
şi aceasta nu ca o măsură preventivă contra transmiteii infecţiei, indiferentdacă persoanele se regăseau în categoria de
risc înalt sau în grupul persoanelor cu risc redus, şi indifeent dacă persoana
respectivă era simptomatică sau asimtomatică. A fost pur şi simplu decretat
dogmatic, fără nici o excepţie, că „seropozitiv“ înseamnă „infectat“. Desigur,
aceasta înseamnă malpractică în domeniul sănătăţii publice, bazată pe o „ştiinţă“
falsă.
Mai mult, Richards (28) a
subliniat că CDC şi-a depăşit atribuţiile de „paznic“ al sănătăţii publice prin
această aserţiune, care dicta doctorilor ce anume să facă în baza unui test
particular, şi aceasta, pe deasupra, în contradicţie cu FDA, care ear
responsbil cu protecţia consumtorului, şi care afirmase doar cu câteva luni mai
înainte că: „Semnificaţia anticorpilor la un individ asimptomatic nu este
cunoscută.“ (35)
Nu există un „standard de aur“ pentru testele „HIV“
Până în acest moment, m-am referit la situaţia şi lucrările ştiinţifice
din anii 80. Au fost corectate toate aceste deficienţe? Simplu şi indiscutabil,
răspunsul este : NU!
Pe departe, toate lucrările
ulterioare s-au bazat pe articolele iniţiale prezentate mai sus. Pe de altă
parte, a rămas clar pentru experţii de azi că un test „HIV“ pozitiv nu
semnifică prin el o dovadă a unei infecţii, indiferent că vorbim de ELISA,
Western Blot, de procedura PCR sau de cultivare. Doar că această conştientizare
a unei evidente realităţi nu depăşeşte limitele literaturii de specialitate,
marele public nefiind informat asupra acestei realităţi.
Următorul citat este luat din capitolul scris de Weiss şi Cowan din
ediţia a patra a manualului standard, care poate fi considerat ca fiind „teoria
de bază admisă oficial“,şi aceasta datorită câtorva motive: Weiss a lucrat în
acest domeniu de la bun început, publicând începând cu 1984, inclusiv împreună
cu Gallo; iar manualul a primit recenzie favorabilă şi a fost acceptat de JAMA (36) (a treia ediţie) şi de „Clinical
Infectious Diseases“ (37) şi de JAMA
(38) (a patra ediţie a manualului):
În termenii respectivi, nu este nevoie de spus mai mult decât că în
absenţa „standadului de aur“ adevărata sensibilitate şi specificitate pentru
detecţia „HIV“ rămâne întrucâtva imprecisă.“ (la pag.150)
Evident că „întrucâtva“ este un eufemism: lipsa „standadului de aur“
face ca orice afirmaţie sau test să fie extrem de dubioase. Virioni puri de
„HIV“, care sunt „sine qua non“ necesari pentru stabilirea unui standard, nu au
fost niciodată obţinuţi de la un pacient AIDS sau de la unul „HIV“ pozitiv.
Douzecişicinci de ani nu au adus un test „HIV“ valid. Weiss şi Cowan au
arătat clar că „deducerea“ unei infecţii „HIV“ este o chestiune de
probabilitate şi nicidecum o cetitudine, iar aceasta necesită deci o
interacţiune între rezultatele de laborator şi informaţiile clinice care să includă
cât mai multe informaţii asupra istoriei pacientului şi clasificări în domeniul
categoiilor de risc. Ei mai adaugă:
„Probabilitatea de evaluare a pre-testului (sublinierea apare în originalul) necesită o atentă intepetare (pag.
