Virus-mania - o carte care trebuie citită


În această secţiune vă pun la dispoziţie un rezumat exhaustiv şi actualizat al cărţii  "Virus-mania", apărută în 2006 în limba germană (tradusă şi în engleză ), carte care a stârnit foarte mult interes.


Virus-Mania

de Claus Köhnlein şi Torsten Engelbrecht

 

Cuvânt inainte de Etienne de Harven

Această carte trebuie citită de toţi

   Virus Mania de Torsten Engelbrecht şi Claus Köhnlein ne prezintă un mesaj tragic, care totuşi sperăm că va contribui la reinserarea valorilor etice în domeniul cercetării virale, în cel al politicilor de sănătate publică, în domeniul comunicaţiei mass-media şi în activitatea concernelor farmaceutice.

   Este evident că reguli elementare de etică profesională au fost neglijate în aceste domenii de mult prea mult timp. Cînd jurnalista americancă Celia Farber a avut curajul să publice în “Harpers Magazine” (martie 2006) articolul “Out of control-AIDS and the corruption of medical science” (Scăpat de sub control-AIDS şi corupţia ştiinţei medicale), poate că unii cititori s-au gândit că trebuie să fie vorba despre un caz izolat. Cartea lui Engelbrecht şi

Köhnlein ne documentează cât de departe de realitate ar putea fi o astfel de supoziţie. În realitate AIDS este numai vârful icebergului.

   Corupţia în domeniul cercetării este un fenomen curent larg răspândit, vizibil în foarte multe boli contagioase majore, într-o paletă mare de afecţiuni care merg de la AIDS la hepatita C, de la BSE (Bovine spongiform encephalopathy encefalopatia spongioasă bovină, sau mai simplu boala vacii nebune) la SARS şi gripa aviară până la practicile actuale de vaccinare (human papillomavirus - HPV adică virusul papilloma uman).

    Cercetarea virusurilor (sau prionilor în cazul BSE) în toate aceste şase afecţiuni de importanţă publică se află într-o direcţie eronată, care în esenţă urmează aceeaşi procedură. Iar această procedură include câţiva paşi cheie: inventarea unui risc epidemic dezatruos, incriminarea unui agent patogen iluzoriu, ignorarea cauzelor alternative de origină toxică, manipularea epidemiologiei prin cifre neverificabile pentru a se induce percepţia publică a afecţiunilor respective ca fiind o iminentă catastrofa şi promisiunea (de asemenea iluzorie) de a fi slavat cu ajutorul unui vaccin. Aceşti paşi obligatorii garantează mari câştiguri financiare.

   Cum de a fost posibil să se ajungă până aici? Simplu, apelând şi activând o latură sensibilă umană. FRICA!

   Nu se acreditează epidemiile virale; se acreditează epidemiile de frică. Iar principala responsabilitate pentru amplificarea fricii o poart industria farmaceutică precum şi mass-media. Frica de „se poate întâmpla” care aduce uriaşe profituri financiare dar şi politice.

   Secolul XX poate că este într-adevăr „secolul fricii”. Războaiele mondiale, fascismul, comunismul, Mao-Tze-Dun, Pol Poth, atentate, şi „culmea fricii”, 11 septembrie 2001. Frica, folosită atât ca armă politică, cât şi ca sursă de venituri!

    Ipotezele născute din cercetarea din domeniul virologiei nu au fost practic niciodată verificate ştiinţific de factori independenţi. Aceste ipoteze sunt promulgate ca legi prin „consens”. Adică, „presupunem”, iar dacă noi, cercetătorii din domeniul virologiei presupunem, atunci numai aşa poate fi cum presupunem noi. Şi astfel, rapid, se transformă presupunerea în dogmă.

   Ar fi interesant de făcut o paralelă între reproşurile pe care ştiinţa le aducei religiei, ca fiind o dogmă, şi ştiinţa care s-a transformat ea însăşi în dogmă. Adică ştiinţa (şi mă refer aici în mod deosebit la biologie şi medicină) vede paiul din ochiul vecinului, dar nu şi bârna din propriul ochi. Orice ipoteză alternativă este exclusă „a priori”, nefiind conformă cu „dogma”. Exact asta a făcut religia, dacă ar fi să luăm aici în discuţie numai biserica creştină, sute şi sute de ani. Care mai este astăzi diferenţa. Doar zeul la care suntem”obligaţi” să ne închinăm poartă un alt nume. Atâta tot. În rest.... jurămintele nu se mai fac pe Biblie, ci pe Teoria evoluţiei speciilor.

   Nu am învăţat prea multe din experienţele trecutului. Există încă multe întrebări nesoluţionate asupra cauzelor gripei spaniole din 1918, sau a rolului virusurilor în polio,ielita de după cel de-al doilea război mondial (neurotoxicitatea DDT-ului?). Aceste epidemii moderne ar fi trebuit să ne deschidă minţile spre practicarea unor analize critice. Pateru şi Koch au lucrat temeinic la înţelegerea unei infecţii ca rezultat al acţiunii unor bacterii, al unei afecţiuni contagioase. Dar asta a fost cu mult timp înainte ca primul virus să fie descoperit. Extrapolarea principiilor infecţiilor provocate de bacterii asupra virusurilor a fost, desigur, foarte tentantă (şi comodă),  dar aceasta n-ar fi trebuit să se întâmple în detrimentul luării în considerare şi a altor cauze, cum ar fi factorii de mediu toxici, toxicitatea drogurilor, alcoolului şi fumatului, efectele negative ale unei nutriţii defectuase.

    Cercetarea cancerului are probleme similare. Iopteza conform căreia cancerul este provocat de virusuria fost pentru prima oară formulată în 1903, acum mai bine de o sută de ani. Şi nu s-a reuşit nici până astăzi să fie demonstrată convingător. Marea majoritate a experimentelor de laborator sunt efectuate pe şoareci „de cultură”, crescuţi special pentru aceasta. Ceea ce duce la crearea unui fond genetic complect nenatural. Cum pot fi aplicate concluziile acestor experimente la oameni? Încă, slavă Domnului, nu suntem special „cultivaţi” în laborator!.

    Adevărat, la aceşti şoareci a fost posibilă izolarea ARN-ului virusului tumoral, mai târziu denumit retrovirus. Dar sunt oare aceste particule virale pur şi simplu asociate cu o tumoare, sau sunte ele întradevăr vinovate pentru transformarea malignă? Sunt aceste particule întradevăr particule infecţioase exogene (provenind din afara corpului), sau virusuri endigene (proprii corpului) defecte ascunşi în cromozomii noştri? Întrebarea nu are încă răspuns.

   Dar se ştie cu certitudine este faptul că particule virale similare cu cele relevate la şoarecii bolnavi de cancer sau leucemie, nu au fost niciodată văzute sau izolate în formele de cancer uman! Oricum însă, cu timpul a devenit clar, începând cu sfârşitul anilor 60, că oncologia virală a căpătat un statut dogmatic, quasi-religios. Aşa că, dacă particulele virale respective nu puteau fi văzute în cancerul uman cu ajutorul microscopului electronic, de vină era microscopul, şi nicidecum dogma oncologiei virale. Mai rău ca pe vremea inchiziţie!

   Acesta a fost momentul în care biologia moleculară a căpătat o poziţie de dominanţă totală în cercetările virale. „Markerii moleculari” ai retrovirusurilor au fost inventaţi (reverse transcriptase de exemplu) şi substituită foarte convenabil particulelor virale absente, cu scopul de a salva dogma centrală a oncologiei virale. Iar aceasta a permis ipotezei virale să supravieţuiească încă un deceniu, până la sfârşitul anilor 70, desigur şi cu sprijinul considerabil al industriei farmaceutice. Totuşi, la începutul anilor 80 eşecul acestei direcţii de cercetare a devenit atât de evident încât a devenit indevitabilă închiderea tuturor laboratoarelor care se ocupau cu cercetarea oncologică. Şi desigur, prin aceasta, o mulţime de cercetători rămâneau .... pe drumuri. Era nevoie de altceva, care să justifice pe mai departe existanţa acestora. De ceva care să provoace FRICA, astfel încât dogma relicioasă virală şi slujitorii ei să-şi recâştige locul în admiraţia laicilor, dar şi câştigurile financiare respectabile. Aşa că, dacă nu mai ţine figura cu virusul cancerului.... hai să căutăm ceva nou.

    În 1981, cinci cazuri (doar cinci, atenţie, aşa se face o pandemie!) de deficienţă imunitară acută au fost descrise de către un medic din Los Angeles, toate cele cinci persoane fiind homosexuali care foloseau inhalaţii de amyl nitrit, care abuzau de droguri, de antibiotice, şi care foarte probabil sufereau de subnutriţie şi/sau de diferite boli cu transmitere sexuală. Era destul de logic de dedus că toate aceste cinci cazuri aveau origini toxice multiple. Ar fi rezultat deci o clară condamnare a unui astfel de „stil” de viaţă.

    Dar aşa ceva nu era „politic” corect, însemnând o discriminare a unei anumite categorii umane. Deci trebuia căsită o altă explicaţie, o altă ipoteză, de preferinţă o boală contagioasă cauzată eventual de un.... retrovirus! De ce nu? Că tot nu mai aveam ce face cu el în oncologie. Şi pe deasupra, cercetătorii şi laboratoarele puteau pe mai departe să-şi ducă liniştita, academica şi „sfânta” viaţă mai departe. Date ştiinţifice în sprijinul aceste iopteze lipseau, şi mai lipsesc încă cu desăvârşire. Ei şi, de dacă. Frica, asta nu lipsea. Aşa că laboratoarele s-au salvat de cancer prin AIDS.

   Nixon a declanşat războiul contra cancerului, iar Reagan cel contra AIDS (războiul a devenit o moda la americani, din păcate). Aşa că s-au creat bugete guvernamentale speciale, industria farma a deschis larg pungile cu gologani şi nimeni nu avea de ce să-şi mai bată capul cu stilul de viaţă al unora, care deveneau victime inocente ale unui teribil virus, etichetat foarte curând de către isteţul Robert Gllo drept virusul HIV.

   Iar după 25 de ani, ipoteza HIV/AIDS a eşuat lamentabil în realizarea a trei dintre cele mai importante obiective: nu a fost descoperită o terapie contra AIDS; nici o predicţie epidemiologică verificabilă nu a fost făcută; nu a fost creat un vaccin contra HIV. 

   În loc de toate astea avem medicamente foarte toxice, dar care nu vindecă nimic (ba chiar dein contră, imbolnăvesc), terapii cu efecte letale. Până în prezent nici măcar o singură particulă HIV nu a putut fi observată în sângele pacienţilor bănuiţi de AIDS,  cu ajutorul microscopului electronic. Eişi, ce dacă? Toate jurnalele şi magazinele cât de cât importante au prezentat imahini ale HIV, frumos colorate, trase la computer de designeri talentaţi. Sute de mii de cercetători şi sute de concerne farmaceutice importante contuinuă să obţină imense profituri în baza ipotezei HIV, în ciuda faptului că nici măcar un singur pacient nu a fost vindecat de AIDS!

   Da! HIV/AIDS este emblematică pentru corupţia care „colcăie” în cercetarea virală, iar cartea de faţă documentează tragic această realitate.

   Afecţiunea AIDS este emblematică, dar nu singură. După acelaşi tipar se desfăşoară lucrurile şi în cazul altor „virusuri fatale şi letale” cum sunt cei ai Hepatitei C, BSE, SARS, gripa aviară, mai nou şi cea porcină (băieţii au luat la răsfoit cartea de zoologie!). Se prepară vaccinuri care nu se prea ştie la ce sunt bune, în afara faptului că se ştie sigur că aduc câştiguri grase de tot concernelor farma.

    Cu cât încercăm mai mult să înţelegem cum de a fost posibilă adoptarea unor politici terapeutice îndoielnice, cu atât descoperim mai multă corupţie, conflicte de interese, lipsă de control a experimentelor şi întotdeauna un total refuz de a acepta o dezbatere deschisă cu acei savanţi  care au opinii „disidente” asupra proceselor patologice.