149). O parte esenţială a procedurii de testare are loc înainte ca testul să
aibe loc; aceasta este estimarea probabilităţii infecţiei (probabilitatea
pre-testului). Aceasta este necesară pentru a putea intepreta adecvat
rezultatul testului, (indiferent că este vorba de unul clinic, de consiliere
sau de cercetare) şi are un impact dramatic asupa valorii predictive de după
testare (probabilitatea post-test) (pag.155). Nici un test „per se“ (prin sine
însuşi) nu poate constitui baza pentru diagnostic, ci este mai degrabă un
ajutor pentru un diagnostic corect. Practicianul trebuie să folosească
rezultatele testelor în contextul tabloului clinic, pentru a obţine un
diagnostic corect“ (pag.172) (3)
Importanţa acestor incertitudini
este ilustrată într-un tabel (3)
(pag.149) în care se arată că în grupul populaţiei de risc redus (prevalenţă a
„HIV“ de sub 0,1%), un rezultat pozitiv al unui test „HIV“ are doar o şansă din
şase de a fi real pozitiv; cinci rezultate din şase sunt „fals pozitive“. În
consecinţă, la o prevalenţă de 99,9%, un resultat negativ va avea doar o şansă
din şase ca să fie întradevăr negativ (odată ce un individ a fost desemnat a
apaţine categoiei de „risc înalt“), deci un test „HIV“ negativ nu poate fi
acceptat ca a indica definitiv o absenţă a infecţiei, şi de aceea sunt necesare
teste suplimentare.
Aceasta s-ar baza pe un test ipotetic care
să fie 99,5% sensibil şi 99,5% specific, dar nici un test nu este 100% sensibil
şi specific. Astfel că „credinţa“ că o persoană aparţine unuia sau altuia
dintre grupurile de risc influenţează interpretarea testelor de laborator şi
tinde să devină o „profeţie cu autoîndeplinire“.
Concluzii
Nu există un standad de aur pentru testele „HIV“. Practica curentă este
de a considera testele pozitive ca o dovadă a unei infecţii active, deşi
testele anticorpi s-au dovedit a nu fi specifice pentru anticorpii „HIV“, şi
nici chiar prezenţa anticorpilor „HIV“ nu duce la certificarea unei infecţii
active „HIV“, ci eventual arată o expunere la boală şi un anumit grad de
imunitate.
Rezultă că oameni sănătoşi sunt „înşelaţi“, fără justificare, ba chiar
iresponsabil, şi condamnaţi la o terapie cu medicamente toxice pe toată durata
vieţii. Acest lucru este mai ales valabil pentru persoanele incluse în
aşa-zisele „categorii de risc înalt“. În afară de Africa, în restul lumii în
aceste categorii intră homosexualii şi dependenţii de droguri intravenoase, dar
şi pacienţii cu tuberculoză. Iar mai nou şi femeile însărcinate ar trebui să
fie incluse într-o categorie de risc căci în cazul lor apar foarte des
rezultate fals pozitive. Ceea ce este absolut caraghios!
În ultimii ani şi populaţia de culoare din toate categoriile sociale şi
economice din USA ar trebui inclusă într-o categorie de risc înalt, deoarece în
rândul ei se întâlnesc frecvent rezultate pozitive ale testelor. Iar cazul
femeilor de culoare care pe deasupra mai sunt şi însărcinate este cu atât mai
absurd, cu cât în anumite privinţe, un test pozitiv implică anumite proceduri
juridice contra persoanelor respective (obligativitatea aceptării terapiei,
ceea ce este de-a dreptul monstruos, având în vedere care pot fi efectele
medicamentelor toxice asupra copiilor încă nenăscuţi).
Astfel putem vorbi în cazul teoriei „HIV“/AIDS, dar mai ales a testelor
„HIV“, de prejudicii iatrogenetice provocate unui număr considerabil de fiinţe
umane, lucru care implică o răspundere morală, juridică şi financiară din
partea corpului medical, al instituţiilor guvernamentale din domeniul sănătăţii
şi al concernelor farmaceutice. Dar în primul rând, din partea corpului
medical, al medicilor alopaţi!
Henry H. Bauer, Ph.D., este profesor emerit de chimie şi studii
ştiinţifice şi decan emerit de arte şi ştiinţă la Institutul Politehnic
Virginia şi la State University (Virginia Tech). Adresa: 1306 Highland Circle,
Blacksburg VA 24060-5623; E-Mail: hhbauer@vt.edu
Mulţumiri: Îi sunt foarte recunoscător lui Rodney Richards pentru discuţiile
clarificatoare, mai ales în ceea ce priveşte faptul că testele „HIV“ sunt în
realitate teste „AIDS“. De asemenea sunt recunoscător recenzanţilor anonimi ale
căror comentarii au stimulat considerabil îmbunătăţirea acestui material.