    Manipularea statisticilor, falsificarea studiilor clinice, evitarea testelor de toxicitate a medicamentelor, toate astea au fost în mod repetat documentate. Ei şi, ce dacă? Au fost repede „acoperite” astfel încât să nu poată deraja logica cinică a afacerilor cu cercetarea virusurilor. Ascunderea neurotoxicităţii mercurului conţinut în Thimerosal, cauza foarte probabilă a autismului printre copii vaccinaţi, a avut foarte probabil origini până la cele mai înalte nivele ale guvernului american (vezi articolul „Imunitatea mortală” scris de Robert F. Kennedy Jr. Capitolul 8).

   Virus-mania (mania virală) este o boală socială a societăţii noastre superdezvoltate. Pentru a o vindeca, este nevoie întâi de eliminarea fricii. Frica, cel mai contagios virus letal, transmis cu ajutorul mass-media.

Errare humanum est sed diabolicum preservare

(A greşi este omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic.)

                                                                                             Etienne de Harven, MD

Profesor Emerit de Patologie la University of Toronto şi membru al Sloan Kettering Institute for Cancer Research, New York (1956-1981); membru al Advisory Panel of South Africa, preşedinte al Rethinking AIDS (www.rethinkaids.net)


Claus Koehnlein

Introducere

Omenirea sub semnul teoriei unidimensionale a microbilor

 






                         “Doctrina conform căreia o boală are o singură cauză este (începând din a doua 

                                   jumătate a sec.XIX) definiţua fundamentală în medicină. Totuşi căutarea

                                    acestor “unice” cauze ale bolilor este o întreprindere lipsită de speranţă,  

                                    deoarece marea majoritate a bolilor sunt rezultatul unui complex cauzal”.

                                                             Rene Dubos, microbiolog şi laureat cu Premiul Pulitzer

                                        

                     “Toate datele statistice pentru mortalitatea cauzată de (aşa-zisele )boli infecţioase

                           ne arată că acestea erau încă de la mijlocul sec.XIX în scădere – deci cu mult

                        timp înainte ca medicina modernă să fi intervenit cu metodele ei. Asta înseamnă

                        că nu medicina modernă bazată pe teoria germenilor, ci îmbunătăţirea condiţiilor 

                            de viaţă a dus la diminuarea treptată a pericolului bolilor infecţioase. Medicina 

                                            alopată promovează o falsă imagine asupra trecutului (şi implicit a

                                                         “succeselor”  ei) şi ne oferă o falsă speranţă pentru viitor.”

                                                                                       Michael Tracey, cercetător american

 

 

    În 1660, o dată cu fondarea The Royal Society, s-a hotărât că : “ceea ce contează este dovada ştiinţifică” (the experimental proof) şi nu fantezia sau imaginaţia lipsită de temei. “Nullius in verba” a denumit The Royal Society acest principiu, ceea ce ar însemna “vorbele nu înseamnă nimic”. Această definiţie a avut consecinţe fundamentale la acea vreme, într-o societate în care de regulă femeile erau acuzate (în numele Domnului) de vrăjitorie şi arse pe rug, iar culturi întregi cum ar fi Maya sau Astecă au fost distruse în baza ideii că sunt eretice.

   Astăzi privim acea epocă cu nedumerire, clătinând din cap şi întrebându-ne cum au putut oameni face aşa ceva oamenilor. Şi este într-adevăr ştiinţa cu acel principiu născut atunci, în 1660, cea care ne-a eliberat de ignoranţă, superstiţie, fanatism şi nu în cele din urmă de suferinţele fizice şi sufleteşti, mai ales în lumea ţărilor bogate din Europa şi nordul Americii. Avioane, maşini şi telefonie mobilă, televiziune şi astronautică, proteze şi transplanturi de organe, toate aceste facilităţi ale lumii moderne îşi datorează la origine existenţa acestui principiu, cel al faptelor dovedite. Încrederea noastă în ştiinţa atotputernică a devenit totală, iar acest lucru îl ştiu foarte bine şi oamenii de ştiinţă. Care tot oameni sunt, ca şi noi, cu păţi bune şi mai muţin bune.

    Şi aşa se face că observăm astăzi că foarte multe “teorii” şi speculaţii (ipoteze) s-au înrădăcinat în mintea socială fără a se mai cere vreo dovadă a valabilităţii lor. Oamenii se încred orbeşte în ceea ce unii oameni de ştiinţă şi mass-media prezintă ca fiind “o nouă descoperire senzaţională” sau un “nou pericol major” la adresa omenirii, fără a mai cere dovezi care să fundamenteze realitatea unor astfel de “baloane de săpun”. Ultimul şi poate cel mai caraghois exemplu este “pandemia” gripei porcine H1N1. Dar să ne aducem aminte de gripa aviară, care urma să şteargă de pe faţa pământului milioane de vieţi. Sau de teribila epidemie de AIDS care urma să lase Africa fără populaţie.

    Credinţa oarbă în comunitatea cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă, care din « turnul lor de fildeş » ne prezintă doar fapte irefutabile, certificate prin dovezi, şi care nu permit accesul niciunei înşelăciuni în acest turn nu mai are de prea multă vreme nimic de a face cu realitatea. Nenumărate miliarde de dolari sunt risipiţi pentru « ipoteze ştiinţifice », care sunt adoptate ca adevăruri de nezdruncinat de către concernele farmaceutice, cercetători şi mass-media, deşi în realitate sunt doar simple speculaţii lipsite de orice temei ştiinţific. Iar atunci cânt se trezeşte câte unul care să spună adevărul, este imediat desfiinţat moral şi profesional, aplicânduise eticheta de « şarlatan ».

    « Cu cât poporul este mai doritor, cu atât mai multe promisiuni trebuiesc făcute » spunea încă în 1978 Erwin Chargaff, cofondator al cercetării biochimice şi a tehnologiei genetice şi Profesor laureat la Institutul de biochimie al Columbia University din New York. « O metodă rapidă pentru prelungirea vieţii, eradicarea tuturor bolilor, o terapie definitivă a cancerului, viaţă fără moarte.... şi mai ce încă? Ca o cântăreaţă care îmi promite că, doar ascultându-i trilurile, voi deveni un om perfect.”

    Începând de la sfârşitul anilor 70 acestă situaţie s-a agravat dramatic. « La fel ca în politică şi economie, suntem şi noi în domeniul cercetării bombardaţi cu minciuni » remarca renumitul om de ştiinţă Horace Judson. « Privind global, există corupţie la toate nivelele sistemului de sănătate mergând până la pacient, iar fantezia criminală nu mai are graniţe » susţine cunoscuta organizaţie Transparency International în raportul ei anual « Global Coruption Report - 2006 ».

   Concernele farmaceutice manipulează rezultatele studiilor şi cercetărilor numai cu scopul de a obţine noi şi noi profituri. Iată doar câteva din deja bine cunoscutele procedee la care apelează industria farmaceutică:

- studiile asupra medicamentelor se efectuează în comparaţie cu un preparat (o metodă terapeutică) despre care se ştie dinainte că este inferior în calitate şi eficacitate faţă de noul produs;

- noul medicament este testat în comparaţie cu un preparat concurent care este administrat în dozaj inferior (mai mic);

- noul medicament este testat în comparaţie cu un alt preparat concurent care este administrat în  

  dozaj mare, cu scopul de a evidenţia netoxicitatea noului preparat (efectele secundare);

- scopurile studiului vor fi de la bun început astfel formulate încât rezultatul pozitiv este în mod sigur

  pre-programat;

- sunt publicate numai rezultatele pozitive favorabile noului produs;

- sunt publicate numai rezultatele care “impresionează”, de exemplu reducerea riscului relativ, fără a

  se specicfica alte rezultate, care ar putea fi nefavorabile, ca de exemplu factorul de modificare al

  riscului absolut;

    Prin astfel de procedee, practic orice nou medicamet va fi “o nuoă minune” şi se vor obţine astfel substanţiale benefeicii financiare ca urmare a eliberării lui pe piaţă. Şi dacă ne gândim mai bine, nici nu este de mirare. Cultura noastră economică este dominată de secretomanie, de apărarea privilegiilor, de lipsă de răspundere juridică şi de un grav deficit în ceea ce priveşte controlul produselor. Toate astea concomitent cu cu o rapace dorinţă de câştig atât din partea concernelor farmaceutice, cât şi a cercetătorilor şi clasei medicale, ceea ce nu face decât să lase larg deschisă uşa pentru înşelăciune şi fraudă. “Şi vom mai trăi în viitor şi zile mai negre, dacă nu se vor separa dorinţa de profit de verificarea şi controlarea independentă a dovezilor ştiinţifice” – se menţiona în revista engleză de specialitate “Lancet”.

    Dar chiar şi atunci când vom avea cercetătorii ideali şi studiile corect efectuate, totuşi va rămâne în continuare faptul cert că medicina este “arta probabilităţilor” sau, cum spunea William Osler (1849-1919) care este considerat părintele medicinei moderne, “ştiinţa incertitudunii”. Iar de la aceste cuvinte ale lui Osler până în ziua de azi, nu s-a schimbat nimic.

   Donald Miller, profesor de chirurgie la University of Washington, spunea despre cercetarea medicală contemporană: “ Standardul dovezilor ştiinţifice nu este unitar şi concret definit. Standarde false, modalităţile de relatare a comunicărilor şi evaluarea concluziilor variază întocmai ca şi practicile experimentale. Ştiinţa apreciază certitudinea obiectivă, şi totuşi prea des apar păreri subiective precum şi un consens tacit între cercetători în locul dovezilor irefutabile.”

    Pentru a eradica astfel de probleme, o soluţie absolut necesară ar fi obligaţia efectuării, pentru fiecare nou produs sau terapie medicală, a unor studii independente efectuate de alţi cercetători, care să verifice concluziile celor dintâi. Din păcate, reluarea şi verificarea studiilor nu mai are loc în zilele noastre. O astfel de verificare nu este atractivă, căci nu promite câştiguri financiare substanţiale şi rapide. Cât de utilă ar fi o astfel de procedură ne arată foarte rarele studii independente făcute asupra unor noi medicamente sau terapii.

   Astfel, spre exemplu, un studiu-control efectuat în 2005 efectuat asupra preparatului contra AIDS Viramune (la ora respectivă cel mai important medicament din această categorie) a ajuns la concluzia că acest medicament este o gravă eroare (medicament care era cel mai bine vândut produs al firmei Boehringer Ingelheim şi care aducea anual acestei firme un profit de 300 milioane dolari). Printre altele s-au constatat foarte grave efecte secundare care au dus până la cazuri de deces, lucruri cunoscute respectivei firme dar ţinute ascunse. În acelaşi timp, şeful comisiei care a desfăşurat verificarea independentă, Jonathan Fishbein, a fost supus unor foarte mari presiuni pentru a nu face cunoscute rezultatele, presiuni care veneau de la cele mai înalte nivele ale sistemului medical, politic şi economic!

   Medicina este o disciplină în care, la urma urmei, este vorba despre boală şi moarte, lucruri care-i fac pe oameni extrem de sensibili, mai ales atunci când se face promisiunea unei e”mântuiri” cu ajutorul unei pilule-minune. Astfel că medicii şi cercetătorii au preluat rolul de preoţi ai unei noi religii, care îşi propovăduieşte crezul vindecării şi care, normal, cere sacrificii. “Credinţa noastră în medicină şi în capacitatea ei de a vindeca a devenit noua teologie seculară”, spune Michael Tracey. “O credinţă care este atât de adânc înrădăcinată în noi, încât pentru fiecare problemă, incomoditate, durere sau teamă cerşim mila şi îndurarea sfintei medicini”.

   Şi ca să nu fim greşit înţeleşi: medicina alopată are unele realizări deosebite. Dar acestea au în vedere medicina reparatorie, de intervenţie şi chirurgie de urgenţă (accidente), de transplant de organe (dar nu în totalitate) sau de corectare a prezbitismului cu ajutorul lasreului. Mult mai rău stau însă lucrurile atunci când se face un bilanţ asupra medicinei preventive şi a terapiilor medicale (bazate pe pilule sau radiaţii) adică asupra medicinei care se presupune că ar trebui să vindece afecţiunile cronice.