Posibil conflict de interese: Sunt autorul cărţii „Originile, persistenţa şi
căderea teoriei HIV=AIDS“, care susţine faptul că HIV nu este cauza AIDS.
Referinţe, Bibliografie: (1) Test kit inserts. Available at:
aras.ab.ca/HIVTestInformation.zip. Accessed Nov 27, 2009. (2) U.S. Food and Drug
Administration. Complete list of donor screening assays for infectious agents
and HIV diagnostic assays, last updated Nov 23, 2009. Available at:
www.fda.gov/BiologicsBloodVaccines/
BloodBloodProducts/ApprovedProducts/LicensedProductsBLAs/
BloodDonorScreening/InfectiousDisease/ucm080466.htm. Accessed Dec 25,2009. (3) Weiss SH, Cowan EP Chapter 8.
Laboratory detection of human retroviral infection. In: Wormser GP (ed.). AIDS
and Other Manifestations of HIV Infection. 4th ed. London: Academic Press;
2004. (4) Johnson C. Whose antibodies are
they anyway? Factors known to cause false positive HIV antibody test results.
Continuum, 1996;#3(Sept./Oct):4. Available at www.virusmyth.com/aids/ hiv/cjtestfp.htm.AccessedNov27,2009.
(5) Saag MS, Holodniy M, Kuritzkes
DR, et al. HIV load markers in clinical practice. Nature Med 1996;2:625-629. (6) Gonnelli A, Almi P Rubino M,
Toti M. Transiently positive HIV antibody test after treatment with tetanus
immune globulin. Lancet 1991; 337:731. (7) Taha TE, Dallabetta GA, Hoover
DR, et al. Trends of HIV-1 and sexually transmitted diseases among pregnant and
postpartum women in urban Malawi.AIDS 1998;12:197-203. (8) Gray RH, Wabwire-Mangen F,
Kigozi G, et al. Randomized trial of presumptive sexually transmitted disease (STD)
or venereal disease
(9) Gray RH, Li X, Kigozi G, et al. Increased risk of
incident HIV during pregnancy in Rakai, Uganda: a prospective study. Lancet
2005;366:1182-1188. (10) Popovic M, Sarngadharan MG,
Read E, Gallo RC. Detection, isolation, and continuous production of cytopathic
Of or relating to degeneration or disease of cells. retroviruses (FLVF)
from patients with AIDS and pre-AIDS. Science 1984;224:497-500. (11) Mayer RJ, Graham Smith R, Gallo
RC. Reverse transcriptase in normal rhesus monkey placenta. Science
1974;185:864-867. (12) Bauer G. RNA-dependent DNA
polymerase (reverse transcriptase). Blut 1977;35:3-9. (13) Crewdson J. Science Fictions: A
Scientific Mystery, a Massive Coverup, and the Dark Legacy of Robert Gallo.
Boston, Mass.: Little, Brown; 2002. (14) Gallo RC, Salahuddin SZ,
Popovic M, et al. Frequent detection and isolation of cytopathic retroviruses
(HTLV-III) from patients with AIDS and at risk for AIDS. Science
1984;224:500-503. (15) Schupbach J, Popovic M, Gilden
RV, et al. serological pertaining to or emanating from serology.
(16) Papadopulos-Eleopulos E. Reappraisal of AIDS: Is the oxidation induced by
the risk factors the primary cause? Medical Hypotheses 1988;#25:151-162. (17) Sarngadharan MG, Popovic M,
Bruch L, et al. Antibodies reactive with human T-lymphotropic retroviruses
(HTLV-III) in the serum of patients with AIDS. Science 1984;224:506-508. (18) Papadopulos-Eleopulos E, Turner
VF, Papadimitriou JM. Has Gallo proven the role of HIV in AIDS? Emergency
Medicine [Australia] 1993;5:113-123. (19) Hodgkinson N. Why an HIV test
may not provide proof positive at all. The Business, May 9/10,2004:1,6. (20) Hodgkinson N. HIV diagnosis: a
ludicrous case of circular reasoning. TheBusiness, May 16/17,2004:1,4. (21) Ranki A, Johansson E, Krohn K.