   Spre exemplu cancerul: deja în 1971 preşedintele Richard Nixon, la “instigarea” autorităţilor medicale, concernelor farmaceutice şi mai ales a virologilor, a declarat război cancerului (War on Cancer), promiţând că până în 1976 vom avea un medicamet vindecător iar acest război va fi câştigat. Câţi oameni au murit de atunci până azi de cancer (ne aflăm în 2009) ne poate spune oare cineva? Teoriile cancerului s-au succedat într-un ritm alert şi cu eclatante contradicţii, astfel încât nici în ziua de azi nu ne poate spune nimeni cu certitudine care este originea cancerului. Ceea ce este sigur însă este faptul că în acest “război” au fost cheltuite sute de miliarde de dolari pentru o cercetare unilaterală şi orientată către producţia de pilule-minune. Dacă doriţi să ştiţi unde s-au volatilizat aceşti bani, întrebaţi concernele farmaceutice, cercetătorii şi medicii. Poate veţi primi vreun răspuns!

   Există o serie de terapii propuse de medicina alternativă (mai bine zis integrală), există cazuri concrete de vindecare a unei tumori cancerigene, fie prin aceste terapii alternative, fie autovindecări pur şi simplu. Există unele teorii, cum ar fi cea a terapiei cu vitamina C sau cu Letril (amigdalin-vitamina B17). Dar aceste remedii contra cancerului sunt prea ieftine, ba chiar unele nici nu pot fi patentate, fiind vorba de produse naturale. Aşa că.... mulţumim, dar nu avem interes, căci nu iese nici un profit din asta.

    Şi nici în privinţa altor afecţiuni, cum ar fi diabetul, bolile cardiovasculare sau reumatismul, lucrurile nu stau mai bine. În ciuda sumelor uriaşe puse la dispoziţia cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă, nu se întrevede nici pe departe crearea unui remediu-minune. Cortizonul ajută la ameliorarea simptomelor reumatismului sau alergiilor, dar aceasta doar atâta timp cât este administrat. În momentul întreruperii administrării de Cortizon, boala (simptomele bolii, mai mine zis) îţi face din nou apariţia. În acelaşi timp, Cortizonul (care este din plin folosit şi în terapiile contra diferiţilor viruşi) este strâns legat de efecte secundare foarte grave.

   “Mult prea multe medicamente”- spune Vera Sharav de la Organisation Alliance For Human Research Protection (AHRP), organizaţie care are ca scop o ştiinţă medicală independentă, morală şi etică,”sunt atât de otrăvitoare, încât tocmai prin ele sunt create noi şi noi boli, împotriva cărora sunt create de fapt aceste medicamente, aşa cum vor să ne facă să credem reclamele publicitare ale concernelor farmaceutice. Şi astfel sunt noi şi noi preparate aruncate pe piaţă, pentru a vindeca efectele secundare ale celorlalte. Preparate noi care aduc cu ele şi efecte secundare noi”.

    În fond, haideţi să fim realişti; concernele farmaceutice au ca obiect de activitatea BOALA, şi nicidecum sănătatea oamenilor. Oamenii sănătoşi nu cumpără medicamente. Cu oameni sănătoşi, concernele farmaceutice dau faliment în două săptămâni. Şi cam acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu brealsa medicală.

    Aşa cum arată ultimele studii efectuate, lucrurile au mers atât de departe încât numai în USA anual 800.000 de decese sunt puse pe seama “nebuniei pilulelor”.Cel mai recent şi celebru caz? Michael Jackson. Asta înseamnă locul întâi între diferitele cauze de deces, înaintea cancerului sau afecţiunilor cardiace. În alte tări, cum ar fi de exemplu Germania, anumite crecuri de interese au reuşit până în prezent să interzică publicarea unor astfel de date. Şi sunt convins că lucrurile nu stau nici pe departe mai bine nici la noi, în România.

   De regulă, concernele farmaceutice sacrifică anual o treime din bugetul lor (în USA numai circa 50 de miliarde de dolari) pentru a “convinge” corpul medical, jurnaliştii, pacienţii şi politicienii că preparatele lor sunt cele mai grozave. Nici măcar Organizaţia mondială a sănătăţii nu mai este de mult “demnă de încredere, fiind infiltrată cu lobiişti ai marilor concerne”. Iar cel mai bun exemplu este noua pandemie H1N1, gripa porcină, datorită căreia au murit câteva sute de persoane care aveau însă certe probleme adiacente de sănătate. Acuma, nimeni nu vrea să bagatelizeze nici măcar o singură viaţă, dar de aici până la a vorbi de PANDEMIE, e cam lung drumul.

   Mai degrabă se poate vorbi de o încercare de a implementa o nouă ISTERIE, ca cea de recentă amintire a gripei aviare. Vor urma deci gripa ovină, bovină, cabalină şi mandolină. În orice caz, în mod practic toate structurile de sănătate din toate ţările sunt infiltrate cu lobiişti sau persoane care îşi primesc “salariul” de la concernele farmaceutice, lucru ştiut de foarte multă vreme. Iar conflictul de interese nu este niciodată discutat în mod public. Căci este vorba de bani, de foarte mulţi bani.

     Ce exemplu mai clar poate fi dat în acest context decât legea aprobată în 1992 (la presiunea ştim noi cui – concernele farmaceutice) sub numele de “Prescription Users Free Act”, pe scurt PDUFA, care permite distribuirea pe piaţă a unor medicamente care au fost supuse unuei extrem de rapide verificări (fast track drug approval process). Iar această “lege” benefică industriei farma este în pregătire în multe alte ţări.

     Pe de altă parte se poate ridica pe bună dreptate şi întrebarea “Dacă aceste medicamente sunt atât de grozave, pentru ce este nevoie de atâta reclamă şi un grup lobiist atât de mare?” Marcia Angell, fosta şefă a “New England Journaj of Medicine” complectează această întrebare cu remarca de bun simţ: “Medicamentele într-adevăr eficace nu au deloc nevoie de a fi promovate pe piaţă.” Ca un exemplu de astfel de (foarte rare) medicamente luaţi Aspirina. Există oare cineva care nu a auzit de ea? Are nevoie de reclamă publicitară? Oare nu se ascunde cumva în spatele acestor campanii publicitare (şi nu mai puţin în spatele naivităţii şi credulităţii oamenlilor) dorinţa de a provoca o

supra-medicamentaţie ?

    În mod cert această situaţie este legată şi de condiţionarea mentală permanentă a multor generaţii succesive, cu ajutorul sistemului educaţional, a necesităţii medicamentelor confirmată structural de teoria germenilor a lui Pasteur (şi aici să nu-l uităm nici pe Robert Koch). Cum se poate ca un plagiator şi un chimist atât de neinspirat ca Pasteur să devină figura principală a medicinei moderne?   

    La sfârşitul sec.XIX s-a produs o schimbare majoră de paradigmă, renunţându-se la medicina integrală şi abordându-se teoria militar-imperialistă, eficientă economic dar mai ales financiar, teoria cunoscută astăzi sub numele de teoria germenilor. Modul de gândire monocauzal şi unidimensional al acestei teorii l-a făcut pe filozoful Herbert Marcuse să afirme despre această teorie că introduce o « conştiinţă falsă, care este imună contra propriei falsităţi, deoarece îi lipseşte autocritica şi capacitatea de a privi din diferite unghiuri (puncte de vedere) ».

    Desigur însă, cauzele acestei teorii, pregătirea terenului pentru apariţia ei, are origini mult mai vechi în timp. Începutul l-a făcut Isaac Newton cu fizica sa mecanicistă. Tot universul este o maşinărie, un mecanism, iar aşa cum este universul, este şi omul, o maşină. Se strică o rotiţă, o înlocuieşti cu alta. Cauza defectului este o “rotiţă”. Deci “tratăm” rotiţa defectă. Poate veţi întreba “dar ce are fizica mecanicistă cu medicina?” Chimia se bazează pe fizică, biologia pe chimie iar medicina pe biologie. Este un lanţ cauzal.

   Începând cu Max Planck, la începutul sec.XX, fizica mecanicistă a început să fie demontată, iar în zilele noastre fizica cuantică a înlocuit aproape integral conceptele lui Newton. Chimia între timp a început şi ea să se adapteze noilor principii şi modalităţi de gândire. Doar că biologia şi implicit medicina se fac cum că nici n-ar fi auzit vreodată de aceste noţiuni. De ce? Nu sunt rentabile financiar! Într-un fel pot înţelege groaza corpului medical de a arunca la lada de gunoi jumătate (cel puţin) din ceea ce a învăţat în Universitatea de Medicină şi de a o lua de la capăt. Era doar atât de comod până acum! De ce să ne schimbăm “bunele” obiceiuri?

   Microbiologia, al cărui început se situează la sfârşitul sec.XIX, a fost şi ea hotărâtoare pentru formarea concepţiei monocauzale şi unidimensionale a cauzei bolilor. Atunci s-a adoptat concepţia potrivit căreia anumite microorganisme (virusuri, bacterii, ciuperci, etc) sunt cauzele obiective ale anumitor boli. S-a încercat şi chiar s-a impus concepţia conform căreia aproape fiecare boală este cauzată de un anumit agent patogen. O idee foarte comodă atât pentru medic cât şi pentru pacient!

     Medicul devine aliatul nostru care îşi pune în mişcare armata sa (medicamente, injecţii, terapii, radiaţii, etc.) pentru a ne ajuta să scăpăm de invadator, de agresiunea străină asupra corpului nostru. Iar noi ne vom putea în continuare, liniştiţi, duce viaţa noastră aşa cum am dus-o şi până acum, cu greşelile ei de nutriţie şi comportament, căci iată, nu noi suntem cei care ne-am ruinat singuri sănătatea, ci EI... duşmanii externi, ne-au invadat “ţara” (corpul), ne-am “molipsit” de la un alt bolnav, am avut “ghinion”, iar bunul medic, aliatul nostru “militar”, îşi mobilizează forţele armate pentru a ne elibera de sub jugul străin.

    O întrebare pentru cei care au trăit sub dictatura comunistă: Nu vi se pare familiară această concepţie? Aceste cuvinte? Parcă le-am mai auzit pe undeva, prin nişte texte politico-propagandistice, nu-i aşa?

    Şi astfel a devenit teoria microbilor (sau a germenilor) piatra fundamentală a biomedicinei moderne. O boală, o cauză, o medicamentaţie. Şi începe vânătoarea microbilor, bacteriilor şi virusurilor.

    Totuşi, oricât de fascinantă şi de comodă ar fi această teorie, tot atât de puţin are ea legătură cu realitatea complexă a corpului omenesc. Marea majoritate a afecţiunilor nu au numai o singură cauză care să poată fi înlăturată ca prin farmec de un medicament-minune. Microbiologia a devenit mereu mai complexă, şi în acelaşi timp mai încâlcită, un fel de “ţara nimănui” aşa cum plastic se formula

într-un articol din revista americană “The New Yorker”. O masă infinită de microcosmosuri umplute de bucăţele de celule, de molecule şi microbi, de virusuri niciodată descoperţi dar minunat desenaţi şi coloraţi de foarte talentaţi graficieni.

   Un lucru însă trebuie să fie clar pentru toţi: bacterii, ciuperci şi virusuri (atâtea câte or exista) se află absolut peste tot, în aer, în alimente sau în mucoasele din organism, şi cu toate acestea nu suntem în permanenţă bolnavi. Nici atunci când, de exemplu într-o grădiniţă îşi face “apariţia” o boală contagioasă, nu toţi copii se îmbolnăvesc. Ceea ce dovedeşte clar că agenţii patogeni, indiferent cât de agresivi ar fi, nu sunt singura cauză a unei boli. Să luăm doar două exemple recente: ştiţi câţi medici şi/sau persoane din sistemul sanitar (asistente medicale de exemplu) care lucrează cu pacienţi infectaţi cu virusul HIV s-au îmbolnăvit de AIDS? Nici un singur caz nu este până astăzi cunoscut!

   Bun, poate o să spuneţi că HIV se transmite prin contact sexual neprotejat (o părere general înrădăcinată ca urmare a furibundelor campanii din mass-media), ceea ce nu este cazul în această situaţie. În regulă, să luăm atunci un al doilea exemplu: hepatita C, al cărui agent patogen, HCV, este transmis tot prin sânge (susţine medicina alopată).

    Un studiu efectuat la Universitatea din Hanovra cu 144 de medici şi asistente medicale, care accidental s-au înţepat cu ace de siringă folosite la pacienţi cu hepatită C, a relevat un procent de infectare de.... 0,46%. Deci, cel mult un singur caz din 144. Fapt care ne duce imediat la gîndul că această persoană putea fi deja dinainte  (în vreun fel oarecare) infectată cu acest virus. De altminteri din aproape o mie de cazuri de infectare cu virus HCV, cunosc doar un singur caz în care partenerul (soţ sau soţie) a fost la rândul său infectat. Iar acest caz este constituit de două persoane, soţ şi soţie, care au consumat ambii droguri, iar în momentul descoperirii bolii, se aflau ambii în cură de detoxificare.Dar despre AIDS şi hepatita C vedeţi mai pe larg în următoarele capitole.