Interpretation of antibodies reacting solely with human retroviral core
proteins. N Engl J Med 1988;318:448-449. (22) Gluschankof P Mondor I,
Gelderblom HR, Sattentau QJ. Cell membrane vesicles are a major
contaminant (23) Bess JW, Gorelick RJ, Bosche
WJ, et al. Microvesicles are a source of contaminating cellular proteins found
in purified HIV-1 preparations. Virology 1997:230:134-144. (24) Transcript of Gallo testimony.
Available at http://garlan.org/Cases/ Parenzee/Gallo.html. Accessed Nov 27,
2009. (25) Gallo RC, sarin .....
Click the link for more information. PS, Gelmann EP, et al. Isolation of human
T-cell leukemia virus (26) Gallo RC. Virus Hunting: AIDS,
Cancer, and the Human Retrovirus. New York, N.Y.: Basic Books; 1991:248. (27) Papadopulos-Eleopulos E, Turner
VF, Papadimitriou JM, et al. Mother to Child Transmission of HIV and its
Prevention with AZT or zidovudine (zīdō`vydēn'),
(28) Richards R.App. 2. The birth of antibodies equals infection. In: Farber C.
Serious Adverse Events: An Uncensored History of AIDS. Hoboken, N.J.: Melville
House; 2006:333-340. (29) Centers for Disease Control and
Prevention. Antibodies to a retrovirus etiologically associated with acquired
immunodeficiency syndrome (AIDS) in populations with increased incidences of
the syndrome.
(30) Centers for Disease Control and Prevention. Provisional Public Health
Service inter-agency recommendations for screening donated blood and plasma for
antibody to the virus causing acquired immunodeficiency syndrome. MMWR
1985;34:1-5. (31) Centers for Disease Control and
Prevention. Current trends update: Public Health Service Workshop on Human
T-Lymphotropic Virus Type III Antibody Testing--United States. MMWR
1985;34:477-478. (32) Centers for Disease Control and
Prevention. Current trends: additional recommendations to reduce sexual and
drug abuse-related transmission of human T-lymphotropic virus type III/
lymphadenopathy-associated virus. MMWR 1986;35:152-155. (33) Ward JW, Grindon AJ, Feorino
PM, et al. Laboratory and epidemiologic evaluation of an enzyme Immunoassay
(34) Centers for Disease Control and Prevention. Perspectives in disease
prevention and health promotion. Public Health Service guidelines for
counseling and antibody testing to prevent HIV infection and AIDS. MMWR
1987;36:509-515. (35) Cruzan S. FDA News, Apr
30,1987, pp 87-111. (36) Panwalker AP reviewer. JAMA
1999;281:1757. Review of: Wormser GP(ed.). AIDS andOther Manifestations of HIV
Infection. 3rd ed. (37) Johnson SC, reviewer. Clin Inf
Dis 2005;40:1866-1867. Review of: WormserGP(ed.).AIDS and Other Manifestations
of HIV Infection. 4th ed. (38) Manfredi R, reviewer. JAMA
2005;293:1393-1394. Review of: Wormser GP (ed.). AIDS and Other Manifestations
of HIV Infection. 4th ed.
Nota Qui bono: deşi
asupra falsităţii testelor „HIV” am mai vorbin în articolele traduse şi postate
în rubrica AIDS a Siteului nostru, am tradus acest articol al lui Henry H.
Bauer din două motive. Primul este cel al unei focusări clare asupra testelor
de confirmare a infecţiei „HIV”, respectiv a falsităţii acestor teste.