    De altminteri însuşi Louis Pasteur pe patul de moarte, a recunoscut că: ”Microbii nu reprezită nimic, totul este mediul prielnic (hrănitor) lor.” Chiar şi medicina şcolastică este nevoită în prezent să recunoască importanţa florei intestinale, de exemplu, regiune suprasaturată cu bacterii şi microbi, care de departe constituie cea mai mare şi mai importantă parte a sistemului nostru imnuitar. Cât de “fit” este flora intestinală, este un lucru care se află în directă legătură în primul rând cu nutriţia, dar şi cu stresul, mişcare (sau cu lipsa de mişcare), consumul de droguri sau alcool, etc. Şi foarte multe dovezi indică faptul că starea florei intestinale este un puternic factor de influenţă asupra afecţiunilor mai uşoare sau mai grele ce pot apare la un anumit moment dat.

    La o privire mai atentă, iar acest lucru este deja de mult timp cunoscut (tocmai de aceea surprinde faptul că medicina alopată, deşi ştie, se face că nu cunoaşte aceste realităţi) apar o serie de contradicţii crase în cadrul teoriei microbilor (sau germenilor), fapt care ne determină să vedem astăzi în această teorie doar un mit.

   Edward Kass, profesor de medicină la Harvard Universisty, într-o conferinţă ţinuta la deschiderea Societăţii americane pentru boli infecţioase în 1970 (deci acum aproape 40 de ani) a avut curajul să prezinte date clare care certificau faptul că nu “vânătorilor de microbi” li se datorează faptul că anumite afecţiuni de “masă” din trecut, cum ar fi tuberculoza, difteria, scarlatina, rujeola sau aprinderile de plămâni au dispărut aproape cu desăvârşire în ţările avansate economic. Conform datelor statistice, aceste boli infecţioase au început să piardă în intensitate şi frecvenţă încă din a doua jumătate a sec.XIX, cu alte cuvinte cu mult timp înainte ca “vânătorii de microbi” şi medicina alopată să devină într-adevăr active în aceste direcţii.

    În realitate dispariţia treptată a acestor afecţiuni precum şi creşterea duratei de viaţă a oamenilor se datorează îmbunătăţirii standardului de viaţă (alimentaţie mai bună, condiţii sanitare şi de canalizare corecte, instalaţii de purificare a apei, construcţiei de locuinţe mai bine izolate termic şi cu ferestre - deci lumină - din ce în ce mai mari, etc) de care au beneficiat oamenii care locuiau în  ţările industrializate. De exemplu tusea convulsivă (pertusus). În 1860 rata mortalităţii în rândul copiilor europeni în vârstă de până la 15 ani era de 1500 de cazuri la un milion. După 1950, atunci când a fost introdus vaccinul contra acestei afecţiuni, rata de mortalitate scăzuse deja la sub 10 cazuri dintr-un milion. La ora actuală, (şi să fim foarte clari, acest fapt nu se datorează nicidecum vaccinurilor contra diferitelor afecţiuni infecţioase), rata mortalităţii, în Europa este de mai puţin de un procent la un milion.

   În schimb, în ţătile subdezvoltate din Africa de exemplu, unde condiţiile de alimentaţie, igienă şi purificare a apei sunt catastrofale, exact aceste afecţiuni (tuberculoza, lepra, etc) fac ravagii, şi asta în ciuda programelor de vaccinare ale OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii)!

    Tocmai de aceea “pandemizarea” unor epidemii virale imaginare nu poate apare decât ca o isterie mass-media lipsită de fond. Scenarii de coşmar având ca pricipal actor, gripa aviară (H5N1), virusul SARS, Ebola, AIDS, Hepatita C, BSE sau mai nou gripa porcină (H1N1) nu urmăresc în fond decât această isterizare a populaţiei ţărilor industrializate, cu scopul de a le face o dată mai mult ascultătoare şi dependente de “ajutorul nepreţuit” al medicinei alopate şi al concernelor farmaceutice. Dacă bolile infecţioase vechi dispar datorită nivelului ridicat de trai, trebuiesc inventate alte boli, alte “sperietori” pentru a putea în continuare obţine frumoase profituri financiare ca şi până acum. Cred că nu este cazul să vă mai spunem că aceste virusuri, conform Primului Postulat al lui Koch, nu au fost niciodată găsiţi.

   În cazul virusului gripei aviare, a cărei secvenţă genetică complectă nu a fost niciodată găsită, nu se ştie în primul rând dacă este sau nu periculos pentru om, fapt recunoscut de mulţi virologi renumiţi. Cazurile de decese puse pe seama acestui virus provin din ţări subdezvoltate, unde condiţiile de trai sunt mizerabile, ceea ce ne permite să presupunem orice vrem în privinţa cauzei decesului. Şi cu toate acestea unele persoane responsabile pentru problemele epidemiologice din multe ţări, ca de exemplu Reinhard Kurth, şeful Institutului Robert Koch din Germania, au afirmat la vremea respectivă că: „H5N1 este o ameninţare potenţială pentru toată omenirea”. Câţi ani au trecut de atunci? Nu foarte mulţi, dar destui ca să ne amintim şi amuzăm pe seama unor astfel de scenarii hollywoodiene. În ceea ce priveşte hepatita C, mai aştepăm încă epidemia (pandemie sună chiar mult mai „interesant”) de ciroze.

   Situaţia în cazul AIDS este şi mai gravă. Marea majoritate a celor decedaţi chipurile ca urmare a AIDS, au murit de fapt în primul rând din cauza chemoterapiei cu AZT. Încă din anii 80, conform statisticilor, în Germania mureau anual cîteva sute de oameni, în timp ce scenariile de „groază” prevedeau dispariţia a milioane de oameni, mai ales în Africa şi alte regiuni sărace ale lumii. Iar în ceea ce priveşte Africa, persoane care decedează ca urmare a unor boli cunoscute şi comune în aceste regiuni subdezvoltate, cum ar fi tuberculoza sau lepra, sunt catalogate ca fiind persoane care au murit din cauza AIDS. Pe de altă parte, în ciuda prorocirilor conform cărora Africa se va depopula datorită epidemiei de AIDS, rata anuală de creştere a populaţiei continetului african este de mulţi ani încoace constantă, şi anume între 4 – 5 %.

   Iar în ceea ce priveşte SARS, conform statisticilor OMS (noiembrie 2002 până în iulie 2003) „pandemia” a făcut în întreaga lume „probabil cel mult 800 de victime”.

   „Peste cîteva decenii, urmaşii noştri vor privi înapoi la noi şi la timpurile noastre, la teoria cum că HIV provoacă AIDS, clătinând din cap a mirare şi stupefacţie, la fel cum noi astăzi ne mirăm de cei care iereau pregătiţi să-l ardă pe rug pe Galilo Galilei în 1634. Şi pe vremea aceea pământul ierea tot rotund” spune Karry Mullis, unul dintre cei mai importanţi laureaţi cu Premiul Nobel (pentru chimie) din ultimiele decenii.

    Toate aceste (micro)pandemii nu fac decât să sporeasă bugetele concernelor farmaceutice şi salariile cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă aserviţi acestora. Astfel că din 1981 doar în USA s-au cheltuit 190 de miliarde de dolari pentru cercetarea AIDS, fără ca medicamentele rezultate să fi prelungit viaţa nici măcar a unui singur pacient. Nu este deci de mirare că anul acesta la Congresul AIDS din Mexico City, cercetătorii americani au anunţat oficial că suspendă orice încercări de a crea un vaccin anti-AIDS, deoarece nu cunosc încă în mod suficient nici măcare „mecanica” virusului HIV. Adică, domnilor, din 1981 până astăzi, aţi cheltuit sute de miliarde de dolari pentru a crea un vaccin contra unui virus pe care nu-l cunoaşteţi? Trebuie să spun că mi se pare cel puţin suspect, dacă nu cumva este vorba de o fraudă crasă.

   Exact la fel stau lucrurile şi cu Tamiflu, antidotul contra gripei aviare, care a devenit găina cu ouă de aur pentru concernul farmaceutic Roche, concern susţinut puternic de Organizaţia mondială a sănătăţii. Şi, apropos, banii cheltuiţi de cercetători pentru a descoperi.... nimic, sunt banii plătitorilor de impozite, ai oamenilor obişnuiţi cum sunteţi Dumneavoastră.

    „Ce trebuie să facem noi, medicii? Primul pas ar fi cel de a ne desprinde odată de iluzii şi de a realiza în sfârşit că neîntrerupta comercializare a ştiinţei medicale nu are ca prim scop sănătatea pacienţilor, ci maximalizarea profitului financiar” - declara John Abramson de la Harvard Medical Shool.

    Rândurile care vor urma (şi întreg acest site) au deci ca scop readucerea dicuţiei asupra medicinei şi ţelurilor ei pe făgaşul dezbaterilor lipsite de prejudecăţi şi dogme, pe calea analizei factice obiective. Este necesar, poate încă o dată mai mult să arătăm clar că afecţiuni ca SARS, AIDS sau hepatita C NU EXISTĂ, cel puţin în forma în care ne sunt "povestite" de către medicina alopată. Nici un critic serios al teoriei virusurilor (care domină medicina alopată) nu se îndoieşte că unii oameni sau animalele (ca în cazul gripei aviare) nu sunt bolnavi sau nu se pot îmbolnăvi (deşi în marea majoritate a cazurilor ei nu sunt întradevăr bolnavi, ci doar catalogaţi ca bolnavi, deseori prin redefinirea unor vechi afecţiuni ca noi epidemii, ca în cazul AIDS).

   Întrebarea este, şi vom încerca să răspundem la ea: Ce anume provoacă în realitate aceste afecţiuni definite ca fiind gripa aviară, SARS, AIDS sau hepatita C? Este vorba despre virusuri? Sau de un virus şi încă ceva pe deasupra? Sau nu este de fapt vorba de nici un fel de virus, ci de cu totul alte cauze? Şi dacă da, sunt una sau mai multe cauze?

   În încercarea de a da răspuns la aceste întrebări vom arăta care sunt ipotezele pe care se bazează "elita" oamenilor de ştiinţă, politicienii şi mass-media. În acelaşi timp vom prezenta modele alternative de soluţionare a răspunsurilor la aceste întrebări, cauze alternative care sugerează alte surse foarte probabile pentru aceste „pandemii”. Vom lua în discuţie o serie de cauze cum sunt drogurile, alcoolul, medicamentele, pesticidele, metalele grele (intoxicările), stresul sau nutriţia defectuoasă. Toate acestea pot aduce grave daune sistemului imunitar, până la punctul în care acesta este complect distrus, moment în care o parte a virologilor şi cercetătorilor afiliaţi concernelor farmaceutice sau medicinei alopate încearcă să ne inducă „speritorile” botezate de ei SARS, AIDS sau hepatita C.

    În capitolul 1 vom încera să lămurim ce sunt de fapt microbii (bacteriile, virusurile, ciupercile) şi ce rol joacă aceştia în viaţa omului, care este sensul acestei concepţii de „luptă împotriva agresorului străin” pe care o prezintă ca adevăr absolut medicina şcolastică.

   În Capitolul 2 ne vom ocupa de perioada istorică cuprinsă între mijlocul sec.XIX şi până în zilele noastre, cu demontarea mitului teoriei germenilor (microbilor), cu figuri ca Luois Pasteur sau Robert Koch, devenţi „monştii sacri” ai medicinei alopate în ciuda minciunii, plagiatului şi înşelăciunii la care au făcut apel din plin respectivii domni.

    În continuare vom analiza în detaliu afecţiuni cum sunt AIDS, hepatita C, gripa aviară, etc, care de la începutul anilor 80 au creat o isterie în masă lipsită de termen de comparaţie în istoria de până acum a omenirii. Vom avea ocazia în aceste capitole să aducem o serie de contraargumente şi să analizăm o serie de modele alternative, care au mult mai mult sens în lămurirea şi clarificarea acestor afecţiuni care au creat o adevărată „fobie virală” în ultimele trei decenii.


Vezi în continuare Capitolul 1