Critica directă, clară, relevarea inexactităţii
şi inutilităţii acestor teste cu implicaţii majore asupra întregii problematici
a AIDS (SIDA), duce la câteva concluzii foarte grave:
1 - inexistenţa unui
aşa-numit retrovirus „HIV”, falsitatea cauzalităţii „HIV”=AIDS, implicit a întregului
eşafodaj terapeutic cu medicamentaţie antivirală toxică;
2 - răspunderea care
merge până la limita penalului, care revine corpului medical alopat, virologilor
şi cercetătorilor, în ceea ce priveşte terapierea de peste 25 de ani, a zeci şi
sute de mii de oameni, cu o medicamentaţie otrăvitoare, toxică, ce a dus la crearea
de daune ireparabile sănătăţii şi chiar la sfârşitul prematur şi tragic a acestor
zeci şi sute de mii de pacienţi, printre care nu avem voie să uităm miile de
copiii nevinovaţi torturaţi şi chiar omorâţi în baza unei teorii false şi a
unor construcţii
„pseudo-ştiinţifice” fanteziste;
3 – iresponsabilitatea unor
organizaţii cum ar fi CDC-ul american, dar mai ales Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, care prin deciziile lor au creat nu numai o stare de frică şi panică
extrem de periculoasă, dar care au şi „colaborat fructuos” cu marile concerne
farmaceutice, desigur interesate în a vinde medicamente şi a face profit,
indiferent de ce urma să se întâmple cu persoanele terapiate;
Al doilea motiv pentru care am efectuat
traducerea acestui articol este momentul şi locul unde el apare: o revistă de
specialitate prestigioasă (Journal of American Physicians
and Surgeons, Volumul 15, Numărul 1), primăvara
anului 2010, după ce de câteva luni se cunosc afirmaţiile lui Montagnier (vezi
articolul din www.quibono.net „Montagnier
le sparge nasul adepţilor AIDS”) conform cărora reiese evident că o „stare de
AIDS” este o problemă de subminare a sistemului, datorată varia motive şi
cauze, şi care în esenţă se poate remedia prin măsuri de întărire, susţinere şi
refacere a acestuia.
De aici rezultă un fapt deosebit de grav, şi
anume că încrederea pe care omul simplu o poate avea în medicina şcolastică, în
virologie, în teoria de tip pasteurian a germenilor şi a bolilor infecţioase este
atât de puternic afectată, încât se apropie de cota ZERO.
Şi dacă ar fi vorba doar de AIDS! Dar
cancerul, pe care vă tot ghinuiţi să-l vindecaţi de peste 60 de ani? Dar hepatitele
C, D, F, G, H... X, Y, Z, ende se
procedează exact în acelaşi mod ca în AIDS, şi unde testele sunt la fel de
relevante? Dar epidemiile inexistente de tot felul de gripe animaliere, de
SARS, de BSE, dar vaccinarea şi imunizarea inutilă a bolilor care de mult nu
mai există, dar... dar...
Mi se pare
evident că a sosti vremea, stimaţi Domni alopaţi, virologi, profesori
universitari aflaţi de prea multă vreme „în adormire“, „specialişti“ în
sănătate publică animaţi de interese personale şi susţinuţi (plătiţi) financiar
de concernele farma sau şefi şi „şefuţi“ de institute de tot felul de „balşuri“
care nu faceţi decât să consumaţi bugetele de sănătate inutil, să recunoaşteţi
public erorile comise, cu scuzele de rigoare, să vă asumaţi răspunderea pentru
miile de vieţi distruse şi să lăsaţi locul altora, poate mai capabili şi mai
plini de înţelegerea în ceea ce priveşte natura fiinţei umane şi a problemelor
ei de sănătate.
Este
regretabil şi foarte trist că s-a ajuns aici, dar poate că nu este prea târziu
pentru a îndrepta lucrurile, sau măcar pentru a evita ca pe viitor să mai fie
posibile astfel de „făcături“ şi de anomalii. Iar datoria noastră, a oamenilor
simpli este de a vă face clar faptul că AŞA NU SE MAI POATE, CĂ ÎNCREDEREA DE
CARE V-AŢI BUCURAT CÂNDVA NU MAI EXISTĂ ŞI CĂ A SOSIT MOMENTUL SĂ HOTĂRÂŢI
SINGURI, ORI VEŢI SCHIMBAŢI RADICAL MODUL DE CONCEPERE A ROLULUI PE CARE
TREBUIE SĂ-L JUCAŢI ÎN SOCIETATEA UMANĂ, ORI VA TREBUI SĂ DISPĂREŢI.
Articolul original din
Journal of American Physicians and Surgeons, Volumul 15, Numărul 1, Primăvara 2010
http://www.thefreelibrary.com/HIV+tests+are+not+HIV+tests.-a0221433814
